vineri, 27 ianuarie 2023
duminică, 22 ianuarie 2023
Despre soția creștină - Hrab Alexandru
Despre soția creștină
Hrab Alexandru
În numărul 11 din
1 iunie 2012 al revistei „Învierea” a Arhiepiscopiei Timișoarei, vorbeam despre
soțul creștin, mai exact despre felul în care un soț ar trebui să se poarte cu
soția sa, sau de ce nu un prieten cu prietena sa, însă cred că ar fi frumos să existe
o continuare a acelui articol în care să vedem cum ar fi o soție potrivită unui
soț creștin sau mai corect o soție creștină, lucru care din păcate în lumea de
azi, lumea secularizării și a modernizării, a ajuns să fie uitat și dacă mă
gândesc bine nu s-a uitat ce înseamnă soție creștină, ci pur și simplu nu mai
există noțiunea de femeie creștină.
Mai
ales azi când avem de a face tot mai des și când ne întâlnim cu femeia de
afaceri, cu femeia de succes, cu femeia politician, în general cu femeia care
are ambiţia să facă o carieră, este important să se restabilească rolul femeii
în societate, rolul femeii ca şi creștină, ca şi soție creștină. De aceea,
gândindu-ne la Maica Domnului, Noua Evă, exemplul suprem pentru femei și la
Femeile Mironosițe, vedem la ce demnitate a ridicat Hristos femeia, ce chemare
deosebită i-a dat, făcând din femeie primul Apostol. Așadar, Femeile Mironosițe
s-au făcut Apostoli ai Apostolilor, fiind cele care au mărturisit pentru prima
dată Învierea Domnului. De aceea, ele se fac model pentru toate femeile. Și
dacă ne gândim la ce ceea ce le îndemna Părintele Ilie Cleopa pe mame
spunându-le: „Mamelor, sunteţi
mironosiţele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceţi Domnului, nu miresme de
mult preţ, ci credinţa voastră curată şi copii buni, bine educaţi şi
credincioşi. Vorbiţi-le mai mult de Dumnezeu, de sfinţi, de Biserică şi de
înaintaşi. Nu-i smintiţi cu nimic şi daţi-le să citească cărţi bune, cât mai
mult. Dumneavoastră puteţi contribui cât mai mult la înnoirea duhovnicească a
lumii, a Bisericii, a societăţii. Adăugaţi untdelemn sfânt în sufletele copiilor
dumneavoastră. Dintre ei vor ieşi mâine suflete mari, oameni buni, preoţi
credincioşi, dascăli luminaţi, creştini model. Viitorul familiei, al copiilor,
al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiţi la datorie ca şi
mamele noastre. Gândiţi-vă ce mame sfinte am avut!”.
Pornind de la ceea ce a spus
Părintele Cleopa, mă gândesc că ce-i mai de preț și ce poate fi mai frumos pentru
o soție decât asta, să știe că este Mironosița de azi? Ce dar mai frumos putea
să-i facă Dumnezeu decât acesta, de a fi Apostol, primul Apostol care a vestit Învierea
lui Hristos. Și mă gândesc acum și la un cuvânt al Părintelui Teofil Părăian
intitulat „Martorii Învierii Domnului”, dar și la ceea ce a spus Părintele
Cleopa, vedem că femeia este primul martor al Învierii și ea se face din
generație în generația martor al Învierii prin nașterea de copii și educarea lor.
Dacă Hristos a dat Apostolilor Preoția Sacramentală, pe femeie a restaurat-o
prin nașterea Sa din Fecioara Maria și prin arătarea Sa după Înviere Femeilor
Mironosițe, la preoția jertfei pe altarul nașterii de copii. De aceea, nimeni
nu mai poate spune că femeia se mai face vinovată de căderea în păcat. Și vedem
că acest lucru de restaurare a făpturii feminine s-a împlinit în istorie prin
vestitoarele Învierii Domnului, mamele eroine care au urmat exemplu Maicii
Domnului și a Femeilor Mironosițe bine-vestind copiilor lor credința curată, de
aceea este bine să le amintim pe câteva dintre ele: pe Sfânta Împărăteasă Elena
mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, apoi pe Emilia mama Sfântului
Vasile cel Mare, pe Antuza mama Sfântului Ioan Gură de Aur, pe Nona mama
Sfântului Grigorie din Nazianz, pe Monica mama Fericitului Augustin, pe
Anastasia mama Sfântului Andrei Șaguna și multe alte mame sfinte din istoria
Bisericii.
Femeile
de mai sus, mamele de mai sus au fost cu adevărat eroine, cu adevărat „mame de
afaceri și de succes” pentru că ele au cumpărat ingrediente de miresme duhovnicești
de la Hristos, pe care le-au târguit pe sufletele copiilor lor, făcându-i pe
aceștia oameni buni, creştini model, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi ai
lumii și în cele din urmă Sfinții ai Bisericii, pentru ca miresmele cumpărate
de la Hristos să se întoarcă miruri pentru Hristos prin viețile model ale
fiilor lor. Și iată afacerea cea mai productivă pentru o femeie, misiunea de
mamă și soție. De aceea, femeiile nu trebuie să caute să renunțe la misiunea
lor de mamă și soție petrecând mai mult timp în afara familiei pentru că ne
spune și Sfântul Ioan Gură de Aur că „nimic
nu este mai de cinste pentru o femeie decât bărbatul ei”. Și precum soțul
este chemat să întrețină familia, femeia este ocrotitoarea casei.
Dacă ne gândim la această chemare a
soției de a fi ocrotitoare a casei, în vremurile de azi ni s-ar putea pune
întrebarea cum să mai fie ea ocrotitoare a casei când este nevoită pentru un
trai mai decent să meargă să muncească? Problema nu se ridică din cauza că ea
trebuie să muncească, ci problema este dată de felul în care femeia va ajunge
să vadă munca, începând să fie preocupată în cele din urmă de carieră,
zbătându-se pentru un salariu cât mai mare și ajungând la un salariu poate cu
mult peste al soțului, astfel preluând ea conducerea familiei şi uitând că
trebuie să pună accent pe autoritatea bărbatului ca soț și tată al copiilor.
Într-o astfel de familie nu mai există grija pentru suflet și mântuire, ci
grija pentru plăcerile trecătoare ale vieții. Așa se naște femeia independentă
din punct de vedere financiar care până la urmă uită să-și cinstească soțul.
Spunea Părintele Alexandru Rojdestvenskii că „soția trebuie să-și cinstească
întotdeauna sincer soțul în calitatea lui de cap al familiei. Această
îndatorire i-o insuflă Dumnezeu și legile firii, făcând-o mai slabă față de
bărbat și menind-o să fie ajutor al acestuia. Chiar dacă soția își întrece
uneori soțul prin calitățile morale, prin educație și experiență, nici atunci
nu are dreptul să iasă dintre hotarele rânduite de Legea lui Dumnezeu, ci
trebuie să păstreze întotdeauna cu sfințenie în suflet și să arate cu fapta
cinstirea cuvenită soțului”. Dar nu o supunere prostească, ci o supunere cu
dragoste, o supunere ca pentru Dumnezeu, care pleacă din iubire și rugăciune
pentru soț și unde este această supunere și Dumnezeu va binecuvânta acea familie
dând înțelepciune soțului.
Femeilor vreți soți model? Fiți soții
model! Ce frumos ar fi să domnească în familie această imagine: atunci când
soțul vine obosit de la muncă soția să-l aștepte cu masa pusă, cu un mic
aranjament floral ca la restaurant și cu zâmbetul pe buze. Nu sună frumos? Ba
da! Dar cum să fie bine și armonie în familie când soțul vine de la muncă iar soția
în loc să-l aștepte așa, ea stă în fața televizorului care promovează imaginea
femeii de succes. Dar care succes? Succesul de fațadă şi spunea un alt Părinte
rus, Protoiereul Artemie Vladimirov: „soției creștine i-aș dori să se rupă
puțin câte puțin, de imaginea energicei „lady” contemporane, care este
necruțătoare în judecățile sale critice și batjocorește neputințele soțului
său, neștiind că „dragostea îndelung
rabdă, este binevoitoare… nu se aprinde de mânie…toate le suferă, toate le crede…
toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7). Eu i-aș dori să se străduie totdeauna
să-i placă soțului, fiindcă pentru el trebuie să fie cea mai frumoasă, cea mai
dorită, cea mai dragă, trebuie să fie mângâietoarea lui și izvorul lui de
inspirației” și dacă mai pune aici îndemnul din cartea Pildelor referitor la
cum trebuie să fie soția pentru un soț: „cerboaică
preaiubită şi gazelă plină de farmec să-ţi fie ea; dragostea de ea să te îmbete
totdeauna şi iubirea ei să te desfăteze” (Pilde 5, 19)
Citind cele de mai sus ne putem
întreba până la urmă cum este soția? Trebuie ca prin faptele și iubirea ei să-l
îmbete întotdeauna pe soț. Dacă soția va fi așa nu se va mai putea plânge că
soțul vine beat de băutură, că o bate sau că o înșeală. Focul dragostei într-o
familie tot timpul este ținut aprins de soție. Soția poate prin focul dragostei
și al chibzuinței să-și îndrepte soțul și Sfântul cel cu Gură de Aur ne spune
cum poate soția să-și îndrepte soțul: „nu
atât cu vorba, cât cu fapta trebuie îndreptat soțul. În ce fel? Când vede că
ești așezată, necheltuitoare, că nu ești împătimită de podoabe, că nu ceri o
grămadă de bani, ci te mulțumești cu ceea ce este, că nu pretinzi nici aur,
nici mărgăritare, nici haine de preț, ci iubești cumințenia, curăția, bunătatea
și ceri de el aceleași lucruri, va asculta sfaturile tale cu răbdare și chiar
cu plăcere!”. Respectând exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur, exemplu care
trebuie urmat încă înainte de căsătorie, femeia îl va face pe bărbat să preia şi el, la rândul lui, sfatul dat de
marele Solomon în Pildele sale: „nu te
uita la femeia linguşitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul
gurii sale e mai alunecător decât untdelemnul, dar la sfârşit ea este mai amară
decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuţişuri. Picioarele ei
coboară către moarte; paşii ei duc de-a dreptul în împărăţia morţii. Ea nu ia
seama la calea vieţii, paşii ei merg în neştire, nici ea nu ştie unde.
Fereşte-ţi calea ta de ea şi nu te apropia de uşa casei ei” (Pilde 5, 3-8).
Însă, nu numai pe bărbat îl va face să urmeze acest exemplu, ci ea ca și femeie
se va feri să ajungă lingușitoare, sau după cum s-a denaturat termenul „o mironosiță”
şi va reuși să restabilească adevăratul sens al termenului devenind o
Mironosiță cu daruri alese pentru soț și pentru viitorii copii.
Soția nu trebuie să uite să-și
susțină soțul în toate planurile lui, îndreptându-le spre scopuri înalte, că
trebuie să-i fie sursă de inspirație și să-l îmbete cu iubirea ei. De asemenea,
nu trebuie să uite că misiunea ei este de fi soția și mamă și că datoare este
să se ocupe de firma numită familie și de bunurile mai de preț decât aurul și
argintul numite soț și copii. De aceea, poate îndemnul Sfintei Mucenițe
Alexandra, Împărăteasa Rusiei, trebuie să rămână veșnic în sufletul soției: „nu numai fericirea vieții bărbatului depinde
de soție, ci și dezvoltarea și creșterea caracterului său. O soție bună este o
binecuvântare cerească, cel mai bun dar pentru bărbat, îngerul lui și izvor de
bunătăți fără număr. Glasul ei este pentru el muzica cea mai dulce, zâmbetul ei
îi luminează ziua, sărutul ei este paznicul credincioșiei lui, mâinile ei sunt
balsam pentru sănătatea lui și pentru toată viața lui, hărnicia ei e chezășia
bunăstării lui, economia ei îi este cel mai de nădejde administrator, buzele ei îi sunt
sfetnicul cel mai bun, pieptul ei cea mai moale pernă, pe care sunt date
uitării toate grijile, iar rugăciunile ei sunt avocatul lui înaintea Domnului.”
Deci, întotdeauna nu trebuie uitat că
soția este binecuvântarea cerească pentru soț și ambii împreună formează un
singur trup spre Hristos, Viața Veșnică.
marți, 17 ianuarie 2023
Hrab Alexandru: Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – ...
Hrab Alexandru: Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 1...
vineri, 6 ianuarie 2023
.png)
joi, 5 ianuarie 2023
Predică la sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos - Părintele Placide Deseille
Predică la sărbătoarea
Botezului Domnului nostru Iisus Hristos[1]
În
economia anului liturgic, sărbătoarea Botezului Domnului este cel puțin la fel
de importantă ca sărbătoarea Crăciunului. Și vedem aceasta în primul rând din
însăși structura liturgică a acestei sărbători. Ea este precedată de un ajun în
care se slujesc ceasurile împărătești, la care ascultăm deja anumiți psalmi,
anumite texte ale Vechiului Testament care reiau temele fundamentale ale
sărbătorii. Apoi, urmează privegherea, asemănătoare aceleia a Crăciunului.
La Crăciun,
Domnul coboară printre noi, însă o face aproape în taină, arătându-se doar
Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lui Iosif, păstorilor și
magilor veniți din Răsărit, în mod discret însă, aproape tăinuit. Numai doi
evangheliști, Sfinții Matei și Luca, au cules direct de la cei apropiați lor
mărturii referitoare la primele luni, la primii ani din viața Mântuitorului
Hristos.
Astăzi
însă are loc manifestarea, arătarea oficială, am putea spune, a lui Hristos. El
este cu adevărat Mântuitorul Care vine în mijlocul nostru și Se arată pe deplin
poporului Său. Un rol cu totul special îl are în cadrul acestei manifestări un
personaj aparte, Sfântul Ioan Botezătorul. El apare în toate textele care ne
vorbesc despre Botezul lui Hristos, iar Biserica îi prăznuiește soborul a doua
zi după sărbătoarea Bobotezei, în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Ioan
Botezătorul este cel mai mare dintre proroci, deoarece în vreme ce ceilalți
proroci au vestit că Mântuitorul Hristos avea să vină, că Mesia urma să vină,
Sfântul Ioan Botezătorul vestește că Mesia a venit și că este prezent printre
oameni. El este cel care ni-L arată, ni-L desemnează și care este chemat să-L
boteze. Iar minunatele texte din slujbele liturgice ale sărbătorii de astăzi
exprimă sentimentele pe care le trăiește Sfântul Ioan Botezătorul în această
calitate, smerenia și fiorul de adorare care îl cuprinde în întregime.
Hristos
vine așadar pentru a fi botezat de Sfântul Ioan. El se manifestă apropiindu-se
de Ioan ca un păcătos asemenea altor păcătoși, arătând prin aceasta că a luat
asupra Sa păcatul nostru, că a luat asupra sa păcatul lumii. Nu că ar fi săvârșit
El vreodată cât de mic păcat personal, ci că a luat asupra Sa, în mod real,
păcatul lumii. Și-a asumat umanitatea noastră în starea ei de păcătoșenie și
pentru a ne arăta aceasta El vine astăzi pentru a primi Botezul din mâinile lui
Ioan. În acest sens vine, după cum El Însuși o spune, pentru „ plini toată
dreptatea”.
Botezul
lui Hristos capătă o semnificație cu totul deosebită, deoarece prin acest gest
simbolic, de cufundare în apă și de ieșire din ea, Mântuitorul Își vestește
deja moartea și Învierea din morți. El ia asupra Sa păcatul lumii, se afundă în
apă, iar la contactul cu trupul Său dătător de viață, această apă încetează a mai
fi distrugătoare ca potop, și se transformă în râurile raiului, în izvor
dătător de viață și de binefaceri pentru toți cei care se vor cufunda apoi în
ea pentru Sfântul Botez.
Da,
prin Botezul Său în apa Iordanului, Mântuitorul Hristos a instaurat taina
sacramentală a Botezului ca semn profetic al morții și al Învierii Sale
personale și, în același timp, ca taină a participării noastre la acestea, la
moartea și la Învierea Sa.
Se cuvine
să remarcăm faptul că în această scenă a Botezului sunt prezentate numeroase
imagini și figuri din Vechiul Testament. Mai întâi, avem râul Iordan; de asemenea,
avem vocea Tatălui, deja prezentă în însăși lucrarea creației, vocea Tatălui
care pronunță cuvintele creatoare: „Să fie cutare sau cutare lucru”, în cele șase
zile ale creației și care astăzi proclamă creația cea nouă în Persoana Fiului
Său Cel iubit. Îl vedem pe Sfântul Duh Care apare sub forma unui porumbel, ceea
ce ne trimite din nou cu gândul la primele zile ale creației, deoarece, pe când
Tatăl crea lumea cu Cuvântul, Duhul Sfânt era acolo. Cartea Facerii ne spune că
„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Și la
sărbătoarea de astăzi, Duhul lui Dumnezeu Se poartă deasupra apelor Iordanului
în chip de porumbel, pentru a ne arăta că se împlinește o nouă creație, prin
cuvântul Tatălui și cu puterea Duhului Sfânt.
Faptul
că Duhul Sfânt Se arată sub forma unui porumbel ne trimite la un alt pasaj din
Vechiul Testament, referitor la potop, mai precis la sfârșitul lui, când are
loc revenirea milostivirii divine, iertarea lui Dumnezeu manifestându-se prin
porumbelul trimis de Noe care se întoarce la arcă cu o ramură verde de măslin
în cioc (Facerea 8, 11). Porumbelul reprezintă semnul care se coboară din cer,
deasupra apelor Iordanului și se oprește deasupra lui Hristos în momentul
Botezului arată că tot potopul păcatului a luat sfârșit în potențialitate, că
prin Hristos, prin moartea și prin Învierea Sa, păcatul va fi biruit, că prin
și în Hristos, Tatăl îi oferă omenirii iertarea.
Da, faptul
că Duhul Sfânt Se manifestă astfel în chip de porumbel nu este deloc lipsit de
semnificație, evocând aceste numeroase aspecte.
Cufundarea
Mântuitorului în apele Iordanului și ieșirea sa din apă ne trimite cu gândul la
traversarea Mării Roșii de poporul lui Israel, eliberat din robia faraonului,
simbol al faraonului cel spiritual care este diavolul. Prin această traversare
a Mării Roșii, Israel se eliberează din robie, așa cum și noi, creștinii, ne eliberăm
prin Botez din robia diavolului, pentru a pătrunde în libertatea de fii ai lui
Dumnezeu. Însă după traversarea Mării Roșii, Israel a trebuit să traverseze și
deșertul. Și Hristos va trăi aceasta, fiind dus peste câteva zile, de Duhul în
pustie pentru a-l înfrunta pe diavol, pentru a se lupta cu el față către față
timp de patruzeci de zile, număr ce face trimitere la cei patruzeci de ani
petrecuți de poporul lui Israel în deșert. Iar pentru noi, cele patruzeci de
zile de post care se apropie fac referire la cele patruzeci de zile petrecute de
Mântuitorul Hristos în pustie.
Botezul
lui Hristos în apa Iordanului ne amintește și de trecerea Iordanului de către
poporul lui Israel, la încheierea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert,
sub conducerea lui Iosua, al cărui nume este identic cu cel a lui Iisus,
reprezentând doar o transcriere diferită a acestuia. Iosua conduce poporul prin
Iordanul care se desparte în două lăsându-l să-l traverseze ca pe uscat, așa
cum se întâmplase și cu Marea Roșie, însă de data aceasta îl conducere spre
Pământul făgăduinței. La fel și Hristos, prin Botezul Său, ne face să intrăm împreună
cu El, pe urmele Lui și „în El” în adevăratul Pământ al făgăduinței care este
cerul; or, în scena Botezului Domnului vedem cerurile deschise, iar faptul că
ele se deschid este extrem de semnificativ. Acest lucru ne arată că acum putem,
datorită lui Hristos, adevăratul nostru Mesia, adevăratul nostru Iosua, să intrăm
în adevăratul Pământ al făgăduinței care este Împărăția cerurilor, în care
pătrundem deja prin intermediul Botezului, a cărui taină ar trebui să o retrăim
pe parcursul întregii noastre vieți creștine, în așteptarea revelării vieții noastre
cerești de dincolo. Sfântul Nicolae Cabasila, mare autor ortodox din veacul al
XIV-lea, insista în mod deosebit asupra folosului duhovnicesc pe care îl pot
avea creștinii citind și meditând asupra textelor de la slujba Botezului,
deoarece ele ne arată ce suntem și, în același timp, ce trebuie să devenim. Ele
ne revelează ce am devenit deja în mod definitiv și ceea ce trebuie să devenim
în mod tot mai real, într-o plinătate tot mai mare, pe parcursul întregii
noastre vieți de creștini.
Această
sărbătoare a Botezului Domnului ne invită deci să medităm asupra propriului
nostru botez, asupra acestui imens dar primit de la Dumnezeu Care a făcut din
noi fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a altoit pe Hristos cel Înviat, pe Trupul Său
proslăvit Care a sfințit apele și Care revarsă acum asupra noastră, în toate zilele
vieții noastre, izvoare de har, deoarece tot harul și toată participarea
noastră la viața cea dumnezeiască ne vin prin sfânta și proslăvita omenitate a
lui Hristos.
Toate
aceste aspecte ne sunt revelate de acest praznic al Bobotezei și de toate
aceste minunate texte liturgice, atât de frumoase și bogate în semnificații la
care ar trebui să medităm mai mult. Și atunci Tatăl Se va putea apleca asupra noastre
pentru a ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Fiecare dintre noi trebuie
să devină, în Fiul cel Unul Născut, fiu adoptiv al tatălui, nu într-un mod juridic
și exterior, ci în chip profund real, devenind cu adevărat părtaș la viața Sa
cea dumnezeiască.
Să ne
ajută bunul Dumnezeu ca acest lucru să se împlinească cu adevărat în fiecare
dintre noi, tot mai mult și în toate zilele vieții noastre, prin conlucrarea
noastră cu harul primit la Botez. Spre slava Tatălui, prin Fiul Său Cel Unul
Născut și în Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel unul, Căruia I se cuvinte toată slava,
în vecii vecilor. Amin[2].
[1] Rostită
la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, la 6 ianuarie 2009.
[2]
Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată
a anului creștin. Predici la Duminicile și sărbătorile anului liturgic,
Traducere din limba franceză și introducere de Felicia Dumas, Doxologia, Iași,
2015, pp. 273-278. Cartea se poate cumpăra de aici: https://edituradoxologia.ro/cununa-binecuvantata-anului-crestin.
Botezul lui Iisus - Ion Bria
Botezul lui Iisus
Toate
Evangheliile pun la începutul misiunii lui Iisus același eveniment: botezul în
Iordan, când Duhul Sfânt coboară asupra Sa în chip de porumbel (Matei 3, 13-17;
Marcu 1, 8-11; Luca 3, 21-23; Ioan 1, 29-34). Duhul a coborât și a rămas peste
Iisus, Care a fost astfel conformat și proclamat Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1,
32-24). Deși n-a avut păcat (Ioan 8, 46), Iisus a acceptat să-Și inaugureze
misiunea Sa cu botezul în Iordan de la Ioan (Matei 3, 13-17), aceasta atât
pentru a împlini o rânduială sacră (Matei 21, 25), cât și ca semn anticipat al
jertfei Sale. De acum înainte Iisus este pregătit să ia asupra Sa păcatul
lumii.
Iisus
vine la Iordan atras de Ioan, profetul care face legătura între Vechiul și Noul
Testament. Poporul vedea în Ioan pe profetul Ilie care anunța venirea lui Mesia
(Matei 11, 14). El era vocea care striga în pustie: „Pregătiți calea Domnului”
(Matei 3, 3). Iisus, vorbind mulțimilor despre Ioan (Matei 11, 7-11), a
recunoscut că acesta a venit în „calea dreptății”, convertind vameșii și
prostituatele (Matei 21, 32).
Ioan
Botezătorul predica în „deșertul Iudeii” (Matei 3, 1), lângă Marea Moartă, nu
departe de Qumran, unde se afla comunitatea esenienilor. Propovăduia
convertirea, dar fără intenția de a întemeia o sectă (Luca 3, 7-14), și practica
un singur botez, cel cu apă, ca pregătire pentru Mesia și ca anticipare a
botezului creștin cu Duh Sfânt (Luca 3, 3, 16). El este cel ce recunoaște în
Iisus pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 34), punându-L în legătură directă cu profețiile
Vechiul Testament: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”
(Ioan 1, 29, 36). totuși, fiind în închisoare, Ioan vrea o confirmare a
credinței sale și trimite doi ucenici să întrebe dacă El este „Cel ce va veni”.
Evanghelistul
Luca dă unele indicații cronologice foarte exacte, numind autoritățile politice
și religioase din vremea misiunii lui Ioan Botezătorul: „În al cincisprezecelea
an (septembrie 27-Octombrie 28), al domniei Împăratului Tiberiu, pe când Pilat din
Pont era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său,
tetrarh la Ituriei și al ținutului Trahoniei, iar Lisanias, tetrarh al
Abileniei, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu
către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Luca 3, 1-2). Ținând seama că Tiberiu
i-a urmat lui August ca împărat al Romei, după anul 14 d. Hr., că Irod Tetrarhul
era Irod Antipa, care a domnit peste Galileea și Pereea între anii 4-39 d.Hr.,
și că Filip Tetrarhul a domnit peste regiunile din nord ale Palestinei între
anii 4-34 d.Hr., epoca despre care vorbește Luca se poate fixa în jurul anului
28 d.Hr.
Ioan
propovăduia poporul „Vestea cea bună” (Luca 3, 18), practicând botezul pocăinței
cu apă, spre iertarea păcatelor. Botezul cu apă este un rit simbolic de
purificare a păcătoșilor. Venind din Nazaret la Iordan, Iisus acceptă să fie
botezat de Ioan (Marcu 1, 9-11) ca să arate că asumă pe deplin condiția
umanității păcătoase, cu toate că El va zice: „Cine dintre voi Mă vă acuza de
păcat?” (Ioan 8, 46).
Una dintre
măsurile lui Ioan a fost aceea de a cere mulțimilor care veneau la el,
credincioși evrei, vameși și ostași, să facă fapte vrednice de pocăință. „Bărbat
drept și sfânt” (Marcu 6, 20), mare ascet și practicant al Legii, Ioan nu cerea
altceva decât: „Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rândui” (Luca 3, 13),
cu toate că, din propria experiență, își dădea seama de severitatea Legii. El a
denunțat deschis ceea ce era contrar Legii, având curajul să-i spună lui Irod:
„Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Faptul acesta,
la instigarea Irodiadei, femeia lui Filip, fratele lui Irod, i-a adus moartea prin
tăierea capului (Marcu 6, 17-29).
Iisus
este în mod constat confundat cu unul dintre proorocii cunoscuți: Ilie, Ioan
sau Ieremia (Matei 16, 14; Luca 9, 8). De unde, părerea greșită că Ioan și
Iisus nu ar fi două persoana deosebite. Irod credea că Acesta este Ioan
Botezătorul care s-a sculat din morți și de aceea se fac minuni. Dar Ioan
însuși face o distincție clară între rolul său și misiunea lui Iisus; el nu a
făcut decât pregătirea poporului pentru primirea lui Iisus, cu Care se afla
doar într-o intimitate aparte, socotindu-se „prietenul Mirelui”: „Şi s-a iscat
o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu, asupra curăţirii. Şi au
venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi
despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El. Ioan a
răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. Voi
înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis
înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi
ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea
s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de
sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe
pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a
auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce a
primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care l-a
trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul
cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui. Cel ce crede în
Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci
mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3, 25-36).
Botezul
este unul din marile momente ale vieții lui Iisus. Cu trupul în apă, cu Duhul
Sfânt pogorât peste El, cu glasul de tunet al Tatălui, Iisus confirma că este
Unul din Treime, așa cum revelează Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”. El
lasă să se înțeleagă că „epifania” Treimii, din care El Însuși face parte,
trebuie pusă în legătură cu „teofania” din Vechiul Testament, la care sunt
martori profeții. Într-adevăr, Moise făcuse experiența îngerului Domnului care
i s-a arătat în rugul arzând fără să se mistuie pe Muntele Sinai (Ieșire 3, 2;
Deuteronom 33, 16; Fapte 7, 30, 35). Prin urmare, îngerul Domnului din experiența
teofanică a profeților, înainte de întrupare, este unul și același cu Cuvântul
lui Dumnezeu întrupat. Experiența teofanică și cea ipostatică au în centrul lor
aceeași persoană divină. Noul Testament și Biserica de mai târziu au dat o mare
valoare experiențelor teofanice ale profeților, deoarece aceștia au văzut și au
auzit nemijlocit slava lui Dumnezeu (gr. dóxa tou Theou), manifestarea
Sa personală. Acesta este „ca o făclie ce strălucește în întuneric până când va
străluci ziua și luceafărul va răsări în inimile noastre” (II Petru 1, 19). Din
cauza aceasta, Grigorie de Nyssa nu va ezita să propună creștinilor, ca model
de perfecțiune în sfințenie, Viața lui Moise.
După
Botezul în Iordan, Iisus renunța la meseria de tâmplar și părăsește satul de
origine, mergând în Galileea, unde se pregătește intens pentru apropiata Sa
misiune. Evangheliști sinoptici sunt de acord că Iisus și-a început slujirea
după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare și că cea mai mare parte
din activitatea Sa publică a desfășurat-o în Galileea (Matei 4, 12; Marcu 1,
39; Luca 4, 14). Luca vorbește de călătoria lui Iisus în Samaria (Luca 9,
52-53), provincie din centrul Palestinei, între Iudeea și Galileea, ai căror locuitori
erau într-o aprigă dispută cu iudeii, iar Ioan relatează pe larg convorbirea
lui Iisus cu femeia samarineancă, lângă fântâna lui Iacov (Ioan 4). Evanghelistul
Matei menționează predicile lui Iisus în Iudeea, la est de Iordan (Matei 19, 1)
și în Pereea, precum și numeroasele Sale călătorii la Ierusalim. Faptul acesta
nu este exclus, deoarece Iisus „străbătea toate cetățile și satele” (Matei 9,
35); a călătorit în regiunea lacului Ghenizaret, în Capernaum (Matei 14, 34),
în regiunea Gadara (Matei 8, 28). ajungând în orașele feniciene din nor, Tir și
Sidon 9Matei 15, 21) și până în Cezareea lui Filip (Matei 4, 12-13).
Din
cauza persecutării lui Ioan Botezătorul, Iisus a părăsit Nazaretul și s-a
stabilit în Capernaum (Marcu 2, 1), o localitate lângă lacul Galileii, în
ținuturile Zabulon și Neftali (Matei 4, 12-13).
După
experiența botezului în Iordan, Duhul Sfânt, Același Duh Care a rămas peste El
și L-a confirmat Îl conduce în deșert, ca să fie supus tentațiilor diavolului.
În deșert, Iisus petrece, în post și rugăciune, patruzeci de zile și patruzeci
de nopți, deci același timp pe care Moise l-a petrecut pe munte 9Ieșire 24,
18). Parte din pregătirea Sa pentru misiune, Iisus avea să facă față unei
puternice împotriviri din partea spiritului ostil lui Dumnezeu, diavolul. În
pustie, Iisus este supus la grele ispitiri (Matei 4, 11) pentru a fi întors de
la calea pe care pornise. Dar El refuză tentațiile diavolului într-un mod de
neclintit, cu răspunsuri luate din Vechiul Testament (Deuteronom 8, 3; 6, 16;
13). Desigur, timpul de retragere a fost dedicat postului și, mai ales,
rugăciunii. Postul era o practică religioasă a iudeilor, respectată chiar de
farisei, și însoțea rugăciunea, pe care El a considerat-o drept cea mai importantă
pregătire pentru misiunea Sa. Iisus a dus o viață de continuă rugăciune. De mic
copil, a participat la slujbele de la sinagogă, unde S-a rugat și a cântat
psalmi (Luca 4, 15-16). Nu numai că S-a rugat în toate momentele decisive din
viața Sa și în toate felurile, ci i-a îndemnat și pe ucenicii Săi să se roage,
compunând pentru ei texte de rugăciune (Luca 11, 1-14)[1].
miercuri, 4 ianuarie 2023
Hrab Alexandru: Acatistul Sfântului Cuvios Nichifor cel Lepros (4 ...
Hrab Alexandru: Cuviosul Nichifor cel Lepros, mare rugător în vrem...
Sfântul Vasile cel Mare - Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureau
Sfântul Vasile cel Mare
Sfântul
Vasile cel Mare († 379) s-a născut pe la 330 la Cezareea
Capadociei dintr-o familie evlavioasă. Mama sa, Emilia, și bunica sa, Macrina,
o ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul († 270), i-au dat de mic o creștere
creștină aleasă. Și-a făcut mai întâi educația în familie cu tatăl său, retorul
Vasile. A studiat apoi la retorii și filosofii timpului, la Cezareea
Capadociei, apoi la Constantinopol și în cele din urmă, la Atena, unde a avut
coleg și prieten pe Sfântul Grigorie de Nazianz și pe viitorul împărat Iulia
Apostatul (361-363), asupra căruia ne-a lăsat un portret puțin măgulitor. Cei
doi prieteni, Sfinții Vasile și Grigorie, cunoșteau la Atena doar două drumuri:
drumul bisericii, pentru a asculta pe tâlcuitorii legii lui Dumnezeu, și drumul
școlii, pentru a asculta lecțiile profesorilor lor.
Pe la 355 s-a întors în Cezareea
Capadociei, unde a profesat un timp retorica. A primit apoi, botezul, a
renunțat la lume și a intrat în monahism, împărțind averea la săraci. Pentru a
se instrui în viața ascetică a călătorit în Siria, Palestina, Egipt și
Mesopotamia.
La întoarcere, se retrase în Pont, pe
malul răului Iris, unde fondă o mănăstire, în care organiză viața monahală cu
regim chinovial, sau de obște. Aici se retrase pentru un timp și prietenul său,
Sfântul Grigorie de Nazianz. În acest timp scrise Sfântul Vasile Regulile vieții monahale, mari și mici,
care se păstrează până azi în mănăstirile ortodoxe.
În singurătatea mănăstirii, el și
prietenul său, Grigorie de Nazianz, alcătuiră o culegere de texte despre
frumusețea vieții spirituale, cu titlu Filocalia
= iubire de frumos.
În 364, a fost hirotonit preot, iar
în 370, episcop la Cezareea Capadociei, unde păstorii cu mare autoritate nouă
ani, până la moartea sa, la 1 ianuarie
379.
Sfântul Vasile e una dintre cele mai
mari figuri ale creștinătății. A fost nu numai un mare învățat și un aspru
ascet, ci și un vrednic episcop și un mare filantrop. În Cezareea Capadociei, a
înființat instituții de asistență socială ca: azil, ospătărie, casă pentru
reeducarea fetelor decăzute, școli tehnice și spital, chiar și pentru leproși.
Toate aceste așezăminte sunt cunoscute sub numele generic de Vasiliada. După moarte a primit numele
de Vasile cel Mare și e sărbătorit la 1 ianuarie în fiecare an.
Operele pe care ni le-a lăsat
dovedesc vasta sa cultură teologică și spiritul său atotcuprinzător. A lăsat
opere dogmatice, ascetice, exegetice, omilii și cuvântări, panegirice, Regulile monahale mari și mici, canoane
și o Liturghie care-i poartă numele.
Dintre acestea amintim: Contra lui Eunomiu, eretic arian
extremist, conducătorul anomeilor, în 3 cărți, în care explică în chip
admirabil dogma Sfintei Treimi. Lui Dumnezeu Tatăl, ca ființă supremă perfectă,
necreată, Îi aparține din veci nenașterea,
Fiului, consubstanțial și egal în dumnezeire cu Tată, Îi aparține nașterea din veci din Tatăl, iar Duhului
Sfânt, egal în dumnezeire și cinstire cu Tatăl și cu Fiul, purcederea din veci din Tatăl.
Despre
Sfântul Duh, în care arată dumnezeire,
consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu fiul și rolul
Sfântului Duh în viața Bisericii, revărsând prin sfintele Taine, permanent,
harul Său sfințitor și înnoitor.
Exaimeron-ul,
9 omilii, în care explică, punând la contribuție știința antichității și a
timpului său, crearea lumii până în ziua a cincea și toate fenomenele legate de
actul creației.
Fratele său, Sfântul Grigorie de
Nyssa († 394), a completat-o scriind, în 379, lucrarea Despre facerea omului în ziua a șasea.
Sfântul Vasile cel Mare a scris o
lucrare specială pentru educația tinerilor, intitulată Către tineri.
Singurătatea și farmecul culturii
elene, iubirea ei de frumusețe – καλοκαγαθία, înflorirea și clocotirea ei
bucurie de viață, încrederea ei în forțele creatoare ale omului au influențat
pe marii Părinți ai gândirii creștine. În tratatul său Către tineri Sfântul Vasile nu interzice acestora cultura autorilor
profani, ci le dă sfaturi utile despre modul cum trebuie culese, apreciate și
studiate frumusețile literare și filosofice din opera autorilor profani.
Sfaturile sale au valoare pentru toate timpurile[1].
[1]
Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureau, Istoria
bisericească universală, ed. I.B.M.B.O.R., București, 2004, pp. 196-198.
Sf. Vasile cel Mare - pr. Liviu Petcu
Sf. Vasile cel Mare
pr. Liviu Petcu
Pătruns de credința cea adevărată,
acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar,
regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul
credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul
și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El.
Sfântul
Vasile cel Mare
În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile
cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinți, opera sa constituie și
astăzi un izvor bogat de învățăminte folositoare, iar exemplul vieții sale este
unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea
desăvârșirii creștine.
Opera
Sfântului Vasile
Pe parcursul scurtei sale vieți,
Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credința niceeană. Conținutul celor
patru volume de mari dimensiuni care cuprind lucrările sale prezentate în
Patrologia abatelui Migne este format din opere dogmatice, omilii și cuvântări,
lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice și corespondență.
Dintre lucrările sale dogmatice, cea
mai cunoscută și mai utilă este Despre Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la
Scriptură și la tradiția creștină timpurie ca sprijin pentru doctrina ortodoxă
referitoare la Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, iar cartea este bine
structurată și edificatoare ca ton și substanță. În viziunea Sfântului Vasile,
Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creștinismul, ci și prin Care crede.
Întru lumina Lui vedem noi lumina. Împotriva învățăturilor greșite ale
ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, și
tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea suntlucrări de referință ce au făcut
lumină în aceste capitole ale teologiei creștine, înlăturând confuziile de
termeni și logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o
adevărată enciclopedie a cunoștințelor vremii, altfel spus, o sumă a
cunoștințelor științifice pe care le poseda marele ierarh, și anume: teologie,
astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică și
medicină, fiind prezentate în fața unui auditoriu creștin, pe care autorul l-a
considerat, cel puțin inițiat, atât în problemele de credință, cât și în cele
de știință ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale
Sfântului, însă precizăm că au un conținut teologic, spiritual și moral
deosebit de bogat.
Dintre scrisorile lui Vasile, au
supraviețuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale unei naturi bogate, care,
dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente profunde, o mare căldură
sufletească, afecțiune. Dacă există și semne ale unui caracter meditativ adânc
înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă pesimistă asupra vieții,
trebuie să ne amintim că citim revelațiile de sine ale unui om care s-a luptat
permanent cu boala și ale cărui zile erau pline de tulburări și anxietăți
venite din afară.Cât despre trăirile sale sufletești, nici o descriere nu le
prezintă atât de complet și atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele
abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenților,
având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale
se întind aproape pe tot parcursul vieții sale, din anul 357 până în 378. Cine
dorește să înțeleagă existența acestui episcop din secolul al IV-lea, precum și
complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori.
Trebuiesc citite și recitite mai ales pentru a cunoaște în întregime sufletul
îndurerat și neliniștit al Sfântului Vasile, tristețile sale, dezamăgirile
sale, dar și devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa.
Perfecțiunea stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine
evidențiată ca în scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine
diversitatea calităților care au stârnit admirația generațiilor următoare.
Sfântul Vasile cel Mare a fost și un
mare iubitor al frumuseții celei netrecătoare. În anul 358, împreună cu Sf.
Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la alcătuirea Filocaliei - o antologie de
texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi
creștinul studiind atent și cu discernământ filosofiile păgâne. Temele
principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor și
libertatea voinței.
Sfântul
Vasile - remarcabil teolog
Ar fi incorect ca cineva să vadă în
Vasile numai un administrator și organizator ecleziastic. Printre toate
sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea fi numit, cu unele
rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul depune mărturie
(Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către contemporani
atât pentru conținutul, cât și pentru forma lor. Educații și analfabeții,
creștinii și păgânii, toți le citeau. Grigorie nu ezită să laude influența lor
asupra propriei gândiri, vieți și aspirații și îl numește pe Vasile, maestrul
stilului (Ep. 51). El și-a însușit prin studii îndelungate toată știința
trecutului și a prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr
de predici și scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice.
Opera sa a exercitat o influență puternică nu numai asupra contemporanilor, ci
și asupra Bisericii creștine de pretutindeni, până în zilele noastre.Patrologul
F. Cayré consideră că "din punct de vedere literar, Sfântul Vasile pare să
fie cel mai clasic dintre Părinții Greci" (Précis de Patrologie, 1939, p.
400).
Urmărind să instituie Crezul de la
Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul până la el, sensurile teologice
ale termenului consubstanțial. A adus și o contribuție hotărâtoare privind
învățătura despre Sfânta Treime, prin impunerea expresiei trei ipostasuri
pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei sistematică și prin
concilierea ei cu expresia niceeană de o ființă. În plus, Sfântul Vasile a
explicat pe larg posibilitățile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit
considerabil la impunerea expresiei de o ființă în adevăratul ei înțeles,
aducând pe cei mai mulți dintre monarhieni și arieni la credința cea adevărată.
El înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o ființă, prin completarea
ei cu termenul trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt
numai niște roluri sau măști sau puteri fără consistență în ele înseși, având
ca suport (ipostas) ființa cea unică, ci Ipostasuri sau Persoane real și etern
subzistente. Sfântul Vasile cel Mare a completat expresia niceeană de o ființă
cu expresia trei Ipostasuri fără să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească
de adevăr, ci făcând-o acceptabilă în adevăratul ei înțeles.
Scrierile lui au constituit baza
doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ținut la doi ani după moartea
Sfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul împăratului ortodox
Teodosie cel Mare, atunci când s-a adoptat formularea completă a Simbolului de
credință.
Conchizând, putem spune că învățătura
Sfântului Vasile este concentrată în jurul apărării doctrinei niceene împotriva
diverselor partide ariene. Constituie marele merit al lui Vasile faptul că
contribuit într-o mare măsură la clarificarea terminologiei trinitariene și
hristologice.
Unitatea
Bisericii a fost una din marile lui griji
Sfântul Vasile s-a preocupat intens
și de unitatea Bisericii, încercând să curme ereziile și schismele din
Biserică, prin "cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin
legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând,
avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, orașele, pe
particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare și vindecând peste
tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin" (Sf.
Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43). Problemele
erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni, apolinariști
etc., care rupseseră pe mulți episcopi ortodocși de propria lor Biserică.
Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars și arienii au ales,
pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de atunci,
un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars
următoarele: "Pentru că nedreptatea s-a înmulțit pe urma răcirii dragostei
(Matei 24, 12) în cei mai mulți, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu
toată adeveritatea și sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei
lor aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea
părți și în atâtea feluri (Evr., 1, 1)" (epistola 114, II).
Sfântul
Vasile cel Mare - un păstor model
După moartea episcopului Eusebiu în
anul 370, Vasile a devenit succesorul acestuia ca episcop de Cezareea,
mitropolit al Capadociei și exarh al diocezei civile a Ponticului. În aceste
roluri, și-a câștigat curând iubirea poporului. A fondat spitale pentru bolnavi
și victimele bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru
călători și străini, astfel că Sfântul Grigore din Nazianz ajunge să vorbească
de un întreg nou oraș. Grija lui pastorală pentru credincioșii săi se poate
întrevedea privind modul organizării acestui complex al carității ce a fost
numit după numele său - Vasiliada, dar și din polemicile lui scrise și orale
pentru apărarea credinței ortodoxe.
Citind mai ales scrisorile lui,
constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un teolog de seamă și un ierarh
învățat, ci și un model de arhipăstor pentru turma lui, pentru care arată multă
dragoste și grijă duhovnicească, intervenind pentru ea în momentele critice și
de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele arhipăstor nu a trecut cu
vederea nevoile pastorale ale credincioșilor, pe care îi vizita frecvent,
spunându-le de fiecare dată cuvinte de învățătură. Sfântul Vasile a început mai
întâi prin a înțelege el însuși trăirile sufletești ale lor și mai apoi prin
a-i sfătui și a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar
anumite situații, însă întotdeauna este evidențiată printr-o anumită cumpătare.
Sf.
Vasile - mare predicator și comentator al Scripturii
Renumit ca predicator, nu pierdea
nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Nu ni s-au
păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână și
sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul convins până în adâncul
ființei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru
mântuirea credincioșilor, adică pentru refacerea sau întărirea comuniunii lor
cu Dumnezeu și cu ceilalți semeni. Predicile sale erau cunoscute până în
Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.
Patrologul francez J. Tixeront este
de părere că elocința Sfântului Vasile era mai puțin erudită și mai puțin
strălucitoare decât a lui Grigore din Nazianz, dar mintea sa era mai sănătoasă,
mai judicioasă și mai practică, iar discursul său, mai familiar și mai
simplu(Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât de însuflețită
ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul Grigorie de
Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înțelept și natural,
savant și înfrumusețat, o simplitate nobilă și delicată.
Sfântul Vasile se deosebește de marii
săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii științifice despre cărțile
Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este evidentă în numeroasele omilii,
în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos
instrumentele celei de-a doua Sofistici, ale metaforei, comparației, ecfrazei,
ale figurilor de stil și paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor,
dar a fost mai rezervat și nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca
fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu certitudine, unul
dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaști ai Antichității, unul care
combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii și claritatea expresiei.
Și peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu dorește să
placă ascultătorilor, ci să le atingă conștiințele.
Organizarea
monahismului de către Sf. Vasile cel Mare
După cum se știe, tânărul Vasile a
vizitat așezămintele din pustia egipteană la scurt timp după moartea marelui
Antonie, în 356. Puțin după aceasta, în 357-358, a întemeiat el însuși el
însuși o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că Vasile nu-l menționează
defel pe Antonie, de aici reieșind faptul că Sfântul Vasile nu s-a simțit atras
de viețuirea pustnicească. E posibil ca înclinația lui să fie motivată și de
faptul că și-a dat seama de la bun început de pericolele pe care le putea
presupune viața în singurătate.
Dar, în același timp, avea cunoștință
de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de prezența în Asia Mică a unor
comunități puternice și potențial violente, însă neorganizate, de asceți
rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la Gangra, pentru
comportamentul lor antisocial.
În jurul Sfântului Vasile cel Mare și
a fraților veniți cu el în Pont încetul cu încetul s-au adunat singuraticii din
apropiere și astfel s-a format o mănăstire mare, având toate de obște și
supunându-se unui singure călăuze duhovnicești, care insufla deplină încredere,
le împintenea râvna spre virtute și pe toți îi aducea la supunere
Rânduielile vieții obștești se așezau
prin însuși mersul lucrurilor. Ca dreptar le slujeau întocmirile cunoscute în
Orient pe care le potriveau situațiilor concrete ținând seama de nevoile
locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile se consulta mereu cu
frații, sta de vorbă cu ei, discutau și se înțelegeau, stabilind norme de urmat
conforme cu învățăturile Sfintei Scripturi și folosind experiența Părinților
recunoscuți ca trăitori după aceste învățături. Mai apoi, Sfântul Vasile s-a
socotit să scrie toate aceste discuții și cuvântări, după metoda catehetică sub
formă de întrebări și răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi și
ele constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul
răsăritean.
Activitatea Sfântului Vasile nu s-a
mărginit însă numai la întemeierea acestei mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar
ca un model, un dreptar, după care a mai pus temelia și la alte multe locuri ca
locaș pentru asociațiile călugărești
Regulile
sale monahale
Întreaga operă literară a Sfântului
Vasile este inspirată din activitatea sa practică. Sfântul a fost înainte de
toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i îndruma pe oameni, cât și
pentru a-i stăpâni în situațiile dificile, el pune bazele vieții monahale încă
de la începutul activității sale. Regulile sale monahale, mari și mici, poartă
totuși amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat,
caracterizându-l într-un mod admirabil: așa cum era el de altfel, metodic,
concis, înțelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului,
păstrând însă aceeași atitudine și de-a lungul episcopatului său pe când
încerca să rezolve cele mai delicate probleme care tulburau Biserica.
Ca și Epifaniu, Vasile, acest mare
arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit susținător al monahismului. Ideea lui
Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să reprezinte nu o simplă adunare de
asceți, ci o comunitate reală, în care fiecare ar munci pentru bunăstarea
tuturor, supunându-se el însuși ascultării unui stareț, care el însuși ar
trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în istorie, cele trei
virtuți fundamentale: sărăcia, castitatea și obediența, erau formulate
explicit.
Sfântul Vasile nu a redactat reguli
în sensul strict al cuvântului așa cum Occidentul este tentat să le asocieze.
El nu a fondat propriu-zis un ordin, cia organizat monahismul răsăritean într-o
formă care durează și astăzi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influențat
remarcabil monahismul apusean. Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox
cât și cel catolic, acesta din urmă prin intermediul Sfântului Ioan Casian,
continuă să trăiască după rânduiala aflată în Regulile Sfântului Vasile cel
Mare.
Așezământul
filantropic Vasiliada
Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel
Mare a fondat spitale pentru bolnavi și victime ale bolilor contagioase, cămine
pentru săraci și aziluri pentru călători și străini. El căuta o aplicare
practică a adevărurilor de credință, traducându-le personal în opere de
caritate pentru cei nevoiași și suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa
față de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul așezământ filantropic
pe care credincioșii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile,
așezământ care cuprindea de faptinstituții de asistență socială: azil,
ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (și de leproși),
școli tehnice. Și cum atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili
de se mișca, dar nu lipsiți cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu
mâinile, li s-au clădit și acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor
să ajute cu ceva la întreținerea așezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile
a trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care
s-au abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său,
Sfântul Vasile a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l
vândă la prețuri mari. Grâul adunat era apoi împărțit săracilor amenințați de
foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu
Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul
egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de
înfometați adunându-se în piețele Cezareei, unde el împărțea hrana trupească
apoi treceau cu toții la biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe
toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu.
Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că
Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă și foamete și Despre cuvintele
Evangheliei "Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi".
Caritatea fusese practicată de la
început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează
sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice și sens de
universalitate și oferind-o ca model statului roman. Această organizație a
stimulat apoi organizațiile creștine similare din toată lumea.
Atitudinea
Sfântului față de educația și cultura profană
Sfântul Vasile, ajuns student la
Atena, și-a dat seama că "credința sa nu strică deloc cultura sa clasică
de care a fost străbătută copilăria sa" (F. Cayré, op.cit., p. 399). Aici,
tânărul Vasile a petrecut probabil cel puțin cinci ani, până prin 356 sau 357,
avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeștri ai vremii: unul era creștin
și se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân și se numea Himerius. Marele
capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică și filosofie.
Sfântul Vasile aseamănă scrierile
profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii și cu deprinderea de a
privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm și direct
la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârșitul vieții sale, Sfântul
Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-l cheltuise
pentru vanitate, de tinerețea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o
muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învățăturile unei științe care a
fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată
(învățătura și trăirea creștină), și-a desfătat pe deplin privirea și și-a
bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credințe și învățături.
Mitropolitul Cezareei, format atât la
școala culturii antice cât și a Bisericii creștine și înzestrat cu o excepțională
capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creștini să devină oameni desăvârșiți
prin virtute și prin cunoașterea adevărului. Educația trebuie să-i formeze în
așa fel încât să-și împlinească rostul vieții. De aceea, lucrul cel mai
important este ca tinerii să știe că viața are un scop. Literaturii clasice
grecești, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deținut de Sfânta
Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaționale. Studiul
scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecție judicioasă
din operele poeților, istoricilor și retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar
putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii
creștini la acest discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către
tineri asupra felului de a citi cu folos cărțile păgânilor, care este socotit,
cu drept cuvânt, un adevărat testament al experienței sale pedagogice.Fără
îndoială, marele arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinței, însă
credința sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost
insuflată încă din copilărie.
Liturghia,
molitvele și rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare
Ca martor al activităților sale
liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta Liturghie ce-i poartă numele
s-a păstrat cel puțin în elementele sale esențiale,în nucleul său, căci în
decursul timpului a suferit unele modificări. Ca și în cazul Liturghiei
Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi numele
Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la el
sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol
și Evanghelie) și rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul
originar, de provenință antiohiană (siriană) și capadociană în Liturghia
noastră. Partea de la început (până la Apostol) și cea de la sfârșit, precum și
unele cântări și rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de
astăzi (ca imnul Unule-Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinței
și Axionul, precum și ritualul Vohodului cel mare sau ieșirea cu Cinstitele
Daruri), reprezintă adaosuri posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări
proprii și mai târzii ale Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanț (cf.
Pr.Prof. Ene Braniște, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creștin).Ceea ce
aparține sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi
poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în
taină de către preot (arhiereu) pentru sfințirea Darurilor. Era în Biserica
veche obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în
cadrul rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creștine de pretutindeni, să
se adopte rugăciuni personale pentru sfințirea Darurilor, adică anaforale
redactate de către unii din marii ierarhi, care erau și buni teologi și
liturghisitori, cunoscuți prin pietatea ori prin cultura și viața lor morală și
spirituală de înalt nivel. Ca și alți contemporani ai săi, Sfântul Vasile a
compus și el o anafora proprie, care pentru profunzimea teologică și pentru
frumusețea literară a stilului, a fost acceptată cu vremea și generalizată în
întrebuințarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale (naționale), fiind
consfințită, alături de cea atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, ca un "textus
receptus", adică definitiv și nemodificabil. Autenticitatea ei este destul
de bine confirmată de contemporani și de documente posterioare epocii Sfântului
Vasile (Ibidem).
Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului
Vasileeste utilizată în cadrul Bisericii Ortodoxe în duminicile Postului
Paștelui și în posturile sărbătorilor, ca și la sărbătoarea Sfântului Vasile (1
ianuarie), în total, de zece ori pe an.
Deci, caracteristicile ei primordiale
constituie, precum am precizat, rezultatul muncii Sfântului Vasile însuși.
Sfântul Vasile a rânduit și Ceasuri, adevărate ore ale fântânilor cerești,
pentru ca orice credincios, de atunci, de după el și acum, să poată scoate cu
bucurie apa vie, duh și viață din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3). De la el
ne-au rămas și frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel Mare și
Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui și la anumite slujbe.
Legăturile
Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor
Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat
o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de
situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia
Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți,
care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei.
Creștinii din provincia Capadocia,
din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel
Mare, în legături directe cu creștinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică
(Dobrogea), precum și cu creștinii mai depărtați de nordul Dunării, din răsăritul
Daciei Nord-Dunărene. Cunoaștem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile
cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile
se afla în relații de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul
militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea
amintită "prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era
creștin".Este bine cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea
Capadocia cu Junius Soranus, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în
Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de
către goți în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.
Junius Soranus avea la Cezareea
Capadociei o soră, nepoți și mulți prieteni, care se aflau în cele mai bune
relații cu familia Sfântului Vasile cel Mare și cu prietenii acesteia. Junius
Soranus, ruda și prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal și
de situația creștinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla
în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).
Sfântul Sava Gotul era, după cum
spune actul său martiric, got de neam și trăia în Gotia (Martiriul Sfântului
Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători
(V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Buc.,
1911, p. 137).
Moaștele au fost trimise, după toată
probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia
Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători și istorici, fie mai de grabă prin
Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înțelegem scrisorile 164 și
165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulțumește arhiepiscopului
Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaștele Sfântul
Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulțumește în două scrisori
164 și 165, prietenului și compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al
Tesalonicului, în termeni foarte călduroși.
În decursul timpului, ideile
Sfântului Vasile cel Mare au influențat monahismul românesc mai întâi prin
Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski
(† 1794) ca și pe alte căi, astfel că viața monahală din Biserica Ortodoxă
Română are un pronunțat caracter vasilian.
Alătur de cinstirea cultică și folclorică
a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări,
purtarea numelui său de către mulți români etc., poporul român l-a preamărit pe
marele ierarh în colindele sale, creații născute din textul Scripturii și din
sufletul cald și nobil al poporului român.
Chemarea
la Domnul a Sfântului Vasile
Pătruns de credința cea adevărată,
acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar,
regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul
credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul
și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El. Și iată că
întâlnirea și unirea lui cu Dumnezeu în viața veșnică a survenit repede, la
nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă și chinuit
de boală - Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecțiune
severă a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) -, Sfântul Vasile a fost chemat la
Domnul la 1 ianuarie 379.
Prin viața și lucrările sale, Sfântul
Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de arhiereu dedicat cu totul
Bisericii. El a exercitat o puternică și permanentă influență asupra gândirii
și vieții creștine vreme de peste 16 secole.
(Articol postat pe site-ul
doxologia.ro, la 30 Ianuarie 2012, semnat de pr. Liviu Petcu)
Sursa: http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare-103164.html#sthash.lvmi14X0.dpuf
LinkWithin
