Tinerii din noaptea Învierii: între club și
dorul după Hristos
Odată
cu Sfintele Paști, televiziunile ne arătă imagini din slujba Învierii, din
diferite biserici. Dar, în același timp, am văzut și altceva: tineri în baruri
și cluburi, cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, lângă o țigară sau un pahar,
îmbrăcați poate „altfel” decât ne-am aștepta.
Și
totuși… aceștia sunt tinerii care Îl caută pe Dumnezeu.
Despre
ei vreau să vorbesc.
Cine
sunt acești tineri? Sunt cei care mai păstrează în ei un gram de credință. Sunt
cei despre care spunea părintele Constantin Necula că, dincolo de toate, rămân
„trupuri mirunse cu Taina Sfântului Mir”, oameni botezați, care aparțin,
într-un fel sau altul, Trupului lui Hristos.
Sunt
tineri cu povești. Povești pe care, de multe ori, nu are cine să le asculte.
Noi, cei maturi, suntem prea ocupați, prea grăbiți sau prea siguri pe noi,
încât uităm să mai stăm lângă un suflet și să-l ascultăm. Iar atunci când nu
sunt ascultați, tinerii învață să strige în felul lor: prin revoltă, prin
exces, printr-o libertate dusă până la marginea rănirii de sine.
Dar,
în adâncul lor, ei caută.
Sau,
poate mai corect spus, Hristos îi caută pe ei.
Hristos
a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru ei decât pentru aceia
„care se credeau drepți și îi disprețuiau pe ceilalți” (cf. Luca 18, 9). Atâta
vreme cât tinerii vin și își aprind lumânarea în noaptea de Înviere, există
speranță. Poate noi îi vedem pierduți, dar Hristos nu-i vede așa.
Depinde
doar cu ce ochi îi privim: cu ochii noștri sau cu ochii lui Hristos.
Mântuitorul
nu a fost indiferent față de tineri. I-a iubit, i-a căutat, i-a ridicat. A
privit cu dragoste la tânărul bogat, a plâns pentru cel căzut, a ridicat pe cei
zdrobiți de suferință și de păcat. Nu i-a abandonat niciodată, chiar atunci
când ei se îndepărtau.
Dacă
Hristos a crezut în tineri, cine suntem noi să nu credem?
Suntem
chemați nu să-i judecăm, ci să-i căutăm. Nu să-i etichetăm, ci să-i înțelegem.
Nu să-i privim de sus, ci să coborâm lângă ei. Adevărul despre tineri nu se
vede de la distanță, ci „la firul ierbii”, acolo unde durerea lor devine reală
și vizibilă.
Tinerii
nu resping credința, ci resping, de multe ori, modul în care le este
prezentată: rece, moralizator, fără inimă. Ei nu fug de Dumnezeu, ci de lipsa
de autenticitate.
De
aceea, poate că cea mai mare nevoie a lor nu este un discurs, ci o prezență. Nu
o lecție, ci un om. Nu o judecată, ci o îmbrățișare.
Hristos
a fost delicat cu oamenii. A înțeles. A avut răbdare. A iubit.
Să
învățăm această delicatețe.
Poate
astăzi tinerii își aprind o lumânare într-un loc nepotrivit. Dar mâine își pot
aprinde viața din Lumina lui Hristos.
Iar
noi suntem chemați să fim acolo când se va întâmpla asta.
Pentru
că suntem învățători.
Și,
așa cum spunea Dumitru Stăniloae, misiunea învățătorului nu este doar de a
transmite cunoștințe, ci de a se apleca asupra unui suflet cu dragoste, de a-l
ridica, de a-l crește, de a-l conduce spre comuniune. Este o lucrare de iubire,
în care celălalt nu este un elev, ci un destin care se construiește.
Iată
ce dar ne-a fost încredințat: acela de a forma oameni.
Și,
poate, într-o zi, vom fi întrebați nu cât am știut să vorbim despre Hristos, ci
cât am știut să-i iubim pe cei pentru care Hristos a murit și a înviat.
Pentru
că tinerii nu sunt doar viitorul.
Sunt
prezentul în care Dumnezeu lucrează chiar acum.
