Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

 

Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

 

O, Stăpâne,
fă din mine un mijlocitor al păcii Tale.
Unde este ură, eu să aduc iubire;
unde este jignire, eu să aduc iertare;
unde este dezbinare, eu să aduc unire;
unde este îndoială, eu să aduc credinţă;
unde este greşeală, eu să aduc adevărul;
unde este disperare, eu să aduc speranţă;
unde este tristeţe, eu să aduc bucurie;
unde este întuneric, eu să aduc lumină.

O, Doamne, dă-mi să văd că dreptatea Ta nu condamnă, ci vindecă; nu distruge, ci restaurează.

O, Doamne,
fă ca eu să nu caut cu tot dinadinsul
să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;
nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;
nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Pentru că celui ce dă, i se va da;
celui ce iartă, i se va ierta;
cel ce moare, va învia pentru viaţa veşnică.

— Sf. Francisc din Assisi

Sfinții Mucenici Adrian și Natalia – iubirea care îl conduce pe celălalt spre Hristos

 Sfinții Mucenici Adrian și Natalia – iubirea care îl conduce pe celălalt spre Hristos

 

Într-o lume în care iubirea este adesea confundată cu posesivitatea, confortul sau simpla emoție, viața Sfinților Mucenici Adrian și Natalia ne așază înainte o înțelegere mult mai profundă a căsătoriei. Ei ne arată că adevărata iubire nu îl reține pe celălalt de la Dumnezeu, ci îl sprijină să meargă spre El. Nu îl slăbește în fața încercărilor, ci îi dă puterea de a rămâne credincios.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 26 august. Viața lor s-a desfășurat în cetatea Nicomidiei, la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuțiilor împăratului Maximian Galeriu. Deși erau căsătoriți numai de treisprezece luni, legătura lor a devenit una dintre cele mai frumoase mărturii despre iubirea conjugală transformată în drum spre sfințenie.

Credința păstrată în taină

Natalia provenea dintr-o familie creștină și credea în Hristos, însă, din cauza persecuțiilor, își păstra credința ascunsă. A fi creștin în acele vremuri nu însemna numai asumarea unei convingeri religioase, ci și primejdia pierderii libertății, a averii și chiar a vieții.

Soțul ei, Adrian, nu era încă creștin. Era un bărbat tânăr, în vârstă de douăzeci și opt de ani, provenea dintr-o familie înstărită și ocupa o funcție importantă în administrația imperială. Din punct de vedere omenesc, avea înaintea lui o viață sigură, o poziție socială bună și numeroase perspective.

Dumnezeu avea însă să lucreze în sufletul său prin mărturia unor oameni care, deși lipsiți de libertate și supuși suferințelor, aveau o pace pe care puterea imperială nu le-o putea lua.

Convertirea lui Adrian

În Nicomidia au fost descoperiți douăzeci și trei de creștini. Aceștia au fost arestați și aduși înaintea autorităților, fiind siliți să renunțe la Hristos și să aducă jertfe idolilor.

Adrian a asistat la judecarea și chinuirea lor. A rămas uimit de răbdarea, curajul și liniștea cu care acești oameni își mărturiseau credința. Nu putea înțelege ce putere îi făcea să suporte asemenea suferințe fără să se lepede de Dumnezeul lor.

Atunci i-a întrebat ce răsplată așteptau să primească de la Dumnezeu. Mucenicii i-au vorbit despre bunătățile vieții veșnice și i-au amintit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).

Mărturia lor a pătruns în sufletul lui Adrian. Nu a asistat nepăsător la suferința lor și nici nu a amânat răspunsul. A mers la cei care consemnau numele condamnaților și le-a spus:

„Să scrieți și numele meu cu acești sfinți, că și eu sunt creștin.”

A fost un gest neașteptat. Un dregător imperial renunța de bunăvoie la rangul, averea și siguranța sa pentru a se alătura unor oameni condamnați la moarte.

Împăratul a încercat să-l determine să se răzgândească. I-a spus că și-a pierdut mințile și i-a promis iertarea dacă va aduce jertfă idolilor. Adrian i-a răspuns că nu înnebunise, ci tocmai se întorsese de la rătăcire la cunoașterea adevărului.

Pentru mărturisirea sa a fost legat și aruncat în temniță alături de ceilalți creștini.

Bucuria neașteptată a Nataliei

Când a aflat că soțul ei fusese întemnițat, Natalia a început să plângă, crezând că acesta săvârșise vreo fărădelege. Dar când a auzit că fusese arestat deoarece Îl mărturisise pe Hristos, durerea ei s-a transformat în bucurie.

Credința pe care o păstrase până atunci în taină putea fi mărturisită înaintea propriului soț. Natalia a alergat la temniță, a căzut la picioarele lui Adrian, i-a sărutat lanțurile și l-a fericit pentru alegerea făcută.

Începând din acel moment, cei doi soți au devenit uniți nu numai prin legătura căsătoriei, ci și prin aceeași credință în Hristos.

Natalia nu i-a cerut soțului să-și salveze viața prin lepădarea de credință. Nu i-a amintit de tinerețea lor, de averea pe care o aveau sau de viitorul pe care l-ar fi putut trăi împreună. Dimpotrivă, l-a îndemnat să nu privească înapoi și să nu piardă comoara pe care o descoperise.

Cuvintele ei pot părea greu de înțeles pentru omul contemporan. Natalia își iubea însă soțul atât de mult, încât nu dorea doar să-l păstreze lângă ea pentru câțiva ani, ci să-l știe unit cu Hristos pentru veșnicie.

Soția care a devenit sprijin duhovnicesc

La un moment dat, Adrian a primit îngăduința de a merge acasă pentru a o anunța pe Natalia că se apropia ziua pătimirii sale. Văzându-l venind, ea a crezut că se lepădase de Hristos și fusese eliberat. Cuprinsă de durere, a închis ușa și nu a vrut să-l primească.

Adrian i-a explicat că nu fugise de mucenicie, ci venise numai pentru a o chema să-i fie alături. Auzind acestea, Natalia i-a deschis și cei doi s-au îmbrățișat cu bucurie.

Întorcându-se în temniță, Natalia le-a slujit timp de șapte zile lui Adrian și celorlalți mucenici. Le-a curățat și le-a legat rănile, le-a adus pânze curate și a încercat să le aline suferința.

Ea nu a fost numai soția unui mucenic, ci a devenit ea însăși părtașă la nevoința lui. În timp ce Adrian Îl mărturisea pe Hristos prin suferință, Natalia Îl mărturisea prin slujire, iubire și curaj.

În fața chinurilor, ea îl îndemna:

„Scurtă este pătimirea, iar slava mucenicească este veșnică.”

Mucenicia Sfântului Adrian

Adrian a fost adus înaintea împăratului și supus unor chinuri cumplite. I s-au promis din nou iertarea, vindecarea rănilor și întoarcerea la vechea sa poziție, dacă va accepta să se închine idolilor.

Sfântul a refuzat. Nici amenințările, nici promisiunile și nici suferința nu l-au făcut să se lepede de Hristos. Cel care cu puțin timp înainte fusese păgân devenise acum mărturisitor al credinței până la moarte.

Natalia i-a rămas alături până în ultimele clipe, întărindu-l și rugându-se pentru el. Sfântul Adrian și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu împreună cu ceilalți mucenici.

Împăratul a poruncit ca trupurile lor să fie arse, pentru ca creștinii să nu le poată cinsti. Potrivit relatării hagiografice, o furtună puternică s-a pornit, ploaia a stins focul, iar credincioșii au reușit să salveze moaștele mucenicilor. Acestea au fost duse mai târziu la Vizantia.

Natalia a păstrat mâna soțului ei ca pe un odor de mare preț, ungând-o cu mir și așezând-o cu cinste în casa sa.

Natalia, mucenița fără vărsare de sânge

După moartea lui Adrian, un tribun a dorit să o ia pe Natalia de soție și a obținut chiar sprijinul împăratului. Pentru a nu fi constrânsă la o nouă căsătorie, ea a părăsit Nicomidia, luând cu sine mâna Sfântului Adrian, și a plecat spre locul unde se aflau moaștele mucenicilor.

Ajunsă la Vizantia, s-a rugat lângă trupul soțului ei și a așezat mâna păstrată lângă celelalte moaște.

După puțină vreme, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis și a chemat-o la odihna pregătită de Dumnezeu. Natalia și-a încredințat sufletul Domnului și a fost numărată în ceata mucenicilor, deși nu murise prin chinuri.

Biserica o cinstește ca muceniță pentru toate suferințele pe care le-a purtat: slujirea celor întemnițați, vederea pătimirii soțului, despărțirea de el, fuga din propria casă și statornicia cu care și-a păstrat credința.

Ce ne spun astăzi Sfinții Adrian și Natalia?

Viața lor ne arată că iubirea creștină nu se măsoară numai prin ceea ce simțim, ci mai ales prin ceea ce suntem dispuși să facem pentru mântuirea celuilalt.

Adrian a fost întărit de credința Nataliei, iar Natalia a primit curaj prin mărturisirea lui Adrian. Fiecare l-a ajutat pe celălalt să se apropie de Hristos.

Aceasta ar trebui să fie și chemarea oricărei familii creștine. Soții nu sunt chemați doar să locuiască împreună, să-și împartă grijile și să-și construiască o viață confortabilă. Ei sunt chemați să se ajute unul pe altul pe drumul mântuirii, să se ridice atunci când unul cade, să se roage unul pentru celălalt și să nu îngăduie ca încercările să-i despartă de Dumnezeu.

Sfinții Adrian și Natalia nu au avut o căsnicie îndelungată. Au fost căsătoriți numai treisprezece luni. Și totuși, în acest timp atât de scurt, iubirea lor a ajuns la măsura sfințeniei.

O familie nu devine puternică pentru că este lipsită de încercări, ci pentru că membrii ei trec prin încercări împreună, avându-L pe Hristos în mijlocul lor.

Să-i rugăm pe Sfinții Mucenici Adrian și Natalia să ocrotească familiile noastre, să aducă pace acolo unde există neînțelegere și să ne dăruiască puterea de a ne sprijini unii pe alții pe drumul mântuirii.

Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Povestea Neerjei Bhanot – Eroina care și-a dat viața pentru a salva alți oameni | Mesaj devoțional

 

Învierea trăită: de la succes la iubirea care nu așteaptă nimic

 

Învierea trăită: de la succes la iubirea care nu așteaptă nimic

 

Sărbătoarea Sfintelor Paști vine, în fiecare an, cu această chemare discretă, dar profundă: să ne regândim prioritățile și să redescoperim ce este cu adevărat esențial. În lumina Învierii, multe dintre lucrurile pe care le alergăm zi de zi își pierd din strălucire, iar în locul lor rămâne o întrebare simplă și sinceră: unde este, de fapt, viața adevărată?

Nu știu de ce, dar în perioada aceasta îmi vine mereu în minte Henri Nouwen. V-am mai spus despre el. Alegerea lui de a lăsa în urmă succesul și de a merge spre o viață simplă, lângă oameni vulnerabili, nu este doar o decizie personală, ci o adevărată lecție despre ce înseamnă, concret, Învierea trăită.

Există un moment în viața unor oameni în care succesul nu mai este suficient. Nu pentru că nu ar avea valoare, ci pentru că nu mai răspunde la întrebările cele mai adânci ale inimii. Așa a fost și în cazul lui. Profesor apreciat la universități de prestigiu, cu o carieră solidă și o influență considerabilă, a simțit, la un moment dat, că tot ceea ce construise în exterior nu reușea să umple ceea ce lipsea în interior.

Decizia lui a fost surprinzătoare pentru mulți: a părăsit mediul universitar și a ales să trăiască într-o comunitate simplă, alături de persoane cu dizabilități intelectuale. Nu a mers acolo ca profesor, nici ca autor celebru, ci ca om dispus să învețe din nou ce înseamnă prezența, răbdarea și iubirea concretă. A intrat într-o lume în care nu mai conta cât știi sau cât ești de apreciat, ci cât ești de disponibil pentru celălalt.

Acolo, în această viață simplă, a trăit una dintre cele mai profunde lecții. În relația lui cu Adam, un tânăr cu dizabilități severe, a descoperit o iubire care nu se sprijină pe răspuns. Adam nu putea să-i mulțumească, nu putea să-i vorbească, nu putea să-i ofere vreo confirmare. Și totuși, Nouwen a rămas lângă el, zi de zi, îngrijindu-l în cele mai concrete și smerite moduri.

Și atunci a înțeles ceva esențial: că iubirea adevărată nu înseamnă să fii văzut, nici apreciat, nici înțeles, ci să rămâi. Să dăruiești chiar și atunci când nu primești nimic înapoi. Să iubești fără garanții.

Experiența aceasta spune ceva esențial și pentru noi. Trăim într-o lume în care suntem încurajați să acumulăm, să demonstrăm, să fim vizibili. Dar există un alt tip de împlinire, mai discret și mai profund, care nu se vede imediat și nu se măsoară în rezultate. Este împlinirea care vine din apropiere, din răbdare, din capacitatea de a fi prezent pentru cineva fără a aștepta validare.

Poate că acesta este și unul dintre sensurile adânci ale Paștilor: nu doar bucuria Învierii, ci și chemarea de a ieși din noi înșine, de a coborî din propriile noastre „înălțimi” și de a descoperi că viața adevărată începe acolo unde iubirea devine concretă.

Tinerii din noaptea Învierii: între club și dorul după Hristos

 

Tinerii din noaptea Învierii: între club și dorul după Hristos

 

Odată cu Sfintele Paști, televiziunile ne arătă imagini din slujba Învierii, din diferite biserici. Dar, în același timp, am văzut și altceva: tineri în baruri și cluburi, cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, lângă o țigară sau un pahar, îmbrăcați poate „altfel” decât ne-am aștepta.

Și totuși… aceștia sunt tinerii care Îl caută pe Dumnezeu.

Despre ei vreau să vorbesc.

Cine sunt acești tineri? Sunt cei care mai păstrează în ei un gram de credință. Sunt cei despre care spunea părintele Constantin Necula că, dincolo de toate, rămân „trupuri mirunse cu Taina Sfântului Mir”, oameni botezați, care aparțin, într-un fel sau altul, Trupului lui Hristos.

Sunt tineri cu povești. Povești pe care, de multe ori, nu are cine să le asculte. Noi, cei maturi, suntem prea ocupați, prea grăbiți sau prea siguri pe noi, încât uităm să mai stăm lângă un suflet și să-l ascultăm. Iar atunci când nu sunt ascultați, tinerii învață să strige în felul lor: prin revoltă, prin exces, printr-o libertate dusă până la marginea rănirii de sine.

Dar, în adâncul lor, ei caută.

Sau, poate mai corect spus, Hristos îi caută pe ei.

Hristos a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru ei decât pentru aceia „care se credeau drepți și îi disprețuiau pe ceilalți” (cf. Luca 18, 9). Atâta vreme cât tinerii vin și își aprind lumânarea în noaptea de Înviere, există speranță. Poate noi îi vedem pierduți, dar Hristos nu-i vede așa.

Depinde doar cu ce ochi îi privim: cu ochii noștri sau cu ochii lui Hristos.

Mântuitorul nu a fost indiferent față de tineri. I-a iubit, i-a căutat, i-a ridicat. A privit cu dragoste la tânărul bogat, a plâns pentru cel căzut, a ridicat pe cei zdrobiți de suferință și de păcat. Nu i-a abandonat niciodată, chiar atunci când ei se îndepărtau.

Dacă Hristos a crezut în tineri, cine suntem noi să nu credem?

Suntem chemați nu să-i judecăm, ci să-i căutăm. Nu să-i etichetăm, ci să-i înțelegem. Nu să-i privim de sus, ci să coborâm lângă ei. Adevărul despre tineri nu se vede de la distanță, ci „la firul ierbii”, acolo unde durerea lor devine reală și vizibilă.

Tinerii nu resping credința, ci resping, de multe ori, modul în care le este prezentată: rece, moralizator, fără inimă. Ei nu fug de Dumnezeu, ci de lipsa de autenticitate.

De aceea, poate că cea mai mare nevoie a lor nu este un discurs, ci o prezență. Nu o lecție, ci un om. Nu o judecată, ci o îmbrățișare.

Hristos a fost delicat cu oamenii. A înțeles. A avut răbdare. A iubit.

Să învățăm această delicatețe.

Poate astăzi tinerii își aprind o lumânare într-un loc nepotrivit. Dar mâine își pot aprinde viața din Lumina lui Hristos.

Iar noi suntem chemați să fim acolo când se va întâmpla asta.

Pentru că suntem învățători.

Și, așa cum spunea Dumitru Stăniloae, misiunea învățătorului nu este doar de a transmite cunoștințe, ci de a se apleca asupra unui suflet cu dragoste, de a-l ridica, de a-l crește, de a-l conduce spre comuniune. Este o lucrare de iubire, în care celălalt nu este un elev, ci un destin care se construiește.

Iată ce dar ne-a fost încredințat: acela de a forma oameni.

Și, poate, într-o zi, vom fi întrebați nu cât am știut să vorbim despre Hristos, ci cât am știut să-i iubim pe cei pentru care Hristos a murit și a înviat.

Pentru că tinerii nu sunt doar viitorul.

Sunt prezentul în care Dumnezeu lucrează chiar acum.

Povestea Neerjei Bhanot

 

Povestea Neerjei Bhanot

 

Neerja Bhanot s-a născut pe 7 septembrie 1963, în Chandigarh, India. A crescut într-o familie care i-a cultivat curajul, disciplina și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. Deși avea o carieră promițătoare în modeling, Neerja a ales să devină însoțitoare de bord la compania Pan American World Airways (Pan Am), fiind una dintre cele mai tinere membre ale echipajului.

Pe 5 septembrie 1986, Neerja se afla la bordul zborului Pan Am 73, care decola din Mumbai spre New York, cu escală la Karachi. În timpul escalei, avionul a fost deturnat de teroriști înarmați. Avea doar 22 de ani.

Când atacatorii au pătruns în avion, Neerja a acționat cu o prezență de spirit remarcabilă: a reușit să alerteze echipajul din cabină, permițându-le piloților să fugă și împiedicând decolarea avionului — un gest care a salvat sute de vieți. În orele de tensiune care au urmat, ea a rămas calmă, a protejat pasagerii și a ascuns pașapoartele americane, reducând riscul ca teroriștii să vizeze anumiți ostatici.

Când situația a degenerat și s-a deschis focul, Neerja a ales să-i ajute pe alții înaintea ei. A deschis ușile de evacuare și i-a ghidat pe pasageri spre siguranță, apărând copiii cu propriul corp. A fost împușcată mortal în timp ce salva vieți.

Pentru curajul ei extraordinar, Neerja Bhanot a primit Ashoka Chakra, cea mai înaltă distincție pentru bravură în timp de pace din India, devenind cea mai tânără persoană decorată astfel. De asemenea, a fost onorată de guvernele Statelor Unite și Pakistanului.

Astăzi, Neerja rămâne un simbol al altruismului și eroismului. Povestea ei ne amintește că adevărata măreție se arată în momentele cele mai dificile, atunci când alegem să-i protejăm pe ceilalți, chiar cu prețul propriei vieți.

Adevărata iubire se vede în fapte, mai ales atunci când îi pui pe ceilalți mai presus de tine.

Neerja nu a fost un erou prin putere sau arme, ci prin alegerea de a nu fugi, de a rămâne lângă oameni speriați și de a-i ajuta chiar cu prețul propriei vieți. Ea ne arată că binele adevărat cere uneori sacrificiu.

Ce învățăm de la ea?

·         Iubirea aproapelui – Neerja i-a protejat pe pasageri, în special pe copii, exact cum ne învață Evanghelia: „Nu este iubire mai mare decât să-și pună cineva viața pentru prietenii săi”.

·         Curajul născut din credință – ea nu a acționat din ură sau panică, ci cu calm și grijă față de ceilalți.

·         Responsabilitatea personală – deși era tânără, și-a asumat rolul de a face bine atunci când conta cel mai mult.

·         Erou nu este doar cel celebru, ci cel care ajută când este greu.

·         Putem fi buni și curajoși în lucrurile mici de zi cu zi: apărând pe cineva, ajutând pe cineva mai slab, spunând adevărul.

·         Dumnezeu lucrează prin oameni obișnuiți care aleg binele.

Astfel, viața Neerja Bhanot ne învață că adevăratul curaj se vede atunci când alegem binele, chiar și în momentele grele. Ea ne arată că iubirea față de aproapele nu înseamnă doar vorbe frumoase, ci fapte, grijă și responsabilitate. Fiecare dintre noi poate fi un „erou” prin alegeri mici, făcute cu inimă bună, în fiecare zi.

O mică rugăciune:

„Doamne, ajută-mă să am o inimă bună, să fiu curajos în a face binele și să-i iubesc pe cei din jurul meu, așa cum Tu ne-ai învățat”.

Și o meditație:

Gândiți-vă pentru câteva clipe la Neerja Bhanot. Închideți ochii și respirați adânc. Aduceți-vă aminte că fiecare dintre noi se poate confrunta, la un moment dat, cu frica sau cu nesiguranța.

Întrebați-vă  în liniște: 

Dacă aș fi în locul ei, ce aș face?

Cum pot și eu să aleg binele atunci când este greu?

 

Despre iubire

Despre iubire

 

Iubirea este Iubire! Atât!

 

În ton cu iubirea: Să aveți iubire și să oferiți iubire așa cum a oferit-o Tatăl din Pilda fiului risipitor! Iubirea care este lipsită de umbra ranchiunei. Iubirea fără orgolii, iubirea care nu cere satisfacție morală. Iubirea care nu se răzbună, care nu ține minte răul. Iubirea care iese în întâmpinarea celui care a risipit legăminte, încredere, speranțe, iubirea care trece dincolo de așteptarea unei invitații, iubirea care risipește răul!

„Dumnezeu nu vă mai iubește”

 

„Dumnezeu nu vă mai iubește”

 

 

Un părinte, după vreo cinci ani de când venise în parohie, văzând că se tot împuținează serviciile religioase, și implicit, și resursele nevoințelor sale duhovnicești – și, într-o oarecare măsură, și materiale, fie vorba între noi -, anunță că, de hramul bisericii, are să facă un bilanț al activității sale și, desigur, al comunității, în ansamblul ei.

În ziua sortită, după săvârșirea Sfintei Liturghii, părintele, cu glas domol și sacadat, iese în fața credincioșilor și începe să bine-vestească.

„Dragii mei fii și fiice! Sunt cu voi de câțiva ani de împreună-lucrare în ogorul Evangheliei. Au fost momente frumoase, multe dintre ele. Altele au fost grele, atât pentru obștea noastră, cât și pentru unii dintre noi. Însă, cu ajutorul Domnului, am încercat să le facem față la toate. Acum, însă, la momentul bilanțului, mă simt obligat, în fața lui Dumnezeu și înaintea dumneavoastră, să vă mărturisesc, cu frică și cu cutremur, ce am constatat eu în cei câțiva ani de când suntem împreună.

Din experiența mea cu voi și ca preot în acest sat, cu durere trebuie să vă spun că mi-am dat seama, destul de curând, că voi nu vă mai iubiți. Nu există iubire între voi, a unora față de ceilalți. Dovada? În anul ce a trecut, nu am avut decât o singură cununie! Deci, dacă nu vă iubiți, desigur că și cununiile au scăzut îngrijător de mult.

Însă aceasta nu e tot... Mi-am dat seama că nu doar că nu vă iubiți la modul acesta frumos, binecuvântat, în care să vă doriți întemeierea unei familii. Ci, mai mult, nici măcar de iubire pur fizică, pământească nu mai poate fi vorba între voi, pentru că a trecut o amar de vreme de când nu am mai avut niciun botez!

Și, ca și cum acestea nu ar fi de ajuns și suficient de grave, am sesizat cu extremă îngrijorare că, dacă voi nu vă mai iubiți între voi, nici Dumnezeu nu vă mai iubește! Anul acesta nu am avut nicio înmormântare!...”[1].

---

[1] 77 de întâmplări din viața părinților, Culegere și adaptare Romeo Petrașciuc, Sibiu, Ed. Agnos, 2012, pp.19-20

Film: A Christmas Carol (1984)

Te-ai saturat de viață? Urmărește asta!

 

  Nick Vujicic - Viața fară membre from Hrab Alexandru on Vimeo.

Pyaar Impossible

Pyaar Impossible

În ultima vreme nu m-am mai uitat la filme. Am văzut la cineva din lista de prieteni de pe FACEBOOK (țara tuturor posibilităților) că a urmărit filmul: „New Year's Eve”. Am vrut să-l văd și eu (dacă tot a avut o reclamă așa de mare), dar nu am apucat să vizionez mai mult de câteva minute. Nu mai contează. O să-l văd eu cumva, cândva.

Și dacă tot a venit vorba de filme vă recomand cu căldură: „Pyaar Impossible”. Nici pe acesta nu l-am văzut decât secvențial. Îi cer scz. că îmi permit să vă dau sfaturi de vizionare a unui film văzut doar pe secvențe și informat despre el din sinopsis-urile lui și din părerile altora. Bine, bine, bine... Este un film indian, o comedie de dragoste. Un film romantic.

De ce l-am ales pentru blog? Pentru că el spune povestea unei iubiri neîmplinite în prima fază. Câți dintre noi nu am fost puși în situația lui Abhay Sharma? Bine poate nu îndrăgostiți de cea mai frumoasă fată din școala, dar de o fată. Gata! Stop!

            Apoi el ne arată dragostea pe care: un soț trebuie să o poare soției sale/un iubit trebuie să o poare iubita lui. Deci un film în legătură cu familia.

            Filmul ne mai arată că trebuie câteodată să ne mărturisim și simțirile noastre. Să avem curaj. Un creștin trebuie să aibă curaj să nu fie laș.

Despre film pe scurt:

Povestea începe cu Abhay Sharma (Uday Chopra), care este îndrăgostit în secret de Alisha Merchant (Priyanka Chopra), o fată cu o imensă priză la băieți și cu o mare popularitate în universitate. După ce el îi salvează viața, ea neștiind lucrul acesta, tatăl ei o transfera de la facultate; timpul trece - mai exact 7 ani; în tot acesta timp se schimbă datele problemei: Abhay continuî sa se gândeascî la Alisha, dar totodatî lucrează și la un soft numit Unify. Alisha e acum o femeie divorțată, cu o fetiță de 7 ani.

Aventura începe când Abhay încearcă un parteneriat cu Siddharth Singh, sperând ca în felul acesta softul lui va fi cunoscut; Singh îi fura softul și se auto-intitulează creatorul softului. În încercarea de a recupera softul Abhay trece numai prin peripeții. Sursa: http://www.cinemagia.ro/filme/pyaar-impossible-475386/.

!Dacă vreți să-l vedeți online se poate găsi foarte ușor!

(Asta pare piraterie, dar nu v-am spus-o eu)

loading..