PS Benedict: „Știi poruncile?” | Predică la Duminica a 30-a după Rusalii

PS Macarie Drăgoi: „Cum îi recuperează și îi aduce Maica Domnului pe copiii rătăciți pe calea cea bună?”

PS Benedict: Predică la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului

Mitropolitul Andrei: Predică la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului

Cum să luptăm cu valurile vieții? - Pr. Prof. Daniel Benga (25 aug 2024)

𝐏𝐒 𝐈𝐠𝐧𝐚𝐭𝐢𝐞: „𝐏𝐫𝐢𝐞𝐭𝐞𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐧𝐨𝐛𝐥𝐞𝐭̦𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐫𝐚̆”

Duminica Femeilor Mironosițe - 2024

 

Duminica va fi închinată Femeilor Mironosițe.

Cine sunt aceste femei curajoase? Sunt femeile care în dimineața zilei întâi a săptămânii: Duminica, până a nu se lumina au alergat din dragostea lor pentru Mântuitorul la mormântul Său ca să-I ungă trupul cu miresme. Îmi place să mi le le închipuim cu alergau în noapte, făpturi firave, având pe buze și în gând doar o singură întrebare „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”. Ele nu se întrebau: „cum vom trece de soldați?”, nu aceasta era grija lor, ci grija lor era piatra de la ușa mormântului. Așadar, spunem despre ele că pe lângă dragoste aveau curaj. Ajunse la mormânt ele nu găsesc soldați, nu găsesc piatră, ci văd mormântul deschis, intrând în mormânt sunt întâmpinate de îngerul Domnului care le spune că Domnul a înviat, iar apoi la cere să meargă să spună ucenicilor că va merge înaintea lor în Galileea. Deci, putem spunem despre ele că aveau credință pentru că au crezut ce le-a spus îngerul, devenind primele mărturisitoare ale Învierii Domnului.

Aș puncta câteva lucruri legate de ele. În primul rând, Femeile Mironosițe cu cele patru virtuți ale lor: dragostea, curajul, credința și mărturisirea ne arată că de multe ori o femeie poate face un lucru bun, acolo unde s-ar dori să facă acel lucru un bărbat. În timp ce toți bărbați din jurul Mântuitorului, în afară de Sfântul Evanghelist Ioan, au fugit speriați atunci când Acesta pătimea, iar după moartea Sa stăteau ascunși, niște simple femei au rămas alături de Mirele iubit chiar și după moartea Lui. De aceea, niciodată nu mai putem spune despre femeie că este necurată sau că în anumite perioade nu are voie să intre în biserică.

Mântuitorul nu a dat femei darul preoției, pentru că femeia a primit darul jertfei nașterii copiilor. Darul nașterii arată că femeia este chemată să-și arate dragostea și credința prin calitatea ei de mamă. Mama este cel dintâi pedagog, cea dintâi educatoare. Inima mamei bate pentru copilul ei și dincolo de ușa mormântului. Se spune că „o mama avea un copil, pe care îl iubea foarte mult. Când fiul ei ajunse mare însă, se îndrăgosti de o fata și-și pierdu cu totul capul. «-Vrei să fii soția mea?» o întrebă, într-o zi.«-Voi fi soția ta numai dacă îmi aduci inima mamei tale, ca o dovadă a dragostei ce-mi porți!» A răspuns fata. Auzind aceasta, băiatul se duse repede și-și omorî mama. Îi scoase inima cu un cuțit și apoi o rupse la fugă înapoi, să i-o ofere iubitei lui”. Și tare frumos este continuată această poveste de poetul George Coșbuc: „și-atunci, d-atâtea gânduri abătut,/Împiedicându-se, el a căzut/În drum, ținându-și talismanul strâns/La piept. Și-un glas amestecat cu plâns/A răsărit atunci înduioșat,/Și plin de-o milă dulce l-a-ntrebat:/- «Tu te-ai lovit, iubitul meu? Să-mi spui!»/Era inima moartă-a mamei lui”.

De aceea, femeile mironosițe ne dau și altă lecție. A doua învățătură pe care o desprindem urmând exemplul lor este cel al pregătirii cu atenție pentru Sfânta Liturghie. Ele s-au pregătit cu daruri de miresme ca să-I ungă Trupul Domnului. Noi ne pregătim în primul rând prin rugăciune, cerându-ne iertare și arătând iertare, să părăsim gândurile rele, gânduri de răzbunare, de invidie, de zavistie, încercând să ne îndreptăm gândul la Dumnezeu aducându-I ca dar sufletul nostru. Le văd pe toate femeile, când merg către biserică ca pe Femeile Mironosițe ale acestor timpuri. Azi nu mai îi aduceți Mântuitorului daruri de aloe, smirnă, mir și ale mirodenii, ci darul rugăciunii curate și mirul dragostei, darurile de pâine și vin care se vor preface în Trupul și Sângele Domnului.

Un alt aspect la care aș vrea să ne gândim este întrebarea care era pe buzele Femeilor mironosițe: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”. Oare câte mame nu plâng spunând cine va prăvăli piatra de pe sufletul copiilor mei ajunși în situații grele sau câte soții nu spun cine va prăvăli piatra de pe inima soțului meu căzut în patimi grele? Oare câți dintre noi nu am întâlnit măcar o dată în viață un moment de singurătate, un moment de neajutorare sau un moment când nu mai puteam conta pe nimeni dintre oameni, când cei care ar fi trebui sau ar fi putut să ne ajute nu au făcut-o? Oare câte mame, câte soții, câți soți, câți copii nu spun: „Doamne, dă piatra, dă pământul la o parte să-mi văd copilul, să-mi văd soțul sau soția, să-mi văd părintele?” Oare câți dintre noi nu am spus: „Doamne, când vei prăvăli piatra necazurilor mele? Doamne, când voi vedea și eu Lumina Învierii în viața mea?” Și tocmai în astfel de momente dacă ne deschidem cu adevărat ochii vedem intervenția lui Dumnezeu. Vedem Îngerul Domnului care ne spune: „Nu vă înspăimântaţi!”. Priviți cu atenție și veți vedea Învierea și în viața voastră. Hristos este Cel care va preface lacrimile în bucurie veșnică. De aceea, atunci când ne salutăm cu Hristos a înviat! mărturisim ca va veni o vreme când mormântul suferinței noastre va fi luminat de razele învierii.

Așadar, să le mulțumim tuturor femeilor din Biserica noastră, din viața noastră, tuturor mamelor și soțiilor noastre, să înălțăm rugăciuni în fața lui Dumnezeu pentru dânsele și vă urăm un sincer și călduros La Mulți și Fericiți Ani!

 

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim - Dumi...

LA MULȚI ANI, 2024!

 LA MULȚI ANI, 2024!

Acum la final de an, cred că cele mai potrivite cuvinte ar fi următoarele:

Oprește-te un pic, lasă această agitație și această alergare fără sens care umple sufletul de amărăciunea de a simți că nu se ajunge niciodată nicăieri. Oprește-te, lasă această obligație de a trăi în mod accelerat, care risipește, desparte și ajunge să distrugă timpul familiei, timpul prieteniei, timpul copiilor, timpul bunicilor, timpul gratuității… timpul lui Dumnezeu.

Oprește-te un pic în fața necesității de a apărea și de a fi văzut de toți, de a sta încontinuu „în vitrină”, care te face să uiți valoarea intimității și reculegerii.

Oprește-te un pic în fața privirii orgolioase, a comentariului fugar și disprețuitor care se naște din faptul de a fi uitat duioșia, pietatea și respectul față de întâlnirea cu ceilalți, în special cei vulnerabili, răniși și chiar cufundați în păcat și în greșeală.

Oprește-te un pic în fața impulsului de voi să se controleze totul, să se știe totul, să se devasteze totul, care se naște din faptul de a fi uitat recunoștința față de darul vieții și față de atât de mult bine primit.

Oprește-te un pic în fața zgomotului asurzitor care atrofiază și asurzește urechile noastre și ne face să uităm puterea rodnică și creatoare a tăcerii.

Oprește-te un pic în fața atitudinii de a instiga sentimente sterile, nerodnice, care derivă din închidere și din autocompătimire și duc la uitarea faptului de a merge în întâmpinarea altora pentru a împărtăși poverile și suferințele.

Oprește-te în fața golului a ceea ce este instantaneu, momentan și efemer, care ne privează de rădăcini, de legături, de valoarea parcursurilor și de a ne ști mereu pe drum.

Oprește-te. Oprește-te pentru a privi și a contempla!

Privește. Privește semnele care împiedică să se stingă caritatea, care mențin vie flacăra credinței și a speranței. Fețe vii ale duioșiei și bunătății lui Dumnezeu care lucrează în mijlocul nostru.

Privește fața familiilor noastre care continuă să parieze zi de zi, cu mare efort pentru a merge înainte în viață și, printre atâtea lipsuri și strâmtorări, nu neglijează nicio tentativă pentru a face din casa lor o școală de iubire.

Privește fețele, care ne interpelează, fețele copiilor și tinerilor noștri încărcate de viitor și de speranță, încărcate de mâine și de potențialități care cer dăruire și protecție. Vlăstare vii ale iubirii și ale vieții care mereu își fac spațiu în mijlocul calculelor noastre meschine și egoiste.

Privește fețele bătrânilor noștri brăzdate de trecerea timpului: fețe purtătoare ale amintirii vii a oamenilor noștri. Fețe ale înțelepciunii active a lui Dumnezeu.

Privește fețele bolnavilor noștri și ale atâtora care se ocupă de ei; fețe care în vulnerabilitatea lor și în slujirea lor ne amintesc că valoarea fiecărei persoane nu poate fi redusă niciodată la o problemă de calcul sau de utilitate.

Privește fețele căite ale atâtora care încearcă să remedieze propriile erori și greșeli și, pornind de la mizeriile lor și de la durerile lor, luptă pentru a transforma situațiile și a merge înainte.

Privește și contemplă fața Iubirii Răstignite, care astăzi de pe cruce continuă să fie aducătoare de speranță; mâna întinsă pentru aceia care se simt răstigniți, care experimentează în propria viață povara eșecurilor, a înșelărilor și a dezamăgirilor.

Privește și contemplă fața concretă a lui Cristos răstignit, răstignit din iubire față de toți fără excludere. Față de toți? Da, față de toți. A privi fața sa este invitația plină de speranță din acest timp al Postului Mare pentru a învinge demonii neîncrederii, apatiei și resemnării. Față care ne invită să exclamăm: Împărăția lui Dumnezeu este posibilă!

Oprește-te, privește și întoarce-te. Întoarce-te la casa Tatălui tău. Întoarce-te fără frică la brațele doritoare și întinse ale Tatălui tău bogat în milostivire care te așteaptă (cf. Ef 2,4)!

Întoarce-te! Fără frică: aceste este timpul potrivit pentru a te întoarce acasă, la casa „Tatălui meu și a Tatălui vostru” (cf. In20,17). Aceste este timpul pentru a ne lăsa atinși la inimă… A rămâne pe calea răului este numai izvor de iluzie și de tristețe. Adevărata viață este ceva foarte diferit și inima noastră știe bine asta. Dumnezeu nu încetează și nu va înceta să întindă mâna (cf. Bula Misericordiae vultus, 19).

Întoarce-te fără frică pentru a experimenta duioșia vindecătoare și reconciliatoare a lui Dumnezeu! Lasă ca Dumnezeu să vindece rănile păcatului și să împlinească profeția făcută părinților noștri: „Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un duh nou, voi lua de la voi inima de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Ez 36,26).

Oprește-te, privește, întoarce-te![1]

Cartea se poate cumpăra de aici: https://www.all.ro/papa-francisc-mesaje-pline-de-compasiune-si-gingasie-editie-necartonata.html#

---

[1] Papa Francisc, Mesaje pline de compasiune și gingășie, Ed. All, București, 2023, p.25-26.

 

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Sărbătoarea Nașterii ...

Pr. Prof. Constantin Coman - Predică la Duminica Întoarcerii Fiului risi...

Predică la sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos - Părintele Placide Deseille

 

Predică la sărbătoarea

Botezului Domnului nostru Iisus Hristos[1]

 

 

            În economia anului liturgic, sărbătoarea Botezului Domnului este cel puțin la fel de importantă ca sărbătoarea Crăciunului. Și vedem aceasta în primul rând din însăși structura liturgică a acestei sărbători. Ea este precedată de un ajun în care se slujesc ceasurile împărătești, la care ascultăm deja anumiți psalmi, anumite texte ale Vechiului Testament care reiau temele fundamentale ale sărbătorii. Apoi, urmează privegherea, asemănătoare aceleia a Crăciunului.

            La Crăciun, Domnul coboară printre noi, însă o face aproape în taină, arătându-se doar Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lui Iosif, păstorilor și magilor veniți din Răsărit, în mod discret însă, aproape tăinuit. Numai doi evangheliști, Sfinții Matei și Luca, au cules direct de la cei apropiați lor mărturii referitoare la primele luni, la primii ani din viața Mântuitorului Hristos.

            Astăzi însă are loc manifestarea, arătarea oficială, am putea spune, a lui Hristos. El este cu adevărat Mântuitorul Care vine în mijlocul nostru și Se arată pe deplin poporului Său. Un rol cu totul special îl are în cadrul acestei manifestări un personaj aparte, Sfântul Ioan Botezătorul. El apare în toate textele care ne vorbesc despre Botezul lui Hristos, iar Biserica îi prăznuiește soborul a doua zi după sărbătoarea Bobotezei, în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare dintre proroci, deoarece în vreme ce ceilalți proroci au vestit că Mântuitorul Hristos avea să vină, că Mesia urma să vină, Sfântul Ioan Botezătorul vestește că Mesia a venit și că este prezent printre oameni. El este cel care ni-L arată, ni-L desemnează și care este chemat să-L boteze. Iar minunatele texte din slujbele liturgice ale sărbătorii de astăzi exprimă sentimentele pe care le trăiește Sfântul Ioan Botezătorul în această calitate, smerenia și fiorul de adorare care îl cuprinde în întregime.

            Hristos vine așadar pentru a fi botezat de Sfântul Ioan. El se manifestă apropiindu-se de Ioan ca un păcătos asemenea altor păcătoși, arătând prin aceasta că a luat asupra Sa păcatul nostru, că a luat asupra sa păcatul lumii. Nu că ar fi săvârșit El vreodată cât de mic păcat personal, ci că a luat asupra Sa, în mod real, păcatul lumii. Și-a asumat umanitatea noastră în starea ei de păcătoșenie și pentru a ne arăta aceasta El vine astăzi pentru a primi Botezul din mâinile lui Ioan. În acest sens vine, după cum El Însuși o spune, pentru „ plini toată dreptatea”.

            Botezul lui Hristos capătă o semnificație cu totul deosebită, deoarece prin acest gest simbolic, de cufundare în apă și de ieșire din ea, Mântuitorul Își vestește deja moartea și Învierea din morți. El ia asupra Sa păcatul lumii, se afundă în apă, iar la contactul cu trupul Său dătător de viață, această apă încetează a mai fi distrugătoare ca potop, și se transformă în râurile raiului, în izvor dătător de viață și de binefaceri pentru toți cei care se vor cufunda apoi în ea pentru Sfântul Botez.

            Da, prin Botezul Său în apa Iordanului, Mântuitorul Hristos a instaurat taina sacramentală a Botezului ca semn profetic al morții și al Învierii Sale personale și, în același timp, ca taină a participării noastre la acestea, la moartea și la Învierea Sa.

            Se cuvine să remarcăm faptul că în această scenă a Botezului sunt prezentate numeroase imagini și figuri din Vechiul Testament. Mai întâi, avem râul Iordan; de asemenea, avem vocea Tatălui, deja prezentă în însăși lucrarea creației, vocea Tatălui care pronunță cuvintele creatoare: „Să fie cutare sau cutare lucru”, în cele șase zile ale creației și care astăzi proclamă creația cea nouă în Persoana Fiului Său Cel iubit. Îl vedem pe Sfântul Duh Care apare sub forma unui porumbel, ceea ce ne trimite din nou cu gândul la primele zile ale creației, deoarece, pe când Tatăl crea lumea cu Cuvântul, Duhul Sfânt era acolo. Cartea Facerii ne spune că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Și la sărbătoarea de astăzi, Duhul lui Dumnezeu Se poartă deasupra apelor Iordanului în chip de porumbel, pentru a ne arăta că se împlinește o nouă creație, prin cuvântul Tatălui și cu puterea Duhului Sfânt.

            Faptul că Duhul Sfânt Se arată sub forma unui porumbel ne trimite la un alt pasaj din Vechiul Testament, referitor la potop, mai precis la sfârșitul lui, când are loc revenirea milostivirii divine, iertarea lui Dumnezeu manifestându-se prin porumbelul trimis de Noe care se întoarce la arcă cu o ramură verde de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Porumbelul reprezintă semnul care se coboară din cer, deasupra apelor Iordanului și se oprește deasupra lui Hristos în momentul Botezului arată că tot potopul păcatului a luat sfârșit în potențialitate, că prin Hristos, prin moartea și prin Învierea Sa, păcatul va fi biruit, că prin și în Hristos, Tatăl îi oferă omenirii iertarea.

            Da, faptul că Duhul Sfânt Se manifestă astfel în chip de porumbel nu este deloc lipsit de semnificație, evocând aceste numeroase aspecte.

            Cufundarea Mântuitorului în apele Iordanului și ieșirea sa din apă ne trimite cu gândul la traversarea Mării Roșii de poporul lui Israel, eliberat din robia faraonului, simbol al faraonului cel spiritual care este diavolul. Prin această traversare a Mării Roșii, Israel se eliberează din robie, așa cum și noi, creștinii, ne eliberăm prin Botez din robia diavolului, pentru a pătrunde în libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Însă după traversarea Mării Roșii, Israel a trebuit să traverseze și deșertul. Și Hristos va trăi aceasta, fiind dus peste câteva zile, de Duhul în pustie pentru a-l înfrunta pe diavol, pentru a se lupta cu el față către față timp de patruzeci de zile, număr ce face trimitere la cei patruzeci de ani petrecuți de poporul lui Israel în deșert. Iar pentru noi, cele patruzeci de zile de post care se apropie fac referire la cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul Hristos în pustie.

            Botezul lui Hristos în apa Iordanului ne amintește și de trecerea Iordanului de către poporul lui Israel, la încheierea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert, sub conducerea lui Iosua, al cărui nume este identic cu cel a lui Iisus, reprezentând doar o transcriere diferită a acestuia. Iosua conduce poporul prin Iordanul care se desparte în două lăsându-l să-l traverseze ca pe uscat, așa cum se întâmplase și cu Marea Roșie, însă de data aceasta îl conducere spre Pământul făgăduinței. La fel și Hristos, prin Botezul Său, ne face să intrăm împreună cu El, pe urmele Lui și „în El” în adevăratul Pământ al făgăduinței care este cerul; or, în scena Botezului Domnului vedem cerurile deschise, iar faptul că ele se deschid este extrem de semnificativ. Acest lucru ne arată că acum putem, datorită lui Hristos, adevăratul nostru Mesia, adevăratul nostru Iosua, să intrăm în adevăratul Pământ al făgăduinței care este Împărăția cerurilor, în care pătrundem deja prin intermediul Botezului, a cărui taină ar trebui să o retrăim pe parcursul întregii noastre vieți creștine, în așteptarea revelării vieții noastre cerești de dincolo. Sfântul Nicolae Cabasila, mare autor ortodox din veacul al XIV-lea, insista în mod deosebit asupra folosului duhovnicesc pe care îl pot avea creștinii citind și meditând asupra textelor de la slujba Botezului, deoarece ele ne arată ce suntem și, în același timp, ce trebuie să devenim. Ele ne revelează ce am devenit deja în mod definitiv și ceea ce trebuie să devenim în mod tot mai real, într-o plinătate tot mai mare, pe parcursul întregii noastre vieți de creștini.

            Această sărbătoare a Botezului Domnului ne invită deci să medităm asupra propriului nostru botez, asupra acestui imens dar primit de la Dumnezeu Care a făcut din noi fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a altoit pe Hristos cel Înviat, pe Trupul Său proslăvit Care a sfințit apele și Care revarsă acum asupra noastră, în toate zilele vieții noastre, izvoare de har, deoarece tot harul și toată participarea noastră la viața cea dumnezeiască ne vin prin sfânta și proslăvita omenitate a lui Hristos.

            Toate aceste aspecte ne sunt revelate de acest praznic al Bobotezei și de toate aceste minunate texte liturgice, atât de frumoase și bogate în semnificații la care ar trebui să medităm mai mult. Și atunci Tatăl Se va putea apleca asupra noastre pentru a ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Fiecare dintre noi trebuie să devină, în Fiul cel Unul Născut, fiu adoptiv al tatălui, nu într-un mod juridic și exterior, ci în chip profund real, devenind cu adevărat părtaș la viața Sa cea dumnezeiască.

            Să ne ajută bunul Dumnezeu ca acest lucru să se împlinească cu adevărat în fiecare dintre noi, tot mai mult și în toate zilele vieții noastre, prin conlucrarea noastră cu harul primit la Botez. Spre slava Tatălui, prin Fiul Său Cel Unul Născut și în Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel unul, Căruia I se cuvinte toată slava, în vecii vecilor. Amin[2].

---

[1] Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, la 6 ianuarie 2009.

[2] Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată a anului creștin. Predici la Duminicile și sărbătorile anului liturgic, Traducere din limba franceză și introducere de Felicia Dumas, Doxologia, Iași, 2015, pp. 273-278. Cartea se poate cumpăra de aici: https://edituradoxologia.ro/cununa-binecuvantata-anului-crestin.

IPS Bartolomeu Anania - Predică Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

IPS Bartolomeu Anania - Predică la invierea fiului văduvei din Nain

0:00 / 0:00

15 seconds

15 seconds

IPS Andrei: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” | Predică la Dumi...

PS Benedict: „Mila față de ceilalți în trei înțelesuri” | Predică la Dum...

Poate omul birui bolile și moartea? - Pr. Prof. Daniel Benga

Pr. Lucian Farcașiu: „Predica de pe munte - iubirea vrăjmașilor” (2.10.2...

Pilda semănătorului - Cuvânt al Arhim. Melchisedec (2022)

Idei pentru predica din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh (Învierea fiicei lui Iair)

 

Idei pentru predica

din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh

(Învierea fiicei lui Iair)

†Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei

 

            „În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, ÎI ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”.

(Luca 8, 41-56)

 

1.      Cei ce veneau la Mântuitorul Hristos veneau pentru tămăduiri de suferințe, de boli, de frământări sufletești indiferent de starea lor socială.

2.      Este impresionant faptul că vine la Mântuitorul chiar mai marele sinagogii, Iair.

3.      Evanghelia însemnează că era un om apreciat chiar de consătenii săi.

4.      În momente de grea încercare multe patimi se potolesc în ființa oamenilor. Nu știm dacă Iair n-ar fi trecu prin grea încercare ar fi căzut la picioarele lui Iisus. E de remarcat faptul că se încredea în puterea Mântuitorului că îl poate ajuta. Nu știm dacă credea că o va învia pe fiica lui.

5.      Mântuitorul a fost un mare binefăcător, nu puține au fost binefacerile lui și nu de puține ori.

6.      Vindecarea femeii cu scurgere de sânge este semnificativă. Femeia venea la Mântuitorul după ce încercase tot ce a fost cu putință pentru vindecarea ei. Pedagogia acestei atitudini vrea să ne dovedească multele noastre slăbiciuni sufletești și să ne convingă că singura vindecare trebuie s-o avem mai presus de orice în puterea lui Dumnezeu. Puterea dumnezeiască consta și în veșmintele Sale, ceea ce înseamnă că materia poate fi purtătoare de har; să ne gândim la obiceiul veșmintelor aduse la biserică pentru a fi atinse de către preot.

7.      Ca oameni înțelegem greu lucrările și puterea lui Dumnezeu. Judecăm mai mult omenește decât duhovnicește.

8.      În fața puterii dumnezeiești noi ca oameni deseori ne umplem de frică.

9.      Din cuvintele Mântuitorului reiese că femeia avea mare încredere în puterea Domnului Hristos de a o vindeca.

10.  Puținătatea credinței noastre uneori ne face să ne îndoim de puterea lui Dumnezeu, uitând că El este stăpân și peste moarte.

11.  În ceasuri grele Dumnezeu ne întărește prin puterea Sa peste nevrednicia noastră.

12.  Interesantă este atitudinea Mântuitorului când dorea să aibă în jurul Său numai anumite persoane ca în cazul de față, ca și pe Tabor, ca și în Ghetsimani.

13.  El citea cele din lăuntru ale omului, dincolo de cele ce se văd dinafară.

14.  Slăbiciunea noastră sufletească, puțina noastră credință uneori ne face să ne îndoim de puterea lui Dumnezeu ca și în cazul de față. Mai mult chiar atunci luăm în derâdere cele sfinte.

15.  În unele momente Mântuitorul se lipsea și de cei puțini în jurul Său, rămânea singur. Singur în rugăciunea de noapte, singur în Ghetsimani, singur în cazul de față.

16.  Atitudinile acestea dovedesc marea Lui intimitate cu Tatăl ceresc – marea taină necunoscută nouă din această intimitate.

17.  Faptul că i-a dat să mănânce, faptul că și El a mâncat după Înviere înaintea ucenicilor vrea să întărească realitatea evenimentului.

18.  În puținătatea credinței noastre rămânem uimiți de puterea lui Dumnezeu, dar această uimire nu statornicește tăria credinței noastre de multe ori. Minunea nu este totdeauna convingătoare cu statornicie. Sf. Apostol Petru a văzut multe minuni și totuși s-a lepădat de Mântuitorul. Trebuie să ne lăsăm convinși că întărirea în credință și statornicirea în credință constă în lupta în lupta contra păcatelor care slăbesc credința și în măsura în care acestea slăbesc în ființa noastră se întărește credința în noi.

19.  Deseori Mântuitorul poruncea celor tămăduiți de El să nu spună nimănui. De ce? Pentru că o împărtășire a unor evenimente prin spusa altora prea modifică evenimentul. Era cu totul alta întâlnirea față către față. Unul din Apostoli chiar, când a fost vorba de Mântuitorul nu i-a vorbit celuilalt despre Mântuitorul ci i-a zis: „Vino și vezi”. Apoi mulțimea simțămintelor din lăuntrul nostru și cu atât mai mult puterile dumnezeiești din Mântuitorul Hristos nu pot fi explicate prin cuvinte.

20.  Să fim mai preocupați de aceste lumi lăuntrice ale persoanei noastre, de legătura dintre ele și puterile dumnezeiești și legătura acestora cu ispitele diavolești[1].

---

[1] †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an, Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 129-7132.

 

Idei pentru predica din Duminica a șasea după Pogorârea Sfântului Duh Vindecarea slăbănogului din Capernaum †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei

 

Idei pentru predica

din Duminica a șasea după Pogorârea Sfântului Duh

Vindecarea slăbănogului din Capernaum

†Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei

1.      Dacă privim Evanghelia și o înțelegem nu numai în ceea ce scrie ad literam, înțelesul este mai simplu. Pe lângă acest înțeles este și cel alegoric pe care-l folosea Mântuitorul Iisus Hristos; este un înțeles al sensurilor mai adânci a textelor care poartă denumirea de înțeles analogic, folosit foarte des de Sf. Părinți ai Bisericii. Amintim pe Sf. Maxim Mărturisitorul care are în unele din volumele sale o preocupare cu acest înțeles „Explicarea locurilor grele din Sf. Scriptură”.

2.      În acest sens vorbind de cele zele fecioare untdelemnul n-ar avea înțelesul natural de untdelemn ci de adâncul milosteniei. Fecioarele neînțelepte ce le lipsea untdelemnul, Sf. Maxim și alți Părinți explică sensul mai adânc că nu aveau milostenie deși erau fecioare, socotind milostenia mai mult decât fecioria.

3.      În cazul de față dacă ne preocupăm de un înțeles mai adânc cei patru prieteni pot reprezenta pe cei patru evangheliști care prin scrisul lor ne duc la întâlnirea cu Mântuitorul, iar această întâlnire este pentru noi tămăduitoare atât de boli trupești cât și de boli sufletești.

4.      În ceea ce privește că bolnavul a fost vindecat pentru credința celor ce l-au adus este o mărturie a învățăturii Bisericii în care se susține că unul poate mărturisi pentru altul credința ca și în cazul nașilor de la Botez sau a rugăciunilor pentru cei adormiți.

5.      Însuși Dumnezeu spune despre David că „Mă voi îndura asupra urmașilor lui până la al miilea neam”.

6.      La mijloc e marea putere a iubirii despre care mărturisesc paginile Sf. Evanghelii.

7.      Cu ocazia învierii fiicei lui Iar Mântuitorul mereu îi spune tatălui ei „crede numai”. Iată un exemplu când pentru credința tatălui îi înviază fiica. Ea nu putea avea credință pentru că era moartă.

8.      De ce e de mirare că nașul poate mărturisi credința pentru fin – copil fiind? Pe va baza acestor argumente arătate mai sus Biserica face rugăciuni pentru cei morți.

9.      În viața de toate zilele, pe cărările vieții, adesea întâlnim simțământul atât de nefolositor și păgubitor al disprețului, al hulei pe care nu-l întâlnim la Mântuitorul Iisus Hristos. S-a întâlnit cu atâția oameni ce l-au înjosit, ponegrit, disprețuit, dar El niciodată n-a răspuns cu aceeași atitudine, niciodată n-a înjosit pe nimeni, n-a avut nici cel mai mic sentiment de dispreț cum îl reprezintă poetul: „El tuturor deopotrivă împarte darul Său ceresc/Și celor care cred într-Însul și celor ce-l batjocoresc”. 

10.  Simțământul disprețului înstrăinează pe oameni de comuniunea frățească, cel al respectului și al cinstirii din contră, îi apropie.

11.  Mântuitorul va rămâne un exemplu viu peste veacuri prin atitudinile Sale de respect și cinstire, apropiere față de orice om. Dacă vrem să exemplificăm din viața Sa în această privință e destul să ne gândim la comportarea Sa atât de nobilă față de femeia păcătoasă ce-i uda picioarele cu lacrimi, față de femeia samarineancă, față de Iuda Iscarioteanul când avea să-L prindă și față de tâlharul de pe cruce.

12.  În toate aceste discuții nu se poate observa nici cel mai mic sentiment de dispreț și vorbește cu ei ca și cum ar vorbi cu oameni cu alese virtuți.

13.  Socotim că Mântuitorul a înregistrat cu amărăciune această atitudine a fariseilor față de El, nefolosind aceeași atitudine a Sa față de ei, cin din contră caută să le explice cu toată înțelepciunea ceea ce ei nu înțelegeau.

14.  Desigur de această putere a iertării păcatelor s-au îndoit fariseii neadmițând că este Dumnezeu. Ne îndoim și noi uneori azi că această putere a iertării păcatelor a fost dată unor oameni – preoților de a ierta păcatele: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate…”

15.  Îndoiala constă și în slava cunoaștere a puterii iubirii.

16.  Și mulțimile au rămas mirate de această putere dată de Dumnezeu oamenilor. Se pare că și ei Îl cunoșteau pe Iisus numai ca om nu ca și Dumnezeu.

17.  Poate este bine să medităm și asupra faptului ce a gândit și ce a simțit bolnavul vindecat. Câți ani a mai trăit la casa lui. De aceea noi credem în Sf. Tradiție pentru că foarte puține sunt însemnate din ceea ce a făcut Iisus în sf. Scriptură, încât și cele scrie în Sf. Scriptură și cele spuse în Sf. Tradiție nu acoperă decât o parte din ceea ce a făcut Mântuitorul.

18.  Se cade ca și noi după ce luăm parte la slujbele Sf. Biserici, împărtășirea cu Sf. Taine, să ne întoarcem la casele noastre cu atitudini de recunoștință față de atitudinile ce le revarsă Mântuitorul asupra noastră și cu atitudini de respect și cinstire față de orice om întâlnit[1].

---

[1] †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an, Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 67-70.