Trei cuvinte profetice despre creștinism Pentru fiecare dintre noi, sensul istoriei se află în alegerea pe care o facem. Bogdan TĂTARU CAZABAN

 

Trei cuvinte profetice despre creștinism

Pentru fiecare dintre noi, sensul istoriei se află în alegerea pe care o facem.

Bogdan TĂTARU CAZABAN

 

 

Cincizecimea inaugurează timpul Bisericii: în lumea care-și urma grijile și regulile, apare în Ierusalim comunitatea celor care cred în Hristos și-L mărturisesc ca Domn și Mîntuitor. O comunitate încă restrînsă, dar care, potrivit Faptelor apostolilor, va crește de la o zi la alta după primirea Duhului Sfînt. De aici începe istoria creștinismului ca istorie a Bisericii, pornind de la mărturia apostolilor care devine tradiție și hrănește de-a lungul secolelor credința tuturor celor ce vor constitui trupul mistic al lui Hristos. Căci aceasta e condiția esențială a Bisericii: de a forma pînă la sfîrșitul veacurilor umanitatea unită cu Hristos, noua creație, participînd la învierea Sa.

Există, așadar, o istorie de mărturie și de sfințenie, de miracole și de transfigurare prin credință. Dar și o istorie amestecată cu toate tentațiile și căderile oamenilor. Prima dă sensul lăuntric al timpului Bisericii; cea de-a doua e cadrul văzut, dezbătut, privit din afară, dar care, de multe ori ca pildă, are un sens deopotrivă pedagogic și spiritual. Cele trei fragmente alese mai jos din texte scrise în prima parte a secolului al XX-lea deschid o perspectivă pe care am putea-o numi profetică asupra împletirii celor două istorii în timpul pe care-l traversăm.

Nicolai Berdiaev: „În secolul nostru de credință împuținată, de necredință larg răspîndită, creștinismul este judecat după comportamentul creștinilor. În decursul veacurilor precedente, credința creștină era judecată înainte de toate după adevărul veșnic pe care îl propovăduia, după doctrina și poruncile sale. Secolul nostru este însă prea absorbit de om și de tot ce ține de el. Creștinii răi sînt ca o mască pe fața creștinismului. Faptele lor rele, deformările pe care le aduc propriei credințe, excesele atrag mai mult decît creștinismul însuși, sînt mai evidente decît marele adevăr creștin. În zilele noastre, un mare număr de oameni încep să judece credința creștină după adepții săi, aflați mult prea adesea departe de ea sau degenerați. Creștinismul este religia dragostei, dar este judecat după animozitatea și ura dintre creștini. Creștinismul este religia libertății, dar este judecat după violențele comise de creștini de-a lungul istoriei. Creștinii înșiși își compromit credința și reprezintă o piatră de poticnire pentru cei slabi” (Despre vrednicia creștinismului și nevrednicia creștinilor, traducere de Elisabeta Gheorghe, Editura Sophia, 2024).

Jean Daniélou: „Problema de mîine nu este problema ateismului, ci aceea a noului păgînism care este căutat. Acesta este interlocutorul nou pe care Biserica îl caută în prezent atunci cînd ascultă glasul timpului, cînd încearcă să discearnă semnele timpurilor. Căci semnele timpurilor sînt acelea prin care Dumnezeu vorbește naturii umane. Ateismul nu este decît tranziția de la păgînismul de ieri, acela al civilizației rurale, la păgînismul de mîine, al civilizației industriale. Păgînismul de mîine reprezintă problematica religioasă a omului modern. Acestei problematici trebuie să-i răspundă Biserica. Ea trebuie asumată, purificată și transfigurată, dacă este adevărat încă o dată că un creștin nu este decît un păgîn aflat pe drumul convertirii” (Rugăciunea, problemă politică, traducere de Leonard Netedu, Ratio et Revelatio, 2023).

Olivier Clément: „Timpul Bisericii este Duhul înaintînd în taina inimilor, este răbdarea lui Dumnezeu, care încă își drămuiește manifestarea iubirii față de omenire pentru ca focul acestei iubiri, atunci cînd prezența Sa se va dezvălui pe deplin, să nu ardă, ci să restaureze. Într-adevăr, Dumnezeu «nu întîrzie cu făgăduința Sa, (...) ci îndelung rabdă pentru voi, nevrînd să piardă pe cineva, ci toți să vină la pocăință» (2 Petru 3, 9). Părinții Bisericii au precizat deseori că sensul istoriei este constituirea pleromei omenirii îndumnezeite. Aceasta este așteptarea mucenicilor și, trebuie adăugat, și cea a lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, sensul istoriei se află în alegerea pe care o facem, pentru sau împotriva lui Hristos, în adîncul smereniei care ne deschide spre suflarea Duhului, în sinergia harului și a iubirii noastre, sinergie care conferă preoției noastre împărătești forța sa de exorcizare, de mijlocire, de transfigurare” (Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe, traducere de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Spandugino, 2021).

Sursa: https://www.dilema.ro/din-polul-plus/trei-cuvinte-profetice-despre-crestinism?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTAAAR3JJbr6X-8fog2eWlfxQVyjR-CgjkioGs6k1NbOKt4qqkkKzrDo_p1eUkU_aem_TT9YWR2aVfKxUU4_NwexdQ

 

 

Pr. Zechariah Lynch - E ceva cutremurător să fii preot

Stefanos Anagnostopoulos - Explicarea Dumnezeiestii Liturghii

        Cartea se poate descărca de aici: https://mega.nz/file/IoIVlCaI#Ppd5L7Wp3_12mXnGoZrLRN-kFO7t7RYOhzq7t_CEmOk sau cumpăra de aici: https://www.librariabizantina.ro/explicarea-dumnezeiestii-liturghii-pr-stefanos-anagnostopoulos-2017. Chiar vă recomand, cei care puteți, să o cumpărați.

Stefanos Anagnostopoulos - ... by Mihai Donka

De ce S-a botezat Iisus Hristos? - Ieromonah Calnic Berger

 

De ce S-a botezat Iisus Hristos?

 

Ieromonah Calnic Berger

 

De ce a fost botezat Iisus? Ioan boteza la Iordan „spre iertarea păcatelor” (Mc 1, 4). Evangheliștii spune foarte limpede că Iisus a ieșit „îndată” din apă (Mt 3, 16; Mc 1, 10), aceasta însemnând că Iisus n-a mărturisit nici un păcat, pentru că El singur e fără de păcat. Când a fost întrebat de Ioan, Iisus Însuși spune: să împlinim toată dreptatea”. De ce a fost atunci necesar acest lucru? Ce dreptate împlinită?

Sensurile spirituale ale apei nu erau pierdute la evreii din zilele lui Iisus. Apa implica ceva primordial, pur, dătător de viață, curățitor – dar totodată și putere, judecată și moarte.

Existența însăși a apei și rolul său fundamental în lume e o taină. Într-un anume sens, apa „datează dinaintea” ordonării lumii. Creând lumea, Dumnezeu nu spune: „Să fie apă!” apele erau deja acolo când începe relatarea detaliată a creației: „Și Duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: să fie lumină” (Fc 1, 2-3). La începutul lumii, glasul Tatălui și odihna sau plutirea Duhului lui Dumnezeu deasupra apelor dau prilejul venirii Luminii. Tatăl și Duhul sunt condițiile prealabile pentru Lumină. În chip asemănător, la începutul lucrării Domnului: glasul Tatălui și Duhul coborând ca un porumbel peste apele Iordanului și rămânând deasupra lui Hristos dau prilejul venirii Luminii – revelării Fiului lui Dumnezeu – văzută de poporul ce ședea în întuneric (Mt 4, 16).

Cu alte cuvinte, începutul activității Domnului e începutul unei noi creații, o nouă geneză, o altă șansă pentru omenire. Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă într-un mod succint acest lucru: „La începutul lumii – apă; la începutul Evangheliei – Iordanul”. Evanghelia lui Iisus Hristos e Noua Facere.

Ca element primordial, tanic, apa e implicată și în alte „începuturi” menționate în Biblie. Al doilea apare atunci când Dumnezeu a văzut că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” și „pământul se umpluse de silnicii” (Fc 6, 5. 11). Dumnezeu nu poate locui într-o inimă mânioasă sau violentă – comuniunea omului cu Dumnezeu a încetat. Văzând cum trăiau oamenii, Scriptura spune că Dumnezeu „s-a întristat” (Fc 6, 6). După ce le-a dat oamenilor o sută de ani să se pocăiască la predica lui Noe (potrivit tradiției rabinice), judecata omenirii vine sub forma potopului, apele potopului înlăturând toată răutatea omului.

După această mare judecată, un porumbele a fost trimis de Noe deasupra apelor, iar acesta întorcându-se cu o ramură de măslin a devenit semnul noii lumi. Ulterior porumbelul a devenit un simbol universal al Duhului și păcii, și ca totdeauna izvorul oricărui nou început. Tocmai aceasta a fost slujirea lui Ioan Botezătorul: predicarea pocăinței, mărturisirea păcatelor, prin care apele baptismale ale iordanului spălau toată nedreptatea. Rezultatul a fost că Duhul a venit ca un porumbele la arătarea lui Iisus Hristos ca inaugurator al unui nou început, al unei lumi noi, Împărăția lui Dumnezeu.

Al treilea început fundamental în Scriptură e relatat în cartea Ieșirii, unde este narată scoaterea de către Moise a copiilor lui Israel din întunericul Egiptului păgân la închinarea lui Dumnezeu pe Sinai. Aici Moise desparte apele Mării Roșii cu ajutorul „toiagului lui Dumnezeu” și al unui „vânt puternic de la răsărit” (Iș 14, 16. 21). Așa cum cântăm în canonul sfintei Cruci, Moise a despărțit și adunat la un loc marea făcând deasupra apelor cu toiagul său semnul crucii, prin mișcarea lui verticală despărțind marea, iar prin cea orizontală adunând-o iarăși la un loc. în aceste ape răutatea omenească (armata egipteană urmăritoare) a fost din nou spălată. Rezultatul a fost un nou început pentru poporul al cărui scop era adevărata închinare a lui Dumnezeu. Tot așa și la Iordan: botezul lui Hristos e începutul unui nou „neam creștin” și al adevăratei închinări a lui Dumnezeu de către el.

În toate aceste cazuri, apa e mijlocul deopotrivă al vieții și al judecății, al înnoirii și eliberării. Duhul face o nouă creație, un nou început, o nouă lume, care merge mână în mână cu revelarea lui Dumnezeu. Mai poate fi vreo mirare că Fiul lui Dumnezeu și-a început lucrarea de mântuire și recrearea a lumii în apă, cu Duhul odihnindu-se deasupra Lui? Prin urmare, Hristos S-a botezat ca să „împlinească toată dreptatea”, toate marile fapte creatoare și mântuitoare ale lui Dumnezeu.

Hristos nu S-a lăsat botezat însă pur și simplu pentru a împlini trecutul, ci pentru a făuri o cale pentru viitorul nostru, ca și noi să fim botezați, înnoiți, recreați și să avem Duhul lui Dumnezeu odihnindu-Se peste ca fii adoptivi ai lui (cf. Rm 8, 15; Ga 4, 5). Acesta e provocarea Arătării Lui: să ne înnoim, să ne luăm botezul în serios, să trăim în Duhul și să umblă în Duhul (Ga 5, 25) și prin aceasta să facem lucrurile lui Hristos, ba chiar și „lucruri mai mari” (In 14, 12). E un prilej să luăm apele binecuvântate de acest praznic ca mijloc de înnoire (sfințire, binecuvântare, sănătate a sufletului și a trupului) și eliberare (înecare a patimilor, a relelor obiceiuri, a atașamentelor lumești, spaimelor și oricărei animozități). Iisus Hristos S-a botezat și pentru a dărui această înnoire și eliberare fiecăruia din noi[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 58-61.

Scrisoarea Sfântului Andrei către Români - Nicolae Pintilie

 

Scrisoarea Sfântului Andrei către Români

Nicolae Pintilie

 

Vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă! Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea!

Împărăția lui Dumnezeu, 30 noiembrie 2014

POPOR ROMÂN,

Îţi scriu cu drag. Scriu pentru fiii mei, pe care i-am născut prin Evanghelie. Scriu ca un tată fiilor săi, cărora le-am lăsat toată moștenirea! Cu ochii umezi, îmi amintesc cum am pășit în pământul vostru. Da, la Tomis m-a lăsat corabia, parcă era ieri… În port, învălmășeală, iar eu nu cunoșteam pe nimeni. Eram doar un bătrân străin și zdrențuit. „Doamne, de ce m-ai adus aici? Eu nu cunosc pe nimeni în aceste ținuturi! De unde să încep, cui să vestesc că Tu ai înviat? Mă simt în mijlocul lupilor, Doamne! Tu știi sunt bătrân și bolnav…”. În momentul descumpănirii, pe malul mării… am plâns…!

Cu toiagul în mână și desaga în spate am început să cutreier țara necunoscută. Atunci am descoperit frumusețile pământului dintre Dunăre și mare: păduri nesfârșite, munți și râuri, câmpii mănoase și lunci roditoare. Am găsit pârâiașul și peștera în care, după cum știți, am locuit la voi! Rugăciune după rugăciune, lacrimă după lacrimă, am început să zidesc Biserica Neamului Românesc! Să știți că nu mi-a fost ușor! A trebuit mai întâi să învăț limba și obiceiurile. Atunci, am văzut că acest popor are o inimă bună și un suflet mare. Niciodată, nimeni nu mi-a închis ușa – în realitate, nu mie, ci lui Hristos pe care L-am vestit în pământul vostru! De la zi la zi, poporul lui Dumnezeu a început să crească. Peștera devenea neîncăpătoare, iar eu nu mai făceam față noilor frați! Atunci am hirotonit primii episcopi și preoți, bărbați din neamul vostru. Atunci am știut că aici o să se nască un popor de sfinți.

Am plâns din nou, când a trebuit să mă despart cu trupul de voi! Hristos avea nevoie de mine în alte locuri. „Doamne, sunt bătrân, de acum mă pregătesc să vin la Tine! Lăsă-mă să îmi trăiesc ultimele clipe cu poporul acesta pe care îl iubesc și care mă iubește…”, am insistat, dar Domnul avea alte planuri cu mine.

Din nou, la Tomis mă aștepta corabia. Frații au umplut portul. „Doamne, minunat ești Tu! Când am venit eram singur, iar acum suntem o adevărată Biserică!”. Am pășit în corabie dar, de fapt, nu m-am despărțit niciodată de voi. Gândul și rugăciunea la voi mi-au fost. Mă simt tată și apostol al neamului vostru! Orice tată are bucurii și tristeți de la fiii săi.

Bucurii au fost multe, de fapt, cele mai multe! Când am văzut că nu v-ați lepădat credința în fața popoarelor migratoare, care au fost cu sutele, că nu v-ați pierdut în marea islamică, mare care v-a înconjurat timp 400 de ani, că ați păzit întreaga Europă, că ați ținut credința așa cum eu v-am lăsat-o, curată și sinceră, deși au fost mulți care au vrut să o fure, că ați avut domnitori sfinți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Miron Barnovschi și Constantin Brâncoveanu, m-am bucurat că eu am fost ales să fiu apostolul vostru!

Când am văzut că sămânța semănată de mine, la bătrânețe și cu multe lacrimi, rodește, a înflorit în mine nădejdea că neamul meu românesc o să se mântuiască! Sămânța udată de mine în pământul românesc a rodit și a umplut raiul cu sfinți, deloc puțini: Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, Sfinții nemțeni…

Cimitirele voastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile voastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile voastre, casele voastre sunt înconjurate de sfințenie. De la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile voastre sfinte… Din plămada voastră s-au născut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Eliade, Iorga, Grigorescu și Tătărăscu…

Sunt nume la care sufletul vostru tresaltă! Și al meu tresaltă! Pentru că au răsărit din osteneală, din muncă și prin lacrimi! După cum bine știți, au fost și întristări… dar, nu vi le mai amintesc, că să nu stric inima voastră!

De fapt… de ce v-am scris… e să vă previn că vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă!

Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea!

Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite.

„Nu uita că ești român,

Că sus în deal la tine-n sat

Popa Ioan te-a botezat.

(…)

Nu uita că ești român,

Că tatăl tău și mama ta

Bunicul și bunica ta

Te-au învățat dintotdeauna să fii bun!”

Al vostru, Părinte întru Evanghelie, Andrei Apostolul![1].

---

[1] Nicolae Pintilie, „Scrisoarea Sfântului Andrei către Români”, Duminică, 30 Noiembrie 2014 http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/scrisoarea-sfantului-andrei-catre-romani.

 

Despre filmul: Unde ești Adame?

 

Unde ești Adame?

„Mântuirea să obține prin acceptarea criticilor/jignirilor fără să te tulburi venite de la cei jurul tău”.

„Am făcut două greșeli: 1. Am acceptat preoția 2. Am acceptat să fiu stareț” .

„Am grijă de câini și pisici, pentru că aceștia tot timpul mi-au spus bună dimineața”.

Părintele Grigorie, Starețul Mănăstirii Dohiariu, (Citările din memorie).

Un film despre viața fiecăruia dintre noi.

Un aspect de reținut l-am aflat la final. Părintele Grigorie, Starețul Mănăstirii Dohiariu (cel care apare în film) alege la finalul vieții ca înmormântarea lui să se facă în grabă, fără fast și fără să fie anunțați ceilalți stareți. În altă parte a creștinătății, Henri J. M. Nouwen despre care putem spune că a fost pe cele mai înalte culmi în lumea academică alege spre finalul vieții să părăsească lumea academică și să se retragă într-un azil de persoane cu handicap mintal. Aici își va găsi liniștea. Ce au în comun cei doi? Nu au fugit după publicitate. Noi fugim, de cele mai multe ori, să ni se facă publicitate, să fim remarcați, să fim cei mai tari, să fim în față, să fim pe prima pagină a ziarelor. Goana după avere și onoruri sau rețete de falsă fericire. Parcă nu dorim luminarea psihică și bogăția spirituală, care se nasc din cunoașterea propriilor calități. Trăim într-o mare impostură și față de noi și față de Dumnezeu, pentru că vrem doar vandabilitate, profitul acum și aici... Îmi rămâne în minte întrebarea: „Ce au găsit acești oameni în simplitate și alături de cei simpli?!”.

Dumitru Stăniloae - Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii

Dumitru Staniloae Rugaciunile Pentru Altii Si Sobornicitatea Bisericii by Hrab Alexandru on Scribd

Pr Rafail Noica - Criza în Biserică

Dumnezeu rânduiește totul spre binele nostru – Sf. Paisie Aghioritul

Sf. Chiril al Ierusalimului: Cateheze

 

Sf. Chiril Al Ierusalimului... by Hrab Alexandru

Teatru radiofonic - Viața Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare - Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureau

 

Sfântul Vasile cel Mare

 

 

Sfântul Vasile cel Mare († 379) s-a născut pe la 330 la Cezareea Capadociei dintr-o familie evlavioasă. Mama sa, Emilia, și bunica sa, Macrina, o ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul († 270), i-au dat de mic o creștere creștină aleasă. Și-a făcut mai întâi educația în familie cu tatăl său, retorul Vasile. A studiat apoi la retorii și filosofii timpului, la Cezareea Capadociei, apoi la Constantinopol și în cele din urmă, la Atena, unde a avut coleg și prieten pe Sfântul Grigorie de Nazianz și pe viitorul împărat Iulia Apostatul (361-363), asupra căruia ne-a lăsat un portret puțin măgulitor. Cei doi prieteni, Sfinții Vasile și Grigorie, cunoșteau la Atena doar două drumuri: drumul bisericii, pentru a asculta pe tâlcuitorii legii lui Dumnezeu, și drumul școlii, pentru a asculta lecțiile profesorilor lor.

Pe la 355 s-a întors în Cezareea Capadociei, unde a profesat un timp retorica. A primit apoi, botezul, a renunțat la lume și a intrat în monahism, împărțind averea la săraci. Pentru a se instrui în viața ascetică a călătorit în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.

La întoarcere, se retrase în Pont, pe malul răului Iris, unde fondă o mănăstire, în care organiză viața monahală cu regim chinovial, sau de obște. Aici se retrase pentru un timp și prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz. În acest timp scrise Sfântul Vasile Regulile vieții monahale, mari și mici, care se păstrează până azi în mănăstirile ortodoxe.

În singurătatea mănăstirii, el și prietenul său, Grigorie de Nazianz, alcătuiră o culegere de texte despre frumusețea vieții spirituale, cu titlu Filocalia = iubire de frumos.

În 364, a fost hirotonit preot, iar în 370, episcop la Cezareea Capadociei, unde păstorii cu mare autoritate nouă ani, până la moartea sa, la 1 ianuarie 379.

Sfântul Vasile e una dintre cele mai mari figuri ale creștinătății. A fost nu numai un mare învățat și un aspru ascet, ci și un vrednic episcop și un mare filantrop. În Cezareea Capadociei, a înființat instituții de asistență socială ca: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor decăzute, școli tehnice și spital, chiar și pentru leproși. Toate aceste așezăminte sunt cunoscute sub numele generic de Vasiliada. După moarte a primit numele de Vasile cel Mare și e sărbătorit la 1 ianuarie în fiecare an.

Operele pe care ni le-a lăsat dovedesc vasta sa cultură teologică și spiritul său atotcuprinzător. A lăsat opere dogmatice, ascetice, exegetice, omilii și cuvântări, panegirice, Regulile monahale mari și mici, canoane și o Liturghie care-i poartă numele.

Dintre acestea amintim: Contra lui Eunomiu, eretic arian extremist, conducătorul anomeilor, în 3 cărți, în care explică în chip admirabil dogma Sfintei Treimi. Lui Dumnezeu Tatăl, ca ființă supremă perfectă, necreată, Îi aparține din veci nenașterea, Fiului, consubstanțial și egal în dumnezeire cu Tată, Îi aparține nașterea din veci din Tatăl, iar Duhului Sfânt, egal în dumnezeire și cinstire cu Tatăl și cu Fiul, purcederea din veci din Tatăl.

Despre Sfântul Duh, în care arată dumnezeire, consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu fiul și rolul Sfântului Duh în viața Bisericii, revărsând prin sfintele Taine, permanent, harul Său sfințitor și înnoitor.

Exaimeron-ul, 9 omilii, în care explică, punând la contribuție știința antichității și a timpului său, crearea lumii până în ziua a cincea și toate fenomenele legate de actul creației.

Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa († 394), a completat-o scriind, în 379, lucrarea Despre facerea omului în ziua a șasea.

Sfântul Vasile cel Mare a scris o lucrare specială pentru educația tinerilor, intitulată Către tineri.

Singurătatea și farmecul culturii elene, iubirea ei de frumusețe – καλοκαγαθία, înflorirea și clocotirea ei bucurie de viață, încrederea ei în forțele creatoare ale omului au influențat pe marii Părinți ai gândirii creștine. În tratatul său Către tineri Sfântul Vasile nu interzice acestora cultura autorilor profani, ci le dă sfaturi utile despre modul cum trebuie culese, apreciate și studiate frumusețile literare și filosofice din opera autorilor profani. Sfaturile sale au valoare pentru toate timpurile[1].

---

[1] Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureau, Istoria bisericească universală, ed. I.B.M.B.O.R., București, 2004, pp. 196-198.

Sf. Vasile cel Mare - pr. Liviu Petcu

 

Sf. Vasile cel Mare

pr. Liviu Petcu

 

Pătruns de credința cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El.

Sfântul Vasile cel Mare

În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinți, opera sa constituie și astăzi un izvor bogat de învățăminte folositoare, iar exemplul vieții sale este unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârșirii creștine.

Opera Sfântului Vasile

Pe parcursul scurtei sale vieți, Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credința niceeană. Conținutul celor patru volume de mari dimensiuni care cuprind lucrările sale prezentate în Patrologia abatelui Migne este format din opere dogmatice, omilii și cuvântări, lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice și corespondență.

Dintre lucrările sale dogmatice, cea mai cunoscută și mai utilă este Despre Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la Scriptură și la tradiția creștină timpurie ca sprijin pentru doctrina ortodoxă referitoare la Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, iar cartea este bine structurată și edificatoare ca ton și substanță. În viziunea Sfântului Vasile, Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creștinismul, ci și prin Care crede. Întru lumina Lui vedem noi lumina. Împotriva învățăturilor greșite ale ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, și tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea suntlucrări de referință ce au făcut lumină în aceste capitole ale teologiei creștine, înlăturând confuziile de termeni și logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o adevărată enciclopedie a cunoștințelor vremii, altfel spus, o sumă a cunoștințelor științifice pe care le poseda marele ierarh, și anume: teologie, astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică și medicină, fiind prezentate în fața unui auditoriu creștin, pe care autorul l-a considerat, cel puțin inițiat, atât în problemele de credință, cât și în cele de știință ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale Sfântului, însă precizăm că au un conținut teologic, spiritual și moral deosebit de bogat.

Dintre scrisorile lui Vasile, au supraviețuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale unei naturi bogate, care, dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente profunde, o mare căldură sufletească, afecțiune. Dacă există și semne ale unui caracter meditativ adânc înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă pesimistă asupra vieții, trebuie să ne amintim că citim revelațiile de sine ale unui om care s-a luptat permanent cu boala și ale cărui zile erau pline de tulburări și anxietăți venite din afară.Cât despre trăirile sale sufletești, nici o descriere nu le prezintă atât de complet și atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenților, având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale se întind aproape pe tot parcursul vieții sale, din anul 357 până în 378. Cine dorește să înțeleagă existența acestui episcop din secolul al IV-lea, precum și complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori. Trebuiesc citite și recitite mai ales pentru a cunoaște în întregime sufletul îndurerat și neliniștit al Sfântului Vasile, tristețile sale, dezamăgirile sale, dar și devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa. Perfecțiunea stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine evidențiată ca în scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine diversitatea calităților care au stârnit admirația generațiilor următoare.

Sfântul Vasile cel Mare a fost și un mare iubitor al frumuseții celei netrecătoare. În anul 358, împreună cu Sf. Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la alcătuirea Filocaliei - o antologie de texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi creștinul studiind atent și cu discernământ filosofiile păgâne. Temele principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor și libertatea voinței.

Sfântul Vasile - remarcabil teolog

Ar fi incorect ca cineva să vadă în Vasile numai un administrator și organizator ecleziastic. Printre toate sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea fi numit, cu unele rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul depune mărturie (Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către contemporani atât pentru conținutul, cât și pentru forma lor. Educații și analfabeții, creștinii și păgânii, toți le citeau. Grigorie nu ezită să laude influența lor asupra propriei gândiri, vieți și aspirații și îl numește pe Vasile, maestrul stilului (Ep. 51). El și-a însușit prin studii îndelungate toată știința trecutului și a prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr de predici și scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice. Opera sa a exercitat o influență puternică nu numai asupra contemporanilor, ci și asupra Bisericii creștine de pretutindeni, până în zilele noastre.Patrologul F. Cayré consideră că "din punct de vedere literar, Sfântul Vasile pare să fie cel mai clasic dintre Părinții Greci" (Précis de Patrologie, 1939, p. 400).

Urmărind să instituie Crezul de la Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul până la el, sensurile teologice ale termenului consubstanțial. A adus și o contribuție hotărâtoare privind învățătura despre Sfânta Treime, prin impunerea expresiei trei ipostasuri pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei sistematică și prin concilierea ei cu expresia niceeană de o ființă. În plus, Sfântul Vasile a explicat pe larg posibilitățile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit considerabil la impunerea expresiei de o ființă în adevăratul ei înțeles, aducând pe cei mai mulți dintre monarhieni și arieni la credința cea adevărată. El înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o ființă, prin completarea ei cu termenul trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt numai niște roluri sau măști sau puteri fără consistență în ele înseși, având ca suport (ipostas) ființa cea unică, ci Ipostasuri sau Persoane real și etern subzistente. Sfântul Vasile cel Mare a completat expresia niceeană de o ființă cu expresia trei Ipostasuri fără să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească de adevăr, ci făcând-o acceptabilă în adevăratul ei înțeles.

Scrierile lui au constituit baza doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ținut la doi ani după moartea Sfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul împăratului ortodox Teodosie cel Mare, atunci când s-a adoptat formularea completă a Simbolului de credință.

Conchizând, putem spune că învățătura Sfântului Vasile este concentrată în jurul apărării doctrinei niceene împotriva diverselor partide ariene. Constituie marele merit al lui Vasile faptul că contribuit într-o mare măsură la clarificarea terminologiei trinitariene și hristologice.

Unitatea Bisericii a fost una din marile lui griji

Sfântul Vasile s-a preocupat intens și de unitatea Bisericii, încercând să curme ereziile și schismele din Biserică, prin "cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, orașele, pe particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare și vindecând peste tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin" (Sf. Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43). Problemele erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni, apolinariști etc., care rupseseră pe mulți episcopi ortodocși de propria lor Biserică. Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars și arienii au ales, pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de atunci, un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars următoarele: "Pentru că nedreptatea s-a înmulțit pe urma răcirii dragostei (Matei 24, 12) în cei mai mulți, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu toată adeveritatea și sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei lor aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea părți și în atâtea feluri (Evr., 1, 1)" (epistola 114, II).

Sfântul Vasile cel Mare - un păstor model

După moartea episcopului Eusebiu în anul 370, Vasile a devenit succesorul acestuia ca episcop de Cezareea, mitropolit al Capadociei și exarh al diocezei civile a Ponticului. În aceste roluri, și-a câștigat curând iubirea poporului. A fondat spitale pentru bolnavi și victimele bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini, astfel că Sfântul Grigore din Nazianz ajunge să vorbească de un întreg nou oraș. Grija lui pastorală pentru credincioșii săi se poate întrevedea privind modul organizării acestui complex al carității ce a fost numit după numele său - Vasiliada, dar și din polemicile lui scrise și orale pentru apărarea credinței ortodoxe.

Citind mai ales scrisorile lui, constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un teolog de seamă și un ierarh învățat, ci și un model de arhipăstor pentru turma lui, pentru care arată multă dragoste și grijă duhovnicească, intervenind pentru ea în momentele critice și de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele arhipăstor nu a trecut cu vederea nevoile pastorale ale credincioșilor, pe care îi vizita frecvent, spunându-le de fiecare dată cuvinte de învățătură. Sfântul Vasile a început mai întâi prin a înțelege el însuși trăirile sufletești ale lor și mai apoi prin a-i sfătui și a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar anumite situații, însă întotdeauna este evidențiată printr-o anumită cumpătare.

Sf. Vasile - mare predicator și comentator al Scripturii

Renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână și sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul convins până în adâncul ființei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea credincioșilor, adică pentru refacerea sau întărirea comuniunii lor cu Dumnezeu și cu ceilalți semeni. Predicile sale erau cunoscute până în Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.

Patrologul francez J. Tixeront este de părere că elocința Sfântului Vasile era mai puțin erudită și mai puțin strălucitoare decât a lui Grigore din Nazianz, dar mintea sa era mai sănătoasă, mai judicioasă și mai practică, iar discursul său, mai familiar și mai simplu(Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât de însuflețită ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul Grigorie de Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înțelept și natural, savant și înfrumusețat, o simplitate nobilă și delicată.

Sfântul Vasile se deosebește de marii săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii științifice despre cărțile Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este evidentă în numeroasele omilii, în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos instrumentele celei de-a doua Sofistici, ale metaforei, comparației, ecfrazei, ale figurilor de stil și paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor, dar a fost mai rezervat și nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu certitudine, unul dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaști ai Antichității, unul care combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii și claritatea expresiei. Și peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu dorește să placă ascultătorilor, ci să le atingă conștiințele.

Organizarea monahismului de către Sf. Vasile cel Mare

După cum se știe, tânărul Vasile a vizitat așezămintele din pustia egipteană la scurt timp după moartea marelui Antonie, în 356. Puțin după aceasta, în 357-358, a întemeiat el însuși el însuși o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că Vasile nu-l menționează defel pe Antonie, de aici reieșind faptul că Sfântul Vasile nu s-a simțit atras de viețuirea pustnicească. E posibil ca înclinația lui să fie motivată și de faptul că și-a dat seama de la bun început de pericolele pe care le putea presupune viața în singurătate.

Dar, în același timp, avea cunoștință de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de prezența în Asia Mică a unor comunități puternice și potențial violente, însă neorganizate, de asceți rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la Gangra, pentru comportamentul lor antisocial.

În jurul Sfântului Vasile cel Mare și a fraților veniți cu el în Pont încetul cu încetul s-au adunat singuraticii din apropiere și astfel s-a format o mănăstire mare, având toate de obște și supunându-se unui singure călăuze duhovnicești, care insufla deplină încredere, le împintenea râvna spre virtute și pe toți îi aducea la supunere

Rânduielile vieții obștești se așezau prin însuși mersul lucrurilor. Ca dreptar le slujeau întocmirile cunoscute în Orient pe care le potriveau situațiilor concrete ținând seama de nevoile locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile se consulta mereu cu frații, sta de vorbă cu ei, discutau și se înțelegeau, stabilind norme de urmat conforme cu învățăturile Sfintei Scripturi și folosind experiența Părinților recunoscuți ca trăitori după aceste învățături. Mai apoi, Sfântul Vasile s-a socotit să scrie toate aceste discuții și cuvântări, după metoda catehetică sub formă de întrebări și răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi și ele constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul răsăritean.

Activitatea Sfântului Vasile nu s-a mărginit însă numai la întemeierea acestei mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar ca un model, un dreptar, după care a mai pus temelia și la alte multe locuri ca locaș pentru asociațiile călugărești

Regulile sale monahale

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică. Sfântul a fost înainte de toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i îndruma pe oameni, cât și pentru a-i stăpâni în situațiile dificile, el pune bazele vieții monahale încă de la începutul activității sale. Regulile sale monahale, mari și mici, poartă totuși amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat, caracterizându-l într-un mod admirabil: așa cum era el de altfel, metodic, concis, înțelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului, păstrând însă aceeași atitudine și de-a lungul episcopatului său pe când încerca să rezolve cele mai delicate probleme care tulburau Biserica.

Ca și Epifaniu, Vasile, acest mare arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit susținător al monahismului. Ideea lui Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să reprezinte nu o simplă adunare de asceți, ci o comunitate reală, în care fiecare ar munci pentru bunăstarea tuturor, supunându-se el însuși ascultării unui stareț, care el însuși ar trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în istorie, cele trei virtuți fundamentale: sărăcia, castitatea și obediența, erau formulate explicit.

Sfântul Vasile nu a redactat reguli în sensul strict al cuvântului așa cum Occidentul este tentat să le asocieze. El nu a fondat propriu-zis un ordin, cia organizat monahismul răsăritean într-o formă care durează și astăzi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influențat remarcabil monahismul apusean. Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox cât și cel catolic, acesta din urmă prin intermediul Sfântului Ioan Casian, continuă să trăiască după rânduiala aflată în Regulile Sfântului Vasile cel Mare.

Așezământul filantropic Vasiliada

Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel Mare a fondat spitale pentru bolnavi și victime ale bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini. El căuta o aplicare practică a adevărurilor de credință, traducându-le personal în opere de caritate pentru cei nevoiași și suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa față de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul așezământ filantropic pe care credincioșii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile, așezământ care cuprindea de faptinstituții de asistență socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (și de leproși), școli tehnice. Și cum atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili de se mișca, dar nu lipsiți cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit și acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreținerea așezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile a trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care s-au abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la prețuri mari. Grâul adunat era apoi împărțit săracilor amenințați de foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de înfometați adunându-se în piețele Cezareei, unde el împărțea hrana trupească apoi treceau cu toții la biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu. Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă și foamete și Despre cuvintele Evangheliei "Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi".

Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice și sens de universalitate și oferind-o ca model statului roman. Această organizație a stimulat apoi organizațiile creștine similare din toată lumea.

Atitudinea Sfântului față de educația și cultura profană

Sfântul Vasile, ajuns student la Atena, și-a dat seama că "credința sa nu strică deloc cultura sa clasică de care a fost străbătută copilăria sa" (F. Cayré, op.cit., p. 399). Aici, tânărul Vasile a petrecut probabil cel puțin cinci ani, până prin 356 sau 357, avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeștri ai vremii: unul era creștin și se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân și se numea Himerius. Marele capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică și filosofie.

Sfântul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii și cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm și direct la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârșitul vieții sale, Sfântul Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-l cheltuise pentru vanitate, de tinerețea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învățăturile unei științe care a fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată (învățătura și trăirea creștină), și-a desfătat pe deplin privirea și și-a bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credințe și învățături.

Mitropolitul Cezareei, format atât la școala culturii antice cât și a Bisericii creștine și înzestrat cu o excepțională capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creștini să devină oameni desăvârșiți prin virtute și prin cunoașterea adevărului. Educația trebuie să-i formeze în așa fel încât să-și împlinească rostul vieții. De aceea, lucrul cel mai important este ca tinerii să știe că viața are un scop. Literaturii clasice grecești, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deținut de Sfânta Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaționale. Studiul scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecție judicioasă din operele poeților, istoricilor și retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii creștini la acest discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către tineri asupra felului de a citi cu folos cărțile păgânilor, care este socotit, cu drept cuvânt, un adevărat testament al experienței sale pedagogice.Fără îndoială, marele arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinței, însă credința sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost insuflată încă din copilărie.

Liturghia, molitvele și rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare

Ca martor al activităților sale liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta Liturghie ce-i poartă numele s-a păstrat cel puțin în elementele sale esențiale,în nucleul său, căci în decursul timpului a suferit unele modificări. Ca și în cazul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi numele Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la el sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol și Evanghelie) și rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul originar, de provenință antiohiană (siriană) și capadociană în Liturghia noastră. Partea de la început (până la Apostol) și cea de la sfârșit, precum și unele cântări și rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de astăzi (ca imnul Unule-Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinței și Axionul, precum și ritualul Vohodului cel mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri), reprezintă adaosuri posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări proprii și mai târzii ale Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanț (cf. Pr.Prof. Ene Braniște, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creștin).Ceea ce aparține sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în taină de către preot (arhiereu) pentru sfințirea Darurilor. Era în Biserica veche obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în cadrul rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creștine de pretutindeni, să se adopte rugăciuni personale pentru sfințirea Darurilor, adică anaforale redactate de către unii din marii ierarhi, care erau și buni teologi și liturghisitori, cunoscuți prin pietatea ori prin cultura și viața lor morală și spirituală de înalt nivel. Ca și alți contemporani ai săi, Sfântul Vasile a compus și el o anafora proprie, care pentru profunzimea teologică și pentru frumusețea literară a stilului, a fost acceptată cu vremea și generalizată în întrebuințarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale (naționale), fiind consfințită, alături de cea atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, ca un "textus receptus", adică definitiv și nemodificabil. Autenticitatea ei este destul de bine confirmată de contemporani și de documente posterioare epocii Sfântului Vasile (Ibidem).

Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasileeste utilizată în cadrul Bisericii Ortodoxe în duminicile Postului Paștelui și în posturile sărbătorilor, ca și la sărbătoarea Sfântului Vasile (1 ianuarie), în total, de zece ori pe an.

Deci, caracteristicile ei primordiale constituie, precum am precizat, rezultatul muncii Sfântului Vasile însuși. Sfântul Vasile a rânduit și Ceasuri, adevărate ore ale fântânilor cerești, pentru ca orice credincios, de atunci, de după el și acum, să poată scoate cu bucurie apa vie, duh și viață din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3). De la el ne-au rămas și frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel Mare și Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui și la anumite slujbe.

Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor

Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei.

Creștinii din provincia Capadocia, din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel Mare, în legături directe cu creștinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), precum și cu creștinii mai depărtați de nordul Dunării, din răsăritul Daciei Nord-Dunărene. Cunoaștem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile se afla în relații de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea amintită "prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era creștin".Este bine cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea Capadocia cu Junius Soranus, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goți în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.

Junius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră, nepoți și mulți prieteni, care se aflau în cele mai bune relații cu familia Sfântului Vasile cel Mare și cu prietenii acesteia. Junius Soranus, ruda și prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal și de situația creștinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).

Sfântul Sava Gotul era, după cum spune actul său martiric, got de neam și trăia în Gotia (Martiriul Sfântului Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători (V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 137).

Moaștele au fost trimise, după toată probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători și istorici, fie mai de grabă prin Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înțelegem scrisorile 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulțumește arhiepiscopului Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaștele Sfântul Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulțumește în două scrisori 164 și 165, prietenului și compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, în termeni foarte călduroși.

În decursul timpului, ideile Sfântului Vasile cel Mare au influențat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski († 1794) ca și pe alte căi, astfel că viața monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunțat caracter vasilian.

Alătur de cinstirea cultică și folclorică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări, purtarea numelui său de către mulți români etc., poporul român l-a preamărit pe marele ierarh în colindele sale, creații născute din textul Scripturii și din sufletul cald și nobil al poporului român.

Chemarea la Domnul a Sfântului Vasile

Pătruns de credința cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El. Și iată că întâlnirea și unirea lui cu Dumnezeu în viața veșnică a survenit repede, la nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă și chinuit de boală - Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecțiune severă a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) -, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul la 1 ianuarie 379.

Prin viața și lucrările sale, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de arhiereu dedicat cu totul Bisericii. El a exercitat o puternică și permanentă influență asupra gândirii și vieții creștine vreme de peste 16 secole.

(Articol postat pe site-ul doxologia.ro, la 30 Ianuarie 2012, semnat de pr. Liviu Petcu)

Sursa: http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare-103164.html#sthash.lvmi14X0.dpuf