Duminica Femeilor Mironosițe - 2024

 

Duminica va fi închinată Femeilor Mironosițe.

Cine sunt aceste femei curajoase? Sunt femeile care în dimineața zilei întâi a săptămânii: Duminica, până a nu se lumina au alergat din dragostea lor pentru Mântuitorul la mormântul Său ca să-I ungă trupul cu miresme. Îmi place să mi le le închipuim cu alergau în noapte, făpturi firave, având pe buze și în gând doar o singură întrebare „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”. Ele nu se întrebau: „cum vom trece de soldați?”, nu aceasta era grija lor, ci grija lor era piatra de la ușa mormântului. Așadar, spunem despre ele că pe lângă dragoste aveau curaj. Ajunse la mormânt ele nu găsesc soldați, nu găsesc piatră, ci văd mormântul deschis, intrând în mormânt sunt întâmpinate de îngerul Domnului care le spune că Domnul a înviat, iar apoi la cere să meargă să spună ucenicilor că va merge înaintea lor în Galileea. Deci, putem spunem despre ele că aveau credință pentru că au crezut ce le-a spus îngerul, devenind primele mărturisitoare ale Învierii Domnului.

Aș puncta câteva lucruri legate de ele. În primul rând, Femeile Mironosițe cu cele patru virtuți ale lor: dragostea, curajul, credința și mărturisirea ne arată că de multe ori o femeie poate face un lucru bun, acolo unde s-ar dori să facă acel lucru un bărbat. În timp ce toți bărbați din jurul Mântuitorului, în afară de Sfântul Evanghelist Ioan, au fugit speriați atunci când Acesta pătimea, iar după moartea Sa stăteau ascunși, niște simple femei au rămas alături de Mirele iubit chiar și după moartea Lui. De aceea, niciodată nu mai putem spune despre femeie că este necurată sau că în anumite perioade nu are voie să intre în biserică.

Mântuitorul nu a dat femei darul preoției, pentru că femeia a primit darul jertfei nașterii copiilor. Darul nașterii arată că femeia este chemată să-și arate dragostea și credința prin calitatea ei de mamă. Mama este cel dintâi pedagog, cea dintâi educatoare. Inima mamei bate pentru copilul ei și dincolo de ușa mormântului. Se spune că „o mama avea un copil, pe care îl iubea foarte mult. Când fiul ei ajunse mare însă, se îndrăgosti de o fata și-și pierdu cu totul capul. «-Vrei să fii soția mea?» o întrebă, într-o zi.«-Voi fi soția ta numai dacă îmi aduci inima mamei tale, ca o dovadă a dragostei ce-mi porți!» A răspuns fata. Auzind aceasta, băiatul se duse repede și-și omorî mama. Îi scoase inima cu un cuțit și apoi o rupse la fugă înapoi, să i-o ofere iubitei lui”. Și tare frumos este continuată această poveste de poetul George Coșbuc: „și-atunci, d-atâtea gânduri abătut,/Împiedicându-se, el a căzut/În drum, ținându-și talismanul strâns/La piept. Și-un glas amestecat cu plâns/A răsărit atunci înduioșat,/Și plin de-o milă dulce l-a-ntrebat:/- «Tu te-ai lovit, iubitul meu? Să-mi spui!»/Era inima moartă-a mamei lui”.

De aceea, femeile mironosițe ne dau și altă lecție. A doua învățătură pe care o desprindem urmând exemplul lor este cel al pregătirii cu atenție pentru Sfânta Liturghie. Ele s-au pregătit cu daruri de miresme ca să-I ungă Trupul Domnului. Noi ne pregătim în primul rând prin rugăciune, cerându-ne iertare și arătând iertare, să părăsim gândurile rele, gânduri de răzbunare, de invidie, de zavistie, încercând să ne îndreptăm gândul la Dumnezeu aducându-I ca dar sufletul nostru. Le văd pe toate femeile, când merg către biserică ca pe Femeile Mironosițe ale acestor timpuri. Azi nu mai îi aduceți Mântuitorului daruri de aloe, smirnă, mir și ale mirodenii, ci darul rugăciunii curate și mirul dragostei, darurile de pâine și vin care se vor preface în Trupul și Sângele Domnului.

Un alt aspect la care aș vrea să ne gândim este întrebarea care era pe buzele Femeilor mironosițe: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”. Oare câte mame nu plâng spunând cine va prăvăli piatra de pe sufletul copiilor mei ajunși în situații grele sau câte soții nu spun cine va prăvăli piatra de pe inima soțului meu căzut în patimi grele? Oare câți dintre noi nu am întâlnit măcar o dată în viață un moment de singurătate, un moment de neajutorare sau un moment când nu mai puteam conta pe nimeni dintre oameni, când cei care ar fi trebui sau ar fi putut să ne ajute nu au făcut-o? Oare câte mame, câte soții, câți soți, câți copii nu spun: „Doamne, dă piatra, dă pământul la o parte să-mi văd copilul, să-mi văd soțul sau soția, să-mi văd părintele?” Oare câți dintre noi nu am spus: „Doamne, când vei prăvăli piatra necazurilor mele? Doamne, când voi vedea și eu Lumina Învierii în viața mea?” Și tocmai în astfel de momente dacă ne deschidem cu adevărat ochii vedem intervenția lui Dumnezeu. Vedem Îngerul Domnului care ne spune: „Nu vă înspăimântaţi!”. Priviți cu atenție și veți vedea Învierea și în viața voastră. Hristos este Cel care va preface lacrimile în bucurie veșnică. De aceea, atunci când ne salutăm cu Hristos a înviat! mărturisim ca va veni o vreme când mormântul suferinței noastre va fi luminat de razele învierii.

Așadar, să le mulțumim tuturor femeilor din Biserica noastră, din viața noastră, tuturor mamelor și soțiilor noastre, să înălțăm rugăciuni în fața lui Dumnezeu pentru dânsele și vă urăm un sincer și călduros La Mulți și Fericiți Ani!

 

IPS Teofan: „De ce venim de Paști la Sfânta Biserică?”

🙏 Iustina Irimia-Cenușă - Urcuș spre Înviere (colaj de pricesne)

George Grigoriu si Acad. Leon Danaila: Dialog de suflet in Lumina Invierii

Minunile credintei in Lumina Invierii: Prof. Constantin Dulcan si Lect. ...

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

            Odată cu Sfintele Paști televiziunile ne-au arătat fragmente din slujba săvârșită în această noapte de la diferite biserici, dar și mulțime de tineri în baruri și cluburi cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, am putea spune lângă o țigară ori un pahar de ceva... sau îmbrăcați mai „altfel”... Dar sunt tinerii care Îl caută pe Dumnezeu.

            Despre acești tineri aș vrea să vorbesc. Cine sunt ei? Sunt tinerii care încă au un gram de credință sau cum ar spune părintele Necula „buzele acestea care înjură, care fumează, care scuipă, fetele astea care se dezbracă sunt totuşi trupuri mirunse cu Taina Sfântului Mir, sunt oameni botezaţi, sunt oameni care într-un fel sau altul fac parte din Trupul lui Hristos”^[1]. Sunt ai Bisericii, ai lui Hristos. Sunt oameni cu povești de viață, „fiecare dintre tinerii noștri are povestea lui de viață pe care ar împărtăși-o cu cineva capabil să o asculte, însă noi, așa-zișii maturi, suntem prea plictisiți sau importanță ca să mai ascultăm povești, darămite să mai dăm direcții de viață. Într-un astfel de context, sufletul tânărului face cunoștință cu răzvrătirea împotriva celui incapabil să-i acorde atenție. O răzvrătire ce se încearcă defulată în discoteci sau cluburi, narcotice sau limbaj viciat etc., tocmai pentru a demonstra că este suficient de matur ca să se gestioneze ființial singur. Uneori însă pierzi enorm până să-ți dai seama că de unul singur nu-ți prea ies treburile, că, de cele mai multe ori, te închizi ermetic în propria-ți suferință sau nemulțumire, pozând într-un frustrat și complexat evident. Simți nevoia unui sfătuitor sau a unui confident (i-aș spune mai degrabă părinte duhovnicesc) cu care să începi să reclădești ce s-a dărâmat în propria-ți ființă”[2].

            Tinerii aceștia Îl caută pe Hristos sau, mai bine zis, Hristos îi caută pe acești tineri. Și da, Hristos a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru unii ca ei decât pentru „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cât încă tinerii vin și își aprind lumânarea la Înviere există o speranță. Poate noi nu credem în ei, pentru noi ei pot fi pierduți, pot fi păcătoși, dar nu și pentru Hristos – depinde cu ce ochi vrem să-i privim – cu ochii lui Hristos sau cu ochii noștri omenești? „Odată, El, Hristos, ne spunea: «căutați și veți afla» (Matei 7, 7), ceea ce înseamnă că, întotdeauna, în exercițiul căutării stă ascunsă soluția salvatoare, că «nebunia» încăpățânării de a încerca marea cu degetul își poate aduce mireasma nădejdii de mai bine sau chiar Binele Însuși”[3]. Să-i căutăm pe acești tineri așa cum i-ar căuta Hristos. Să-i privim fără aroganța versatului într-ale vieții, ci cu harisma Duhului Sfânt[4].

Mântuitorul a iubit copiii. I-a binecuvântat și le-a oferit Împărăția lui Dumnezeu cf. Marcu 10, 14. El a făcut nenumărate minuni în legătură cu copiii și tinerii: a înviat pe fiica lui Iair (Marcu 5, 21-43, Matei 9, 18-26), a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) și pe prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 1-46), a eliberat de sub puterea demonică pe băiatul demonizat (Marcu 9, 17-32) și pe fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28, Marcu 7, 24-30). A vindecat pe slujitorul sutașului (Matei 8, 5-13 și Luca 7, 1-10) și a privit cu dragoste la tânărul bogat cf. Marcu 10, 21 și cu îndurerare la tânărul din Pilda Fiului Risipitor cf. Luca 15, 11-32, ajuns în mocirla păcatelor. A vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge de 12 ani despre care am putea spune că era tânără, conform legilor medicale, „dar care murea lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei”[5] (Luca 8, 43-48). A primit darul de mir de la femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) – o altă tânără. De altfel, unul dintre apostoli era tânăr – Sfântul Evanghelist Ioan -. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. De aici înțelegem că Mântuitorul „nu a rămas indiferent față de tineri. Dimpotrivă le-a arătat interes și i-a învăluit în prețuirea și dragostea Sa dumnezeiască [...] A privit cu îndurerare alunecările unora dintre tineri, dar nu i-a părăsit și nici nu și-a pierdut niciodată încrederea în posibilitățile lor refacere și reabilitare”^[6].

Dacă Hristos a crezut în tineri, indiferent de păcatele lor, cine suntem noi să nu fim alături de ei? Să credem în forța lor de schimbare, în puterea lor de respira aer curat! „Dar pentru aceasta este nevoie să urci muntele nevoințelor”[7]. Să urcăm pe muntele nevoințelor ducându-i în rugăciune în fața lui Hristos, o rugăciune care să ne mistuie și să căutăm să oferim răspunsuri și să căutăm răspunsuri în mijlocul tinerilor. „Locul unde vom găsi marile răspunsuri nu este altul decât în mijlocul tinerilor. Să nu ne amăgim cu poziționări periferice sau cu «fine» observații de duzină referitoare la profilul tânărului. Ar fi cel mai bine să coborâm în maidan și să-i privim în ochi pe acești «gangsteri», ba, mai mult, să le scanăm sufletul și să-i provocăm înspre orizonturi mai senine, fără pic de prejudecată. Strada arată altfel la firul ierbii decât din balcon”[8].

            Rămâne la latitudinea preoților, a noastră, a profesorilor de religie, a oamenilor Bisericii, cum gestionăm această situație și cum să le vorbim tinerilor de iubirea lui Hristos. Este cazul să ne întrebăm, acum mai mult ca niciodată: „Am făcut eforturi să-i înțelegem fără să-i stigmatizăm sau să-i etichetăm drept incurabili? V-ați întrebat de ce se moare în discoteci? Sau de ce se sting luminile în discoteci? Ați încercat să înțelegeți complexul fetei fără prieten sau teama tânărului de a nu reuși să fie cel mai bun, mai ales într-o societate concurențială, dar fără loialitate și spirit critic în actul concurenței? Din ce cauză îi este dat prietenului nostru să încerce și complexul părinților încuiați la minte, șablonați existențial? El este un consumist notoriu și alergic la sfaturi moralizatoare, stereotipii sterile, dorindu-și cu orice preț aur de original. Dar de ce toate astea?”[9]. Dacă nu am făcut asta până acum, să o facem de acum. A sosit momentul să fim alături de tinerii noștri.

            Hristos a fost foarte delicat cu tinerii și i-a înțeles. De asta îmi place Hristos, pentru că El a fost și este un „DELICAT”. Să fim delicați cu ei și noi, să încercăm să le înțelegem zbuciumul sufletesc, să-i îmbrățișăm și să-i ascultăm. Azi poate își aprind o lumânare în noaptea de Înviere, dar mâine își pot aprinde viața de lumina lui Hristos.

Să nu uităm că noi suntem învățători. Spunea Părintele Stăniloae, despre misiunea profetică a Mântuitorului, ceva și despre misiunea de învățător / profesor, Aceasta este una din misiunile culminante în lume „nu întrucât învățătorul descoperă o lume impersonală de idei și cunoștințe tehnice, ci întrucât se apleacă asupra unui suflet cu dragoste, făcându-l să crească până la înălțimea sa [a învățătorului, a profesorului n.n.], întrucât îi comunică nu lucruri exterioare, ci pe sine însuși, urmărind o identificare de destin cu ucenicul său, o ridicare a lui în «spațiul» cel mai lăuntric al său. E o lucrare din dragoste spre tot mai multă dragoste. Ea pornește din dragostea învățătorului, ca apoi, clipă de clipă, pe măsura ce de descoperă dragostea lui, să facă să se nască și cea a învățăcelului, legând printr-o dragoste tot mai adâncă cele două suflete și înființând un raport de totală înțelegere și negrăită comuniune între ele. Drumul învățăturii, ca adâncire a raportului între cele două persoane, este drumul spre comuniune, spre constituirea unei unități duale (Wirheit), fiind și drumul «mântuirii» uneia dintre cele două persoane, al creșterii ei la rang de subiect capabil de comuniune. Învățătorul e cel ce-și apropie mai strâns sufletul său de sufletul altuia, misiunea lui e slujba în favoarea umanității, a dezvoltării ei în fiecare ins. Deși în raportul învățător-învățăcel, primul are o poziție superioară, ultimul se simte la fel de fericit; nici cel dintâi nu observă în trăirea sa intimă și continuă superioritatea sa, nici cel din urmă inferioritatea sa. Fiecare uită de sine și vede numai pe celălalt atârnându-și tot rostul existenței de el; niciunul nu se simte dezavantajat. E o ierarhie fără distanță, fără mândrie și umilire. Dacă este o inegalitate funcțională, ea constituie pentru cel superior o obligație de slujire, nu un titlu de revendicări, iar la cel inferior ea e transformată în egalitate prin dragoste. Respectul se împreună cu dragostea. Astfel, raportul învățător-învățăcel e modelul desăvârșit al oricărei relații între ființele spirituale de grad deosebit”[10].

            Iată, ce dar minunat! Ce dar făcut nouă de Fiul lui Dumnezeu, acela de a fi învățători. Mântuitorul a dus la desăvârșire chipul învățătorului, al împreunării cuvântului cu dragostea[11]. Spunea, în continuare, Părintele Stăniloae că „dacă slujba de învățător e tot ce mai nobil pe pământ, fiind legată de lumină și având ca scop creșterea omului spiritual în dragoste și comuniune, ea e de la Dumnezeu. Învățătorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de El. la Dumnezeu este izvorul învățăturii și El singur are capacitatea de-a Se face însuși învățătorul desăvârșit al oamenilor, înființând între El și ei în formă perfectă raportul de Învățător și învățăcei”[12].

            Vom fi responsabili în fața lui Hristos de modul în care i-am tratat pe tineri. De aceea, închei printr-un cuvânt la care să medităm îndelung:

            „Tinerii sunt viitorul unei familii? Tinerii sunt viitorul unui popor. Tinerii sunt viitorul întregi lumi. Ei sunt purtătorii forței biologice menită să asigure continuitatea fizică a familiei, a poporului, a neamului omenesc. Dar în același timp tinerii sunt și purtătorii energiei sufletești capabile să preia valori viabile de la antecesori, să le sporească cu creații proprii și în condiții noi de viață, să asigure mersul înainte al lumii. Tineretul nu constituie numai o generație biologică, dar și istorică, în înțelesul că el aduce în circuitul vieții aptitudini și sensibilități noi, năzuințe spre cunoaștere și creație, spre înnoiri în toate domeniile de activitate. Tineretul e forța propulsivă a vieții, a istoriei. Fără tineri istoria ar încremeni în inerție. Viața ar stagna, ar fi curmată orice mișcare spre viitor. Tineretul constituie acea forță motrică capabilă să împiedice anchilozarea și să imprime istoriei o dinamică tinzând spre forme de viață din ce în ce mai evoluate. În general tineretul a fost întotdeauna și pretutindeni prețuit ca factorul în care oamenii își concentrau toate nădejdile lor de mai bine”[13].

           

---

[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, Sibiu, 2008, p. 113.

[2] Ovidiu Bârsan, Gânduri neastâmpărate. Iscodiri, deslușiri și temeri care ne privesc, Doxologia, Iași, 2018, p. 122.

[3] Ibidem, p. 120.

[4] Ibidem, p. 121.

[5] † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2016, p. 284.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Chemări la slujire, ed. Andreiana / InfoArt Media, Sibiu, 2012, p. 162.

[7] Ovidiu Bârsan, op. cit., p. 121.

[8] Ibidem, pp. 120-121.

[9] Ovidiu Bârsan, op. cit., pp. 121-122.

[10] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 264-265.

[11] Ibidem, p. 265

[12] Ibidem, p. 266.

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 158.

Patima și Învierea Domnului - Parohia Ortodoxă Satchinez, 2016

Foto Video Full

loading..