Dumitru Călugăr- Învățământul Religios în Biserica Ortodoxă Romană, în Biserica Ortodoxă Romană din 1971_nr.1-12

 

Dumitru Calugar Invatamantul Religios în Biserica-Ortodoxa-Romana_1971_nr.1-12 by Hrab Alexandru

·         Învățătura creștină transmisă de Biserică luminează mintea, încălzește inima și călăuzește voința spre bine.

·         Învățământul religios este o lucrare esențială și continuă a Bisericii pentru formarea morală și spirituală a credincioșilor.

·         Primele forme de învățământ religios au apărut în mănăstiri.

·         Aici se formau viitorii preoți și cărturari, iar predarea era axată pe texte liturgice și pe formarea morală.

·         Personalități precum Coresi, Sf. Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Simion Ștefan, au tipărit lucrări care au sprijinit credința și educația.

·         Tipăriturile religioase au întărit credința și au cultivat limba română.

·         Au fost înființate seminarii teologice și mai târziu facultăți de teologie (ex: Socola, București, Sibiu).

·         După 1943, învățământul religios a fost reorganizat sub autoritatea Bisericii, cu accent pe vocație și trăire duhovnicească.

·         Influențele pedagogiei occidentale (herbartianismul) au dus la un exces intelectualist și la pierderea dimensiunii sufletești în educația religioasă.

·         Biserica a reacționat organizând congrese catehetice pentru redresarea catehezei.

·         Familia este „prima școală” a educației religioase.

·         Preotul are un rol părintesc, educând prin spovedanie, vizite pastorale, sfaturi și exemplul personal.

·         Cultul ortodox este o „cateheză vie” – transmite dogma prin liturghie, rugăciuni și imnuri.

·         Cântarea bisericească unește comunitatea, înnobilează sufletul și susține trăirea religioasă.

·         După 1948, s-a dezvoltat o nouă direcție în cateheză: legarea învățăturii de cult și de trăirea liturgică.

·         Activitatea catehetică se adresează tuturor credincioșilor, după Sfânta Liturghie.

·         Scopul educației religioase este formarea unui caracter moral-creștin autentic.

·         Biserica oferă un cadru viu și viu tradițional pentru această formare, orientată spre mântuire și slujirea semenilor.

 

Oare a Înviat cu adevărat Hristos? - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Oare a Înviat cu adevărat Hristos?

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Învierea Domnului Iisus Hristos reprezintă temelia credinței creștine și cea mai mare minune a istoriei. Deși vrăjmașii Lui au încercat să ascundă acest adevăr, acțiunile lor au ajuns, paradoxal, să-L confirme. Paza romană, pecetluirea mormântului și mituirea soldaților arată că trupul nu putea fi furat. Apostolii, fricoși, simpli și fără putere, nu ar fi avut nici curajul, nici motivația să însceneze un astfel de act. Mai mult, schimbarea lor radicală – din oameni ascunși în martiri curajoși – nu se explică decât printr-o întâlnire reală cu Hristos cel Înviat.

Faptul că Mântuitorul nu S-a arătat celor ce L-au condamnat nu este o lipsă de dovadă, ci o confirmare a refuzului lor constant de a primi adevărul, chiar și după minuni evidente. În schimb, El Se arată celor deschiși, dându-le pace, credință și putere să vestească tuturor că moartea a fost biruită.

Toate aceste argumente – logice, istorice și morale – nu doar susțin realitatea Învierii, ci și chemarea de a trăi în lumina ei. Adevărul nu poate fi ascuns atunci când e întărit de mărturii vii și de o viață transformată.

 

Idei:

·                    Deși vrăjmașii lui Hristos au încercat să împiedice proclamarea Învierii (prin pecetluirea mormântului și paza soldaților), acțiunile lor au devenit, fără voie, dovezi în sprijinul Învierii.

·                    Nu era plauzibil ca ucenicii să fi furat trupul din cauza pazei stricte, fricii lor, respectării legii sabatului, lipsei de motivație, curaj sau influență.

·                    Mormântul gol, giulgiurile așezate ordonat, mărturia femeilor și a apostolilor care au văzut mormântul sunt semne logice că nu a fost furt.

·                    Mită dată soldaților pentru a minți că trupul a fost furat confirmă implicit că trupul nu mai era în mormânt și că Învierea a avut loc.

·                    Fricoși și neinstruiți, apostolii nu ar fi avut curajul și motivația de a înfrunta persecuții și moarte pentru o minciună, decât dacă L-ar fi văzut pe Hristos înviat.

·                    Numai prin puterea lui Dumnezeu ar fi putut apostolii să răspândească credința creștină în toată lumea.

·                    Hristos nu S-a arătat direct iudeilor după Înviere pentru că aceștia deja respinseseră miracole evidente, precum învierea lui Lazăr.

·                    Faptul că Hristos a mâncat și a băut după Înviere a fost o dovadă clară a realității învierii Sale în trup, nu doar în duh.

·                    Nu aveau nimic de câștigat – dimpotrivă, aveau numai suferință – dacă vestea Învierii era falsă. Așadar, credința lor dovedește adevărul învierii.

·                    Faptul că au continuat să predice Învierea, în ciuda amenințărilor, dovedește că nu era o invenție, ci o experiență trăită.

 

 

Întotdeauna înşelăciunea piere prin ea însăşi, şi fără voie sprijină în toate adevărul. Ia aminte: trebuia să se arate că Hristos a murit, S-a înmormântat şi a înviat. Ei, pe toate acestea le sprijină însăşi vrăjmaşii! De vreme ce au săpat în stâncă şi au pecetluit şi au păzit mormântul, nu era cu putinţă să se întâmple vreun furt! Cu toate că nu a fost nici un furt, mormântul a fost găsit gol, şi este limpede şi categoric că Hristos a înviat. Ai văzut că fără voie aceştia sprijină adevărul?

Dar când să-L fi furat ucenicii? Sâmbăta? Dar legea nu îngăduia nici să se circule! Şi dacă presupunem că ar fi încălcat Legea lui Dumnezeu, cum ar fi îndrăznit ei, cei atât de fricoşi, să iasă afară din casă? Şi cu ce curaj s-ar fi expus primejdiei pentru un mort? Aşteptând ce fel de răsplată? Ce ar fi primit în schimb? Pe ce se bazau? Pe puterea cuvântului lor? Dar erau mai neînvăţaţi decât toţi! Pe multele lor bogăţii? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte! Nu cumva pe originea lor strălucită? Dar erau cei mai neînsemnaţi oameni din lume! Oare pe mulţimea lor? Dar nu depăşeau numărul de unsprezece, şi până şi aceştia au fugit!

Dacă corifeul lor, Petru, s-a înfricoşat la cuvântul unei slujnice, şi dacă toţi ceilalţi, când L-au văzut pe Învăţătorul lor legat, au fugit şi s-au risipit, cum le-ar fi trecut prin minte să alerge până la marginile lumii şi să răspândească vestea falsă despre Înviere? După ce s-a înfricoşat de ameninţarea unei femei şi doar de priveliştea legăturilor, cum ar fi putut să se pună cu împărăţiile şi cârmuirile, cu popoarele, cu săbii, suliţe, cuptoare şi mii de morţi în fiecare zi, dacă nu s-ar fi bucurat de fascinaţia Celui înviat şi nu şi-ar fi însuşit puterea Lui?    

Dar asupra acestora trebuie să revenim. Deci, să-i întrebăm din nou acum pe evrei: cum au furat, nesăbuiţilor, ucenicii Trupul lui Hristos? De vreme ce adevărul este strălucitor şi evident, minciuna evreiască  nu poate sta în picioare nici ca o umbră. Cum l-au furat? Spuneţi-mi! Oare nu era pecetluit mormântul? Nu l-au împrejmuit atâtea gărzi şi soldaţi şi iudei, care aveau bănuială, şi privegheau, şi păzeau cu luare-aminte?   

Dar din ce pricină L-ar fi furat? Pentru ca să plăsmuiască dogma Învierii? Şi cum le-a venit să facă un asemenea lucru, ei cei fricoşi? Şi cum au prăvălit piatra pecetluită? Cum au scăpat de atâtea străji treze şi sălbatice?

Ia seama însă cum evreii, prin toate câte fac, sunt prinşi întotdeauna în însăşi mrejele lor. Iată, dacă mergeau la Pilat şi nu cereau custodie, mai uşor ar fi putut să spună asemenea minciuni, neruşinaţii! Dar acum, nu! (Custodia era acolo, şi nimeni n-ar fi putut să scape de atenţia mărită şi de săbiile ei). Şi apoi, de ce să nu fure Trupul mai devreme? Cu siguranţă, dacă aveau intenţia să facă asemenea lucru, l-ar fi făcut când încă nu exista pază la mormânt, atunci când era mai sigur şi mai lipsit de primejdie, adică în prima noapte –pentru că sâmbătă, evreii au mers la Pilat şi au cerut custodia şi au păzit mormântul, în timp ce în prima noapte nu era nimeni acolo.

Şi, desigur, nu le-ar fi păsat că făceau aceasta în ziua sâmbetei, în ciuda interdicţiei Legii mozaice. Vedeţi, doar un lucru aveau în mintea lor: cum să reuşească prin orice vicleşug să-şi împlinească scopul lor.

Aceasta însă era dovada atât a ultimei nerozii, cât şi fricii zguduitoare. Pentru că se temeau oare de un mort cei care-L atinseseră viu? Căci piatra şi pecetea şi paza care nu puteau să-L ţină au fost puse ca să afle evreii că din voia Lui a suferit ceea ce a suferit. Prin toate acestea, doar un singur lucru se urmăreşte: să se facă cunoscută de toţi îngroparea, şi astfel oamenii să creadă în Înviere.

Şi ce căutau la mormântul giulgiurile, smirna şi aromatele care se găseau înfăşurate, Petru şi ceilalţi apostoli? Prima a mers Maria Magdalena. Şi când s-a întors şi a povestit faptele minunate apostolilor, aceia fără întârziere au alergat degrabă la mormânt şi au văzut giulgiurile jos. Acesta a fost semnul Învierii. Pentru că dacă vroiau să-L fure unii, desigur că nu l-ar fi furat gol. Acesta nu ar fi fost doar semn de necinste, dar şi lucru nesăbuit. Nu s-ar fi îngrijit să dezlipească giulgiurile, să le împacheteze cu migală, şi să le pună aranjate într-o parte. Deci, ce ar fi făcut? L-ar fi răpit, aşa cum era trupul şi ar fi alergat degrabă.

De aceea, Evanghelistul Ioan a spus întâi de toate că L-au înmormântat cu multă smirnă, care lipeşte veşmintele de trup, precum cărbunele de metale, şi n-ar fi fost deloc uşor să-l dezlipească, astfel încât, atunci când auzi că giulgiurile se aflau singure, să nu-i crezi pe cei care îţi spun că au fost furate.

Desigur că hoţul ar fi trebuit să fie foarte tâmpit să irosească atât efort pentru un lucru de prisos. Pentru ce motiv ar fi lăsat giulgiurile? Şi cum ar fi fost cu putinţă să scape în ceasul în care ar fi făcut această treabă, pentru că, desigur, i-ar fi trebuit mult timp, şi era firesc ca, întârziind, să fie prins de strajă.

Dar şi giulgiurile, de ce au fost aşezate separat de mahrama împăturită? Pentru ca să te încredinţezi că nu era lucrarea hoţilor grăbiţi şi neliniştiţi! Aşadar, şi de aici se arată că furtul a fost cu neputinţă! De altfel, evreii înşişi s-au gândit la toate acestea, şi de aceea au dat bani gărzilor zicându-le: „Spuneţi voi că l-au furat, şi noi vom aranja cu guvernatorul”.

Susţinând că ucenicii l-au furat, ei întăresc din nou Învierea, pentru că astfel mărturisesc oricum că trupul nu era acolo. Când confirmă ei înşişi că trupul nu era, în timp ce pe de altă parte furtul se arată neadevărat şi de necrezut, prin existenţa clară a pazei, a peceţilor mormântului, a giulgiurilor, a mahramei şi a fricii ucenicilor, fără îndoială mărturia Învierii reiese şi din cuvintele lor.

Mulţi se întreabă însă de ce când a înviat nu S-a arătat degrabă iudeilor? Acest cuvânt este de prisos. Dacă exista nădejdea să-i atragă la credinţă, nu ar fi pregetat să se arate la toţi. Faptul că nu exista o asemenea nădejde, o demonstrează însă învierea lui Lazăr: chiar dacă era mort de patru zile şi începuse să miroasă şi să putrezească, l-a înviat înaintea ochilor tuturor, dar ei nu numai că n-au crezut, dar şi s-au înverşunat împotriva lui Hristos, până într-atât că au vrut să-L omoare şi pe El şi pe Lazăr. Aşadar, de vreme ce n-au crezut, dar s-au şi pornit împotriva Lui când l-a înviat pe celălalt, dacă li se arăta la Învierea Sa, nu s-ar fi pornit cu mult mai mult, orbiţi de ura şi necredinţa lor?

Dar pentru ca să-l dezarmeze pe cel necredincios de orice îndoială, nu numai că S-a arătat ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi a mâncat cu ei, dar S-a arătat şi la mai mult de 500 de fraţi, adică unei mulţimi întregi. Lui Toma mai ales, care s-a arătat necredincios, i-a arătat semnele cuielor şi împunsătura suliţei.

Şi de ce, zic unii, n-a făcut după Înviere semne mari şi minunate, ci doar a mâncat şi a băut? Pentru că Învierea însăşi a fost cea mai mare minune, şi cea mai puternică dovadă a Învierii a fost că a mâncat şi a băut.

Dar, ia gândeşte-te, dacă apostolii nu L-au văzut pe Hristos înviat, cum au putut să-şi închipuie că vor stăpâni lumea? Nu cumva şi-au pierdut minţile, crezând că vor reuşi un asemenea lucru?  Dacă erau însă în deplinătatea cugetului, aşa cum au dovedit-o şi lucrurile, cum au putut fără dovezi vrednice de crezare din ceruri şi fără puterea dumnezeiască? Cum, - spune-mi! – s-ar fi hotărât să se încumete la atâtea războaie, să înfrunte pustiurile şi mările, şi toţi 12 să se lupte cu atâta bărbăţie ca să schimbe popoarele lumii întregi, care erau de atâţia ani moarte din pricina păcatului?

Şi chiar dacă erau renumiţi şi bogaţi şi puternici şi instruiţi, nici atunci n-ar fi fost logic să înalţe planuri atât de măreţe, şi aşteptarea lor ar fi avut în cele din urmă o raţiune oarecare. Aceştia însă şi-au petrecut viaţa unii pe mări, alţii construind corturi, şi alţii la vamă. Din aceste îndeletniciri nu există aproape nimic mai incompatibil cu filozofia şi cu faptul de a convinge pe cineva să cugete la lucruri înalte, mai ales când n-ai să-i arăţi nimic pe măsură.

Pe deasupra, apostolii nu numai că n-aveau pilde potrivite din trecut că se vor afirma, ci dimpotrivă aveau exemple, şi mai ales proaspete, că nu vor reuşi. În acel timp mulţi încercaseră să impună învăţături noi, dar eşuaseră. Şi nu plecaseră la drum cu 12 oameni, ci cu mulţi. De exemplu Teudas şi Iuda i-au pierdut împreună cu ei şi pe ucenicii lor. Frica aceea ar fi fost de ajuns ca să-i înveţe minte.  

Dar să presupunem că aşteptau să stăpânească. Cu ce speranţe ar fi intrat în asemenea primejdii, dacă nu ţinteau bunurile viitoare? Ce câştig ar fi aşteptat, conducându-i pe toţi spre Unul Care n-a murit şi n-a înviat, aşa cum pretind vrăjmaşii? Dacă în zilele noastre, oamenii care cred în Împărăţia cerurilor şi în bunurile nenumărate, cu greu acceptă să-şi pună în primejdie viaţa, cum ar fi răbdat aceia chinurile în mod zadarnic, mai ales făcându-şi rău? Pentru că dacă n-ar fi avut loc Învierea, şi dacă Hristos nu S-ar fi urcat la ceruri, atunci ostenindu-se să plăsmuiască toate acestea şi să-i convingă pe ceilalţi, oricum urmau să atragă asupra lor urgia lui Dumnezeu şi să se aştepte la mi de trăznete din ceruri.

Dealtfel, chiar dacă ar fi avut un mare zel în timpul vieţuirii cu Hristos, acesta s-ar fi stins odată cu moartea Lui. Dacă nu L-ar fi văzut înviat, ce ar fi putut să-i mâne în acel război? Dacă n-ar fi înviat, nu numai că nu şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru El, dar L-ar fi socotit şi înşelător. Pentru că-i încredinţase că va învia după trei zile şi le făgăduise Împărăţia cerurilor. Mai le spusese încă despre faptul că vor primi Duhul Sfânt, vor stăpâni lumea, şi atâtea alte bunuri creşti, mai presus de fire. Chiar dacă L-au crezut cât timp era viu, fireşte că nu l-ar fi urmat mort, dacă nu-L vedeau înviat.

Şi aveau dreptatea de partea lor, pentru că ar fi zis: „A făgăduit că după trei zile va învia şi n-a înviat. A făgăduit să ne trimită pe Duhul Sfânt şi nu l-a trimis. Deci, cum să-L credem despre cele viitoare, de vreme ce ne minte în cele de acum?!”

Dar spune-mi, te rog, din ce pricină au răspândit vestea că a înviat, fără ca El s-o facă. Pentru că se zice că-L iubeau. Dar logic ar fi fost să-L urască acum, deoarece i-a înşelat şi i-a trădat. De  vreme ce le-a umplut capul cu mii de speranţe, şi i-a despărţit de casele, părinţii şi toate ale lor, în timp ce mai mult, a ridicat şi tot neamul evreilor împotriva lor, după aceea i-a trădat. Dacă ar fi fost din neputinţă, L-ar fi iertat. Dar acum era înşelăciune vădită: trebuia să le spună adevărul, de vreme ce era muritor, şi nu să le promită cerurile.

Astfel, era firesc să se facă împotrivă: să propovăduiască despre înşelăciune şi să spună despre El că este înşelător şi vrăjitor. Astfel ar fi scăpat de pericolele şi de războaiele vrăjmaşilor.

Toţi ştiu că iudeii s-au obligat să-i mituiască pe soldaţi, ca aceştia să spună că au furat trupul. Deci, dacă s-ar fi dus ucenicii înşişi şi le-ar fi zis: „Noi L-am furat, n-a înviat!”  de câte cinstiri nu s-ar fi bucurat? Aşadar, era la îndemâna lor să fie cinstiţi şi să se încununeze. Deci, nu te întrebi de ce le-au schimbat pe toate acestea cu necinstiri şi primejdii, dacă nu există o putere dumnezeiască ce-i întărea, mai puternică decât toate celelalte bunuri pământeşti?

Şi dacă prin toate câte am spus până acum nu te-am convins, cugetă şi la acesta: dacă nu s-a întâmplat Învierea, însă apostolii erau decişi să înveţe lumea, pentru nici un motiv n-ar fi propovăduit în numele Lui. Pentru că este ştiut faptul că niciunul dintre noi nu voim să auzim nici măcar numele celor care ne-au înşelat. Dealtfel, pentru ce-ar fi folosit numele Lui? Nădejduiau să se impună prin acesta? Dar ar fi trebuit să aibă un rezultat contra aşteptărilor, căci dacă voiau să domnească ar fi pierdut, având pe buzele lor numele unui înşelător.

Să ne amintim că iubirea ucenicilor pentru Învăţătorul lor pălea puţin câte puţin încă din timpul vieţii Lui pământeşti, din pricina fricii, pentru martiriul care urma să vină. Când  le-a vorbit despre chinurile înfricoşătoare care vor veni prin cruce, au îngheţat de teamă şi iubirea s-a stins cu desăvârşire. Unul, mai ales, nu vroia să-L urmeze nici în Iudeea, deoarece auzise despre primejdii şi moarte. Dacă împreună cu Hristos se temea de moarte, fără Acesta şi ceilalţi ucenici, cum ar fi îndrăznit?

După aceea, apostolii au crezut că va muri, dar şi că va învia. Şi au suferit atât! Dacă nu-L vedeau înviat, cum de n-ar fi dispărut şi n-ar fi cerut pământului să se deschidă şi să-i înghită, din pricina deznădejdii pentru înşelăciune şi din cauza fricii pentru toate cele care-i aşteptau? Ar fi înfruntat în acel moment huiduiala pentru neobrăzarea lor? Ce-ar fi putut să răspundă? Întâmplarea p ştia toată lumea: L-au atârnat pe Hristos pe podium înalt până după-amiază, în capitala ţării, şi la sărbătoarea cea mai mare, atunci când nimeni nu putea să lipsească.

Învierea însă n-a văzut-o nimeni dintre ceilalţi, şi aceasta nu era o piedică atât de mică pentru ca să-i convingă. Aşadar, cum ar fi putut să convingă uscatul şi marea despre Înviere? Şi de ce, spune-mi, de vreme ce au vrut cu orice preţ să facă aceasta, n-au părăsit Iudeea imediat, ca să meargă în  ţări străine? Deci, nu te minunezi că i-au convins pe mulţi şi în Iudeea?

Au avut îndrăzneala să prezinte mărturiile Învierii, ucigaşilor înşişi, celor care L-au răstignit şi L-au înmormântat, chiar în cetatea în care a avut loc înfricoşătoarea răutate! Chiar şi cei dinafară închid gura!  Pentru că atunci când răstignitorii devin credincioşi, atunci şi fărădelegea răstignirii se confirmă, şi dovada Învierii străluceşte.

Pentru ca mulţimile să creadă, trebuia ca ucenicii să facă minuni. Dacă însă Hristos n-a înviat şi a rămas mort, cum au făcut apostolii minuni în numele Lui? Din nou, cum, dacă n-au făcut minuni, i-au convins pe ceilalţi? Iar dacă au făcut –şi desigur, aşa s-a întâmplat –înseamnă că aveau puterea lui Dumnezeu. Totuşi dacă, n-au săvârşit minuni, şi cu toate acestea au stăpânit pretutindeni, lucru acesta ar fi însemnat o minune, chiar mai vrednică de admirat. Ar fi fost minunea minunilor, dacă fără minuni ar fi cucerit şi ar fi stăpânit lumea, 12 oameni săraci şi neînvăţaţi.

Cu siguranţă că pescarii nu s-au impus nici prin bogăţiile, nici prin înţelepciunea lor. Astfel, şi fără să vrea, ei propovăduiesc faptul că înlăuntrul lor a lucrat puterea dumnezeiască a Învierii. Pentru că este cu desăvârşire cu neputinţă ca puterea omenească să reuşească vreodată asemenea lucruri uimitoare.

  Luaţi seama bine aici, pentru că acestea sunt dovezile incontestabile ale Învierii. De aceea voi spune din nou: dacă n-ar fi Înviat, cum S-ar fi săvârşit mai târziu, în numele Lui, minuni atât de mari? Este sigur faptul că nimeni nu face după moartea lui minuni mai mari, decât cele din timpul vieţii. În timp ce aici, după moartea lui Hristos, se întâmplă minuni mai mari, şi după fel şi după fire.

După fire sunt mai mari, pentru că niciodată umbra lui Hristos n-a vindecat, în timp ce umbrele apostolilor au făcut multe minuni. Cât despre felul săvârşirii lor, din nou erau mai mari, deoarece atunci Însuşi Domnul poruncea şi făcea minuni, însă după Răstignirea şi Învierea Lui, robii Săi, chemând în mod simplu numele Său sfânt şi preacinstit, au săvârşit minuni mai mari şi mai uimitoare. Astfel, s-a preamărit şi a strălucit mai mult puterea Sa.

   De aceea, Sfinţii Părinţi au hotărât să se citească imediat după răstignirea şi Învierea Sa, „Faptele Apostolilor” care descriu minunile ucenicilor şi în consecinţă dau mărturie despre Înviere, ca să avem dovada ei clară şi neîndoielnică. Nu l-ai văzut înviat cu ochii trupului? Dar îl vezi cu ochii credinţei! Nu L-ai văzut nici cu ochii aceştia? Îl vei vedea cu minunile acelea. Dovada minunilor te îndrumă la adevărul Învierii.

Vrei să vezi şi acum minuni? Îţi voi arăta! Şi mai ales, mai mari decât cele de dinainte: nu un mort înviind, nu un orb redobândindu-şi vederea, ci întreg pământul, izbăvit de întunericul înşelăciunii.

Cea mai mare dovadă a Învierii este că Hristos Cel răstignit a arătat după moartea Sa o putere atât de mare, încât i-a convins pe cei vii să-şi dispreţuiască patria, casa, prietenii, rudeniile şi însăşi viaţa lor, de dragul Lui şi să prefere biciuirile şi primejdiile şi moartea. Acestea nu sunt izbânzile unui mort închis în mormânt, ci ale unuia Înviat şi Viu.

Ia seama, te rog: apostolii, în timp ce trăia Învăţătorul lor, de frică L-au trădat şi au fugit toţi. Petru, mai ales, s-a lepădat de El cu jurământ de trei ori. Când Hristos a murit însă cel care s-a lepădat de El de trei ori şi a intrat în panică înaintea unei slujnice, atât de brusc s-a schimbat, încât a însufleţit întreg poporul. În mijlocul mulţimii iudeilor, a propovăduit că Iisus Cel răstignit şi înmormântat a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri. Si le-a propovăduit pe toate acestea, fără să ia seama la furia cumplită a vrăjmaşilor, şi la urmări.

De unde a aflat acest curaj? Nu din altă parte decât din Înviere. L-a văzut pe Hristos, a vorbit cu El, a auzit despre bunurile viitoare, şi astfel a primit putere să moară pentru Acesta şi să fie răstignit cu capul în jos.

Dar lucrul cel mai de seamă este că nu numai Petru, Pavel şi ceilalţi Apostoli, ci chiar şi Ignatie care nu L-a văzut vreodată, nici nu s-a bucurat de tovărăşia Sa, a arătat atâta zel de dragul Lui, încât I-a adus jertfă însăşi viaţa lui. Şi oare doar Ignatie şi apostolii? Şi femeile au dispreţuit moartea, care înainte să învie Hristos era înfricoşătoare şi respingătoare, chiar şi pentru bărbaţi, şi mai ales pentru sfinţi.

Cine i-a convins pe aceştia să dispreţuiască viaţa de aici? Desigur că nu este izbânda puterii omeneşti ca să convingă atâtea zeci de mii, nu numai de bărbaţi, ci şi femei şi fecioare, şi de copiii, să-i convingă zic, să-şi jertfească viaţa de aici, să dea piept cu fiarele, să-şi dorească viaţa viitoare.

Şi mă rog, cine ar fi reuşit toate acestea? Un mort? Dar au fost atâţia morţi, şi niciunul n-a făcut asemenea lucruri! Oare a fost un înşelător şi vrăjitor? Dar mulţime de vrăjitori înşelători şi escroci, au trecut pe pământ, dar toţi au fost uitaţi, fără să lase cea mai mică urmă. Împreună cu ei s-au stins şi înşelătoriile lor. Faima însă şi slava şi credincioşii lui Hristos, cresc şi se răspândesc în toată lumea, zi de zi.  Necredincioşii se înfioară, iar credincioşii propovăduiesc: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!   

 

GLASUL SFINŢILOR PĂRINŢI, ed. Carte Ortodoxă, ed. Egumeniţa, 2008, Traducere de Pr. Victor Manolache p. 58-71.

 

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

 

Biserica Ortodoxă este o comoară de o valoare nemăsurată.

Ea nu este doar o tradiție moștenită, ci este însăși păstrarea vie a Revelației, a prezenței lui Hristos în lume prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin sfințenia vieții și frumusețea adevărului.

Adesea suntem ispitiți să ne uităm în afară, să criticăm alte forme de credință sau alte moduri de manifestare a cultului. Dar, dacă am înțelege cu adevărat cât de bogată este credința noastră ortodoxă, n-am mai avea nevoie să ne justificăm prin comparații.

Adevărul nu are nevoie să atace — el strălucește prin sine.

Dacă suntem încredințați că Biserica Ortodoxă păstrează neștirbit Adevărul, atunci răspunsul nostru nu este să judecăm, ci să trăim acest Adevăr cu toată puterea inimii.

Mai mult decât a predica sau a argumenta, lumea are nevoie să vadă în noi lumina lui Hristos:

– în modul în care iubim,

– în smerenia cu care slujim,

– în iertarea pe care o dăruim,

– în pacea pe care o purtăm în suflet.

Biserica noastră nu este o relicvă a trecutului, ci o comoară vie, actuală, lucrătoare. Ea este chipul împărăției lui Dumnezeu aici pe pământ, așa cum poate fi trăită în inima fiecărui credincios.

De aceea, cea mai bună apărare a credinței noastre nu este controversa, ci sfințenia.

Cea mai convingătoare predică nu este discursul polemic, ci viața curată.

Cea mai strălucitoare dovadă nu este demonstrația intelectuală, ci frumusețea unei inimi pline de Dumnezeu.

Ortodoxia este ca o lumină în întuneric. Lumina nu țipă; nu ceartă întunericul.

Lumina doar strălucește.

 

Credibilitatea Evangheliilor – o scurtă analiză istorică și teologică

 

📜 Credibilitatea Evangheliilor – o scurtă analiză istorică și teologică

Într-o epocă a scepticismului și relativismului cultural, creștinismul este adesea supus unor critici ce vizează autenticitatea și credibilitatea surselor sale fundamentale – Evangheliile. Însă o analiză atentă, atât istorică, cât și teologică, relevă faptul că aceste texte merită luate în serios, nu doar din perspectiva credinței, ci și a rațiunii.

Spre deosebire de alte religii și mitologii antice, creștinismul se fundamentează pe o afirmație radicală și unică: Iisus Hristos nu doar că a fost un învățător sau un profet, ci S-a proclamat pe Sine Dumnezeu. Mai mult, și-a asumat în mod voluntar moartea pe cruce, susținând că o face „pentru mulți”, și a înviat – conform mărturiei celor care L-au urmat. Această proclamare a învierii, transmisă inițial oral, a fost consemnată în scris relativ devreme, între anii 60 și 100 d.Hr., când mulți martori oculari erau încă în viață.

Un argument esențial în favoarea autenticității Evangheliilor este realismul portretizării. Apostolii – fondatorii Bisericii – nu sunt prezentați ca eroi perfecți, ci ca oameni fricoși, confuzi, adesea lipsiți de înțelegere. În noaptea arestării lui Iisus, toți L-au părăsit. Dacă aceste texte ar fi fost fabricate pentru a susține o ideologie sau o mișcare religioasă nouă, ar fi fost de așteptat ca liderii să apară sub o lumină favorabilă. Dar nu este cazul – ceea ce adaugă greutate ideii că avem de-a face cu relatări sincere, nu propagandistice.

Martiriul apostolilor constituie un alt element semnificativ. Este greu de imaginat că un număr atât de mare de oameni ar fi fost dispuși să sufere tortură, persecuții și moarte pentru o idee pe care ei înșiși ar fi știut că este falsă. Aceasta susține ideea că apostolii au crezut cu adevărat în veridicitatea celor trăite și văzute.

Un caz deosebit este cel al Sfântului Apostol Pavel. Având dublă cetățenie și o poziție religioasă și socială influentă, Pavel a devenit un apărător fervent al Evangheliei doar după o experiență profundă – întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului. Este puțin probabil ca o asemenea schimbare radicală să fi avut loc în absența unui eveniment real și covârșitor.

În plan istoric, arheologia confirmă tot mai multe detalii din Evanghelii. De pildă, existența lui Pilat din Pont a fost dovedită în 1961, printr-o inscripție descoperită în Cezareea Maritima. Numeroase alte elemente culturale și geografice din Noul Testament corespund realităților din secolul I, ceea ce întărește caracterul istoric al textelor.

Desigur, credința nu se bazează exclusiv pe fapte demonstrabile. Dar rațiunea poate susține credința, nu o exclude. Chiar și miracolul – adesea invocat de critici ca necredibil – are un rol coerent în logica teologică a creștinismului: nu este scopul, ci confirmarea unei realități mai profunde.

În final, o observație de ordin spiritual: în practica liturgică ortodoxă, preotul consumă Sfintele Taine după ce a împărtășit o comunitate întreagă – uneori sute de persoane, inclusiv bolnavi. Totuși, acești preoți nu se îmbolnăvesc, iar acest fapt concret este trăit cu certitudinea că în Sfântul Potir nu se află doar pâine și vin, ci Trupul și Sângele lui Hristos. Adevărul trăit devine astfel un argument în sine.

Despre Sf. Calistrat Bobu

 

Despre Sf. Calistrat Bobu by Hrab Alexandru

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul - Alexandru Prelipcean

 

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

 

 

În prima săptămână din Postul Paştilor se săvârşeşte, în cadrul Pavecerniţei Mari, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Acesta este alcătuit din patru părţi care se citesc, câte una, de astăzi până joi. Integral, Canonul cel Mare se va citi în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare. Despre aspectele istorico-liturgice, dar şi despre profunzimea ideilor cuprinse în această capodoperă a imnografiei răsăritene am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti.

1. Cine a fost Andrei Criteanul şi când a vieţuit?

Cunoscut şi sub titulatura de „Ierusalimiteanul” sau de „părinte al canoanelor”, Sfântul Andrei s-a născut în Damasc, în jurul anului 660 d.Hr. Interesant este faptul că sursele biografice bizantine vorbesc despre o stare de muţenie a Sfântului până la vârsta de şapte ani, când are loc „dezlegarea limbii” sale. În jurul vârstei de 14-15 ani va fi afierosit de către părinţii săi la mănăstirea Sfintei Învieri din Ierusalim, urmând ca după un deceniu de vieţuire şi de formare monastică să ajungă la Constantinopol, în anul 685. Tânărul Andrei va rămâne aici şi se va ocupa de un azil pentru bătrâni şi de un orfelinat, fiind cunoscut, desigur, şi pentru talentul său oratoric. Va fi hirotonit diacon, preot şi, în jurul anului 712, episcop al cetăţii Gortina, din insula Creta. În această cetate păstorită de el va intensifica viaţa duhovnicească şi pastorală, iar în anul 740, în data de 4 iulie, în drumul său de întoarcere spre Creta, va trece la Domnul - în localitatea Erissos din insula Mitilene.

2. Unde a scris acest Canon? Există informaţii precise cu privire la locul şi timpul redactării lui?

Din păcate, informaţii precise cu privire la locul şi timpul redactării Marelui Canon nu există. Dacă ar fi să preluăm textul Sinaxarului, atunci textul Canonului ar fi fost compus la Ierusalim şi, de aici, a ajuns în Constantinopol, odată cu mutarea autorului. Însă, formule interne, precum „măcar la bătrâneţe mântuieşte-mă”, „stinsu-s-au zilele mele” sau „Ţie strig din inima mea mai înainte de sfârşit”, ar indica cu siguranţă perioada cretană din viaţa Sfântului Andrei. Poate că cel mai corect am putea vorbi acum despre o „teorie deschisă”, şi anume despre creionarea unui plan şi compunerea unor tropare în timpul vieţuirii în cetăţile Ierusalim şi Constantinopol şi „şlefuirea” sa definitivă în cadrul şederii în insula Creta.

3. Cum este structurat?

Canonul cel Mare este alcătuit din nouă cântări (sau ode), ce urmează un plan aproximativ identic: un irmos (repetat de două ori), grup de tropare care scot în evidenţă pocăinţa, grup de tropare care evocă personaje şi evenimente din cele două Testamente, un nou grup de tropare care îndeamnă spre pocăinţă, străpungerea inimii şi judecata obştească, două tropare închinate atât Sfintei Maria Egipteanca, cât şi Sfântului Andrei, şi în final două tropare, având conţinut triadologic şi mariologic. Desigur, după cântarea a şasea întâlnim două fragmente cu autori diferiţi: primul este un condac al Sfântului Roman Melodul (de fapt, prooimionul condacului „La coborârea în iad”, „Suflete al meu...”), iar celălalt este sinaxarul compus de Nichifor Calist Xanthopol.

4. De ce este numit „cel Mare” şi „de pocăinţă”?

Răspunsul cel mai pertinent ni-l oferă însuşi sinaxarul Canonului: este „cel mare” (în originalul grecesc: megas) pentru că este cel mai întins dintre toate canoanele existente în cult (250 de tropare) şi (poate) din cauza ideilor şi gândurilor teologice, iar forma „Canon de pocăinţă” (kanon katanyktikos) se datorează faptului că autorul ne pune înainte o mare pildă de umilinţă. De remarcat aici faptul că abia în secolul al X-lea, în diferite manuscrise liturgice, apare această titulatură secundară.

5. De ce a rânduit Biserica citirea lui în această perioadă?

În mod cert, pentru că textul şi ideile teologice reflectă cel mai bine întregul conţinut al Postului Mare. Cu alte cuvinte, textul penitenţial al Sfântului Andrei se „armonizează” în ansamblu cu toată imnografia perioadei triodale.

6. Dacă nu putem ajunge la Biserică, este bine să citim Canonul acasă? Avem o rânduială specială în acest sens?

Nu există nici o rânduială specială cu privire la modul citirii Canonului de către credinciosul care nu poate participa la cultul divin public. Textul în sine rămâne acelaşi, iar faptul că acest Canon este disponibil astăzi în broşuri separate dovedeşte că el poate fi citit de fiecare credincios (şi) acasă. Nu există, de asemenea, nici o interdicţie canonică cu privire la citirea acestui Canon în spaţiul familial, de vreme ce el este, în fond, o rugăciune de pocăinţă spre redobândirea Paradisului pierdut.

7. Este doar o slujbă în sine, săvârşită în perioada Postului Mare, sau are un caracter de rugăciune care poate fi rostită permanent?

Tocmai ce am spus că întregul cuprins al Canonului este o rugăciune de pocăinţă, o rugăciune care meditează asupra modului de vieţuire, punând în balanţă vieţuirea de acum şi modul corect de vieţuire al creştinului prin urmarea lui Hristos. Prin textul Canonului ne punem în faţa Sfintei Scripturi, o citim cu atenţie, o analizăm, jalonăm printre paradigmele cuprinse în ea şi simţim în mod real că timpul vieţuirii noastre este scurt, că sfârşitul nostru s-a apropiat şi că ne vom putea bucura în veşnicie după ce ne-am eliberat de jugul cel greu al păcatului şi L-am urmat pe Hristos, prin ţinerea poruncilor Sale.

8. Cum trebuie să înţelegem textul Canonului şi, mai mult decât atât, îndemnurile cuprinse în el?

Credem că cel mai elocvent răspuns ar fi punând în practică chemarea la pocăinţă şi urmarea lui Hristos. Nu este suficientă doar o cunoaştere a lucrurilor sau a realităţilor lăuntrice, ci e nevoie de o urmare fidelă a lor, prin practicarea pocăinţei, însoţită de asceză, de binefaceri şi de străpungerea inimii.

9. Oferiţi-ne un exemplu lămuritor despre teologia pocăinţei.

Ne-am opri la un singur tropar, credem noi edificator în acest sens. În cântarea a noua din Canon, autorul aminteşte lapidar despre Sfântul Ioan Botezătorul şi despre forma penitenţială dezvoltată la râul Iordanului: „În pustie a locuit Înaintemergătorul harului, şi Iudeea toată şi Samaria auzind, au alergat şi şi-au mărturisit păcatele lor bucuros, botezându-se; cărora tu, suflete, n-ai urmat”. Cu alte cuvinte, glasul celui care vieţuia în pustie, chemându-i pe iudei la pocăinţă, se aude şi astăzi; el nu s-a stins; este, deci, o neîncetată chemare spre edificarea noastră. Singura diferenţă pe care autorul cretan nu uită, de altfel, să o insereze este lipsa răspunsului nostru ferm şi concret la invitaţia soteriologică de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har.

10. Ce ar trebui să nu uităm atunci când vorbim despre Canonul cel Mare?

Sper ca întregul conţinut penitenţial al Marelui Canon să nu fie adus în avanscenă doar în perioada Postului Mare, iar apoi uitat şi „aşezat” cuminte din nou în cărţile de cult. Citirea sa permenantă, ca o rugăciune de pocăinţă, ne va descoperi vremelnicia şi decăderea vieţii noastre şi nu va lăsa, desigur, ca imnografia creştină să se „păteze” de nepăsarea şi ignoranţa vremurilor noastre!

 

 

Sursa: https://ziarullumina.ro/regionale/moldova/10-intrebari-si-raspunsuri-despre-canonul-cel-mare-al-sfantului-andrei-criteanul-142280.html

Cuvant de Craciun - Părintele Galeriu

Emisiune de Crăciun – Invitat Părintele Prof. Dr. Constantin Galeriu (2000)

Explicarea Icoanei Nașterii Domnului

Explicarea Icoanei Nașterii Domnului

Icoana Nașterii Domnului este una dintre cele mai bogate icoane în elemente dogmatice, biblice sau din istoria apocrifă a Bisericii. În această icoană se îmbină elemente din Evanghelia după Luca (în care se vorbește despre iesle, prezența îngerilor, a păstorilor) și din Evanghelia după Matei (prezența magilor, a stelei), dar și elemente din textele apocrife, în special Protoevanghelia lui Iacov (momentul spălării Pruncului Hristos).

Despre icoana ortodoxă se spune că este o „Biblie în imagini”, „fereastră spre Cer”, „purtătoare de har”, pentru că prin intermediul ei Biserica mărturisește pe cale vizuală adevărul de credință revelat.

Odată cu Întruparea și Nașterea Lui, Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Om, moment în care reprezentarea Chipului Său devine posibilă. Însuși Mântuitorul ne-a lăsat Chipul Său imprimat pe Sfânta Mahramă.

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este descrisă în Evangheliile după Matei și după Luca (Matei 1, 18-25, 2, 1-12; Luca 2, 1-20), dar și în unele texte apocrife.

Icoana Nașterii Domnului este una dintre cele mai bogate icoane ale Bisericii în elemente dogmatice, biblice sau din istoria apocrifă. În această icoană se îmbină elemente din Evanghelia după Luca (în care se vorbește despre iesle, prezența îngerilor, a păstorilor) și din Evanghelia după Matei (prezența magilor, a stelei), dar și elemente din textele apocrife, în special Protoevanghelia lui Iacov (momentul spălării Pruncului Hristos).

Forma actuală a icoanei Nașterii Domnului (cu foarte puține variații), datează din secolul al XV-lea, deși se bazează pe surse mult mai vechi, ca profețiile Vechiului Testament, relatările din Noul Testament și din Protoevanghelia lui Iacov.

Pentru a înțelege simbolistica din icoana Nașterii Mântuitorului, trebuie să o analizăm în etape, deoarece icoana este împărțită în trei registre, care la rândul lor sunt împărțite în trei părți astfel:

1 1.  Registrul superior simbolizează lumea cerească:

• Stânga ‒ Îngerii care Îl slăvesc pe Dumnezeu;

• Centru ‒ Steaua cu raza călăuzitoare și muntele cu stâncile lui aspre;

• Dreapta ‒ îngerul care vestește păstorilor Nașterea Domnului.

2 2.  Registrul central simbolizează unirea dintre divin și uman:

• Stânga ‒ magii care aduc daruri Pruncului;

• Centru ‒ Pruncul Hristos, Maica Domnului, peștera, ieslea, boul și asinul;

• Dreapta ‒ păstorii.

3 3.  Registrul inferior simbolizează umanitatea:

• Stânga ‒ Dreptul Iosif șezând îngândurat;

• Centru ‒ diavolul deghizat într-un păstor;

• Dreapta ‒ moașele Salomeea și Zelemi spălând Pruncul.

Icoana Nașterii Domnului ne arată că toată creația a luat parte la Nașterea lui Hristos: prin cerul cu steaua ce a călăuzit magii, care aduc darurile lor de aur, smirnă și tămâie; îngerii și păstorii săraci și smeriți, care aduc slavă lui Dumnezeu; pământul care oferă peștera în care să Se nască Mesia.

În primul registru (registrul superior) este zugrăvită bolta cerească din care răsare o singură rază, descoperindu-ne că Dumnezeu este Unul. Privind mai jos, observăm că raza de lumină se desparte în trei, simbol al participării întregii Treimi (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) la mântuirea omului. Steaua este trimisă de Dumnezeu să le vestească magilor Nașterea Împăratului Ceresc și să-i călăuzească spre smeritul „palat”.

Îngerii din partea stângă sunt reprezentați în lucrarea lor de doxologie, fiind îndreptați spre raza de lumină și lăudându-L pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Putem afirma, fără să greșim, că acestă cântare, împreună cu cea a păstorilor (din registrul al doilea al icoanei) alcătuiesc primul colind al istoriei.

Îngerul din partea dreaptă este reprezentat în cea de-a doua lucrare, de vestire, fiind aplecat spre păstori și vestindu-le acestora Nașterea Împăratului lui Israel.

Muntele cu stâncile lui aspre simbolizează lumea de după căderea în păcat a protopărinților și a tuturor urmașilor lor. Muntele este alcătuit din stânci ascuțite, care sunt zugrăvite sub forma unor trepte ce par a se uni cu cerul, indicând atât mișcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât și urcarea omului la Dumnezeu, ambele posibile odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În cel de-al doilea registru (centrul icoanei), este zugrăvită Maica Domnului, întinsă pe o hlamidă de culoare purpurie ‒ culoarea imperială bizantină ‒ ce simbolizează faptul că este Împărăteasa Cerurilor. Sfântului Andrei Criteanul spune în Canonul cel Mare: „Ca din porfiră S-a ţesut Trupul lui Emanuel înlăuntru în pântecele tău, Preacurată, ceea ce eşti porfiră înţelegătoare”.

Maica Domnului este reprezentată mai mare decât celelalte persoane (supradimensionată), pe jumătate ridicată și ținând mâna dreapta în jurul gâtului, ca și cum ar încerca să înăbușe un suspin. Expresia de pe chipul Ei ne arată că anticipează suferințele pe care le va îndura ca Maică a Celui ce avea să pătimească moarte pe Cruce pentru mântuirea lumii.

Veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este roșu la exterior, iar interiorul hainei este pictat cu albastru. Culoarea roșie simbolizează slava și domnia, iar cea albastră cerurile, ceea ce înseamnă că ea este înveșmântată în slavă nemuritoare în ceruri, Fecioara oarecând pătimitoare și roabă a Domnului pe pământ. Peste veșmântul exterior, Născătoarea de Dumnezeu are reprezentate trei stele, așezate pe umeri și pe cap, ce simbolizează pururea fecioria Maicii Domnului (dinaintea, din timpul şi de după Naşterea lui Hristos). Mama nu își privește Pruncul, ci mai degrabă se uită spre Iosif, văzându-i uluirea pentru această naștere minunată.

Pruncul Hristos este așezat în iesle, care are aspectul unui mormânt. Scutecele în care este înfășat (cu brațele încrucișate pe piept în chipul Crucii) au forma unor fâșii albe înguste, asemenea giulgiului de înmormântare. Albul simbolizează faptul că Pruncul, Dumnezeu fiind, este fără de păcat.

Ieslea se află în peștera întunecoasă, care prefigurează mormântul Domnului, dar și moartea şi pogorârea lui Hristos la iad. Peştera şi ieslea sunt dovezi ale profundei smerenii a Mântuitorului Hristos.

De asemenea, în peşteră, lângă iesle se află un bou şi un asin, detalii nemenţionate în Evanghelie, dar apar în fiecare icoană a Naşterii; scena e inclusă pentru a arăta îndeplinirea cuvintelor profetului Isaia, „Boul îşi cunoaşte Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3). În unele icoane ruseşti apare un cal în locul obişnuitului măgar, necunoscut în Rusia.

În unele icoane, magii sunt reprezentați pe cai, urmărind steaua, iar în altele aducând Pruncului daruri: aur ‒ ca pentru un Împărat (a cărui Împărăție nu va avea sfârșit), smirnă ‒ ca pentru Unul Care trece prin moarte și aduce Înviere; tămâie ‒ ca pentru Marele Arhiereu. Smirna și tămâia, împreună cu alte mirodenii, erau folosite în ritualul de înmormântare. Hristos, Arhiereul Veșnic, Se aduce pe Sine Însuși Jertfă, biruind păcatul și, odată cu păcatul, și moartea ‒ care este consecința păcatului. Sfântul Evanghelist Matei este singurul care menționează prezența magilor, dar nu ne consemnează numele sau numărul lor. Numărul tradițional de 3 (trei) este pus în legătură cu cele trei daruri care sunt oferite. În icoană, ei sunt reprezentați ca bărbați cu vârste diferite: unul tânăr, altul matur și celălalt bătrân. Aceasta semnifică faptul că Revelația este dată tuturor oamenilor, indiferent de vârsta lor fizică, dar pe măsura nivelului duhovnicesc și a puterii de înțelegere a tainelor dumnezeiești. Ei au străbătut o cale lungă spre cunoașterea Dumnezeului Celui Adevărat.

Păstorii sunt zugrăviți ascultând mesajul îngerului, iar unul dintre ei cântă din fluier de bucurie. Păstorii sunt primii care primesc vestea Întrupării lui Dumnezeu, fiind și primii care I se închină și cred în El.

În registrul inferior ne sunt zugrăvite două scene: scena spălării Pruncului de către moașe și scena petrecută între Iosif și ispititorul diavol.

Bătrânul Iosif este reprezentat în colțul din stânga-jos, așezat și foarte îngândurat. Această tulburare pricinuită de Nașterea lui Iisus ne este zugrăvită în Condacul al IV-lea din Acatistul Bunei Vestiri: „Vifor de gânduri necuviincioase având întru sine, înțeleptul Iosif s-a tulburat [...], dar cunoscând că zămislirea ta este de la Duhul Sfânt a zis: Aliluia”.

Diavolul (sub înfățișarea unui păstor), văzându-i credința îndoielnică, vine și-l ispitește, zicându-i că o fecioară nu poate naște, acesta fiind un lucru contrar legilor firii: „Aşa cum acest toiag (reprezentat îndoit sau rupt, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri) nu va mai putea să dea vlăstare, tot aşa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli prunc şi o fecioară nu poate să nască” (și deodată toiagul a înflorit). Această scenă ne este prezentată în Evanghelia apocrifă a lui Iacov. Iosif este reprezentat cu aureolă, deoarece este socotit în rând cu drepții lui Dumnezeu.

Scena spălării lui Iisus, prezentată în colțul din dreapta-jos al icoanei, ne este relatată în Evangheliile apocrife ale lui Iacov și Matei, unde se vorbește despre două femei – Salomeea și Zelemi – chemate de Iosif pentru a o asista la naștere pe Fecioara Maria. Moașele nu au fost menționate în Evangheliile canonice, deoarece prezența lor este de prisos: Maica Domnului a născut suprafiresc, fără dureri, iar Pruncul era cu totul curat și nu avea nevoie de spălare. Iisus Hristos S-a supus obiceiurilor și deprinderilor omenești, S-a supus tăierii împrejur și Botezului, deși El nu avea nevoie de toate acestea.

Cele mai vechi reprezentări ale Nașterii lui Hristos datează din secolele IV și VI (în Catacombele Sfântului Sebastian din Roma – secolul IV; un sarcofag de la Muzeul Lateran; îmbrăcămintea Evangheliei din Milano – secolul VI). Iconografia Nașterii Domnului s-a dezvoltat în secolul al VII-lea.

Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Anastasia, București, 2005, apud: https://doxologia.ro/icoana-nasterii-domnului