6 octombrie 1946 - sfințirea Catedralei Ortodoxe Mitropolitane din Timiș...

Vremea lui Irod și vremea noastră (2002) - IPS Nicolae Corneanu

 

Vremea lui Irod și vremea noastră (2002)

IPS Nicolae Corneanu

 

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este evenimentul care a schimbat cursul istoriei și care, prin importanța lui, ne obligă să cugetăm spre a-i înțeleg cât mai bine sensurile. Sigur că aspectele pe care ni le îmbie sunt numeroase și fiecare de natură să ne ofere învățăminte de mare preț. Din multele care merită să fie luate în considerare însă, e bine să gândim la faptul că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu a fost marcată de magii care, conduși de o stea, au descoperit staulul în care Sfânta Fecioară Maria a dat viață Pruncului Iisus, magii care n-au putut ocoli întâlnirea cu regele Irod, îngrijorat de apariția unui concurent la tronul pe care îl deținea, care a voit să-i folosească spre a-l identifica pe posibilul său adversar și care, de asemenea, neascultat de magii însărcinați a-i comunica informații despre așteptatul nou Împărat, a declanșat acel asasinat a mii de copii printre care trebuia să se numere și Cel căutata. Avem așadar două aspecte asupra cărora se cade să insistăm: pe de-o parte, imensa crimă a lui Irod care a ucis mii de prunci convins că printre ei se va afla și Iisus, pe cealaltă parte, refuzul magilor de a-L denunța pe Iisus spre a-i prilejui astfel crudului împărat lichidarea noului născut.

Avem deci în vedere pe Irod care nesocotit de cei trei magi, se răzbună printr-un act de sălbăticie și de exterminare în masă, dispunând uciderea tuturor pruncilor din Betleem și din toate hotarele lui până la vârsta de doi ani. Tradiția spune că au fost măcelăriți până la paisprezece mii de nevinovați. Actul acesta de genocid (cu certe rezonanțe în istoria noastră de astăzi) reprezintă pilda pe care omenirea trebui să nu o urmeze, ci să-i opună o aversiune suprasaturată de criminalitatea îndârjită și neroadă. Purtarea magilor, în schimb, care-i un act de omenie, propune pilda cea bună. Ei nu se duc să-l încunoștințeze pe Irod, așa cu fuseseră solicitați să facă (pasămite pentru ca regele să poată merge să se închine și el noului născut), refuză să joace rolul denunțătorilor, și-și caută de drum în vreme ce, cu buzele umflate, păcălitul Irod turbează de mânie și îngălbenește de ciudă.

Actualitatea celor arătate în Sfintele Evanghelii este așadar dublă. Într-adevăr, din ziar, emisiuni radiofonice și imagini ale televizorului, noi cei de astăzi, ce anume citim, auzim și vedem? Din Asia, din Africa, din America, din Occidentul Europei, Orientul Apropiat sau Îndepărtat ce aflăm? Mai ales acte vrednice de lumea lui Irod. Asasinate, violuri, răpiri de avioane și oameni, luări de ostatici, omorâri de ostatici, atentate cu bombe în gări, aeroporturi, cafenele, restaurante, parcuri, locașuri de rugăciune și alte locuri publice, jafuri, răpiri de vase, exterminări de populații, prigoniri, incendieri, înfometări, torturi. S-ar zice că lumea lui Irod – a omorurilor, cruzimii, neînduplecării și setei de sânge – a renăscut și s-a extins peste tot locul. Nimic nu pare să-i mai facă plăcere omului contemporan decât să-și omoare semenul, de preferință în chinuri, să privească îndelung și cu netăinuită satisfacție cum se perpelește, să-i verse sângele și, cine știe, să-l bea.

Vechile plăceri ale omului dintotdeauna au ajuns nevolnice în a procura îndestularea noilor pofte. Nu băutura, nu mâncarea, nu avuția, nu dragostea trupească, nu ambiția mai pot pretinde a fi obișnuitele desfătări. Și-au pierdut legitimitatea, prestigiul și hazul. Egoiste, grosolane, trupești, lipsite de valoare duhovnicească, brutale, erau totuși străine de înfiorătoarele abisuri ale sadismului colectiv, iar sângele nu le păta. Și implicau numai răspunderea, persoana și nivelul sufletesc ale celui în cauză. Se încadrau în perseverenta animalitate a ființei gânditoare, nu-și arogaseră încă drepturi de intervenție și suzeranitate asupra semenului făptașului. Erau putem spune, modeste, cunoșteau rușinea, nu-și organizau publicitatea. Stârnesc, de aceea, în felul lor nostalgia, pentru că azi sălbăticia celor care recurg la uciderea semenilor cu mijloacele cele mai inumane nu cunoaște margini.

Alături de lumea lui Irod, și în bună vecinătate cu ea, stă lumea denunțătorilor pe care magii au respins-o. oare ce le ceruse regele Irod magilor? Ce însemnau acele informații care urmau să-i fie date, împărtășite, la întoarcerea lor în drum spre patrie? Nimic altceva decât un act de pâră, denunț, delațiune, turnătorie (fiecare termen e de ajuns ca să scoată mai bine la iveală infamia, să iște mai cu tărie scârba). Ca și setea de sânge și delectarea întru fapte de tortură, denunțul e o caracteristică a timpurilor noastre. Și ce păcat groaznic și mârșav semnifică! E de ajuns să ne gândim la ce se întâmpla în perioada dictaturii comuniste spre a înțelege grozăvia acestui păcat practicat de așa-zișii informatori care nu făceau altceva decât să-și denunțe semenii. Din nou observăm diferență între vechile păcate omenești și răspândirea molimei acesteia noi. Căci furul, beția, lăcomia, desfrânarea, violența sau crima din pasiune pălesc în prezența turnătoriei, a unui păcat fără riscuri, necondiționat de curaj și niciodată însoțit de circumstanțe atenuante. Lumea lui Irod și lumea denunțătorilor se completează de minune și alcătuiesc un tablou de o ferocitate și de o abjecțiune pe care nici formele cele mai acute ale vechilor păcate omenești – oricât de murdare, monotone, respingătoare și în fond, de ridicole și deșarte – nu le pot măcar parțial concura. Denunțul se arată astfel a fi un păcat mai grav decât oricare altul.

Există o vorbă potrivit căreia, „istoria se repetă”. Experiența noastră a fiecăruia confirmă această zicere. Numai că repetarea istoriei cunoaște unele diferențe. Există și în vremea noastră Irozi nemiloși, există și astăzi un fel de magi care asemenea celor din trecut, în ciuda bunelor intenții care îi animă, sunt uneori puși în situația de a săvârși un rău la care nici nu s-au gândit, există inși care atentează la viața semenilor lor, după cum există inși care denunță pe alții nu în scopuri bune și cinstite, ci doar pentru a-și satisface unele porniri sau pur și simplu pentru a se pune în slujba unor făcători de rele. Cei dintâi se aseamănă cu Irod, e clar, ceilalți urmează exemplul lui Iuda care s-a pus în slujba vrăjmașilor lui Iisus, trădându-L și pregătindu-I astfel răstignirea. Dacă urmașii lui Irod au existat dintotdeauna și există chiar și astăzi, denunțători asemenea lui Iuda au existat mai ales pe vremea comuniștilor, când atâția au suferit de pe urma denunțătorilor de genul celor care au existat și la noi, care însă nu s-au pocăit, asemenea lui Iuda, ci îi întâlnim și astăzi, senini și fără remușcări, de parcă n-ar fi făcut nimic.

Irozii de astăzi nu mai ucid prunci în căutarea lui Iisus, ci ei sunt soți care-și ucid soțiile, mame care își ucid noii născuți, hoți și tâlhari care ucide spre a fura etc. pe plan mondial apoi sunt cei de un neam care ucide pe cei de alt neam, sun teroriști care ucid în numele unor așa-zise interese sau chiar principii, sunt aparținătorii unor ideologi care ucid pe cei care îi consideră adversarii lor etc.

Rămânând însă la cele dimprejurul nostru, să ne străduim a urma pilda magilor care L-au cinstit și apărat pe noul născut în peștera Betleemului, să ne străduim a respinge fapte ca cele ale lui Irod, în totul să slujim vieții, apărării ei și bunei înțelegeri între oameni[1].

---

[1] Mitropolit Nicolae Corneanu, Scrisori pastorale, ed. Învierea, Timișoara, 2011, pp. 13-17.

Un om ales de Dumnezeu Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae - Preot Zaharia Pereş

 

Un om ales de Dumnezeu

Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae

Preot Zaharia Pereş

Vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae al Banatului s-a născut de praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, a păşit spre veşnicie într-o zi de duminică şi a fost înmormântat în ziua cinstirii Acoperământului Maicii Domnului. Pilda omului şi Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie şi în curajul pocăinţei.

Este foarte greu să scrii la trecut despre cineva atât de drag, pentru că oricum ai aşeza cuvintele ele răspund la timpul prezent. Toate amintirile legate de el sugerează veşnicia lucrului bine închegat, a omului care L-a avut pe Dumnezeu în suflet şi L-a făcut apoi cunoscut celor din jur prin sine, prin faptele sale, dar mai ales prin atitudinea sa faţă de toţi care i-au deschis uşa casei, ziua şi noaptea. Altfel spus, au trecut peste 52 de ani de când Bunul Dumnezeu a rânduit ca la noi în Banat să fie instalat în Catedrala Mitropolitană din Timişoara un vrednic şi bun arhipăstor al oamenilor din aceste părţi ale ţării, originar din Caransebeş, oraş cu tradiţie în viaţa bisericească, dar şi culturală a României, locul de unde a plecat primul Patriarh, Miron Cristea, dar iată şi al doilea „patriarh“ al nostru, al bănăţenilor, Nicolae Corneanu. Însă aşa a rânduit Dumnezeu să fim mândri că şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este tot din părţile Banatului şi duce mai departe amintirea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului. Starea morală şi intelectuală a Mitropolitului nostru a fost apreciată încă din anii studiilor teologice care l-au recomandat în misiunea de profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş, apoi în cea de conferenţiar la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu şi ulterior în funcţiile administrative la Centrul eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Toate acestea evidenţiază că până la treapta arhieriei, teologul Nicolae Corneanu a studiat şi a trudit pentru cunoaşterea învăţăturii Bisericii noastre şi a făcut cinste şcolilor pe unde a trecut, dar şi Centrului eparhial timişorean, unde, prin misiunile încredinţate, a demonstrat calităţi administrative desăvârşite. Sigur că trebuie amintite studiile doctorale în Litere şi Teologie de la Universitatea din Bucureşti, care s-au finalizat cu lucrarea „Viaţa Sfântului Antonie cel mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului“.

În calitate de arhiereu a reuşit atât de multe, încât simt că nu pot scrie cu toată convingerea că voi cuprinde totul, motiv pentru care aş aminti doar în treacăt, fără titluri, zecile de cărţi şi studii puse pe hârtie în orele târzii din noapte, responsabilităţile încredinţate de Sfântul Sinod, reprezentările Bisericii noastre la conferinţele şi organismele bisericeşti internaţionale, dialogul eficient cu celelalte culte şi religii şi toate acestea pentru că pe lângă impresionanta cultură laică şi religioasă a ştiut să grăiască frumos în limbile franceză, germană şi greacă, din greacă traducând „Scara Raiului“ a Sfântului Ioan Scărarul, care s-a tipărit la editura noastră arhidiecezană în opt ediţii, mai precis în peste 40.000 de exemplare... Şi câte nu am putea spune despre realizările Mitropolitului Nicolae, de la sutele de preoţi care îl cinstesc şi-l respectă dincolo de moarte numai din dragoste şi până la zecile de biserici construite cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, şi nu doar atât, pentru că nu a fost om care să-i fi trecut pragul şi să nu fie sprijinit şi ajutat.

Un alt aspect demn de remarcat este modul în care a fost apreciat de toate autorităţile locale şi judeţene, care au găsit la Înaltpreasfinţia Sa bunăvoinţă şi înţelepciune părintească, dar şi o grijă aparte pentru bunul mers al societăţii, întrucât nu de puţine ori îi cereau sfatul şi se bucurau de interesul acordat problemelor din această zonă a ţării. Iar în privinţa celorlalte culte şi confesiuni creştine, şi nu numai, din Banat, acestea au recunoscut în persoana Mitropolitului Nicolae pe omul trimis de Dumnezeu nu pentru a crea disensiuni, ci pentru a-i aduce mereu la masa dialogului, de a-i uni în dragoste, frăţietate şi demnitate, motiv pentru care în unanimitate regretă profund plecarea vrednicului şi împăciuitorului ierarh.

În urmă cu mai mulţi ani, Părintele Mitropolit m-a chemat să-i fiu consilier la Centrul eparhial şi de atunci am descoperit mult mai mult decât am ştiut despre Înaltpreasfinţia Sa. În primul rând, am constatat că am dat admitere la „Şcoala Mitropolitului Nicolae“, care nu numai că ne-a învăţat administraţie, dar ne-a arătat că preotul trebuie să fie modest, cinstit, curat, punctual, blând, să aibă o ţinută frumoasă şi îngrijită, dar în acelaşi timp să fie respectuos cu cei dragi din familie şi mai ales cu credincioşii pe care-i păstoreşte. Iar în al doilea rând, pot să spun că cea mai mare calitate pe care am văzut-o la Înaltpreasfinţitul a fost bunătatea, o bunătate cum nu mi-am putut închipui că poate exista la vreun om. A încercat permanent să fie promotorul binelui, să fie de ajutor celor care îl rugau ceva şi atunci când nu găsea o soluţie favorabilă nu le spunea oamenilor că nu se poate, ci să mai aştepte, să aibă răbdare, că se va găsi o soluţie şi aşa era, găsea varianta cea mai bună pentru ei, chiar dacă de multe ori se neglija pe sine. Aş mai aminti că, tot din respect faţă de oameni, la marile sărbători plecau de la masa ierarhului nostru câteva sute, ba chiar în jur de o mie de felicitări scrise de mână în toată lumea, fapt ce l-a făcut iubit şi apreciat pretutindeni, dat fiind că atunci când ajungeam undeva în străinătate şi spuneam numele ierarhului nostru eram foarte bine primiţi şi respectaţi.

Nu pot încheia aceste câteva gânduri fără să mă aplec cu smerenie, Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, şi să Vă mulţumesc încă o dată pentru cinstea deosebită pe care mi-aţi făcut-o, de a Vă fi alături şi de a sublinia împreună cu membrii familiei că „pilda omului şi Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie şi în curajul pocăinţei“.

Cu ochii în lacrimi, lângă toţi cei care V-au fost aproape, rugăm pe Atotmilostivul Dumnezeu să Vă pomenească întru Împărăţia Sa![1].

---

[1] Preot Zaharia Pereş, „Un om ales de Dumnezeu. Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae” în ziarul Lumina, Luni, 20 octombrie 2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/cuvinte-de-dor-dupa-bunul-mitropolit-nicolae.

 

Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu

 

Sfinții Părinți

călăuzitori ai dreptei credințe[1]

 

 

            Propovăduită și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului, eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din veac în veac.

            De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de credință.

            Pe acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei. Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a sfârteca „trupul lui Hristos”.

            Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.

            Este adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui până la sfârșitul veacurilor.

            Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt, chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor, urmașii direcți ai acestora.

            Într-un atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael Ramsey, „adresarea la scrierile Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe baza Scripturii…

            Calea spre unitate se află în restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].

            Convinși de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat, ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici obligația de a ține seama de spuse lor.

            Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus. Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine autoritatea lor de dascăli?

            Dorind prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].

---

[1] Articol apărut în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.

[2] Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I. Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p. 811.

[3] Mitropolit Nicole Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.

Tineretul și viața - IPS Nicolae Corneanu

 

Tineretul și viața[1]

 

Sfintele Evanghelii ne vorbesc în mai multe rânduri despre întâlniri ale Mântuitorului Hristos cu tinerii. Un astfel de tânăr i S-a adresat odată întrebându-L: „Învățătorule bun, ce să fac să moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17; Luca 18, 18; cf. Matei 19, 16). Întâmplarea aceasta și întrebarea tânărului ne apar ca fiind caracteristice vârstei și deosebit de semnificative. Într-adevăr, nu este altă vârstă în care întrebările să bântuie cu atâta insistența și în care dorința de viață veșnică să fie atât de puternică.

E vorba, înainte de toate, de întrebările ce și le pun tinerii. De fapt, întrebările apar încă de la cei mici și cine nu știe câte întrebări, unele din cele mai neașteptate, pun copiii. Dacă la ei avem de-a face cu aceea curiozitate firească intrării în viață, al tineri întrebările pornesc dintr-o necesitate profundă de a cunoaște, de a lămuri numeroasele taine ce ne înconjoară. „ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, spunea demult Fericitul Augustin (354-430), și neliniști este sufletul nostru până nu-și va găsi odihna întru Tine”. Neliniștea cauzată de necunoscutul dimprejur duce la întrebări, destule din ele chiar dramatice. Așa s-a întâmplat cu tânărul care L-a întâlnit pe Hristos. El îndrăznește și întreabă. Nu cunoaște ocoluri, nici fraze emfatice, nici pauze afectate. Însetează după o certitudine de care să-și lege faptele tinereții și pune o întrebare care cuprinde întrebările la al căror răspuns obosesc toți înțelepții și stau zadarnic în rafturi cărțile bibliotecilor cu aproximativele lor răspunsuri. Cu adevărat tinerețea este vârsta în care se pun simultan marile probleme ale vieții, vârsta când sunt căutați învățătorii capabili să dea răspunsurile așteptate. Acum pot apărea îndoielile, negațiile, refuzurile, dar și acceptul facil al unor soluții aproximative, nu o dată greșite.

În al doilea rând, e vorba, în întâmplarea cu tânărul din Evanghelie, de obiectivul întrebării sale și anume dobândirea „vieții”. Ce viață? Oare nu o avea, nu a găsit-o în traiul său îndestulat („căci avea multe avuții” – Matei 19, 22; Marcu 10, 22; Luca 18, 23)? Plin de viață, tânărul se simțea totuși lipsit de viață. Nu toată viața este viață. Cea strânsă în vremelnic, undă de zădărnicie în alergarea spre moarte, cea care cadențează cu sfârșiturile, cu gust de râncezeală, aceasta nu-l putea mulțumii. Era tânăr, voia o viață superioară, care să nu-i târască zilele și tremurările pe ulițe, în bălăriile cu reptile și în vorbele goale ale pretinșilor înțelepți; el voia viața veșnică, împinsă dincolo de orice zăgaz, spărgând orice orizont și batjocorind orice amenințare a dintelui vremii.

În plus, tânărul din Evanghelie n-a întrebat simplu ce este viața veșnică și cum o poate dobândi ci, foarte important, ce să fac? Nu ce să cuget sau ce să simt ci, încă o dată, ce să fac, căci fapte este împlinirea ideii și a inimii, este vădirea unei metafizice, traducerea unei convingeri.

Viața spre care aspira tânărul din Evanghelie, spre care se cuvine să aspire și azi tineretul, nu este viața să-i zicem biologică, viața care e prăvălire și îndobitocire, ci viața autentică, viața care e înălțare și umanizare.

„Am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Aceste cuvinte se adresează mai ales tinerilor. Iar plenitudinea vieții se obține prin contactul pur cu însăși viața care e Dumnezeu și în al doilea rând, printr-o trăire spirituală autentică. Prima cale este înălțarea senină spre crestele unde odihnește Dumnezeu, a doua este chemarea dramatică, dar plină de încredere, căreia Dumnezeu îi miruie fruntea cu bucuria biruinței.

Iată câteva învățăminte ce se desprind din întâlnirea tânărului bogat cu Iisus Domnul. Tinerețea este vremea ispitelor care trebuie înfrânate; e vremea în care impulsurile firii trebuie supuse imperativelor morale. Când glasurile de sirenă îl trag până aproape de marginea prăpastiei, tânărul strigă din adâncuri către Dumnezeu și El îl smulge din vârtejul prăbușirii. Când puterile sunt slabe, cheamă binecuvântarea lui Dumnezeu și El îl întărește; „Prin ce își va îndreptat tânărul calea sa, întreabă Psalmistul? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 90).

Potrivirea vieții după cuvântul lui Dumnezeu înseamnă rotunjirea personalității după chipul cel plin de lumină a lui Iisus. Personalitatea nu e un fruct care vine de la sine; ea angajează toate forțele tinereții. Ea nu e rezultatul indiferenței și delăsării, ci al unui efort conștient, dârz și fără răgaz. În acest efort, sprijinul cel mai puternic este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos și în sfinții Lui. Dacă e adevărată maxima: „Spune-mi cu vine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”, tânărul care se însoțește cu Dumnezeu și cu sfinții Lui devine asemenea lor, se simte pătruns de bunătatea, sfințea, iubirea lui Hristos și plăsmuit după asemănarea Lui. Fie ca toți tinerii să urmeze lui Hristos și astfel să cunoască și să dobândească viața veșnică[2].

 

---

[1] „Învierea”, an. II, nr. 2 (2), marți, 15 ianuarie 1991; suplimentul „Tineretul ortodox”, an. I, nr. 3, p.1, p. 1.

[2] †Mitropolit Nicolae Corneanu, Pe baricadele presei bisericeşti, vol. I, ed. Învierea, Timișoara, 2000, pp 97-99.

Un fin misiolog, un teolog adevărat, la curent cu tot ceea ce se întâmplă Mitropolitul Nicolae Corneanu şi problemele lumii contemporane Preot Marius Florescu

Un fin misiolog, un teolog adevărat, la curent cu tot ceea ce se întâmplă

Mitropolitul Nicolae Corneanu şi problemele lumii contemporane

Preot Marius Florescu

Dacă am putea clasifica opera regretatului Mitropolit dr. Nicolae Corneanu, am găsi că sunt mai multe direcţii de orientare teologică. Aşa bunăoară se ştie că formarea de bază a teologului Nicolae Corneanu a fost patrologia, primele şi cele mai multe studii încadrându-se în această disciplină. Pe lângă aceasta însă, teologia ierarhului atinge în profunzime şi alte discipline teologice, cum ar fi misiologia şi ecumenismul. Nu întâmplător în anii profesoratului la Sibiu Mitropolitul Nicolae Corneanu a predat şi disciplina numită îndrumări misionare.

Se ştie, misiologia este disciplina teologică ce se ocupă cu studierea felului în care teologia, în general, şi Biserica, în special, răspund diferitelor etape istorice, sociale, politice şi de altă natură. Parte din opera publicistică a ierarhului plecat dintre noi corespunde tocmai tipologiei misionare din anii cât ierarhul a păstorit la Timişoara, mai precis din anii de după Revoluţia din Decembrie 1989, când reprezentanţii Bisericii au putut să spună liber ce gândesc. În anul 1990, Editura Mitropoliei Banatului din Timişoara scoate la lumină volumul de studii, note şi comentarii teologice intitulat „Quo vadis?“, titlu inspirat de romanul scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz. Plecând de la întrebarea „încotro se îndreaptă astăzi teologia creştină, în general, şi cea ortodoxă, în special?“, Mitropolitul Nicolae Corneanu abordează teme de actualitate creştină, cum ar fi: Ortodoxia astăzi, Bisericile creştine şi ecumenismul, Terminologie ecumenistă, Biserica şi unele din marile probleme ale lumii de azi, Reflecţii teologice pe marginea unora din cuceririle recente ale ştiinţei, în care prezintă cititorilor abordări unice pentru literatura teologică românească. Cum altfel ar putea fi catalogate consideraţiile teologice despre: sărăcie, nevârstnici şi vârstnici, handicapaţi, explorarea cosmosului, realizări ale geneticii moderne, orientări noi în biologie, tragedia aborigenilor, toxicomania şi altele, toate fiind foarte bine documentate ştiinţific şi teologic până la momentul apariţiei lor?

Atitudine faţă de problemele care privesc Biserica şi credincioşii ei

După multe ezitări, cum însuşi precizează, zecile de articole apărute ca editoriale ori ca meditaţii la rubrica „Crâmpeie din cotidian“, în foaia „Învierea“, editată de Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, apoi doar de cea a Timişoarei, au fost reunite în două volume substanţiale, intitulate „Pe baricadele presei bisericeşti“ (Editura Învierea, Timişoara), ambele apărute în anul 2000. În primul volum sunt cuprinse articolele de fond scrise în bilunarul amintit în perioada anilor 1990-1999, iar în cel de-al doilea volum putem reciti atât scurtele intervenţii ce au alcătuit între 1992 şi 1999 rubrica „Crâmpeie din cotidian“, cât şi numeroase interviuri publicate în diverse periodice. În toate aceste materiale, Înaltpreasfinţia Sa ia „atitudine faţă de problemele care privesc Biserica şi credincioşii ei (...), exprimând idei şi opinii dictate, nu de poziţiile aşa-zis oficiale, ci ascultând mai ales glasul conştiinţei“ şi încercând să atragă „atenţia cititorilor asupra contemporaneităţii ecleziastice în modul cel mai deschis posibil“.

În acelaşi an, 2000, iese de sub tiparul Editurii „Jurnalul literar“ din Bucureşti, volumul „Pe firul vremii. Meditaţii ortodoxe“, ce reuneşte articolele publicate la rubrica „Meditaţii ortodoxe“ a publicaţiei „Jurnalul literar“, începând din noiembrie 1994 şi până în octombrie 2000. După cum afirmă Întâistătătorul Mitropoliei Banatului, fiecare articol este o „«meditaţie» axată pe probleme care mi se păreau actuale“, dorinţa Înaltpreasfinţiei Sale fiind aceea „de a împărtăşi semenilor punctul de vedere al Bisericii, aşa cum l-am înţeles eu, şi aş vrea să cred că n-am greşit prea mult, deşi în anumite probleme existau sau mai există încă opinii variate“. Un an mai târziu apărea la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în cadrul colecţiei „Homo religiosus“, volumul „Credinţă şi viaţă. Culegere de studii teologice“. Acesta reia unele articole scrise de ierarh de-a lungul diferitelor responsabilităţi în cadrul Bisericii, care sunt grupate în cadrul capitolelor: Teologia şi viaţa, Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Fecioara Maria, mama lui Iisus, Sărbători închinate Mântuitorului şi Maicii Domnului, Religie, creştinism şi ortodoxie şi Gânduri creştineşti. O listă de la final indică publicaţiile în care au apărut materialele incluse în volum, acestea din urmă fiind selectate de către autor pe temeiul actualităţii lor şi interesului pe care l-au acordat cititorii la prima lor apariţie.

Necesitatea exprimării punctului de vedere

„În pas cu vremea“ este un nou volum de articole şi studii pe teme variate, apărut în anul 2002 (Editura Învierea, Timişoara). Autorul menţionează dintru început că mare parte din articolele publicate în „Învierea“ şi „Jurnalul literar“ au apărut deja în volum, dar după anul 2000 au mai apărut articole şi studii, pe care le-a inclus în volumul de faţă. Cele mai multe dintre subiectele tratate au fost inspirate de aspecte ale vieţii de zi cu zi, ori de parcurgerea presei, de noutăţile cotidiene sau de unele atitudini ale oamenilor de cultură din preajmă. „În toate am plecat de la convingerea - spune autorul - că şi reprezentanţii Bisericii e bine, necesar şi oportun să-şi exprime punctul de vedere, contribuind la mai buna orientare a societăţii din care facem parte.“ Din cuprins merită semnalate capitolele: Meditaţii ortodoxe, Pagini din „Învierea“ şi Gânduri creştineşti.

În anul 2008, tot la Editura eparhială Învierea va apărea volumul „Pentru mai binele obştesc“, care cuprinde articole şi studii privind realitatea cotidiană, dar şi trecutul, cu evenimentele şi personalităţile lui. Volumul este alcătuit din două părţi: „Să ne urmăm înaintaşii“ şi „Gândind la cei de odinioară“, fiecare cuprinzând mai multe materiale care abordează teme istorice, sociale, religioase şi culturale. Inedite sunt articolele: Creangă diaconul, Arghezi monahul, Emil Cioran şi Dumnezeu, Breban credinciosul, Franz Listz şi muzica sacră, Episod din lupta pentru menţinerea Episcopiei Caransebeşului, Tragedia unui episcop ş.a. Cele două din urmă cuprind însemnări cu privire la evenimentele dureroase petrecute la Episcopia Caransebeşului la finele anilor â50 ai secolului trecut, cărora ierarhul autor le-a fost martor.

În cursul anului 2009, tiparul Tipografiei arhidiecezane din Timişoara scotea sub aceeaşi siglă a Editurii Învierea volumul „Pe aripile cuvântului“, care porneşte, după mărturia proprie a autorului de la romanul ecranizat cu mai mult timp în urmă, intitulat „Pe aripile vântului“, a scriitoarei Margaret Mitchell. Şi pentru că „deseori cărţile ajung mai greu la cititori, gândurile pe care doresc să le transmit sper să ajungă la ei ca şi cum ar avea nişte aripioare ale unor păsărele care străbat văzduhul până ajung la fiecare“, se arată de către autor în Cuvântul înainte. Lucrarea este structurată, la fel ca şi cea anterioară semnată de Înaltpreasfinţia Sa, pe teme de interes, cum ar fi: Probleme bisericeşti, Biserica la români, Ortodoxia bănăţeană, Pagini patristice şi Interviuri şi declaraţii.

Şi pastoralele dintre anii 1990 şi 2014 - publicate în două volume - cuprind la final referiri privitoare la starea morală şi materială a societăţii, sau alte probleme actuale.

Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost un fin misiolog, un teolog adevărat la curent cu tot ceea ce se întâmplă în regiune, în ţară şi în lume. Primea zilnic presa locală şi centrală şi urmărea şi ştirile de la TV. În funcţie de ceea ce i se părea interesant scria câte un articol, propunând mereu o viziune creştină asupra unui subiect sau altuia. Aşa se face că a fost aproape singurul teolog ortodox de la noi care a scris constant în perioada anilor 1990-2010 despre teme privind Biserica, lumea şi societatea în care a trăit. A făcut aceasta din convingere că lumea trebuie să afle mesajul Evangheliei, pentru a se converti la Hristos, pentru a afla Calea, Adevărul şi Viaţa[1].

---

[1] Preot Marius Florescu, „Un fin misiolog, un teolog adevărat, la curent cu tot ceea ce se întâmplăMitropolitul Nicolae Corneanu şi problemele lumii contemporane” în ziarul Lumina, Luni, Miercuri, 15 octombrie 2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/mitropolitul-nicolae-corneanu-si-problemele-lumii-contemporane.