Predică la Duminica a șaptea după Paști - IPS Bartolomeu Anania

 

Predică la Duminica a șaptea după Paști

IPS Bartolomeu Anania

Acum câteva zile am sărbătorit Înălțarea Domnului, iar duminica viitoare vom sărbători Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare care în limba română se mai cheamă și Rusalii. Între aceste două mari sărbători, Biserica a așezat duminica de astăzi, care este închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. E bine să vă spun la început că sinoadele ecumenice, în total în număr de șapte, au fost soboarele la care au participat toți episcopii și apropiații lor colaboratori din toată creștinătatea primului mileniu. Așadar, este vorba de un sobor al Bisericii universale. Iar aceste sinoade s-au adunat numai în cazuri de foarte mare trebuință pentru viața și buna-orânduire a Bisericii lui Hristos.

Se știe că creștinii au trăit primele trei sute de ani sub prigoana împăraților romani. S-au rugat pe sub pământ, prin catacombe și prin peșteri, pe furiș, în casele lor. Atunci a dat Biserica foarte, foarte numeroși martiri. Odată cu venirea la cârma Imperiului a împăratului Constantin cel Mare, pe care noi îl cinstim ca sfânt, împreună cu maica sa, Elena, acesta, prin Edictul de la Milan, din anul 313, a dat libertate creștinilor să se roage la lumina zilei, în văzul și auzul tuturor, fără niciun fel de stingherire din partea autorităților. Și, într-adevăr, așa a fost; creștinii au ieșit la suprafață, au început să-și construiască biserici și să se roage public.

Dar, diavolul lucrează: dacă a încetat persecuția din exterior, a început persecuția din interior și s-au ivit ereziile, adică abaterile de la dreapta credință, care la urmă se constituiau în secte, care atacau adevărurile fundamentale de credință ale creștinătății.

Așa s-a ivit, la începutul secolului al IV-lea, un preot din cetatea Alexandriei –  care era, de altfel, foarte talentat – care a început să învețe că Iisus Hristos nu este de o ființă și egal cu Tatăl, că nu este fără de început, că a fost un timp în care El nu exista și că Tatăl L-a creat în timp, ca pe o făptură. Aceasta atingea teribil credința deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi și, deci, a deoființimii Fiului cu Tatăl. S-a iscat mare tulburare în toată creștinătatea și, atunci, înțeleptul împărat Constantin cel Mare a convocat Primul Sinod Ecumenic, care a avut loc în cetatea Niceii, nu prea departe de Constantinopol, pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în anul 325. A fost deschis chiar de împăratul Constantin, care, spre a sublinia unitatea creștinilor din Imperiu, de Răsărit și cel de Apus, și-a ținut cuvântarea în ambele limbi – în latină și în greacă, tocmai ca să demonstreze că, deși sunt două limbi diferite și două zone diferite ale continentului european, cu toate acestea, Biserica este, și trebuie să rămână, una. A fost semnalul pe care marele Constantin l-a dat pentru menținerea unității Bisericii și, de aceea, a și convocat Sinodul, pentru ca toți episcopii din lume să hotărască care este dreapta credință și toți să se orienteze după această formulă.

La acest Sinod au participat 318 episcopi, precum și colaboratorii lor cei mai apropiați. Știm că a participat, printre alții, Sfântul Nicolae și, de asemenea, a participat patriarhul Alexandriei, care l-a luat cu sine și pe tânărul, dar învățatul, diacon Atanasie, cel care va deveni el însuși mai târziu patriarh al Alexandriei și care a avut o contribuție esențială în lucrările Sinodului, care au durat câteva luni. Ei bine, toată problema era, repet, ca să restabilească învățătura. Și, atunci, după îndelungate discuții și rugăciuni către Duhul Sfânt, care să-i asiste și să le lumineze mintea, au formulat primele opt particule din cele douăsprezece ale Simbolului de Credință, pe care noi îl numim Crez și pe care noi îl rostim în biserică la fiecare Litughie. Celelalte patru articole au fost formulate mai târziu, la Al Doilea Sinod Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381, la diferență de aproape șaizeci de ani.

Primele opt articole care au fost formulate de către Sinodul I Ecumenic se referă la Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Celelalte patru se referă la Dumnezeu-Duhul Sfânt, la Biserică, la învierea morților și la Împărăția ce va să vină, Împărăția de veci. Acestea toate la un loc alcătuiesc Simbolul niceo-constantinopolitan și rămâne temelia credinței noastre, spusă în rezumat. Și e bine să rețineți că noi, ortodocșii, suntem singura Biserică din lume care păstrăm acest Simbol niceo-constantinopolitan în toată litera și tot spiritul său, așa cum a fost formulat de către Sfinții Părinți în cele două sinoade ecumenice, fără niciun adaos și fără nicio știrbire. Aceasta se cheamă dreapta credință. Pentru că, pe lângă dreapta credință, există și o credință strâmbă. Pe lângă bine-credincios, există și rău-credincios, care mărturisește doar o parte din adevărul Evangheliei, dar nu și pe cealaltă parte. Or, a nu spune întregul adevăr înseamnă, de fapt, a spune o minciună. Adevărul este unul singur și este integral; nu poate fi fărâmițat.

Totuși, de ce a fost nevoie ca ei să se adune și să formuleze Simbolul de Credință? Iubiții mei, principalul nostru izvor de credință este Sfânta Scriptură, atât Vechiul, cât și Noul Testament, și avem credința pe care ne-a insuflat-o și Sf. Ap. Petru că toată Scriptura este sub insuflarea Duhului Sfânt. Să nu creadă cineva că profeții Vechiului Testament sau evangheliștii Noului Testament au primit vreun dicteu automat, că au stat așa la o masă, cum stau spiritiștii și ascultă mesaje gata dictate de sus, pe care ei doar le consemnează în scris. Nu! Duhul Sfânt le-a insuflat adevărul, iar textul a fost scris de fiecare, potrivit temperamentului său, culturii sale, limbii sale și calităților sale de scriitor. Fiecare evanghelist sau fiecare autor sacru și-a păstrat propria personalitate, pentru că Duhul Sfânt nu stâlcește și nu distruge personalitatea și libertatea omului. El doar îl asistă, iluminându-l ce trebuie și cum trebuie să scrie, dar, mai cu seamă, ce trebuie să scrie. Moise, de pildă, este primul autor vechi-testamentar, dar el, în cartea lui, istorisește evenimente care s-au petrecut cu mult înaintea lui. Facerea lumii, de pildă, Căderea omului, Izgonirea din Rai, Potopul lui Noe au fost evenimente care s-au petrecut cu mult înainte de Moise, el care, de altfel, era un om foarte învățat – fusese cultivat lacurtea faraonului din Egipt, ca un adevărat prinț – pe acestea le-a cules din tradiția poporului, adică din predanie.

Știți că copilul are o memorie foarte bună și ține minte foarte, foarte repede ceea ce aude și transmite și altor copii. Așa și cu omenirea: la început avea o memorie mai bună, pentru că nu era atât de încărcată ca în vremea noastră, cu acest bombardament al informațiilor, care, practic, ne sustrage de la meditație și de la a cumpăni un adevăr. Prea repede suntem victimele acestui asalt al știrilor/informațiilor – unele adevărate, altele neadevărate [...]. Omul vechi avea timp să gândească. Și pentru aceasta memoria lui era proaspătă și înregistra fidel evenimentele care erau raportate la Dumnezeu. Și acestea erau predate cu sfințenie din gură în gură și din generație în generație. Unele consemnau în scris, în documente, și așa le-a găsit Moise – pe de o parte, documentele scrise pe care le-a colecționat și pe care le-a confruntat  și pe care le-a redactat, iar, pe de altă parte, predania populară din gura semenilor săi. Așa a alcătuit cele cinci cărți ale lui, care sunt și primele cinci cărți ale Bibliei. 

Să trecem la Noul Testament. Numai doi din cei patru evangheliști au fost ucenici ai Domnului și au auzit cuvintele din gura Lui: Matei și Ioan. Marcu le-a auzit de la alții, iar, mai cu seamă, Luca le-a cercetat în unele documente care începuseră să fie scrise de unii creștini, iar pe altele le-a auzit chiar din gura Maicii Domnului, pe care a cunoscut-o personal și care i-a istorisit lui, lui Luca, prin pana căruia avem evenimente care nu se puteau ști altfel, cum ar fi, de pildă, Buna Vestire. Așa, deci, textul scris a fost precedat de o tradiție orală, prin viu grai, și după aceea, prin această tradiție orală, au fost consemnate în scris, iar Duhul Sfânt a lucrat și într-o parte, și în alta. De aceea, greșesc cei care au susținut, în special protestanții și neoprotestanții de astăzi, că nu trebuie să credem decât Scriptura și nimic altceva – sola Scriptura – numai Scriptura, nimic altceva. Pentru că, înainte de Scriptură, a existat tradiția orală. Pe aceasta mulți nu o știu, sau nu vor să o știe. Dar, iubiții mei, și Scriptura își are părțile ei mai limpezi și părțile ei mai obscure. Însuși Sf. Ap. Petru mărturisește, în una din epistolele sale, că scrierile lui Pavel, care era foarte învățat – Petru fusese un biet pescar, dar Pavel fusese la nivel universitar, că unele ruguri ale lui Pavel, spune Petru, sunt mai greu de înțeles. Așa este. Repet, fiecare scriitor a scris în stilul său propriu.

Iată că după Înălțarea la Cer a Domnului, Apostolul Filip se găsea la o margine de drum. Și iată că pe acel drum trecea o caretă și în ea era un nobil de la curtea reginei din Etiopia, care venise și el să se închine la templul din Ierusalim, pentru că auzise că evreii au o religie foarte înaltă și foarte bogată. Era  ceea ce se cheamă un prozelit, un candidat la convertirea spre religia iudaismului. Și citea cu voce tare – în Antichitate se foloseau lecturile cu voce tare – și avea cartea deschisă, Cartea Profetului Isaia, și citea cu voce tare un text. Știm care era acest text – era o profeție cu substrat mesianic și, într-adevăr, mai greu de descifrat. Și, trecând prin dreptul lui Filip, acesta îl întreabă: „Înțelegi tu, oare, ce citești?” Iar călătorul îi răspunde: „Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”. Era o invitație la dialog. Filip s-a urcat lângă el în caretă, a luat textul și l-a explicat cuvânt cu cuvânt și virgulă cu virgulă și l-a luminat.

De aceea, știm că nu este suficient să citești tu singur Sfânta Scriptură, așa cum fac mulți pretinși creștini, ci ai nevoie de un îndrumător. Fără aceasta, poți greși și te poți rătăci, sau, pur și simplu, te poți descuraja. De aceea a fost nevoie ca să vină Duhul Sfânt și să ilumineze pe Sfinții Părinți de la sinoadele ecumenice și pe alții care nu au participat la sinoadele ecumenice, dar care au lăsat scrieri sfinte, prin sfințenia lor, pentru ca să ne ajute pe noi să tâlcuim și să înțelegem corect Sfânta Scriptură. Acești Sfinți Părinți, care, iluminați de Duhul Sfânt, ne transmit învățăturile corecte despre Sfânta Scriptură, alcătuiesc la un loc Sfânta Tradiție; nu tradiția în sine, care aparține fiecărui popor – tradiția înseamnă limba, obiceiurile, datinile, cultura, în general – ci este Sfânta Tradiție, pentru că ea s-a alcătuit prin asistența directă a Duhului Sfânt către Sfinții Părinți ai Bisericii. Iar această Sfântă Tradiție a început nu cu cei de la Sinodul I Ecumenic, pentru că înainte de ei au fost și părinții apostolici, au fost și părinții intermediari, dar toți la un loc, cel puțin până la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc în anul 787 după Hristos, au alcătuit Sfânta Tradiție. Așadar, sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare a Sfintei Tradiții.

În textul evanghelic care vi s-a citit și pe care l-ați ascultat este vorba de rugăciunea pe care Domnul I-a adresat-o Tatălui Său în prezența ucenicilor Săi la Cina cea de Taină înainte de a merge în grădina Ghetsimani, unde avea să fie arestat. În această rugăciune pe care ați ascultat-o, I se adresează: „Părinte, preamărește-Mă, pentru ca și Eu să Te preamăresc. Tu Mi-ai dat stăpânire peste tot trupul, pentru ca Eu să le dau viață veșnică. Iar Viața Veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” […] Domnul Însuși definește Viața Veșnică, în ce constă: ca ei, ucenicii și creștinii, în general, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”, pentru că existau în Antichitate și zeii păgâni, care erau venerați drept dumnezei, dar care nu erau, în realitate, dumnezei; erau doar chipuri cioplite. Și mai târziu, și astăzi avem dumnezei falși. […]

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul pe care ni-L descoperă Sfânta Scriptură și pe care ni-L atestă Sfinții Părinți. De aceea, când se vorbește de Iisus Hristos, este definit „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”; aprinzi o lumânare din altă lumânare – ai două lumini, dar prima din care ai luat pe a doua nu scade, rămâne întreagă, cum a fost înainte. Așa și Iisus Hristos, fiind a doua Persoană a Sfintei Treimi, este desprins din Tatăl, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, este egal cu Tatăl, așa cum este lumina din lumină, El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat. 

Așadar, iubiții mei, una din grijile noastre spre a moșteni viața de veci este să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat, Făcătorul Cerului și al Pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Cu aceasta n-am terminat, trebuie să-L descoperim și să-L cunoaștem pe Fiul Său, pe Iisus Hristos, pe Care El, Tatăl, L-a trimis la noi, spre mântuirea noastră. Cunoscându-L pe Fiul, Îl cunoaștem și pe Tatăl, dar Fiul nu I se substituie. În textul pe care vi l-am citat nu se spune: „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, prin Iisus Hristos”, ci „și pe Iisus Hristos”. […] Dar ce este Iisus Hristos decât Persoana a doua a Sfintei Treimi, întrupat în ființă omenească. El, însă, fiind Fiul lui Dumnezeu, este chipul văzut al Tatălui Celui nevăzut. Tatăl niciodată nu va putea fi contemplat față către față, pentru că nici nu are chip, pe câtă vreme Iisus Hristos, ca om, a luat chip. Aceasta justifică și icoana, reprezentarea a ceea ce oamenii au văzut și văd, simbolul care ne deschide fereastra spre nevăzut, spre Taină, spre cer. […]

Și dacă îi cunoaștem pe Aceștia Doi [pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Fiul], prin insuflarea și ajutorul Duhului Sfânt, care întotdeauna ne asistă, avem calea deschisă către Viața Veșnică, către Împărăția Cerurilor, o Împărăție pe care o pregustăm încă de aici, de pe pământ, prin participarea noastră la Sfânta Liturghie și prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului din Sfânta Euharistie. […] Noi începem să trăim lumina Împărăției Cerurilor, în dimensiunea ei liturgică, încă din viața aceasta. Cu atât mai multe șanse avem să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat și pe Iisus Hristos pe Care El L-a trimis și Care, prin puterea Sa și prin asistența Duhului Sfânt […], ne călăuzește spre mântuirea noastră. Amin.

 

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/Rugaciunea-lui-Iisus.-Duminica-a-saptea-dupa-Inviere-a-Sfintilor-Parinti-de-la-Niceea.-IPS-Bartolomeu-Anania-Diavolul-lucreaza-dupa-persecutia-din-exterior-a-inceput-persecutia-din-interior-si-s-au-ivit-ereziile-adica-abaterile-de-la-dreapta-credin-156377

 

Idei:

·         Între Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) se află o duminică dedicată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic.

·         Sinoadele ecumenice (în număr de șapte) au fost adunări ale episcopilor din toată creștinătatea, convocate pentru rezolvarea marilor probleme de credință.

·         Convocat de împăratul Constantin cel Mare pentru a combate ereziile, mai ales erezia lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului.

·         A participat un număr de 318 episcopi, printre care Sf. Nicolae, Atanasie cel Mare și patriarhul Alexandriei.

·         Sinodul a formulat primele 8 articole ale Simbolului de Credință (Crezul), restul fiind adăugate la al Doilea Sinod Ecumenic (381).

·         Crezul rezultat este fundamentul credinței creștine și exprimă dreapta credință despre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul.

·         Scriptura a fost precedată de o tradiție orală sfântă (predania).

·         Duhul Sfânt a inspirat scriitorii, respectând însă personalitatea și stilul fiecăruia.

·         Sfânta Tradiție este formată din scrierile Sfinților Părinți, interpretările lor și viața Bisericii, fiind complementară Scripturii.

·         Protestanții greșesc când susțin doar „sola Scriptura” (numai Scriptura), ignorând tradiția.

·         Biblia nu poate fi înțeleasă corect fără îndrumare (exemplu: Filip și famenul etiopian).

·         Sfinții Părinți și Sinoadele, iluminați de Duhul Sfânt, au formulat învățătura dreaptă.

·         Ortodocșii păstrează Simbolul niceo-constantinopolitan în forma sa originală, fără modificări.

·         Viața veșnică constă în cunoașterea „singurului Dumnezeu adevărat” și a lui Iisus Hristos, Fiul Său.

·         Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”, egal cu Tatăl.

·         Icoana este justificată prin faptul că Iisus, ca om, a luat chip și poate fi reprezentat vizibil.

·         Cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu și a Fiului Său este esențială pentru mântuire.

·         Credința completă presupune adevăr integral, nu fragmente – orice abatere duce la rătăcire.

 

Predică la Duminica a doua după Paști - IPS Bartolomeu Anania

 

Predică la Duminica a doua după Paști

IPS Bartolomeu Anania

În predica rostită cu prilejul duminicii a doua după Paști din anul 2000, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania vorbește despre îndoială, cunoaștere, știință și credință, dar și despre materia transfigurată a corpului înviat din morți al Fiului Omului, care se face arvună a Învierii pentru cei ce mărturisesc credința în Iisus Hristos Cel înviat.

 

Iubiți credincioși, Hristos a înviat!

Printre cei care n-au răspuns la vestea cea bună atunci, în vremea lui Iisus, s-a numărat și Toma, deși era unul din cei doisprezece apostoli. Domnul li s-a arătat mai întâi apostolilor când erau numai zece. Știm că rămăseseră unsprezece, deoarece Iuda căzuse. Atunci când li s-a arătat Domnul apostolilor Săi, a instituit și Taina Preoției. Atunci când a suflat asupra lor, le-a dat duh sfânt și i-a încredințat că oricâte vor lega ei pe pământ vor fi legate și în ceruri și oricâte vor dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri, ei și urmașii lor, instituind această extraordinară taină a preoției, asociată de aceea a duhovniciei, adică de puterea preotului de a ierta păcatele în numele și prin puterea lui Iisus Hristos.

Dar atunci când li s-a arătat prima dată, Toma nu era cu ei. Iar ucenicii, plini de bucurie, i-au spus lui Toma: „Să știi că L-am văzut pe Domnul!” Iar Toma le-a răspuns: „Dacă eu n-am să pun degetul în semnele cuielor Lui și dacă nu voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede.” Această condiționare poate fi formulată și altfel: „Până când voi pune degetul în rănile Lui, adică în urmele cuielor, și palma în coasta Lui, până atunci nu voi crede.” Acest „până” a durat doar o săptămână, pentru că, în cea de-a opta zi, Domnul li s-a arătat din nou ucenicilor Săi, care ședeau încuiați într-o cameră, de frica iudeilor, iar Domnul le-a apărut dintr-o dată în mijloc, ușile fiind încuiate și ferestrele închise, și le-a zis: „Pace vouă!,” cu salutul obișnuit, pe care L-a avut în special după Înviere. Și atunci, înainte ca Toma să-L întrebe ceva sau să-I ceară ceva, i s-a oferit lui Toma – i-a arătat palmele și picioarele și a zis: „Hai, Tomo, apropie-te și pune-ți tu degetul tău în urmele cuielor cu care am fost răstignit. Și, hai, vino și pune-ți mâna în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios.” Iar Toma s-a apropiat și a căzut în genunchi, spunând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” După care Iisus îi răspunde: „Pentru că ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut.”

Iubiții mei, apostolul Toma și-a făcut atunci o faimă printre creștini, o faimă pe care, cred eu, nu a meritat-o niciodată și nu o merită. I s-a spus, neoficial, nu de la Sfinții Părinți, ci în general, în zicalele populare, „Toma Necredinciosul.” Se spune cuiva care nu este dispus să creadă ceva: „Nu fi Toma Necredinciosul!” sau „Iată că te-ai găsit tu să fii Toma Necredinciosul.” Iubiții mei, în realitate, Toma nu era un necredincios, doar fusese cu Iisus trei ani și jumătate, martorul tuturor minunilor Lui, Îi cunoștea dumnezeirea. Dar [...] Învierea era un fapt atât de extraordinar, încât ucenicii, practic, nu au fost dispuși să creadă în acest fenomen și nici nu au crezut după ce el s-a întâmplat. Evangheliile ne spun foarte lămurit că niciunul dintre apostoli nu a crezut în Învierea Domnului. Ni se spune în altă parte că unii au crezut, iar alții s-au îndoit.

Nici chiar sfintele femei mironosițe, care I-au fost foarte aproape Domnului, în frunte cu Maria Magdalena, cea mai apropiată ca inimă de Iisus Hristos și care prefigurase ritualul de înmormântare, nici ele nu au crezut în Înviere. Ca probă, duminică, dis-de-dimineață, au mers la mormânt ca să-L tămâieze pe Iisus ca pe orice mort. Iar când au aflat de la înger că El a înviat și după ce au văzut mormântul gol, atunci, de-abia, pline de bucurie, au plecat să-i vestească pe ucenicii din cetate, pe drum arătându-li-Se lor Însuși Domnul, chiar înainte de a li se arăta ucenicilor Săi. Așadar, Toma nu este singular în toată treaba aceasta. Toma, însă, în realitate, nu era un necredincios, ci doar un om care se îndoia.

Și, atunci, se pune problema: îndoiala este, oare, un păcat? Și merită ca un om, chiar un creștin, să fie osândit pentru faptul că se îndoiește? Iubiții mei, în ordinea nereligioasă, îndoiala este o metodă de cunoaștere, adică este un element pozitiv și un element foarte necesar. Omul nu are întotdeauna siguranța a ceea ce face el, a ceea ce a săvârșit sau a ceea ce alții îi declară că este adevărat. Să luăm exemplul cel mai la îndemână, aritmetica: atunci când înveți adunarea, ai zece sau mai multe cifre și le aduni de sus în jos. Dar orice învățător de aritmetică te va învăța că este bine să aduni încă o dată de jos în sus. Adică să faci proba, pentru că este posibil ca tu să fi greșit. Și este bine să mai faci socoteala inversă o dată, ca să fii sigur că n-ai greșit. Mai mult decât atât, acum cele mai multe se fac la calculatoare; și calculatorul trebuie verificat, pentru că și el este mânuit tot de om, iar omul este supus greșelii. În știință există tot timpul îndoială. Există adevăruri bine stabilite, poate de secole, dar vine un altul și se îndoiește și spune: „Dar dacă nu este așa, sau dacă nu acesta este întregul adevăr?”. Și elementul cel mai la îndemână ne este teoria relativității a lui Einstein, care a pus la îndoială vechea știință a spațiului a lui Aristotel și Pitagora. Și s-a dovedit că amândouă adevărurile sunt bune. Până la el, se știa foarte precis, așa cum și eu am învățat în cursul primar: două linii paralele nu se întâlnesc niciodată. Dar el, ca om de știință, a pus la îndoială și a zis: „Dar dacă nu este așa, sau dacă poate fi și altfel?”. Și, după multe cercetări, a ajuns la altă formulare: două linii paralele se pot întâlni la infinit – teoria spațiului curb. Dar unde puneți că și prima este bună, și a doua este bună! Multă vreme s-a crezut că lumina solară este alcătuită din vibrații, care ni se transmit prin aer de la soare. Dar a venit un alt om de știință și a spus: „Dar dacă poate fi și altfel?”. Și a descoperit că lumina se propagă și prin corpusculi, adică prin fotoni. Și se dovedește că și un adevăr este bun, și celălalt este bun, și că, deci, pot fi două adevăruri științifice aparent inegale sau contradictorii, dar care sunt valabile din punct de vedere științific.

Iată, deci, iubiții mei, că, de-a lungul secolelor, îndoiala a fost o metodă de cunoaștere, pentru că ea asigură progresul în cunoaștere și în știință. Și dacă un gânditor, un filosof, a putut să spună în limba latină cogito, ergo sum - cuget, deci exist, a venit un altul și a spus, tot în limba latină: dubito, ergo sum - mă îndoiesc, deci exist. Pentru că pot să-mi certific propria mea existență numai dacă mă îndoiesc de ea. 

Și, atunci, să ne întoarcem la Toma. Faptul că s-a îndoit este neapărat un păcat? Iubiții mei, într-un fel, da, și, în alt fel, nu. Și, aici, iată alte două adevăruri, de data aceasta religioase, care pot sta împreună. Este bine ca în materie de credință să nu te îndoiești. Dar este posibil, omenește vorbind, să te îndoiești. Și toți ne îndoim, dacă suntem cinstiți cu noi înșine. Și v-o spune un arhiereu, un preot bătrân, de la sfântul amvon, care și el, în tinerețea lui și chiar mai târziu, a stat uneori pe gânduri și s-a îndoit asupra unui adevăr de credință.

Îndoiala este nehotărârea, este punctul de mijloc între credință și necredință. Important este ca această nehotărâre, îndoială, să nu te ducă la necredință, ci să te ducă la credință. Îndoiala este punctul de unde se bifurcă două drumuri și în care stai tu, nehotărât pe care să-l alegi. Să mergi pe dreapta?! Să mergi pe stânga?! Să mergi pe drumul mai scurt, pe cel mai bătătorit, pe cel mai puțin bătătorit este totdeauna dilema navigatorilor, care pleacă la drum lung, în necunoscut, dilema unui Magellan sau Cristofor Columb, care porneau să descopere lumi noi fără să știe dacă ele măcar există cu adevărat. Dar, fără această cutezanță, care întotdeauna a avut și îndoială, nu s-ar fi descoperit lumile pe care ei le-au descoperit. Exemplele pot continua în număr foarte, foarte mare, iar cei care studiați, care sunteți profesori, cercetători, oameni de știință știți că întotdeauna există și o îndoială, până să ajungi la adevăr.  Dar, repet, în materie de credință, este posibil să te îndoiești, iar, în măsura în care ai avut-o [îndoiala], este bine să spui și duhovnicului; important este ca tu, prin ajutorul tău, dar mai cu seamă cu ajutorul lui Dumnezeu, să ajungi la credință în acea admirabilă formulă pe care i-a spus-o cineva lui Iisus: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Ei bine, acest „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” mărturisește că în calea credinței poate să stea uneori și îndoiala.

Așadar, nu poate fi vorba de Toma Necredinciosul, ci de Toma Îndoitul, cel care, pentru o clipă sau mai multe, s-a îndoit. Și, în fond, Toma ce a cerut? El a cerut proba concretă, proba materială. El se găsea într-o dilemă, chiar atunci când Iisus se afla în fața lui, și când i-a spus: „Apropie-te și pipăie-mă.” Dilema consta în aceea - trebuia să răspundă la o întrebare: Iisus este o realitate sau este o vedenie, o nălucă, o iluzie? Iar termenii dilemei erau următorii: dacă el este trup real, cum de a intrat prin pereți, prin ușile încuiate? Iar dacă este o vedenie sau o iluzie, cum de se lasă pipăit? O fantomă poate fi văzută, dar nu poate fi pipăită.

Iubiții mei, Toma a cerut proba tactilă, care se pare că este cea mai sigură dintre cele cinci simțuri. Pot exista iluzii optice, pot exista iluzii auditive, dar nu pot exista, sau foarte greu pot exista, iluzii tactile. De aceea, el spune: „Vreau să pipăi eu, să pun eu degetul în urmele rănilor Lui, în urmele cuielor Lui, în rănile Lui, care trebuie să existe, și în coasta Lui!”. De ce, iubiții mei? Urmele rănilor erau certitudinea că Iisus fusese răstignit pe cruce. Iar coasta era certitudinea că murise și că, deci, nu a fost vorba de o moarte aparentă și că în groapă s-a coborât un om mort. De ce? Pentru că, la un moment dat, fiindcă se apropia sâmbăta și trebuia ca această treabă să fie isprăvită foarte repede, și moartea și înmormântarea, atunci s-a cerut ca să li se grăbească moartea. Și moartea celor crucificați era grăbită prin zdrobirea fluierelor picioarelor; era ultima lovitură care li se dădea. Lui Iisus, însă, nu i s-au zdrobit fluierele, ci unul din ostași a luat o suliță și I-a împuns coasta, aici, în partea dreaptă. Și ne spune evanghelistul că îndată a ieșit sânge și apă, adică a ieșit sângele și serul. Atunci când serul se separă de sânge, sau începe să se separe, este sigur că nu mai este vorba de un om viu, ci de un cadavru. Așadar, acest dublu lichid, sânge și apă, care era sângele și serul, care are culoarea albă, a fost proba morții lui Iisus. Ce voia să știe Toma? Mai întâi, dacă Iisus de pe cruce a murit cu adevărat și, în al doilea rând, dacă Cel Care li se arată acum ucenicilor este una și aceeași Persoană, Care fusese răstignită și care murise pe cruce. Aceasta era problema esențială pentru el. 

Iubiții mei, se pare că, la îndemnul Domnului, Toma nici măcar nu a ajuns să-L pipăie cu adevărat. Pesemne că deschiderea lui Iisus, îndemnul Său: „Vino, Toma, și încredințează-te!” au fost atât de puternice încât n-a mai fost nevoie să se ajungă la gestul în sine. Toma I-a căzut în genunchi, exclamând doar atât: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. „Domnul meu” se referea la Iisus Domnul, Învățătorul lor, adică la Iisus-Omul, care trăise printre oameni, iar „Dumnezeul meu” se referea la dimensiunea divină a Aceluiași Iisus. Așadar, în această dublă constatare, Toma mărturisea că Iisus este una și aceeași Persoană cu Învățătorul lor, pe care ei Îl numeau Domn – doar așa îi spuseseră ucenicii: „L-am văzut pe Domnul!”. Iar evanghelistul ne spune: „Și s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul.” Așadar, pe de o parte, este una și aceeași Persoană cu Învățătorul lor, iar, pe de altă parte, este una și aceeași Persoană cu Dumnezeul Care fusese răstignit pe cruce, îngropat și Care înviase.

Iubiții mei, în fond, ce nu știa Toma nici atunci, decât poate prin intuiție – o va ști ceva mai târziu, prin Sfântul Apostol Pavel: el nu era conștient de natura Trupului lui Iisus Cel înviat. Și aici aș vrea eu să stăruiesc puțin asupra frățiilor voastre, pentru ca să înțelegeți acum ceea ce Toma nu a înțeles atunci. Era vorba de materie transfigurată, de un trup transfigurat sau îndumnezeit. […] Mulți cred că dacă văd icoana cu mormântul gol și îngerul alături și pe sfintele femei […], îngerul a venit să dea lespedea la o parte pentru ca Iisus să iasă din mormânt, ceea ce este cu desăvârșire inexact. Când îngerul a deschis mormântul dând lespedea la o parte, Iisus de mult nu mai era în mormânt. Mormântul a fost deschis numai pentru ca sfintele femei și, mai târziu, ucenicii, văzându-l gol, să se încredințeze că Iisus nu mai este acolo. Iisus a înviat în stricta intimitate a mormântului, fără niciun fel de martor. Și anume, Trupul Său, Care era un trup de materie, de carne, ca al nostru, nu a intrat în putrefacție, pentru că era un trup pe care îl purta Dumnezeu, și s-a transfigurat, a trecut dintr-un mod de existență în alt mod de existență., dintr-un mod de a fi în alt mod de a fi.

Și aici aș da un exemplu care ar putea să fie puțin vulgar, dar la îndemâna tuturor: să ne amintim de cele trei stări fizice ale apei – starea lichidă, care este cea obișnuită, starea solidă, care este zăpada sau gheața, și starea gazoasă, care este aburul sau vaporul. Oriîncare stare s-ar găsi, formula apei este aceeași – două molecule de hidrogen și o moleculă de oxigen, nu se schimbă câtuși de puțin, numai că stările fizice sunt diferite. Și, trebuie să recunoaștem, atunci când vedem la lupă sau la microscop un fulg de zăpadă, ce minune a lui Dumnezeu poate să fie într-un simplu strop de apă! Ei bine, există, însă, anumite substanțe care pot să treacă din starea solidă direct în starea gazoasă, fără să mai fie nevoie de starea intermediară, care este lichidă. Dintre o seamă de exemple, aș da pe unul mai la îndemână, și anume: cristalele de camfor, care se găsesc în stare solidă, deci cristale, și care pot să treacă direct în stare gazoasă, prefăcându-se în ceea ce numim noi aerosoli, fără să mai treacă prin starea intermediară lichidă.

Ei bine, iubiții mei, omenește vorbind, doar ca să deschid o cale de acces, altfel lucrurile nu suferă comparație între ele, vorbesc de cele omenești cu cele dumnezeiești, Trupul lui Iisus, la un moment dat, și-a părăsit giulgiurile în care era înfășurat și s-a topit; din stare solidă a intrat, să zicem, în stare gazoasă, într-o stare nesolidă, dar nici lichidă. Pur și simplu a devenit un trup spiritualizat sau înduhovnicit sau duhovnicesc, așa cum îl va numi mai târziu, în splendida lui teologie, Sf. Ap. Pavel. Și, când a ieșit din mormânt, a ieșit prin toți pereții mormântului, nu printr-o dechizătură, printr-un orificiu, sau prin lespedea dată la o parte, ci prin toți porii materiei, pentru că acest trup transfigurat devenise o materie spiritualizată, capabilă să străbată prin materia brută, așa cum va face când li se va arăta ucenicilor intrând în cameră prin ușile încuiate sau prin pereți. […]

Vedeți, iubiții mei, adevărata revelație a lui Toma, pe care n-a mărturisit-o decât în formula „Domnul meu și Dumnezeul meu!” aceasta a fost. Este și singura modalitate și singurul adevăr de rezolvare a dilemei lui Toma. […] Dacă crezi că ai în față trupul înduhovnicit, îndumnezeit prin Înviere, al lui Iisus Hristos, atunci nicio dilemă nu mai poate să aibă loc. Și e bine să vă spun acestea, pentru că tot din teologia lui Pavel, în special, știm că Învierea lui Hristos este prefigurarea și garanția propriei noastre învieri. Noi, la învierea de obște, după ce sufletul va rămâne despărțit de trup, un trup care se va preface în oase și în pământ după multă trecere de vreme, se vor reuni în ceea ce Pavel numește trup duhovnicesc, asemănător aceluia cu care a înviat Iisus. Cu acest nou trup duhovnicesc va viețui în eternitate fiecare din cei înviați. 

Dar, iubiții mei, în încheiere am să vă spun un lucru: Iisus nu poate fi perceput nici vizual, nici auditiv și nici măcar tactil. Noi ne numărăm printre cei ce n-au văzut și au crezut, pentru că vedem prin ochii credinței. Dar, iubiții mei, simțul fizic, material, prin care prezența și realitatea lui Iisus ni se oferă, este cel gustativ. Spusese psalmistul cu multe secole înainte: „Gustați și vedeți că bun este Domnul.” La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a instituit Euharistia, oferind pâinea ocenicilor Săi și spunându-le: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu...”. Și le-a îmbiat paharul: „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu...”. Iisus Euharistic se oferă prin pâine și prin vin, care, prin binecuvântare și prin puterea Duhului Sfânt, devin materie transfigurată. La văz, și chiar la gust, ele sunt pâine și vin, dar gustul este dumnezeiesc. [...] Este ceea ce Domnul le-a oferit celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum către Emaus. […] 

Fiți fericiți, iubiții mei, că înainte de Sfintele Paști cei mai mulți dintre frățiile voastre […] ați trecut pe la scaunul duhovniciei, ați primit dezlegare și ați gustat pe Domnul și ați văzut că este bun. […] Așadar, fiți plini de bucuria Domnului vostru! N-a fost nevoie să-L verificați pe Iisus cu degetul, cu palma, pentru că Iisus vi S-a oferit El, Cel Care este bun, prin Sfântul Său Trup și prin Sfântul Său Sânge. Cu această bucurie vom străbate toate sărbătorile Învierii, până la Înălțare și, mai departe, până la Rusalii și, mai departe, în fiecare duminică, pentru că noi în fiecare duminică sărbătorim Învierea Domnului și pentru noi, creștinii ortodocși, fiecare duminică este o zi de Paști. Și așa, în această bucurie și veselie a Domnului nostru, să vă dăruiască Domnul belșug de sănătate, spor în casele voastre și cât mai multe bucurii duhovnicești! (fragmente din predica mitropolitului Bartolomeu Anania la duminica Tomii, anul 2000).

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/Duminica-Tomii-a-doua-dupa-Pasti-IPS-Anania-Nu-poate-fi-vorba-de-Toma-Necredinciosul-ci-de-Toma-Indoitul-155772

Idei:

·                    Hristos li S-a arătat apostolilor când erau zece (Iuda căzuse, iar Toma lipsea).

·                    Cu această ocazie, Iisus a instituit Taina Preoției, suflând peste apostoli Duh Sfânt și dându-le puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor.

·                    Când ceilalți apostoli îi spun lui Toma că L-au văzut pe Domnul, el refuză să creadă fără să aibă o dovadă concretă: să atingă rănile lui Iisus.

·                    Îndoiala lui Toma este formulată condiționat: nu va crede până nu va pipăi rănile.

·                    După o săptămână, Iisus Se arată din nou apostolilor, în mod miraculos (ușile fiind încuiate).

·                    Iisus Îl cheamă pe Toma să atingă rănile Sale, dar Toma, copleșit, nu mai are nevoie să-L atingă: cade în genunchi și mărturisește: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

·                    Iisus subliniază importanța credinței fără vedere: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”.

·                    Denumirea „Toma Necredinciosul” nu este oficială și nu i se potrivește.

·                    Toma nu era un necredincios; a fost martor al minunilor lui Iisus timp de trei ani și jumătate.

·                    Nici ceilalți apostoli și nici femeile mironosițe nu au crezut inițial în Înviere; toți au avut momente de îndoială.

·                    Îndoiala este firească în viața omului și poate fi chiar o metodă de cunoaștere.

·                    Exemple din viața de zi cu zi (verificarea calculelor în aritmetică) și din știință (teoria relativității a lui Einstein) arată că îndoiala poate duce la progres.

·                    În filozofie, existența este legată și de gândire (cogito, ergo sum) și de îndoială (dubito, ergo sum).

·                    În religie, ideal este să nu ne îndoim, dar îndoiala este omenească și uneori inevitabilă.

·                    Îndoiala poate fi o etapă spre credință, dacă omul o depășește cu ajutorul lui Dumnezeu.

·                    Este esențial ca îndoiala să nu ducă la necredință, ci să fie depășită spre întărirea credinței.

·                    Toma a cerut dovada tactilă, considerată cea mai sigură dintre simțuri.

·                    El dorea să se asigure că Cel care li Se arată este Iisus cel răstignit și mort cu adevărat, nu o vedenie.

·                    Verificarea rănilor și a coastei străpunse dovedea că Iisus murise pe cruce și înviase real.

·                    Trupul înviat al lui Hristos nu era un trup obișnuit, ci unul transfigurat, spiritualizat, capabil să pătrundă prin materie (uși încuiate).

·                    Învierea nu a fost un spectacol public, ci s-a petrecut în intimitatea mormântului.

·                    Exemplul stărilor apei (lichidă, solidă, gazoasă) ajută la înțelegerea transfigurării: substanța rămâne, dar forma se schimbă.

·                    Când Toma spune „Domnul meu și Dumnezeul meu”, el recunoaște atât natura umană, cât și natura divină a lui Iisus.

·                    Astfel, Toma ajunge la o credință deplină, confirmând identitatea Celui înviat ca fiind același cu Cel răstignit.

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim - Dumi...

IPS Bartolomeu Anania - Predica la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți