„Binecuvântat fie omul care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul” (Ieremia 17, 7)
Una
dintre cele mai grele, dar şi cele mai frumoase lecţii ale vieţii duhovniceşti
este aceea de a ne pune nădejdea deplină în Dumnezeu. Atunci când lucrurile
merg bine, este uşor să spunem că avem credinţă. Adevărata încercare vine însă
atunci când sprijinurile noastre omeneşti încep să se clatine, când planurile
ni se schimbă, când apar necazurile sau când nu mai înţelegem rostul celor care
ni se întâmplă.
Psalmistul
întreabă: „Că cine este Dumnezeu afară de Domnul? Şi cine este Dumnezeu
afară de Dumnezeul nostru?” (Psalmul 17, 34). Credinciosul descoperă
treptat că nici oamenii, nici bunurile, nici succesul şi nici siguranţa acestei
lumi nu pot deveni temelia ultimă a vieţii sale. Toate sunt trecătoare. Numai
Dumnezeu rămâne neschimbat.
Aceasta
nu înseamnă că Dumnezeu voieşte suferinţa noastră sau că trebuie să vedem
fiecare necaz ca pe o pedeapsă. În înţelegerea creştină, încercările pot deveni
însă prilej de cercetare a inimii, de pocăinţă şi de apropiere de Dumnezeu.
Uneori tocmai atunci când omul nu mai găseşte sprijin în propriile puteri
începe să înţeleagă cât de mult are nevoie de harul lui Dumnezeu.
Există
momente în care ceea ce am construit cu multă trudă pare să se destrame. Pot
apărea pierderi, dezamăgiri sau situaţii pentru care nu găsim imediat un
răspuns. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Nu lepădaţi dar încrederea
voastră, care are mare răsplătire.” (Evrei 10, 35).
Creştinul
nu este chemat la deznădejde, ci la răbdare şi nădejde. Crucea nu este capătul
drumului. După Cruce vine Învierea. De aceea, chiar şi atunci când nu vedem
ieşirea dintr-o încercare, putem spune împreună cu Biserica: Dumnezeu nu ne-a
părăsit.
Avraam
este una dintre marile pilde biblice ale încrederii în Dumnezeu. Chemarea sa a
însemnat ieşirea din siguranţa unei vieţi cunoscute şi pornirea spre un loc pe
care Dumnezeu avea să i-l arate. Credinţa lui nu a constat în faptul că ştia
dinainte toate răspunsurile, ci în faptul că a mers mai departe sprijinindu-se
pe făgăduinţa lui Dumnezeu.
La
fel se întâmplă şi în viaţa noastră. Dumnezeu nu ne descoperă întotdeauna de ce
îngăduie anumite încercări şi nici ceea ce ne aşteaptă mâine. Ne cere însă să
rămânem lângă El.
Nădejdea
creştină nu este optimism naiv şi nici convingerea că toate dorinţele noastre
se vor împlini. Este certitudinea că, indiferent prin ce trecem, viaţa noastră
se află în mâinile lui Dumnezeu şi că nimic din ceea ce trăim împreună cu
Hristos nu este lipsit de sens.
De
aceea, atunci când ne simţim slabi, să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu, ci să ne
apropiem şi mai mult de El prin rugăciune, prin pocăinţă, prin Sfânta Liturghie
şi prin Sfintele Taine. Să-I încredinţăm Lui frământările, temerile şi
neputinţele noastre.
Uneori
cea mai puternică rugăciune nu este cea alcătuită din multe cuvinte, ci simpla
mărturisire:
„Doamne,
nu înţeleg ceea ce mi se întâmplă, dar mă încred în Tine. Nu cunosc drumul de
mâine, dar ştiu că Tu eşti cu mine.”
Credinţa
adevărată nu înseamnă o viaţă fără încercări, ci o viaţă în care, în mijlocul
încercărilor, omul refuză să-şi piardă nădejdea.
Pentru
că, atunci când toate cele omeneşti se clatină, Hristos rămâne acelaşi: „Iisus
Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8).









