luni, 5 mai 2025
sâmbătă, 3 mai 2025
Femeile Mironosițe: Arhetipuri ale dragostei și jertfei creștine - 2025
În
Duminica Femeilor Mironosițe, Biserica Ortodoxă aduce un omagiu acelora care,
într-un moment de maximă nesiguranță și pericol, au rămas fidele dragostei lor
față de Hristos. Femeile Mironosițe sunt prototipuri ale credinței lucrătoare,
ale curajului născut din iubire și ale mărturisirii tainice, dar puternice, a
Învierii.
Dragostea
care biruie frica
Dragostea
Femeilor Mironosițe nu a fost una teoretică sau sentimentală, ci una vie,
tradusă în fapte. Ele s-au îndreptat spre mormântul Mântuitorului cu inima
plină de dorința de a-I aduce ultimul omagiu, înfruntând astfel primejdii
reale: paza armată, piatra grea, întunericul și ostilitatea vremii. Această
dragoste a fost atât de puternică încât a biruit frica și îndoiala, devenind
astfel o mărturie tăcută, dar covârșitoare, a fidelității umane față de
Dumnezeu.
Curajul
credinței
În
contrast cu apostolii care, de teama persecuțiilor, s-au ascuns, Femeile
Mironosițe au îndrăznit să își urmeze chemarea lăuntrică. Curajul lor nu a fost
rezultatul unei încrederi în sine, ci rodul credinței și al dragostei
necondiționate față de Hristos. Prin prezența lor la mormânt, ele devin primele
mărturisitoare ale Învierii, primind de la Înger vestea cea mai importantă a
istoriei: „A înviat, nu este aici” (Marcu 16, 6).
Rolul
femeii în viața Bisericii
Deși
femeia nu este chemată la preoția sacramentală, misiunea ei în viața Bisericii
este esențială. Prin maternitatea biologică și spirituală, femeia devine un
instrument al lucrării lui Dumnezeu în lume, formând caractere și sădind
credință în inimile generațiilor următoare.
Exemplul
literar al „Inimii de mamă”, prezentat de George Coșbuc, ilustrează această
capacitate extraordinară a femeii de a iubi jertfelnic, așa cum au făcut-o și
Femeile Mironosițe.
Lecția
pietrei prăvălite
Întrebarea
Femeilor Mironosițe: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”
(Marcu 16, 3) transcende contextul istoric și devine o întrebare existențială
pentru fiecare credincios. Piatra grea poate simboliza păcatele, suferințele
sau obstacolele din viața spirituală.
Prin
Învierea Sa, Hristos prăvălește aceste pietre, deschizând omului calea spre
lumină, iertare și viață veșnică.
Actualitatea
modelului Mironosițelor
Astăzi,
femeia creștină este chemată să urmeze exemplul Mironosițelor printr-o credință
vie, prin curaj în mărturisire și prin iubire jertfelnică. Participarea activă
la viața liturgică, pregătirea interioară pentru întâlnirea cu Hristos în
Sfânta Euharistie și răspândirea iubirii și a iertării în familie și în
comunitate sunt forme concrete de actualizare a chemării Mironosițelor în
contemporaneitate.
Așadar,
Femeile Mironosițe sunt un simbol al dragostei puternice, al credinței
lucrătoare și al curajului în fața încercării. Ele ne învață că adevărata
fidelitate față de Hristos presupune jertfă, înfruntarea fricii și mărturisirea
credinței chiar și atunci când lumea pare ostilă.
În
această Duminică specială, să cinstim nu doar memoria lor, ci și toate femeile
credincioase care, în tăcere sau în rugăciune, în familie sau în comunitate,
aduc lumina Învierii în viața celor din jur.
joi, 1 mai 2025
Oare a Înviat cu adevărat Hristos? - Sfântul Ioan Gură de Aur
Oare
a Înviat cu adevărat Hristos?
Sfântul Ioan Gură de Aur
Învierea
Domnului Iisus Hristos reprezintă temelia credinței creștine și cea mai mare
minune a istoriei. Deși vrăjmașii Lui au încercat să ascundă acest adevăr,
acțiunile lor au ajuns, paradoxal, să-L confirme. Paza romană, pecetluirea
mormântului și mituirea soldaților arată că trupul nu putea fi furat.
Apostolii, fricoși, simpli și fără putere, nu ar fi avut nici curajul, nici
motivația să însceneze un astfel de act. Mai mult, schimbarea lor radicală –
din oameni ascunși în martiri curajoși – nu se explică decât printr-o întâlnire
reală cu Hristos cel Înviat.
Faptul
că Mântuitorul nu S-a arătat celor ce L-au condamnat nu este o lipsă de dovadă,
ci o confirmare a refuzului lor constant de a primi adevărul, chiar și după
minuni evidente. În schimb, El Se arată celor deschiși, dându-le pace, credință
și putere să vestească tuturor că moartea a fost biruită.
Toate
aceste argumente – logice, istorice și morale – nu doar susțin realitatea
Învierii, ci și chemarea de a trăi în lumina ei. Adevărul nu poate fi ascuns
atunci când e întărit de mărturii vii și de o viață transformată.
Idei:
·
Deși vrăjmașii lui Hristos au încercat să
împiedice proclamarea Învierii (prin pecetluirea mormântului și paza
soldaților), acțiunile lor au devenit, fără voie, dovezi în sprijinul Învierii.
·
Nu era plauzibil ca ucenicii să fi furat
trupul din cauza pazei stricte, fricii lor, respectării legii sabatului, lipsei
de motivație, curaj sau influență.
·
Mormântul gol, giulgiurile așezate
ordonat, mărturia femeilor și a apostolilor care au văzut mormântul sunt semne
logice că nu a fost furt.
·
Mită dată soldaților pentru a minți că
trupul a fost furat confirmă implicit că trupul nu mai era în mormânt și că
Învierea a avut loc.
·
Fricoși și neinstruiți, apostolii nu ar fi
avut curajul și motivația de a înfrunta persecuții și moarte pentru o minciună,
decât dacă L-ar fi văzut pe Hristos înviat.
·
Numai prin puterea lui Dumnezeu ar fi
putut apostolii să răspândească credința creștină în toată lumea.
·
Hristos nu S-a arătat direct iudeilor după
Înviere pentru că aceștia deja respinseseră miracole evidente, precum învierea
lui Lazăr.
·
Faptul că Hristos a mâncat și a băut după
Înviere a fost o dovadă clară a realității învierii Sale în trup, nu doar în
duh.
·
Nu aveau nimic de câștigat – dimpotrivă,
aveau numai suferință – dacă vestea Învierii era falsă. Așadar, credința lor
dovedește adevărul învierii.
·
Faptul că au continuat să predice
Învierea, în ciuda amenințărilor, dovedește că nu era o invenție, ci o
experiență trăită.
Întotdeauna
înşelăciunea piere prin ea însăşi, şi fără voie sprijină în toate adevărul. Ia
aminte: trebuia să se arate că Hristos a murit, S-a înmormântat şi a înviat.
Ei, pe toate acestea le sprijină însăşi vrăjmaşii! De vreme ce au săpat în
stâncă şi au pecetluit şi au păzit mormântul, nu era cu putinţă să se întâmple
vreun furt! Cu toate că nu a fost nici un furt, mormântul a fost găsit gol, şi
este limpede şi categoric că Hristos a înviat. Ai văzut că fără voie aceştia
sprijină adevărul?
Dar
când să-L fi furat ucenicii? Sâmbăta? Dar legea nu îngăduia nici să se circule!
Şi dacă presupunem că ar fi încălcat Legea lui Dumnezeu, cum ar fi îndrăznit
ei, cei atât de fricoşi, să iasă afară din casă? Şi cu ce curaj s-ar fi expus
primejdiei pentru un mort? Aşteptând ce fel de răsplată? Ce ar fi primit în
schimb? Pe ce se bazau? Pe puterea cuvântului lor? Dar erau mai neînvăţaţi
decât toţi! Pe multele lor bogăţii? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte!
Nu cumva pe originea lor strălucită? Dar erau cei mai neînsemnaţi oameni din
lume! Oare pe mulţimea lor? Dar nu depăşeau numărul de unsprezece, şi până şi
aceştia au fugit!
Dacă
corifeul lor, Petru, s-a înfricoşat la cuvântul unei slujnice, şi dacă toţi
ceilalţi, când L-au văzut pe Învăţătorul lor legat, au fugit şi s-au risipit,
cum le-ar fi trecut prin minte să alerge până la marginile lumii şi să
răspândească vestea falsă despre Înviere? După ce s-a înfricoşat de ameninţarea
unei femei şi doar de priveliştea legăturilor, cum ar fi putut să se pună cu
împărăţiile şi cârmuirile, cu popoarele, cu săbii, suliţe, cuptoare şi mii de
morţi în fiecare zi, dacă nu s-ar fi bucurat de fascinaţia Celui înviat şi nu
şi-ar fi însuşit puterea Lui?
Dar
asupra acestora trebuie să revenim. Deci, să-i întrebăm din nou acum pe evrei:
cum au furat, nesăbuiţilor, ucenicii Trupul lui Hristos? De vreme ce adevărul
este strălucitor şi evident, minciuna evreiască
nu poate sta în picioare nici ca o umbră. Cum l-au furat? Spuneţi-mi!
Oare nu era pecetluit mormântul? Nu l-au împrejmuit atâtea gărzi şi soldaţi şi
iudei, care aveau bănuială, şi privegheau, şi păzeau cu luare-aminte?
Dar
din ce pricină L-ar fi furat? Pentru ca să plăsmuiască dogma Învierii? Şi cum
le-a venit să facă un asemenea lucru, ei cei fricoşi? Şi cum au prăvălit piatra
pecetluită? Cum au scăpat de atâtea străji treze şi sălbatice?
Ia
seama însă cum evreii, prin toate câte fac, sunt prinşi întotdeauna în însăşi
mrejele lor. Iată, dacă mergeau la Pilat şi nu cereau custodie, mai uşor ar fi
putut să spună asemenea minciuni, neruşinaţii! Dar acum, nu! (Custodia era
acolo, şi nimeni n-ar fi putut să scape de atenţia mărită şi de săbiile ei). Şi
apoi, de ce să nu fure Trupul mai devreme? Cu siguranţă, dacă aveau intenţia să
facă asemenea lucru, l-ar fi făcut când încă nu exista pază la mormânt, atunci
când era mai sigur şi mai lipsit de primejdie, adică în prima noapte –pentru că
sâmbătă, evreii au mers la Pilat şi au cerut custodia şi au păzit mormântul, în
timp ce în prima noapte nu era nimeni acolo.
Şi,
desigur, nu le-ar fi păsat că făceau aceasta în ziua sâmbetei, în ciuda
interdicţiei Legii mozaice. Vedeţi, doar un lucru aveau în mintea lor: cum să
reuşească prin orice vicleşug să-şi împlinească scopul lor.
Aceasta
însă era dovada atât a ultimei nerozii, cât şi fricii zguduitoare. Pentru că se
temeau oare de un mort cei care-L atinseseră viu? Căci piatra şi pecetea şi
paza care nu puteau să-L ţină au fost puse ca să afle evreii că din voia Lui a
suferit ceea ce a suferit. Prin toate acestea, doar un singur lucru se
urmăreşte: să se facă cunoscută de toţi îngroparea, şi astfel oamenii să creadă
în Înviere.
Şi
ce căutau la mormântul giulgiurile, smirna şi aromatele care se găseau
înfăşurate, Petru şi ceilalţi apostoli? Prima a mers Maria Magdalena. Şi când
s-a întors şi a povestit faptele minunate apostolilor, aceia fără întârziere au
alergat degrabă la mormânt şi au văzut giulgiurile jos. Acesta a fost semnul
Învierii. Pentru că dacă vroiau să-L fure unii, desigur că nu l-ar fi furat
gol. Acesta nu ar fi fost doar semn de necinste, dar şi lucru nesăbuit. Nu s-ar
fi îngrijit să dezlipească giulgiurile, să le împacheteze cu migală, şi să le
pună aranjate într-o parte. Deci, ce ar fi făcut? L-ar fi răpit, aşa cum era
trupul şi ar fi alergat degrabă.
De
aceea, Evanghelistul Ioan a spus întâi de toate că L-au înmormântat cu multă
smirnă, care lipeşte veşmintele de trup, precum cărbunele de metale, şi n-ar fi
fost deloc uşor să-l dezlipească, astfel încât, atunci când auzi că giulgiurile
se aflau singure, să nu-i crezi pe cei care îţi spun că au fost furate.
Desigur
că hoţul ar fi trebuit să fie foarte tâmpit să irosească atât efort pentru un
lucru de prisos. Pentru ce motiv ar fi lăsat giulgiurile? Şi cum ar fi fost cu
putinţă să scape în ceasul în care ar fi făcut această treabă, pentru că,
desigur, i-ar fi trebuit mult timp, şi era firesc ca, întârziind, să fie prins
de strajă.
Dar
şi giulgiurile, de ce au fost aşezate separat de mahrama împăturită? Pentru ca
să te încredinţezi că nu era lucrarea hoţilor grăbiţi şi neliniştiţi! Aşadar,
şi de aici se arată că furtul a fost cu neputinţă! De altfel, evreii înşişi
s-au gândit la toate acestea, şi de aceea au dat bani gărzilor zicându-le: „Spuneţi voi că l-au furat, şi noi vom aranja
cu guvernatorul”.
Susţinând
că ucenicii l-au furat, ei întăresc din nou Învierea, pentru că astfel mărturisesc
oricum că trupul nu era acolo. Când confirmă ei înşişi că trupul nu era, în
timp ce pe de altă parte furtul se arată neadevărat şi de necrezut, prin
existenţa clară a pazei, a peceţilor mormântului, a giulgiurilor, a mahramei şi
a fricii ucenicilor, fără îndoială mărturia Învierii reiese şi din cuvintele
lor.
Mulţi
se întreabă însă de ce când a înviat nu S-a arătat degrabă iudeilor? Acest
cuvânt este de prisos. Dacă exista nădejdea să-i atragă la credinţă, nu ar fi
pregetat să se arate la toţi. Faptul că nu exista o asemenea nădejde, o
demonstrează însă învierea lui Lazăr: chiar dacă era mort de patru zile şi
începuse să miroasă şi să putrezească, l-a înviat înaintea ochilor tuturor, dar
ei nu numai că n-au crezut, dar şi s-au înverşunat împotriva lui Hristos, până
într-atât că au vrut să-L omoare şi pe El şi pe Lazăr. Aşadar, de vreme ce n-au
crezut, dar s-au şi pornit împotriva Lui când l-a înviat pe celălalt, dacă li
se arăta la Învierea Sa, nu s-ar fi pornit cu mult mai mult, orbiţi de ura şi
necredinţa lor?
Dar
pentru ca să-l dezarmeze pe cel necredincios de orice îndoială, nu numai că S-a
arătat ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi a mâncat cu ei, dar S-a arătat şi
la mai mult de 500 de fraţi, adică unei mulţimi întregi. Lui Toma mai ales,
care s-a arătat necredincios, i-a arătat semnele cuielor şi împunsătura
suliţei.
Şi
de ce, zic unii, n-a făcut după Înviere semne mari şi minunate, ci doar a
mâncat şi a băut? Pentru că Învierea însăşi a fost cea mai mare minune, şi cea
mai puternică dovadă a Învierii a fost că a mâncat şi a băut.
Dar,
ia gândeşte-te, dacă apostolii nu L-au văzut pe Hristos înviat, cum au putut
să-şi închipuie că vor stăpâni lumea? Nu cumva şi-au pierdut minţile, crezând
că vor reuşi un asemenea lucru? Dacă
erau însă în deplinătatea cugetului, aşa cum au dovedit-o şi lucrurile, cum au
putut fără dovezi vrednice de crezare din ceruri şi fără puterea dumnezeiască?
Cum, - spune-mi! – s-ar fi hotărât să se încumete la atâtea războaie, să
înfrunte pustiurile şi mările, şi toţi 12 să se lupte cu atâta bărbăţie ca să
schimbe popoarele lumii întregi, care erau de atâţia ani moarte din pricina
păcatului?
Şi
chiar dacă erau renumiţi şi bogaţi şi puternici şi instruiţi, nici atunci n-ar
fi fost logic să înalţe planuri atât de măreţe, şi aşteptarea lor ar fi avut în
cele din urmă o raţiune oarecare. Aceştia însă şi-au petrecut viaţa unii pe
mări, alţii construind corturi, şi alţii la vamă. Din aceste îndeletniciri nu
există aproape nimic mai incompatibil cu filozofia şi cu faptul de a convinge
pe cineva să cugete la lucruri înalte, mai ales când n-ai să-i arăţi nimic pe
măsură.
Pe
deasupra, apostolii nu numai că n-aveau pilde potrivite din trecut că se vor
afirma, ci dimpotrivă aveau exemple, şi mai ales proaspete, că nu vor reuşi. În
acel timp mulţi încercaseră să impună învăţături noi, dar eşuaseră. Şi nu
plecaseră la drum cu 12 oameni, ci cu mulţi. De exemplu Teudas şi Iuda i-au
pierdut împreună cu ei şi pe ucenicii lor. Frica aceea ar fi fost de ajuns ca
să-i înveţe minte.
Dar
să presupunem că aşteptau să stăpânească. Cu ce speranţe ar fi intrat în
asemenea primejdii, dacă nu ţinteau bunurile viitoare? Ce câştig ar fi
aşteptat, conducându-i pe toţi spre Unul Care n-a murit şi n-a înviat, aşa cum
pretind vrăjmaşii? Dacă în zilele noastre, oamenii care cred în Împărăţia
cerurilor şi în bunurile nenumărate, cu greu acceptă să-şi pună în primejdie
viaţa, cum ar fi răbdat aceia chinurile în mod zadarnic, mai ales făcându-şi
rău? Pentru că dacă n-ar fi avut loc Învierea, şi dacă Hristos nu S-ar fi urcat
la ceruri, atunci ostenindu-se să plăsmuiască toate acestea şi să-i convingă pe
ceilalţi, oricum urmau să atragă asupra lor urgia lui Dumnezeu şi să se aştepte
la mi de trăznete din ceruri.
Dealtfel,
chiar dacă ar fi avut un mare zel în timpul vieţuirii cu Hristos, acesta s-ar
fi stins odată cu moartea Lui. Dacă nu L-ar fi văzut înviat, ce ar fi putut
să-i mâne în acel război? Dacă n-ar fi înviat, nu numai că nu şi-ar fi pus
viaţa în primejdie pentru El, dar L-ar fi socotit şi înşelător. Pentru că-i
încredinţase că va învia după trei zile şi le făgăduise Împărăţia cerurilor.
Mai le spusese încă despre faptul că vor primi Duhul Sfânt, vor stăpâni lumea,
şi atâtea alte bunuri creşti, mai presus de fire. Chiar dacă L-au crezut cât
timp era viu, fireşte că nu l-ar fi urmat mort, dacă nu-L vedeau înviat.
Şi
aveau dreptatea de partea lor, pentru că ar fi zis: „A făgăduit că după trei zile va învia şi n-a înviat. A făgăduit să ne
trimită pe Duhul Sfânt şi nu l-a trimis. Deci, cum să-L credem despre cele
viitoare, de vreme ce ne minte în cele de acum?!”
Dar
spune-mi, te rog, din ce pricină au răspândit vestea că a înviat, fără ca El
s-o facă. Pentru că se zice că-L iubeau. Dar logic ar fi fost să-L urască acum,
deoarece i-a înşelat şi i-a trădat. De
vreme ce le-a umplut capul cu mii de speranţe, şi i-a despărţit de
casele, părinţii şi toate ale lor, în timp ce mai mult, a ridicat şi tot neamul
evreilor împotriva lor, după aceea i-a trădat. Dacă ar fi fost din neputinţă,
L-ar fi iertat. Dar acum era înşelăciune vădită: trebuia să le spună adevărul,
de vreme ce era muritor, şi nu să le promită cerurile.
Astfel,
era firesc să se facă împotrivă: să propovăduiască despre înşelăciune şi să spună
despre El că este înşelător şi vrăjitor. Astfel ar fi scăpat de pericolele şi
de războaiele vrăjmaşilor.
Toţi
ştiu că iudeii s-au obligat să-i mituiască pe soldaţi, ca aceştia să spună că
au furat trupul. Deci, dacă s-ar fi dus ucenicii înşişi şi le-ar fi zis: „Noi L-am furat, n-a înviat!” de câte cinstiri nu s-ar fi bucurat? Aşadar,
era la îndemâna lor să fie cinstiţi şi să se încununeze. Deci, nu te întrebi de
ce le-au schimbat pe toate acestea cu necinstiri şi primejdii, dacă nu există o
putere dumnezeiască ce-i întărea, mai puternică decât toate celelalte bunuri
pământeşti?
Şi
dacă prin toate câte am spus până acum nu te-am convins, cugetă şi la acesta:
dacă nu s-a întâmplat Învierea, însă apostolii erau decişi să înveţe lumea,
pentru nici un motiv n-ar fi propovăduit în numele Lui. Pentru că este ştiut
faptul că niciunul dintre noi nu voim să auzim nici măcar numele celor care
ne-au înşelat. Dealtfel, pentru ce-ar fi folosit numele Lui? Nădejduiau să se
impună prin acesta? Dar ar fi trebuit să aibă un rezultat contra aşteptărilor,
căci dacă voiau să domnească ar fi pierdut, având pe buzele lor numele unui
înşelător.
Să
ne amintim că iubirea ucenicilor pentru Învăţătorul lor pălea puţin câte puţin
încă din timpul vieţii Lui pământeşti, din pricina fricii, pentru martiriul
care urma să vină. Când le-a vorbit
despre chinurile înfricoşătoare care vor veni prin cruce, au îngheţat de teamă
şi iubirea s-a stins cu desăvârşire. Unul, mai ales, nu vroia să-L urmeze nici
în Iudeea, deoarece auzise despre primejdii şi moarte. Dacă împreună cu Hristos
se temea de moarte, fără Acesta şi ceilalţi ucenici, cum ar fi îndrăznit?
După
aceea, apostolii au crezut că va muri, dar şi că va învia. Şi au suferit atât!
Dacă nu-L vedeau înviat, cum de n-ar fi dispărut şi n-ar fi cerut pământului să
se deschidă şi să-i înghită, din pricina deznădejdii pentru înşelăciune şi din
cauza fricii pentru toate cele care-i aşteptau? Ar fi înfruntat în acel moment
huiduiala pentru neobrăzarea lor? Ce-ar fi putut să răspundă? Întâmplarea p
ştia toată lumea: L-au atârnat pe Hristos pe podium înalt până după-amiază, în
capitala ţării, şi la sărbătoarea cea mai mare, atunci când nimeni nu putea să
lipsească.
Învierea
însă n-a văzut-o nimeni dintre ceilalţi, şi aceasta nu era o piedică atât de
mică pentru ca să-i convingă. Aşadar, cum ar fi putut să convingă uscatul şi
marea despre Înviere? Şi de ce, spune-mi, de vreme ce au vrut cu orice preţ să
facă aceasta, n-au părăsit Iudeea imediat, ca să meargă în ţări străine? Deci, nu te minunezi că i-au
convins pe mulţi şi în Iudeea?
Au
avut îndrăzneala să prezinte mărturiile Învierii, ucigaşilor înşişi, celor care
L-au răstignit şi L-au înmormântat, chiar în cetatea în care a avut loc
înfricoşătoarea răutate! Chiar şi cei dinafară închid gura! Pentru că atunci când răstignitorii devin
credincioşi, atunci şi fărădelegea răstignirii se confirmă, şi dovada Învierii
străluceşte.
Pentru
ca mulţimile să creadă, trebuia ca ucenicii să facă minuni. Dacă însă Hristos
n-a înviat şi a rămas mort, cum au făcut apostolii minuni în numele Lui? Din
nou, cum, dacă n-au făcut minuni, i-au convins pe ceilalţi? Iar dacă au făcut
–şi desigur, aşa s-a întâmplat –înseamnă că aveau puterea lui Dumnezeu. Totuşi
dacă, n-au săvârşit minuni, şi cu toate acestea au stăpânit pretutindeni, lucru
acesta ar fi însemnat o minune, chiar mai vrednică de admirat. Ar fi fost
minunea minunilor, dacă fără minuni ar fi cucerit şi ar fi stăpânit lumea, 12 oameni
săraci şi neînvăţaţi.
Cu
siguranţă că pescarii nu s-au impus nici prin bogăţiile, nici prin
înţelepciunea lor. Astfel, şi fără să vrea, ei propovăduiesc faptul că
înlăuntrul lor a lucrat puterea dumnezeiască a Învierii. Pentru că este cu
desăvârşire cu neputinţă ca puterea omenească să reuşească vreodată asemenea
lucruri uimitoare.
Luaţi seama bine aici, pentru că acestea sunt
dovezile incontestabile ale Învierii. De aceea voi spune din nou: dacă n-ar fi
Înviat, cum S-ar fi săvârşit mai târziu, în numele Lui, minuni atât de mari?
Este sigur faptul că nimeni nu face după moartea lui minuni mai mari, decât
cele din timpul vieţii. În timp ce aici, după moartea lui Hristos, se întâmplă
minuni mai mari, şi după fel şi după fire.
După
fire sunt mai mari, pentru că niciodată umbra lui Hristos n-a vindecat, în timp
ce umbrele apostolilor au făcut multe minuni. Cât despre felul săvârşirii lor,
din nou erau mai mari, deoarece atunci Însuşi Domnul poruncea şi făcea minuni,
însă după Răstignirea şi Învierea Lui, robii Săi, chemând în mod simplu numele
Său sfânt şi preacinstit, au săvârşit minuni mai mari şi mai uimitoare. Astfel,
s-a preamărit şi a strălucit mai mult puterea Sa.
De aceea, Sfinţii Părinţi au hotărât să se
citească imediat după răstignirea şi Învierea Sa, „Faptele Apostolilor” care
descriu minunile ucenicilor şi în consecinţă dau mărturie despre Înviere, ca să
avem dovada ei clară şi neîndoielnică. Nu l-ai văzut înviat cu ochii trupului?
Dar îl vezi cu ochii credinţei! Nu L-ai văzut nici cu ochii aceştia? Îl vei
vedea cu minunile acelea. Dovada minunilor te îndrumă la adevărul Învierii.
Vrei
să vezi şi acum minuni? Îţi voi arăta! Şi mai ales, mai mari decât cele de
dinainte: nu un mort înviind, nu un orb redobândindu-şi vederea, ci întreg
pământul, izbăvit de întunericul înşelăciunii.
Cea
mai mare dovadă a Învierii este că Hristos Cel răstignit a arătat după moartea
Sa o putere atât de mare, încât i-a convins pe cei vii să-şi dispreţuiască
patria, casa, prietenii, rudeniile şi însăşi viaţa lor, de dragul Lui şi să
prefere biciuirile şi primejdiile şi moartea. Acestea nu sunt izbânzile unui
mort închis în mormânt, ci ale unuia Înviat şi Viu.
Ia
seama, te rog: apostolii, în timp ce trăia Învăţătorul lor, de frică L-au
trădat şi au fugit toţi. Petru, mai ales, s-a lepădat de El cu jurământ de trei
ori. Când Hristos a murit însă cel care s-a lepădat de El de trei ori şi a
intrat în panică înaintea unei slujnice, atât de brusc s-a schimbat, încât a
însufleţit întreg poporul. În mijlocul mulţimii iudeilor, a propovăduit că
Iisus Cel răstignit şi înmormântat a înviat a treia zi şi S-a înălţat la
ceruri. Si le-a propovăduit pe toate acestea, fără să ia seama la furia
cumplită a vrăjmaşilor, şi la urmări.
De
unde a aflat acest curaj? Nu din altă parte decât din Înviere. L-a văzut pe
Hristos, a vorbit cu El, a auzit despre bunurile viitoare, şi astfel a primit
putere să moară pentru Acesta şi să fie răstignit cu capul în jos.
Dar
lucrul cel mai de seamă este că nu numai Petru, Pavel şi ceilalţi Apostoli, ci
chiar şi Ignatie care nu L-a văzut vreodată, nici nu s-a bucurat de tovărăşia
Sa, a arătat atâta zel de dragul Lui, încât I-a adus jertfă însăşi viaţa lui.
Şi oare doar Ignatie şi apostolii? Şi femeile au dispreţuit moartea, care
înainte să învie Hristos era înfricoşătoare şi respingătoare, chiar şi pentru
bărbaţi, şi mai ales pentru sfinţi.
Cine
i-a convins pe aceştia să dispreţuiască viaţa de aici? Desigur că nu este
izbânda puterii omeneşti ca să convingă atâtea zeci de mii, nu numai de
bărbaţi, ci şi femei şi fecioare, şi de copiii, să-i convingă zic, să-şi
jertfească viaţa de aici, să dea piept cu fiarele, să-şi dorească viaţa
viitoare.
Şi
mă rog, cine ar fi reuşit toate acestea? Un mort? Dar au fost atâţia morţi, şi
niciunul n-a făcut asemenea lucruri! Oare a fost un înşelător şi vrăjitor? Dar
mulţime de vrăjitori înşelători şi escroci, au trecut pe pământ, dar toţi au
fost uitaţi, fără să lase cea mai mică urmă. Împreună cu ei s-au stins şi
înşelătoriile lor. Faima însă şi slava şi credincioşii lui Hristos, cresc şi se
răspândesc în toată lumea, zi de zi.
Necredincioşii se înfioară, iar credincioşii propovăduiesc: Hristos a
Înviat! Adevărat a Înviat!
GLASUL SFINŢILOR PĂRINŢI,
ed. Carte Ortodoxă, ed. Egumeniţa, 2008, Traducere de Pr. Victor Manolache p.
58-71.
duminică, 27 aprilie 2025
Predică la Duminica a doua după Paști - IPS Bartolomeu Anania
Predică la Duminica a doua după Paști
IPS Bartolomeu Anania
În predica
rostită cu prilejul duminicii a doua după Paști din anul 2000, vrednicul de
pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania vorbește despre îndoială, cunoaștere,
știință și credință, dar și despre materia transfigurată a corpului înviat din
morți al Fiului Omului, care se face arvună a Învierii pentru cei ce
mărturisesc credința în Iisus Hristos Cel înviat.
Iubiți
credincioși, Hristos a înviat!
Printre
cei care n-au răspuns la vestea cea bună atunci, în vremea lui Iisus, s-a
numărat și Toma, deși era unul din cei doisprezece apostoli. Domnul li s-a
arătat mai întâi apostolilor când erau numai zece. Știm că rămăseseră
unsprezece, deoarece Iuda căzuse. Atunci când li s-a arătat Domnul apostolilor
Săi, a instituit și Taina Preoției. Atunci când a suflat asupra lor, le-a dat
duh sfânt și i-a încredințat că oricâte vor lega ei pe pământ vor fi legate și
în ceruri și oricâte vor dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri, ei și
urmașii lor, instituind această extraordinară taină a preoției, asociată de
aceea a duhovniciei, adică de puterea preotului de a ierta păcatele în numele
și prin puterea lui Iisus Hristos.
Dar
atunci când li s-a arătat prima dată, Toma nu era cu ei. Iar ucenicii, plini de
bucurie, i-au spus lui Toma: „Să știi că L-am văzut pe Domnul!” Iar Toma le-a
răspuns: „Dacă eu n-am să pun degetul în semnele cuielor Lui și dacă nu voi
pune mâna în coasta Lui, nu voi crede.” Această condiționare poate fi formulată
și altfel: „Până când voi pune degetul în rănile Lui, adică în urmele cuielor,
și palma în coasta Lui, până atunci nu voi crede.” Acest „până” a durat doar o
săptămână, pentru că, în cea de-a opta zi, Domnul li s-a arătat din nou
ucenicilor Săi, care ședeau încuiați într-o cameră, de frica iudeilor, iar
Domnul le-a apărut dintr-o dată în mijloc, ușile fiind încuiate și ferestrele
închise, și le-a zis: „Pace vouă!,” cu salutul obișnuit, pe care L-a avut în
special după Înviere. Și atunci, înainte ca Toma să-L întrebe ceva sau să-I
ceară ceva, i s-a oferit lui Toma – i-a arătat palmele și picioarele și a zis:
„Hai, Tomo, apropie-te și pune-ți tu degetul tău în urmele cuielor cu care am
fost răstignit. Și, hai, vino și pune-ți mâna în coasta mea și nu fi
necredincios, ci credincios.” Iar Toma s-a apropiat și a căzut în genunchi,
spunând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” După care Iisus îi răspunde: „Pentru că
ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut.”
Iubiții
mei, apostolul Toma și-a făcut atunci o faimă printre creștini, o faimă pe
care, cred eu, nu a meritat-o niciodată și nu o merită. I s-a spus, neoficial,
nu de la Sfinții Părinți, ci în general, în zicalele populare, „Toma
Necredinciosul.” Se spune cuiva care nu este dispus să creadă ceva: „Nu fi Toma
Necredinciosul!” sau „Iată că te-ai găsit tu să fii Toma Necredinciosul.”
Iubiții mei, în realitate, Toma nu era un necredincios, doar fusese cu Iisus
trei ani și jumătate, martorul tuturor minunilor Lui, Îi cunoștea dumnezeirea.
Dar [...] Învierea era un fapt atât de extraordinar, încât ucenicii, practic,
nu au fost dispuși să creadă în acest fenomen și nici nu au crezut după ce el
s-a întâmplat. Evangheliile ne spun foarte lămurit că niciunul dintre apostoli
nu a crezut în Învierea Domnului. Ni se spune în altă parte că unii au crezut,
iar alții s-au îndoit.
Nici
chiar sfintele femei mironosițe, care I-au fost foarte aproape Domnului, în
frunte cu Maria Magdalena, cea mai apropiată ca inimă de Iisus Hristos și care
prefigurase ritualul de înmormântare, nici ele nu au crezut în Înviere. Ca
probă, duminică, dis-de-dimineață, au mers la mormânt ca să-L tămâieze pe Iisus
ca pe orice mort. Iar când au aflat de la înger că El a înviat și după ce au
văzut mormântul gol, atunci, de-abia, pline de bucurie, au plecat să-i
vestească pe ucenicii din cetate, pe drum arătându-li-Se lor Însuși Domnul,
chiar înainte de a li se arăta ucenicilor Săi. Așadar, Toma nu este singular în
toată treaba aceasta. Toma, însă, în realitate, nu era un necredincios, ci doar
un om care se îndoia.
Și,
atunci, se pune problema: îndoiala este, oare, un păcat? Și merită ca un om,
chiar un creștin, să fie osândit pentru faptul că se îndoiește? Iubiții mei, în
ordinea nereligioasă, îndoiala este o metodă de cunoaștere, adică este un
element pozitiv și un element foarte necesar. Omul nu are întotdeauna siguranța
a ceea ce face el, a ceea ce a săvârșit sau a ceea ce alții îi declară că este
adevărat. Să luăm exemplul cel mai la îndemână, aritmetica: atunci când înveți
adunarea, ai zece sau mai multe cifre și le aduni de sus în jos. Dar orice
învățător de aritmetică te va învăța că este bine să aduni încă o dată de jos
în sus. Adică să faci proba, pentru că este posibil ca tu să fi greșit. Și este
bine să mai faci socoteala inversă o dată, ca să fii sigur că n-ai greșit. Mai
mult decât atât, acum cele mai multe se fac la calculatoare; și calculatorul
trebuie verificat, pentru că și el este mânuit tot de om, iar omul este supus
greșelii. În știință există tot timpul îndoială. Există adevăruri bine
stabilite, poate de secole, dar vine un altul și se îndoiește și spune: „Dar
dacă nu este așa, sau dacă nu acesta este întregul adevăr?”. Și elementul cel
mai la îndemână ne este teoria relativității a lui Einstein, care a pus la
îndoială vechea știință a spațiului a lui Aristotel și Pitagora. Și s-a dovedit
că amândouă adevărurile sunt bune. Până la el, se știa foarte precis, așa cum
și eu am învățat în cursul primar: două linii paralele nu se întâlnesc
niciodată. Dar el, ca om de știință, a pus la îndoială și a zis: „Dar dacă nu
este așa, sau dacă poate fi și altfel?”. Și, după multe cercetări, a ajuns la
altă formulare: două linii paralele se pot întâlni la infinit – teoria
spațiului curb. Dar unde puneți că și prima este bună, și a doua este bună!
Multă vreme s-a crezut că lumina solară este alcătuită din vibrații, care ni se
transmit prin aer de la soare. Dar a venit un alt om de știință și a spus: „Dar
dacă poate fi și altfel?”. Și a descoperit că lumina se propagă și prin
corpusculi, adică prin fotoni. Și se dovedește că și un adevăr este bun, și
celălalt este bun, și că, deci, pot fi două adevăruri științifice aparent
inegale sau contradictorii, dar care sunt valabile din punct de vedere
științific.
Iată,
deci, iubiții mei, că, de-a lungul secolelor, îndoiala a fost o metodă de
cunoaștere, pentru că ea asigură progresul în cunoaștere și în știință. Și dacă
un gânditor, un filosof, a putut să spună în limba latină cogito, ergo sum -
cuget, deci exist, a venit un altul și a spus, tot în limba latină: dubito,
ergo sum - mă îndoiesc, deci exist. Pentru că pot să-mi certific propria mea
existență numai dacă mă îndoiesc de ea.
Și,
atunci, să ne întoarcem la Toma. Faptul că s-a îndoit este neapărat un păcat?
Iubiții mei, într-un fel, da, și, în alt fel, nu. Și, aici, iată alte două
adevăruri, de data aceasta religioase, care pot sta împreună. Este bine ca în
materie de credință să nu te îndoiești. Dar este posibil, omenește vorbind, să
te îndoiești. Și toți ne îndoim, dacă suntem cinstiți cu noi înșine. Și v-o
spune un arhiereu, un preot bătrân, de la sfântul amvon, care și el, în
tinerețea lui și chiar mai târziu, a stat uneori pe gânduri și s-a îndoit
asupra unui adevăr de credință.
Îndoiala
este nehotărârea, este punctul de mijloc între credință și necredință.
Important este ca această nehotărâre, îndoială, să nu te ducă la necredință, ci
să te ducă la credință. Îndoiala este punctul de unde se bifurcă două drumuri
și în care stai tu, nehotărât pe care să-l alegi. Să mergi pe dreapta?! Să
mergi pe stânga?! Să mergi pe drumul mai scurt, pe cel mai bătătorit, pe cel
mai puțin bătătorit este totdeauna dilema navigatorilor, care pleacă la drum
lung, în necunoscut, dilema unui Magellan sau Cristofor Columb, care porneau să
descopere lumi noi fără să știe dacă ele măcar există cu adevărat. Dar, fără
această cutezanță, care întotdeauna a avut și îndoială, nu s-ar fi descoperit
lumile pe care ei le-au descoperit. Exemplele pot continua în număr foarte,
foarte mare, iar cei care studiați, care sunteți profesori, cercetători, oameni
de știință știți că întotdeauna există și o îndoială, până să ajungi la
adevăr. Dar, repet, în materie de credință, este posibil să te îndoiești,
iar, în măsura în care ai avut-o [îndoiala], este bine să spui și duhovnicului;
important este ca tu, prin ajutorul tău, dar mai cu seamă cu ajutorul lui
Dumnezeu, să ajungi la credință în acea admirabilă formulă pe care i-a spus-o
cineva lui Iisus: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Ei bine, acest
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” mărturisește că în calea credinței
poate să stea uneori și îndoiala.
Așadar,
nu poate fi vorba de Toma Necredinciosul, ci de Toma Îndoitul, cel care, pentru
o clipă sau mai multe, s-a îndoit. Și, în fond, Toma ce a cerut? El a cerut
proba concretă, proba materială. El se găsea într-o dilemă, chiar atunci când
Iisus se afla în fața lui, și când i-a spus: „Apropie-te și pipăie-mă.” Dilema
consta în aceea - trebuia să răspundă la o întrebare: Iisus este o realitate
sau este o vedenie, o nălucă, o iluzie? Iar termenii dilemei erau următorii:
dacă el este trup real, cum de a intrat prin pereți, prin ușile încuiate? Iar
dacă este o vedenie sau o iluzie, cum de se lasă pipăit? O fantomă poate fi
văzută, dar nu poate fi pipăită.
Iubiții
mei, Toma a cerut proba tactilă, care se pare că este cea mai sigură dintre
cele cinci simțuri. Pot exista iluzii optice, pot exista iluzii auditive, dar
nu pot exista, sau foarte greu pot exista, iluzii tactile. De aceea, el spune:
„Vreau să pipăi eu, să pun eu degetul în urmele rănilor Lui, în urmele cuielor
Lui, în rănile Lui, care trebuie să existe, și în coasta Lui!”. De ce, iubiții
mei? Urmele rănilor erau certitudinea că Iisus fusese răstignit pe cruce. Iar
coasta era certitudinea că murise și că, deci, nu a fost vorba de o moarte
aparentă și că în groapă s-a coborât un om mort. De ce? Pentru că, la un moment
dat, fiindcă se apropia sâmbăta și trebuia ca această treabă să fie isprăvită
foarte repede, și moartea și înmormântarea, atunci s-a cerut ca să li se
grăbească moartea. Și moartea celor crucificați era grăbită prin zdrobirea
fluierelor picioarelor; era ultima lovitură care li se dădea. Lui Iisus, însă,
nu i s-au zdrobit fluierele, ci unul din ostași a luat o suliță și I-a împuns
coasta, aici, în partea dreaptă. Și ne spune evanghelistul că îndată a ieșit
sânge și apă, adică a ieșit sângele și serul. Atunci când serul se separă de
sânge, sau începe să se separe, este sigur că nu mai este vorba de un om viu,
ci de un cadavru. Așadar, acest dublu lichid, sânge și apă, care era sângele și
serul, care are culoarea albă, a fost proba morții lui Iisus. Ce voia să știe
Toma? Mai întâi, dacă Iisus de pe cruce a murit cu adevărat și, în al doilea
rând, dacă Cel Care li se arată acum ucenicilor este una și aceeași Persoană,
Care fusese răstignită și care murise pe cruce. Aceasta era problema esențială
pentru el.
Iubiții
mei, se pare că, la îndemnul Domnului, Toma nici măcar nu a ajuns să-L pipăie
cu adevărat. Pesemne că deschiderea lui Iisus, îndemnul Său: „Vino, Toma, și
încredințează-te!” au fost atât de puternice încât n-a mai fost nevoie să se
ajungă la gestul în sine. Toma I-a căzut în genunchi, exclamând doar atât:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”. „Domnul meu” se referea la Iisus Domnul,
Învățătorul lor, adică la Iisus-Omul, care trăise printre oameni,
iar „Dumnezeul meu” se referea la dimensiunea divină a Aceluiași Iisus.
Așadar, în această dublă constatare, Toma mărturisea că Iisus este una și
aceeași Persoană cu Învățătorul lor, pe care ei Îl numeau Domn – doar așa îi
spuseseră ucenicii: „L-am văzut pe Domnul!”. Iar evanghelistul ne spune: „Și
s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul.” Așadar, pe de o parte, este una și
aceeași Persoană cu Învățătorul lor, iar, pe de altă parte, este una și aceeași
Persoană cu Dumnezeul Care fusese răstignit pe cruce, îngropat și Care înviase.
Iubiții
mei, în fond, ce nu știa Toma nici atunci, decât poate prin intuiție – o va ști
ceva mai târziu, prin Sfântul Apostol Pavel: el nu era conștient de natura
Trupului lui Iisus Cel înviat. Și aici aș vrea eu să stăruiesc puțin asupra
frățiilor voastre, pentru ca să înțelegeți acum ceea ce Toma nu a înțeles
atunci. Era vorba de materie transfigurată, de un trup transfigurat sau
îndumnezeit. […] Mulți cred că dacă văd icoana cu mormântul gol și îngerul
alături și pe sfintele femei […], îngerul a venit să dea lespedea la o parte
pentru ca Iisus să iasă din mormânt, ceea ce este cu desăvârșire inexact. Când
îngerul a deschis mormântul dând lespedea la o parte, Iisus de mult nu mai era
în mormânt. Mormântul a fost deschis numai pentru ca sfintele femei și, mai
târziu, ucenicii, văzându-l gol, să se încredințeze că Iisus nu mai este acolo.
Iisus a înviat în stricta intimitate a mormântului, fără niciun fel de martor.
Și anume, Trupul Său, Care era un trup de materie, de carne, ca al nostru, nu a
intrat în putrefacție, pentru că era un trup pe care îl purta Dumnezeu, și s-a
transfigurat, a trecut dintr-un mod de existență în alt mod de existență.,
dintr-un mod de a fi în alt mod de a fi.
Și
aici aș da un exemplu care ar putea să fie puțin vulgar, dar la îndemâna
tuturor: să ne amintim de cele trei stări fizice ale apei – starea lichidă,
care este cea obișnuită, starea solidă, care este zăpada sau gheața, și starea
gazoasă, care este aburul sau vaporul. Oriîncare stare s-ar găsi, formula apei
este aceeași – două molecule de hidrogen și o moleculă de oxigen, nu se schimbă
câtuși de puțin, numai că stările fizice sunt diferite. Și, trebuie să
recunoaștem, atunci când vedem la lupă sau la microscop un fulg de zăpadă, ce
minune a lui Dumnezeu poate să fie într-un simplu strop de apă! Ei bine,
există, însă, anumite substanțe care pot să treacă din starea solidă direct în
starea gazoasă, fără să mai fie nevoie de starea intermediară, care este lichidă.
Dintre o seamă de exemple, aș da pe unul mai la îndemână, și anume: cristalele
de camfor, care se găsesc în stare solidă, deci cristale, și care pot să treacă
direct în stare gazoasă, prefăcându-se în ceea ce numim noi aerosoli, fără să
mai treacă prin starea intermediară lichidă.
Ei
bine, iubiții mei, omenește vorbind, doar ca să deschid o cale de acces, altfel
lucrurile nu suferă comparație între ele, vorbesc de cele omenești cu cele
dumnezeiești, Trupul lui Iisus, la un moment dat, și-a părăsit giulgiurile în
care era înfășurat și s-a topit; din stare solidă a intrat, să zicem, în stare
gazoasă, într-o stare nesolidă, dar nici lichidă. Pur și simplu a devenit un
trup spiritualizat sau înduhovnicit sau duhovnicesc, așa cum îl va numi mai
târziu, în splendida lui teologie, Sf. Ap. Pavel. Și, când a ieșit din mormânt,
a ieșit prin toți pereții mormântului, nu printr-o dechizătură, printr-un
orificiu, sau prin lespedea dată la o parte, ci prin toți porii materiei,
pentru că acest trup transfigurat devenise o materie spiritualizată, capabilă
să străbată prin materia brută, așa cum va face când li se va arăta ucenicilor
intrând în cameră prin ușile încuiate sau prin pereți. […]
Vedeți,
iubiții mei, adevărata revelație a lui Toma, pe care n-a mărturisit-o decât în
formula „Domnul meu și Dumnezeul meu!” aceasta a fost. Este și singura
modalitate și singurul adevăr de rezolvare a dilemei lui Toma. […] Dacă crezi
că ai în față trupul înduhovnicit, îndumnezeit prin Înviere, al lui Iisus
Hristos, atunci nicio dilemă nu mai poate să aibă loc. Și e bine să vă spun
acestea, pentru că tot din teologia lui Pavel, în special, știm că Învierea lui
Hristos este prefigurarea și garanția propriei noastre învieri. Noi, la
învierea de obște, după ce sufletul va rămâne despărțit de trup, un trup care
se va preface în oase și în pământ după multă trecere de vreme, se vor reuni în
ceea ce Pavel numește trup duhovnicesc, asemănător aceluia cu care a înviat
Iisus. Cu acest nou trup duhovnicesc va viețui în eternitate fiecare din cei
înviați.
Dar,
iubiții mei, în încheiere am să vă spun un lucru: Iisus nu poate fi perceput
nici vizual, nici auditiv și nici măcar tactil. Noi ne numărăm printre cei ce
n-au văzut și au crezut, pentru că vedem prin ochii credinței. Dar, iubiții
mei, simțul fizic, material, prin care prezența și realitatea lui Iisus ni se
oferă, este cel gustativ. Spusese psalmistul cu multe secole înainte: „Gustați
și vedeți că bun este Domnul.” La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a
instituit Euharistia, oferind pâinea ocenicilor Săi și spunându-le: „Luați,
mâncați, Acesta este Trupul Meu...”. Și le-a îmbiat paharul: „Beți dintru
Acesta toți, Acesta este Sângele Meu...”. Iisus Euharistic se oferă prin pâine
și prin vin, care, prin binecuvântare și prin puterea Duhului Sfânt, devin
materie transfigurată. La văz, și chiar la gust, ele sunt pâine și vin, dar
gustul este dumnezeiesc. [...] Este ceea ce Domnul le-a oferit celor doi
ucenici, Luca și Cleopa, în drum către Emaus. […]
Fiți
fericiți, iubiții mei, că înainte de Sfintele Paști cei mai mulți dintre
frățiile voastre […] ați trecut pe la scaunul duhovniciei, ați primit dezlegare
și ați gustat pe Domnul și ați văzut că este bun. […] Așadar, fiți plini de
bucuria Domnului vostru! N-a fost nevoie să-L verificați pe Iisus cu degetul,
cu palma, pentru că Iisus vi S-a oferit El, Cel Care este bun, prin Sfântul Său
Trup și prin Sfântul Său Sânge. Cu această bucurie vom străbate toate
sărbătorile Învierii, până la Înălțare și, mai departe, până la Rusalii și, mai
departe, în fiecare duminică, pentru că noi în fiecare duminică sărbătorim
Învierea Domnului și pentru noi, creștinii ortodocși, fiecare duminică este o
zi de Paști. Și așa, în această bucurie și veselie a Domnului nostru, să vă
dăruiască Domnul belșug de sănătate, spor în casele voastre și cât mai multe
bucurii duhovnicești! (fragmente din predica mitropolitului Bartolomeu Anania
la duminica Tomii, anul 2000).
Idei:
·
Hristos li S-a arătat apostolilor când
erau zece (Iuda căzuse, iar Toma lipsea).
·
Cu această ocazie, Iisus a instituit Taina
Preoției, suflând peste apostoli Duh Sfânt și dându-le puterea de a lega și
dezlega păcatele oamenilor.
·
Când ceilalți apostoli îi spun lui Toma că
L-au văzut pe Domnul, el refuză să creadă fără să aibă o dovadă concretă: să
atingă rănile lui Iisus.
·
Îndoiala lui Toma este formulată
condiționat: nu va crede până nu va pipăi rănile.
·
După o săptămână, Iisus Se arată din nou
apostolilor, în mod miraculos (ușile fiind încuiate).
·
Iisus Îl cheamă pe Toma să atingă rănile
Sale, dar Toma, copleșit, nu mai are nevoie să-L atingă: cade în genunchi și
mărturisește: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
·
Iisus subliniază importanța credinței fără
vedere: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”.
·
Denumirea „Toma Necredinciosul” nu este
oficială și nu i se potrivește.
·
Toma nu era un necredincios; a fost martor
al minunilor lui Iisus timp de trei ani și jumătate.
·
Nici ceilalți apostoli și nici femeile
mironosițe nu au crezut inițial în Înviere; toți au avut momente de îndoială.
·
Îndoiala este firească în viața omului și
poate fi chiar o metodă de cunoaștere.
·
Exemple din viața de zi cu zi (verificarea
calculelor în aritmetică) și din știință (teoria relativității a lui Einstein)
arată că îndoiala poate duce la progres.
·
În filozofie, existența este legată și de
gândire (cogito, ergo sum) și de îndoială (dubito, ergo sum).
·
În religie, ideal este să nu ne îndoim,
dar îndoiala este omenească și uneori inevitabilă.
·
Îndoiala poate fi o etapă spre credință,
dacă omul o depășește cu ajutorul lui Dumnezeu.
·
Este esențial ca îndoiala să nu ducă la
necredință, ci să fie depășită spre întărirea credinței.
·
Toma a cerut dovada tactilă, considerată
cea mai sigură dintre simțuri.
·
El dorea să se asigure că Cel care li Se
arată este Iisus cel răstignit și mort cu adevărat, nu o vedenie.
·
Verificarea rănilor și a coastei străpunse
dovedea că Iisus murise pe cruce și înviase real.
·
Trupul înviat al lui Hristos nu era un
trup obișnuit, ci unul transfigurat, spiritualizat, capabil să pătrundă prin
materie (uși încuiate).
·
Învierea nu a fost un spectacol public, ci
s-a petrecut în intimitatea mormântului.
·
Exemplul stărilor apei (lichidă, solidă,
gazoasă) ajută la înțelegerea transfigurării: substanța rămâne, dar forma se
schimbă.
·
Când Toma spune „Domnul meu și Dumnezeul
meu”, el recunoaște atât natura umană, cât și natura divină a lui Iisus.
·
Astfel, Toma ajunge la o credință deplină,
confirmând identitatea Celui înviat ca fiind același cu Cel răstignit.
miercuri, 23 aprilie 2025
Filme de Văzut de Paști: Povestiri despre Credință, Speranță și Renaștere - 2025
Filme
de Văzut de Paște: Povestiri despre Credință, Speranță și Renaștere
Paștele
este despre renaștere, lumină și noi începuturi. Este perioada perfectă pentru
a petrece timp cu familia, pentru reflecție și, bineînțeles, pentru a viziona
filme care ne ating sufletul.
Fie că vrei să te bucuri de povești biblice, drame emoționante sau filme de
familie pline de căldură, am pregătit pentru tine câteva sugestii perfecte
pentru această perioadă.
1.
The Passion of the Christ (2004)
🎬 Regizat de Mel
Gibson, acest film puternic și emoționant reconstituie ultimele 12 ore din
viața lui Iisus Hristos.
Realizat cu un realism tulburător, „Patimile lui Hristos” este una dintre cele
mai profunde și intense producții despre sacrificiul suprem.
✅ Recomandat pentru:
cinefili care caută profunzime și autenticitate spirituală.
⚠️ Notă: Filmul are scene
foarte intense și este recomandat adulților.
Filmul poate fi vizionat aici: Film - Patimile lui Hristos
2.
Ben-Hur (1959)
🎬 Un clasic
absolut, câștigător a 11 Premii Oscar! „Ben-Hur” spune povestea dramatică a
unui prinț evreu trădat de prietenul său roman și călătoria sa spre
răscumpărare, pe fundalul vieții lui Iisus.
O poveste despre credință, iertare și puterea divină.
✅ Recomandat pentru:
iubitorii de filme epice și povești istorice impresionante.
3.
Risen (2016)
🎬 Un film din
perspectiva unui centurion roman care investighează dispariția trupului lui
Iisus după crucificare.
„Risen” aduce o abordare originală și plină de mister asupra evenimentelor de
Paște.
✅ Recomandat pentru: cei
care vor o poveste biblică cu un fir narativ captivant și diferit.
4.
The Lion, the Witch and the Wardrobe (2005)
🎬 Bazat pe cartea
lui C.S. Lewis, „Cronicile din Narnia: Leul, Vrăjitoarea și Dulapul” este o
alegorie a sacrificiului și învierii, perfectă pentru toate vârstele.
Aslan, leul nobil, devine un simbol al lui Hristos, iar lupta dintre bine și
rău reflectă temele profunde ale Paștelui.
✅ Recomandat pentru:
familii și iubitorii de aventuri fantastice.
5.
Hop (2011)
🎬 Pentru o
atmosferă mai relaxată și amuzantă, „Hop” este alegerea ideală!
Filmul combină animația cu acțiunea live și spune povestea fiului Iepurașului
de Paște care vrea să devină baterist, nu conducător al fabricii de ciocolată.
✅ Recomandat pentru: o
seară de Paște distractivă alături de copii.
6.
The Greatest Story Ever Told (1965)
🎬 Un alt clasic al
cinematografiei biblice, acest film monumental urmărește întreaga viață a lui
Iisus Hristos, de la naștere până la Înviere, cu o distribuție impresionantă.
✅ Recomandat pentru: cei
care vor să se conecteze cu adevărat la esența sărbătorii.
Bonus:
Animații pentru cei mici
· The Prince of Egypt
(1998) — Povestea lui Moise și exodul evreilor.
· VeggieTales: An Easter Carol
(2004) — O animație creștină amuzantă și educativă pentru copii.
Concluzie
Indiferent
de stilul de film preferat, sărbătoarea Paștelui este momentul ideal pentru a
descoperi sau redescoperi povești pline de sens, curaj și iubire.
Fie că alegi un film clasic biblic sau o poveste pentru toată familia,
important este să petreci timp de calitate, să te bucuri și să găsești
inspirație în frumusețea acestei sărbători.
Ce film ai vrea să vezi de Paște? Scrie-ne în comentarii! 🐣🎥
Acest
material a fost creat în scop educativ. Textul a fost realizat cu ajutorul
inteligenței artificiale (Ex: Chat GPT).
LinkWithin
