Episodul 3 (devoțional) – Nu ești singur

 

Episodul 2 – Pace în mijlocul fricii

Curajul de a face bine | Devotional pentru adolescenți | Povestea Neerjei Bhanot

Episodul 1 – Dumnezeu te vede

Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Amsterdam, vara anului 1942.

O fetiță de treisprezece ani își primește de ziua ei un caiet mic, legat în coperți roșii cu carouri, fără să știe că acel dar modest avea să devină una dintre cele mai importante cărți din istoria omenirii.

Îl deschide, zâmbește și scrie cu litere rotunde:

 „Sper că vei fi un prieten bun pentru mine, Kitty.”

Așa a început Jurnalul Annei Frank – o conversație cu un prieten imaginar, scrisă dintr-un loc ascuns, într-un timp în care speranța era aproape un act de rebeliune.

Anne Frank s-a născut în 1929, la Frankfurt, într-o familie evreiască obișnuită, iubitoare și modernă.

Dar când naziștii au ajuns la putere, părinții ei, Otto și Edith Frank, au înțeles repede că Germania nu mai era un loc sigur.

Au fugit în Olanda, sperând că acolo viața va continua normal.

Pentru o vreme, așa a fost.

Anne mergea la școală, râdea cu prietenele, visa să devină scriitoare.

Dar în 1940, Germania a invadat Olanda, iar legile antievreiești au început să apară una după alta, tăind din libertate cu precizia rece a unui cuțit:

evreii nu mai aveau voie în parcuri, în cinematografe, la școală, nu mai aveau voie să meargă cu tramvaiul, să dețină afaceri, să trăiască la fel ca ceilalți.

Și, treptat, au început să dispară.

Când sora Annei, Margot, a primit ordinul de deportare către un „lagăr de muncă”, familia Frank a știut că trebuie să dispară și ea – dar nu în moarte, ci în ascundere.

Anexa secretă

Pe 6 iulie 1942, familia Frank s-a refugiat într-un loc ascuns în spatele biroului unde lucra Otto Frank, pe Prinsengracht 263 – o clădire din centrul Amsterdamului.

O ușă secretă, mascată de o bibliotecă rotativă, ducea către „anexa secretă”: o serie de camere mici, reci, unde aveau să trăiască ascunși peste doi ani.

În acele încăperi tăcute, Anne a început să scrie.

Scria în fiecare zi, despre tot – despre frică, despre foame, despre zgomotele pașilor de afară care o făceau să tresară, dar și despre dragoste, visuri, curiozitate, dorința de a trăi.

În timp ce de afară se auzeau sirene, împușcături și pași de soldați, ea nota în jurnal:

 „În ciuda a tot ceea ce se întâmplă, eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor”.

Cum poate o copilă să creadă asta, în mijlocul unui război care ucidea milioane?

Poate pentru că Anne nu voia să lase ura să-i ucidă sufletul.

Sfârșitul tăcerii

În august 1944, cineva a trădat ascunzătoarea.

Gestapo-ul a venit brusc, a spart tăcerea și a ridicat pe toți cei ascunși.

Anne, sora ei și părinții au fost duși mai întâi la Auschwitz, apoi deportați în Bergen-Belsen, un alt lagăr al morții.

În primăvara anului 1945, când războiul era aproape terminat, Anne și Margot au murit de tifos, într-un cort murdar, înconjurate de mii de trupuri fără viață.

Avea doar 15 ani.

Câteva luni mai târziu, lagărul a fost eliberat.

Doar Otto Frank, tatăl ei, a supraviețuit.

Când s-a întors la Amsterdam, a găsit jurnalul fiicei sale, salvat de o prietenă care îl găsise după arestare.

A citit paginile și a plâns – nu doar pentru ce pierduse, ci pentru ce lumina rămăsese în acele rânduri.

A decis să-l publice.

În 1947, a apărut prima ediție a „Jurnalului Annei Frank”, iar vocea acelei fete care scrisese dintr-un colț de întuneric a început să străbată lumea întreagă.

Moștenirea Annei Frank

De atunci, milioane de oameni au citit jurnalul.

Unii au plâns, alții au fost rușinați, alții au învățat ce înseamnă curajul tăcut al unui copil care a știut să rămână om într-o lume care își pierduse umanitatea.

Casa unde s-a ascuns familia Frank este astăzi muzeu – Casa Annei Frank –, un loc unde vizitatorii merg în liniște, ating pereții și simt aerul greu al acelei istorii.

Dar poate cea mai mare moștenire nu este casa, nici cartea, ci credința Annei: credința că binele există, chiar și atunci când este îngropat sub ruine.

Morala

Anne Frank ne învață că lumina nu are nevoie de spațiu, ci de credință.

Că și într-un pod întunecat, înconjurat de frică, poți scrie fraze care strălucesc mai tare decât războiul.

Că adevărata rezistență nu înseamnă ură, ci speranță.

Ea nu a avut timp să devină femeie, dar a devenit conștiința unei lumi întregi.

Prin cuvintele ei, și-a depășit moartea, și-a învins frica, și a dovedit că, uneori, un creion și o inimă curată pot fi mai puternice decât o armată întreagă.

 „Cine este fericit va face și pe alții fericiți”.

Curajul și credința sunt stelele care luminează chiar și cea mai neagră noapte.”

Sursa: Facebook by Asmarandi Alexandra

 

Ce putem învăța de la Anne Frank?

1)      Puterea cuvintelor

Un simplu jurnal a devenit o voce auzită de milioane de oameni. Scrisul poate păstra adevărul viu.

2)      Speranța în vremuri grele

Chiar și în pericol, Anne a scris:

„Eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor.”

3)      Curajul nu înseamnă lipsa fricii

Anne s-a temut, dar nu a renunțat să spere.

4)      Fiecare copil/om contează

Deși a trăit doar 15 ani, Anne a influențat o lume întreagă.

Morala

·         Lumina vine din interior.

·         Bunătatea este o formă de rezistență.

·         Cuvintele pot schimba lumea.

·         Nu vârsta contează, ci ce lași în urmă.

Poate vă interesează și o altă poveste impresionantă: Povestea Neerjei Bhanot

 

Povestea Neerjei Bhanot

 

Povestea Neerjei Bhanot

 

Neerja Bhanot s-a născut pe 7 septembrie 1963, în Chandigarh, India. A crescut într-o familie care i-a cultivat curajul, disciplina și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. Deși avea o carieră promițătoare în modeling, Neerja a ales să devină însoțitoare de bord la compania Pan American World Airways (Pan Am), fiind una dintre cele mai tinere membre ale echipajului.

Pe 5 septembrie 1986, Neerja se afla la bordul zborului Pan Am 73, care decola din Mumbai spre New York, cu escală la Karachi. În timpul escalei, avionul a fost deturnat de teroriști înarmați. Avea doar 22 de ani.

Când atacatorii au pătruns în avion, Neerja a acționat cu o prezență de spirit remarcabilă: a reușit să alerteze echipajul din cabină, permițându-le piloților să fugă și împiedicând decolarea avionului — un gest care a salvat sute de vieți. În orele de tensiune care au urmat, ea a rămas calmă, a protejat pasagerii și a ascuns pașapoartele americane, reducând riscul ca teroriștii să vizeze anumiți ostatici.

Când situația a degenerat și s-a deschis focul, Neerja a ales să-i ajute pe alții înaintea ei. A deschis ușile de evacuare și i-a ghidat pe pasageri spre siguranță, apărând copiii cu propriul corp. A fost împușcată mortal în timp ce salva vieți.

Pentru curajul ei extraordinar, Neerja Bhanot a primit Ashoka Chakra, cea mai înaltă distincție pentru bravură în timp de pace din India, devenind cea mai tânără persoană decorată astfel. De asemenea, a fost onorată de guvernele Statelor Unite și Pakistanului.

Astăzi, Neerja rămâne un simbol al altruismului și eroismului. Povestea ei ne amintește că adevărata măreție se arată în momentele cele mai dificile, atunci când alegem să-i protejăm pe ceilalți, chiar cu prețul propriei vieți.

Adevărata iubire se vede în fapte, mai ales atunci când îi pui pe ceilalți mai presus de tine.

Neerja nu a fost un erou prin putere sau arme, ci prin alegerea de a nu fugi, de a rămâne lângă oameni speriați și de a-i ajuta chiar cu prețul propriei vieți. Ea ne arată că binele adevărat cere uneori sacrificiu.

Ce învățăm de la ea?

·         Iubirea aproapelui – Neerja i-a protejat pe pasageri, în special pe copii, exact cum ne învață Evanghelia: „Nu este iubire mai mare decât să-și pună cineva viața pentru prietenii săi”.

·         Curajul născut din credință – ea nu a acționat din ură sau panică, ci cu calm și grijă față de ceilalți.

·         Responsabilitatea personală – deși era tânără, și-a asumat rolul de a face bine atunci când conta cel mai mult.

·         Erou nu este doar cel celebru, ci cel care ajută când este greu.

·         Putem fi buni și curajoși în lucrurile mici de zi cu zi: apărând pe cineva, ajutând pe cineva mai slab, spunând adevărul.

·         Dumnezeu lucrează prin oameni obișnuiți care aleg binele.

Astfel, viața Neerja Bhanot ne învață că adevăratul curaj se vede atunci când alegem binele, chiar și în momentele grele. Ea ne arată că iubirea față de aproapele nu înseamnă doar vorbe frumoase, ci fapte, grijă și responsabilitate. Fiecare dintre noi poate fi un „erou” prin alegeri mici, făcute cu inimă bună, în fiecare zi.

O mică rugăciune:

„Doamne, ajută-mă să am o inimă bună, să fiu curajos în a face binele și să-i iubesc pe cei din jurul meu, așa cum Tu ne-ai învățat”.

Și o meditație:

Gândiți-vă pentru câteva clipe la Neerja Bhanot. Închideți ochii și respirați adânc. Aduceți-vă aminte că fiecare dintre noi se poate confrunta, la un moment dat, cu frica sau cu nesiguranța.

Întrebați-vă  în liniște: 

Dacă aș fi în locul ei, ce aș face?

Cum pot și eu să aleg binele atunci când este greu?

 

PESTE 100 de ANI - Florin Boldea

 

PESTE 100 de ANI

 

Adică în 2123, vom fi cu toții îngropați împreună cu familia și prietenii noștri.

Străinii vor locui în casele noastre și vor deține tot ce avem astăzi. Toată proprietatea noastră va aparține unor străini, care azi, nu s-au născut încă.

Descendenții noștri nici nu își vor aminti de noi. Câți dintre noi îl cunoșteau pe tatăl bunicului nostru?

După ce vom muri, vom fi amintiți câțiva ani, apoi vom fi doar un portret pe raftul cuiva, iar câțiva ani mai târziu nu vom mai fi nici asta.

În acest moment ai realizat cât de ignorant și de deficitar este visul oamenilor de a dori să cucerim totul.

Dacă ne-am putea gândi la asta înainte de a pleca, cu siguranță prioritățile noastre s-ar schimba, fără îndoială ar fi altele și cea mai importantă întrebare este:

Cât de mult merită să ai din ce în ce mai mult, fără să ai timp pentru ceea ce merită cu adevărat ?

Cu siguranță aș schimba totul ca să trăiesc și să mă bucur de acele plimbări pe care nu le-am făcut niciodată...

Cu siguranță aș schimba totul pentru acele îmbrățișări pierdute...

Cu siguranță aș schimba totul pentru acele sărutări pentru copiii noștri și iubirile noastre...

Aceste momente ne umplu viața de bucurie pe care le pierdem zi de zi...

ÎNCĂ MAI E TIMP PENTRU NOI!

Trăiește și bucură-te de viață!

Florin Boldea

Sursa: https://www.facebook.com/intaicaracterul?locale=ro_RO

 

Darurile inimii

 

Darurile inimii

„Dragostea pe care o dăruim este singura pe care o păstrăm” (Elbert Hubbard).

 

În această lume nebună-nebună în care trăim, este mult mai ușor să treci ceva în contul propriu decât să faci un dar din inimă.

Iar darurile făcute din inimă sunt necesare mai ales în timpul sărbătorilor.

Cu câțiva ani în urmă, am început să-mi pregătesc copiii să accepte faptul că în anul acela, Crăciunul va fi mai sărac. Reacția lor a fost: „Da, sigur, mamă, am mai auzit asta și înainte!” Îmi pierdusem credibilitatea pentru că le spusesem același lucru și cu un an înainte, în timp ce treceam printr-un divorț. Dar atunci îmi dădusem osteneala și folosisem încrederea la maximum. Găsisem chiar niște măsuri de finanțare pline de imaginație ca să plătesc cadourile de Crăciun ale copiilor. Desigur, anul acesta urma să fie diferit, dar copiii nu mă mai credeau.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, mi-am pus întrebarea: „Cu ce, din ce am, pot să fac Crăciunul acesta deosebit?” În toate casele în care locuisem înainte de divorț, îmi făcusem timp să le decorez. Învățasem să lipesc tapetul, să pun gresie și faianță, să cos perdele și multe altele. Dar în casa pe care o închiriasem acum aveam puțin timp s-o decorez iar bani, și mai puțini. În plus, eram furioasă pe casa asta urâtă, cu covoarele roșu cu alb și pereții turcoaz cu verde. Refuzam să bag banii în ea. În forul meu interior, glasul mândriei rănite striga: „Nu vom sta prea mult aici!” Nimeni altcineva nu părea să fie deranjat de casă, cu excepția fiicei mele, Lisa, care se străduia întotdeauna să-și facă din camera ei un loc deosebit.

Era momentul să-mi pun talentul la bătaie. L-am sunat pe fostul meu soț și i-am cerut să cumpere o anume cuvertură de pat pentru Lisa. Apoi am cumpărat eu cearceafurile care să meargă cu ea.

În ajunul Crăciunului, am cheltuit 15 $ pe 4 l de vopsea. Am cumpărat și cele mai frumoase articole de papetărie pe care le-am găsit. Scopul meu era simplu: aveam să zugrăvesc, să cos și să fiu ocupată până la Crăciun ca să nu găsesc timp să-mi plâng de milă tocmai de sărbătoarea aceasta atât de importantă pentru familie.

Seara le-am dat copiilor câte trei seturi de rechizite și plicuri. La începutul fiecărei pagini scrisesem: „Ce îmi place la sora mea Mia”, „Ce îmi place la fratele meu Kris”, „Ce îmi place la sora mea Lisa” și „Ce îmi place la fratele meu Erik”. Copiii mei aveau 16, 14, 10 și 8 ani, și mi-a luat ceva timp să-i conving că vor fi în stare să găsească măcar un singur lucru care le place la ceilalți. În timp ce ei scriau fiecare în camera lui, eu m-am dus în dormitor să le împachetez darurile cumpărate de la magazin.

Când m-am întors în bucătărie, copiii terminaseră de scris. Numele erau și ele trecute pe plic. Ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat și ne-am urat noapte bună, și s-au dus la culcare. Lisei îi dădusem voie – temporar – să doarmă cu mine, cu condiția să nu arunce vreo privire iscoditoare până dimineața.

M-am pus pe treabă. Cu puțin înainte de zorii Crăciunului, am terminat de cusut perdelele, de zugrăvit și m-am dat un pas înapoi ca să-mi admir opera. Ia stai – de ce n-aș pune curcubee și norișori pe perete să meargă cu perdelele? Așa au apărut periile și pămătufurile mele de machiaj și la ora 5 eram gata. Prea obosită ca să mă mai gândesc că suntem o biată „familie descompusă” cum spun statisticile, m-am dus în dormitor și am găsit-o pe Lisa întinsă de-a curmezișul patului. Am decis că nu pot să dorm cu brațele și picioarele ei peste mine, așa că am luat-o încet în brațe și am dus-o ușor în camera ei. Când i-am pus capul pe pernă, m-a întrebat: „Mami, s-a făcut deja dimineață?”

„Nu, iubito, ține ochișorii închiși până vine Moșul”.

M-am trezit dimineața cu o șoaptă veselă la ureche: „Mami, e minunată!”

Mai târziu ne-am trezit cu toții și ne-am așezat în jurul bradului și am deschis puținele cadouri împachetate. Apoi fiecare copil a primit de la ceilalți cele trei plicuri. Am citit scrisorile cu ochii în lacrimi și nasul curgând. Apoi am ajuns la scrisorile „mezinului” familiei. Erik, la cei opt ani ai lui, nu se aștepta să audă nimic drăguț. Fratele lui scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că nu-i e teamă de nimic.” Mia notase: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că vorbește cu toată lumea!” Lisa scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că se urcă în pomi mai sus decât toți!”

Am simțit că mă trage cineva, ușor, de mânecă, apoi o palmă micuță se făcu căuș lângă urechea mea și Erik îmi șopti: „I-auzi, mami… n-am știut că mă plac!”

În perioadele cele mai grele, imaginația și inventivitatea ne-au oferit cele mai frumoase clipe. Sunt acum din nou pe picioarele mele din punct de vedere financiar și, între timp, am petrecut multe Crăciunuri minunate cu sumedenie de daruri în jurul bradului… dar când ne întreabă cineva care Crăciun ne-a plăcut cel mai mult, cu toții ne gândim la acela.

Charles F. Feeney - act de smerenie....sau.... Un exemplu de urmat

 

Charles F. Feeney, magnatul care a deținut rețeaua de magazine duty-free la nivel mondial și care a donat aproape întreaga sa avere de 8 miliarde de dolari organizațiilor de caritate, s-a stins din viață luni, la vârsta de 92 de ani, în San Francisco.

Conform informațiilor furnizate de The New York Times, în ultimii ani ai vieții sale, Feeney a adoptat un stil de viață modest, trăind într-un apartament închiriat, după ce a donat generoase sume de bani pe parcursul întregii sale vieți. Moartea sa a fost confirmată de Atlantic Philanthropies, un grup de fundații pe care le-a înființat și finanțat încă din anii 1980.

În decembrie 2016, Feeney a făcut o ultimă donație în valoare de 7 milioane de dolari către Universitatea Cornell. Cu această ocazie, el a golit oficial conturile Atlantic Philanthropies și și-a îndeplinit angajamentul de a redistribui întreaga sa avere în scopuri caritabile înainte de a-și încheia existența.

Contrar altor filantropi celebri, ale căror activități sunt adesea mediatizate și sărbătorite în evenimente mondene fastuoase, Feeney a preferat să-și facă donațiile anonim. Numele său nu a fost niciodată asociat cu cele peste 1.000 de organizații cărora le-a oferit sprijin financiar în domenii precum educație, sănătate, cercetare științifică, drepturile omului și alte cauze umanitare, atât în Statele Unite, cât și în întreaga lume.

Feeney, cu origini americano-irlandeze, a fost cunoscut pentru donațiile sale generoase și în Irlanda de Nord, o regiune pe care o vizita frecvent. Chiar și cu toate acestea, numele său a rămas mereu în umbra generozității sale, beneficiarii fiind informați că sprijinul financiar provine de la un „client” generos care a dorit să-și păstreze anonimatul.

Magnatul a început ca student în management hotelier și a intrat în industria magazinelor duty-free, extinzându-și afacerea de la vânzarea de băuturi alcoolice, țigări și parfumuri către americani la o scară globală, cu profituri considerabile. Cu toate acestea, pe măsură ce a avansat în vârstă, Feeney și-a pus la îndoială dreptul de a deține o asemenea avere imensă și a ales să renunțe la stilul de viață extravagant pe care îl avea.

Warren Buffett și Bill Gates l-au apreciat în mod deosebit pe Feeney, considerându-l un erou pentru generozitatea sa. În ciuda succesului său financiar, Feeney a ales să trăiască cu modestie, renunțând la confortul luxos al vieții de miliardar și dedicându-și resursele pentru a face o diferență pozitivă în lume.

Moş Crăciun şi Iisus

 

Moş Crăciun şi Iisus

Dacă te porţi frumos:

Moşul îţi poate lăsa un cadou sub un brad.

Moşul trăieşte la Polul Nord.

Moşul se plimbă cu sania.

Moşul vine o dată pe an.

Moşul îţi umple ciorapii cu daruri.

Moşul coboară pe horn.

Ca să fac o poză cu Moşul, trebuie să stai la rând.

Moşul te lasă să te aşezi pe genunchii lui.

Moşul trebuie să te întrebe: „Cum te cheamă?”.

Moşul are o burtă plină cu bumbac.

Moşul râde „ho, ho, ho”.

Cei care îl ajută pe Moş, fac jucării.

Moşul te face să râzi.

Iisus, fără să-i pese cum te porţi, ţi-a făcut cadou viaţa Sa, pe care şi-a dat-o pentru tine.

Iisus e peste tot.

Iisus merge printre noi şi merge pe ape.

Iisus e mereu lângă tine ca să te ajute.

Iisus suplineşte toate necesităţile tale.

Iisus îţi bate la uşă chiar dacă nu ai coş, apoi intră în inima ta când îl inviţi tu.

Iisus este mereu lângă tine de fiecare dată când îi rosteşti numele.

Iisus îţi oferă umărul Său şi mâinile Lui pentru a te consola.

Iisus îţi ştie numele dinainte să te naşti, îţi cunoaşte trecutul şi viitorul.

Iisus nu e gras, dar are o inimă plină de iubire.

Iisus ştie că, uneori, nu ai nevoie doar de râs, ci şi de ajutor şi speranţă.

Iisus reînnoieşte vieţi, repară inimi şi reface cămine distruse.

Iisus te poate face să trăieşti din nou. De aceea îţi cer ca, în loc de un salut gol de „Crăciun Fericit”, să mi te alături în urarea mea către lume: „    FELICITĂRI, AZI IISUS S-A NĂSCUT PENTRU TINE!”

(Anonim)

Mulţumiri lui Pr. Jose Antonio Muguerza[1]

---

[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 11, trad. Sofia Alexe, ed. Pauline, Bucureşti, 2008, pp. 59-61.

Hrab Alexandru: Toată lumea poate face ceva

Hrab Alexandru: Toată lumea poate face ceva:   Toată lumea poate face ceva     Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră or...

Ceva ce nu este de vânzare

 

 

Ceva ce nu este de vânzare

 

            O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplate parcă pe băncuțe. Erau acolo păpuși care plângeau și râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.

            Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.

-          Știți, începu să-i zică femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.

-          Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.

-          Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită. Reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.

-          Îmi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.

Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun:

-          M-ați chemat și iată-mă. Ce îmi dați acum?

Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de cincisprezece ani vede așa acest lucru:

Voiam lapte

Și am primit biberonul,

Îmi doream aproape părinții

Și am căpătat o jucărioară,

Voiam să le vorbesc

Și mi-au dat un televizor,

Doream să învăț

Și mi-au cumpărat caiete

Voiam să gândesc

Și am primit cunoștințe,

Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor

Și am dobândit câte o biată idee,

Voiam să fiu liber

Și m-au învățat disciplina,

Îmi doream iubire

Și mi-au făcut morală,

Voiam o profesie

Și am dobândit un loc de muncă,

Doream fericire

Și am primit bani,

Voiam libertate

Și am căpătat o mașină,

Doream să aflu sensul lucrurilor

Și am intrat pe făgașul carierei,

Voiam speranță

Și mi s-a dat doar milă,

Voiam să trăiesc....[1].

---

[1]  Bruno Ferrero, Trandafirul de mare preț (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Simona Ștefana Zetea, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 40-42.

Zidul și parcul!

 

Zidul și parcul!

 

 

            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.

Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”

Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268