Zidul și parcul!
Povestea
următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind
aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în
fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său
era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.
Celălalt bărbat era imobilizat în poziție
culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica
fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut
decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele
lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele.
În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt
ceea ce vedea afară.
Omul care nu putea privi pe fereastră
ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea
ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta
substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc
cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în
acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se
plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau
din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau
clădirile orașului ce se vedea în depărtare.
Omul de la fereastră povestea cu o
voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se
lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o
după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai
trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își
imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de
sărbătoare.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea
privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul
celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar
fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze
colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să
fel așezat în locul aceluia.
Într-o dimineață, infirmiera ce îi
avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu
tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjea
după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l
dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil
apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să
proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit,
se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!
Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră.
În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum
se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi
descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și
dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”
Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai
că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite
altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].
[1]
Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba
Iulia, 2010, pp. 267-268
