Între naștere și veșnicie: rânduiala tainică a vieții
omului
Viața
omului are o ordine care, dacă o privești cu atenție, te cutremură.
Când
ne naștem, avem nevoie de ceilalți: cineva ne spală, ne îmbracă, ne poartă în
brațe și ne ajută să facem primii pași.
La
bătrânețe, de multe ori avem din nou nevoie de cineva care să ne sprijine, să
ne ridice și să ne ajute să pășim.
Iar
când plecăm din această lume, tot alții sunt cei care ne spală, ne îmbracă, ne
așază și ne poartă spre locul de odihnă.
Parcă
întreaga viață ne spune că omul nu este făcut să trăiască singur.
Și
mai este ceva, în jurul celor 40 de zile după naștere, copilul este adus în
Biserică și începe drumul său liturgic, iar la 40 de zile după moarte, Biserica
îl pomenește din nou înaintea lui Dumnezeu.
Numărul
40 nu este întâmplător în Sfânta Scriptură. Patruzeci de zile a postit
Mântuitorul, patruzeci de zile a stat Moise pe Sinai, patruzeci de ani a
călătorit Israel prin pustie, iar după Înviere Hristos S-a arătat ucenicilor
timp de patruzeci de zile.
La
început suntem purtați spre Biserică.
La
sfârșit suntem purtați din nou spre Biserică.
La
început, alții se roagă pentru noi.
La
sfârșit, tot alții se roagă pentru noi.
Între
aceste două momente se află viața noastră — timpul în care învățăm să iubim, să
iertăm, să ne rugăm și, mai ales, să-i purtăm și noi pe ceilalți.
Copii
fiind, suntem purtați.
Adulți
fiind, îi purtăm pe alții.
La
sfârșit, ne lăsăm din nou purtați.
Iată,
una dintre cele mai frumoase lecții ale vieții: nu ne aparținem numai nouă, ci
unii altora, iar în cele din urmă ne încredințăm cu toții lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu