Sf. Chiril al Ierusalimului: Cateheze

 

Sf. Chiril Al Ierusalimului... by Hrab Alexandru

Sfântul Vasile cel Mare - Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureau

 

Sfântul Vasile cel Mare

 

 

Sfântul Vasile cel Mare († 379) s-a născut pe la 330 la Cezareea Capadociei dintr-o familie evlavioasă. Mama sa, Emilia, și bunica sa, Macrina, o ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul († 270), i-au dat de mic o creștere creștină aleasă. Și-a făcut mai întâi educația în familie cu tatăl său, retorul Vasile. A studiat apoi la retorii și filosofii timpului, la Cezareea Capadociei, apoi la Constantinopol și în cele din urmă, la Atena, unde a avut coleg și prieten pe Sfântul Grigorie de Nazianz și pe viitorul împărat Iulia Apostatul (361-363), asupra căruia ne-a lăsat un portret puțin măgulitor. Cei doi prieteni, Sfinții Vasile și Grigorie, cunoșteau la Atena doar două drumuri: drumul bisericii, pentru a asculta pe tâlcuitorii legii lui Dumnezeu, și drumul școlii, pentru a asculta lecțiile profesorilor lor.

Pe la 355 s-a întors în Cezareea Capadociei, unde a profesat un timp retorica. A primit apoi, botezul, a renunțat la lume și a intrat în monahism, împărțind averea la săraci. Pentru a se instrui în viața ascetică a călătorit în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.

La întoarcere, se retrase în Pont, pe malul răului Iris, unde fondă o mănăstire, în care organiză viața monahală cu regim chinovial, sau de obște. Aici se retrase pentru un timp și prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz. În acest timp scrise Sfântul Vasile Regulile vieții monahale, mari și mici, care se păstrează până azi în mănăstirile ortodoxe.

În singurătatea mănăstirii, el și prietenul său, Grigorie de Nazianz, alcătuiră o culegere de texte despre frumusețea vieții spirituale, cu titlu Filocalia = iubire de frumos.

În 364, a fost hirotonit preot, iar în 370, episcop la Cezareea Capadociei, unde păstorii cu mare autoritate nouă ani, până la moartea sa, la 1 ianuarie 379.

Sfântul Vasile e una dintre cele mai mari figuri ale creștinătății. A fost nu numai un mare învățat și un aspru ascet, ci și un vrednic episcop și un mare filantrop. În Cezareea Capadociei, a înființat instituții de asistență socială ca: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor decăzute, școli tehnice și spital, chiar și pentru leproși. Toate aceste așezăminte sunt cunoscute sub numele generic de Vasiliada. După moarte a primit numele de Vasile cel Mare și e sărbătorit la 1 ianuarie în fiecare an.

Operele pe care ni le-a lăsat dovedesc vasta sa cultură teologică și spiritul său atotcuprinzător. A lăsat opere dogmatice, ascetice, exegetice, omilii și cuvântări, panegirice, Regulile monahale mari și mici, canoane și o Liturghie care-i poartă numele.

Dintre acestea amintim: Contra lui Eunomiu, eretic arian extremist, conducătorul anomeilor, în 3 cărți, în care explică în chip admirabil dogma Sfintei Treimi. Lui Dumnezeu Tatăl, ca ființă supremă perfectă, necreată, Îi aparține din veci nenașterea, Fiului, consubstanțial și egal în dumnezeire cu Tată, Îi aparține nașterea din veci din Tatăl, iar Duhului Sfânt, egal în dumnezeire și cinstire cu Tatăl și cu Fiul, purcederea din veci din Tatăl.

Despre Sfântul Duh, în care arată dumnezeire, consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu fiul și rolul Sfântului Duh în viața Bisericii, revărsând prin sfintele Taine, permanent, harul Său sfințitor și înnoitor.

Exaimeron-ul, 9 omilii, în care explică, punând la contribuție știința antichității și a timpului său, crearea lumii până în ziua a cincea și toate fenomenele legate de actul creației.

Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa († 394), a completat-o scriind, în 379, lucrarea Despre facerea omului în ziua a șasea.

Sfântul Vasile cel Mare a scris o lucrare specială pentru educația tinerilor, intitulată Către tineri.

Singurătatea și farmecul culturii elene, iubirea ei de frumusețe – καλοκαγαθία, înflorirea și clocotirea ei bucurie de viață, încrederea ei în forțele creatoare ale omului au influențat pe marii Părinți ai gândirii creștine. În tratatul său Către tineri Sfântul Vasile nu interzice acestora cultura autorilor profani, ci le dă sfaturi utile despre modul cum trebuie culese, apreciate și studiate frumusețile literare și filosofice din opera autorilor profani. Sfaturile sale au valoare pentru toate timpurile[1].

---

[1] Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureau, Istoria bisericească universală, ed. I.B.M.B.O.R., București, 2004, pp. 196-198.

Sf. Vasile cel Mare - pr. Liviu Petcu

 

Sf. Vasile cel Mare

pr. Liviu Petcu

 

Pătruns de credința cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El.

Sfântul Vasile cel Mare

În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinți, opera sa constituie și astăzi un izvor bogat de învățăminte folositoare, iar exemplul vieții sale este unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârșirii creștine.

Opera Sfântului Vasile

Pe parcursul scurtei sale vieți, Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credința niceeană. Conținutul celor patru volume de mari dimensiuni care cuprind lucrările sale prezentate în Patrologia abatelui Migne este format din opere dogmatice, omilii și cuvântări, lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice și corespondență.

Dintre lucrările sale dogmatice, cea mai cunoscută și mai utilă este Despre Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la Scriptură și la tradiția creștină timpurie ca sprijin pentru doctrina ortodoxă referitoare la Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, iar cartea este bine structurată și edificatoare ca ton și substanță. În viziunea Sfântului Vasile, Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creștinismul, ci și prin Care crede. Întru lumina Lui vedem noi lumina. Împotriva învățăturilor greșite ale ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, și tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea suntlucrări de referință ce au făcut lumină în aceste capitole ale teologiei creștine, înlăturând confuziile de termeni și logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o adevărată enciclopedie a cunoștințelor vremii, altfel spus, o sumă a cunoștințelor științifice pe care le poseda marele ierarh, și anume: teologie, astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică și medicină, fiind prezentate în fața unui auditoriu creștin, pe care autorul l-a considerat, cel puțin inițiat, atât în problemele de credință, cât și în cele de știință ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale Sfântului, însă precizăm că au un conținut teologic, spiritual și moral deosebit de bogat.

Dintre scrisorile lui Vasile, au supraviețuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale unei naturi bogate, care, dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente profunde, o mare căldură sufletească, afecțiune. Dacă există și semne ale unui caracter meditativ adânc înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă pesimistă asupra vieții, trebuie să ne amintim că citim revelațiile de sine ale unui om care s-a luptat permanent cu boala și ale cărui zile erau pline de tulburări și anxietăți venite din afară.Cât despre trăirile sale sufletești, nici o descriere nu le prezintă atât de complet și atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenților, având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale se întind aproape pe tot parcursul vieții sale, din anul 357 până în 378. Cine dorește să înțeleagă existența acestui episcop din secolul al IV-lea, precum și complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori. Trebuiesc citite și recitite mai ales pentru a cunoaște în întregime sufletul îndurerat și neliniștit al Sfântului Vasile, tristețile sale, dezamăgirile sale, dar și devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa. Perfecțiunea stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine evidențiată ca în scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine diversitatea calităților care au stârnit admirația generațiilor următoare.

Sfântul Vasile cel Mare a fost și un mare iubitor al frumuseții celei netrecătoare. În anul 358, împreună cu Sf. Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la alcătuirea Filocaliei - o antologie de texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi creștinul studiind atent și cu discernământ filosofiile păgâne. Temele principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor și libertatea voinței.

Sfântul Vasile - remarcabil teolog

Ar fi incorect ca cineva să vadă în Vasile numai un administrator și organizator ecleziastic. Printre toate sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea fi numit, cu unele rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul depune mărturie (Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către contemporani atât pentru conținutul, cât și pentru forma lor. Educații și analfabeții, creștinii și păgânii, toți le citeau. Grigorie nu ezită să laude influența lor asupra propriei gândiri, vieți și aspirații și îl numește pe Vasile, maestrul stilului (Ep. 51). El și-a însușit prin studii îndelungate toată știința trecutului și a prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr de predici și scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice. Opera sa a exercitat o influență puternică nu numai asupra contemporanilor, ci și asupra Bisericii creștine de pretutindeni, până în zilele noastre.Patrologul F. Cayré consideră că "din punct de vedere literar, Sfântul Vasile pare să fie cel mai clasic dintre Părinții Greci" (Précis de Patrologie, 1939, p. 400).

Urmărind să instituie Crezul de la Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul până la el, sensurile teologice ale termenului consubstanțial. A adus și o contribuție hotărâtoare privind învățătura despre Sfânta Treime, prin impunerea expresiei trei ipostasuri pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei sistematică și prin concilierea ei cu expresia niceeană de o ființă. În plus, Sfântul Vasile a explicat pe larg posibilitățile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit considerabil la impunerea expresiei de o ființă în adevăratul ei înțeles, aducând pe cei mai mulți dintre monarhieni și arieni la credința cea adevărată. El înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o ființă, prin completarea ei cu termenul trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt numai niște roluri sau măști sau puteri fără consistență în ele înseși, având ca suport (ipostas) ființa cea unică, ci Ipostasuri sau Persoane real și etern subzistente. Sfântul Vasile cel Mare a completat expresia niceeană de o ființă cu expresia trei Ipostasuri fără să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească de adevăr, ci făcând-o acceptabilă în adevăratul ei înțeles.

Scrierile lui au constituit baza doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ținut la doi ani după moartea Sfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul împăratului ortodox Teodosie cel Mare, atunci când s-a adoptat formularea completă a Simbolului de credință.

Conchizând, putem spune că învățătura Sfântului Vasile este concentrată în jurul apărării doctrinei niceene împotriva diverselor partide ariene. Constituie marele merit al lui Vasile faptul că contribuit într-o mare măsură la clarificarea terminologiei trinitariene și hristologice.

Unitatea Bisericii a fost una din marile lui griji

Sfântul Vasile s-a preocupat intens și de unitatea Bisericii, încercând să curme ereziile și schismele din Biserică, prin "cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, orașele, pe particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare și vindecând peste tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin" (Sf. Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43). Problemele erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni, apolinariști etc., care rupseseră pe mulți episcopi ortodocși de propria lor Biserică. Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars și arienii au ales, pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de atunci, un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars următoarele: "Pentru că nedreptatea s-a înmulțit pe urma răcirii dragostei (Matei 24, 12) în cei mai mulți, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu toată adeveritatea și sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei lor aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea părți și în atâtea feluri (Evr., 1, 1)" (epistola 114, II).

Sfântul Vasile cel Mare - un păstor model

După moartea episcopului Eusebiu în anul 370, Vasile a devenit succesorul acestuia ca episcop de Cezareea, mitropolit al Capadociei și exarh al diocezei civile a Ponticului. În aceste roluri, și-a câștigat curând iubirea poporului. A fondat spitale pentru bolnavi și victimele bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini, astfel că Sfântul Grigore din Nazianz ajunge să vorbească de un întreg nou oraș. Grija lui pastorală pentru credincioșii săi se poate întrevedea privind modul organizării acestui complex al carității ce a fost numit după numele său - Vasiliada, dar și din polemicile lui scrise și orale pentru apărarea credinței ortodoxe.

Citind mai ales scrisorile lui, constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un teolog de seamă și un ierarh învățat, ci și un model de arhipăstor pentru turma lui, pentru care arată multă dragoste și grijă duhovnicească, intervenind pentru ea în momentele critice și de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele arhipăstor nu a trecut cu vederea nevoile pastorale ale credincioșilor, pe care îi vizita frecvent, spunându-le de fiecare dată cuvinte de învățătură. Sfântul Vasile a început mai întâi prin a înțelege el însuși trăirile sufletești ale lor și mai apoi prin a-i sfătui și a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar anumite situații, însă întotdeauna este evidențiată printr-o anumită cumpătare.

Sf. Vasile - mare predicator și comentator al Scripturii

Renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână și sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul convins până în adâncul ființei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea credincioșilor, adică pentru refacerea sau întărirea comuniunii lor cu Dumnezeu și cu ceilalți semeni. Predicile sale erau cunoscute până în Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.

Patrologul francez J. Tixeront este de părere că elocința Sfântului Vasile era mai puțin erudită și mai puțin strălucitoare decât a lui Grigore din Nazianz, dar mintea sa era mai sănătoasă, mai judicioasă și mai practică, iar discursul său, mai familiar și mai simplu(Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât de însuflețită ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul Grigorie de Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înțelept și natural, savant și înfrumusețat, o simplitate nobilă și delicată.

Sfântul Vasile se deosebește de marii săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii științifice despre cărțile Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este evidentă în numeroasele omilii, în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos instrumentele celei de-a doua Sofistici, ale metaforei, comparației, ecfrazei, ale figurilor de stil și paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor, dar a fost mai rezervat și nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu certitudine, unul dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaști ai Antichității, unul care combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii și claritatea expresiei. Și peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu dorește să placă ascultătorilor, ci să le atingă conștiințele.

Organizarea monahismului de către Sf. Vasile cel Mare

După cum se știe, tânărul Vasile a vizitat așezămintele din pustia egipteană la scurt timp după moartea marelui Antonie, în 356. Puțin după aceasta, în 357-358, a întemeiat el însuși el însuși o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că Vasile nu-l menționează defel pe Antonie, de aici reieșind faptul că Sfântul Vasile nu s-a simțit atras de viețuirea pustnicească. E posibil ca înclinația lui să fie motivată și de faptul că și-a dat seama de la bun început de pericolele pe care le putea presupune viața în singurătate.

Dar, în același timp, avea cunoștință de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de prezența în Asia Mică a unor comunități puternice și potențial violente, însă neorganizate, de asceți rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la Gangra, pentru comportamentul lor antisocial.

În jurul Sfântului Vasile cel Mare și a fraților veniți cu el în Pont încetul cu încetul s-au adunat singuraticii din apropiere și astfel s-a format o mănăstire mare, având toate de obște și supunându-se unui singure călăuze duhovnicești, care insufla deplină încredere, le împintenea râvna spre virtute și pe toți îi aducea la supunere

Rânduielile vieții obștești se așezau prin însuși mersul lucrurilor. Ca dreptar le slujeau întocmirile cunoscute în Orient pe care le potriveau situațiilor concrete ținând seama de nevoile locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile se consulta mereu cu frații, sta de vorbă cu ei, discutau și se înțelegeau, stabilind norme de urmat conforme cu învățăturile Sfintei Scripturi și folosind experiența Părinților recunoscuți ca trăitori după aceste învățături. Mai apoi, Sfântul Vasile s-a socotit să scrie toate aceste discuții și cuvântări, după metoda catehetică sub formă de întrebări și răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi și ele constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul răsăritean.

Activitatea Sfântului Vasile nu s-a mărginit însă numai la întemeierea acestei mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar ca un model, un dreptar, după care a mai pus temelia și la alte multe locuri ca locaș pentru asociațiile călugărești

Regulile sale monahale

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică. Sfântul a fost înainte de toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i îndruma pe oameni, cât și pentru a-i stăpâni în situațiile dificile, el pune bazele vieții monahale încă de la începutul activității sale. Regulile sale monahale, mari și mici, poartă totuși amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat, caracterizându-l într-un mod admirabil: așa cum era el de altfel, metodic, concis, înțelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului, păstrând însă aceeași atitudine și de-a lungul episcopatului său pe când încerca să rezolve cele mai delicate probleme care tulburau Biserica.

Ca și Epifaniu, Vasile, acest mare arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit susținător al monahismului. Ideea lui Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să reprezinte nu o simplă adunare de asceți, ci o comunitate reală, în care fiecare ar munci pentru bunăstarea tuturor, supunându-se el însuși ascultării unui stareț, care el însuși ar trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în istorie, cele trei virtuți fundamentale: sărăcia, castitatea și obediența, erau formulate explicit.

Sfântul Vasile nu a redactat reguli în sensul strict al cuvântului așa cum Occidentul este tentat să le asocieze. El nu a fondat propriu-zis un ordin, cia organizat monahismul răsăritean într-o formă care durează și astăzi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influențat remarcabil monahismul apusean. Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox cât și cel catolic, acesta din urmă prin intermediul Sfântului Ioan Casian, continuă să trăiască după rânduiala aflată în Regulile Sfântului Vasile cel Mare.

Așezământul filantropic Vasiliada

Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel Mare a fondat spitale pentru bolnavi și victime ale bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini. El căuta o aplicare practică a adevărurilor de credință, traducându-le personal în opere de caritate pentru cei nevoiași și suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa față de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul așezământ filantropic pe care credincioșii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile, așezământ care cuprindea de faptinstituții de asistență socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (și de leproși), școli tehnice. Și cum atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili de se mișca, dar nu lipsiți cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit și acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreținerea așezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile a trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care s-au abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la prețuri mari. Grâul adunat era apoi împărțit săracilor amenințați de foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de înfometați adunându-se în piețele Cezareei, unde el împărțea hrana trupească apoi treceau cu toții la biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu. Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă și foamete și Despre cuvintele Evangheliei "Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi".

Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice și sens de universalitate și oferind-o ca model statului roman. Această organizație a stimulat apoi organizațiile creștine similare din toată lumea.

Atitudinea Sfântului față de educația și cultura profană

Sfântul Vasile, ajuns student la Atena, și-a dat seama că "credința sa nu strică deloc cultura sa clasică de care a fost străbătută copilăria sa" (F. Cayré, op.cit., p. 399). Aici, tânărul Vasile a petrecut probabil cel puțin cinci ani, până prin 356 sau 357, avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeștri ai vremii: unul era creștin și se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân și se numea Himerius. Marele capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică și filosofie.

Sfântul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii și cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm și direct la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârșitul vieții sale, Sfântul Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-l cheltuise pentru vanitate, de tinerețea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învățăturile unei științe care a fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată (învățătura și trăirea creștină), și-a desfătat pe deplin privirea și și-a bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credințe și învățături.

Mitropolitul Cezareei, format atât la școala culturii antice cât și a Bisericii creștine și înzestrat cu o excepțională capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creștini să devină oameni desăvârșiți prin virtute și prin cunoașterea adevărului. Educația trebuie să-i formeze în așa fel încât să-și împlinească rostul vieții. De aceea, lucrul cel mai important este ca tinerii să știe că viața are un scop. Literaturii clasice grecești, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deținut de Sfânta Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaționale. Studiul scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecție judicioasă din operele poeților, istoricilor și retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii creștini la acest discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către tineri asupra felului de a citi cu folos cărțile păgânilor, care este socotit, cu drept cuvânt, un adevărat testament al experienței sale pedagogice.Fără îndoială, marele arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinței, însă credința sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost insuflată încă din copilărie.

Liturghia, molitvele și rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare

Ca martor al activităților sale liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta Liturghie ce-i poartă numele s-a păstrat cel puțin în elementele sale esențiale,în nucleul său, căci în decursul timpului a suferit unele modificări. Ca și în cazul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi numele Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la el sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol și Evanghelie) și rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul originar, de provenință antiohiană (siriană) și capadociană în Liturghia noastră. Partea de la început (până la Apostol) și cea de la sfârșit, precum și unele cântări și rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de astăzi (ca imnul Unule-Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinței și Axionul, precum și ritualul Vohodului cel mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri), reprezintă adaosuri posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări proprii și mai târzii ale Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanț (cf. Pr.Prof. Ene Braniște, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creștin).Ceea ce aparține sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în taină de către preot (arhiereu) pentru sfințirea Darurilor. Era în Biserica veche obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în cadrul rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creștine de pretutindeni, să se adopte rugăciuni personale pentru sfințirea Darurilor, adică anaforale redactate de către unii din marii ierarhi, care erau și buni teologi și liturghisitori, cunoscuți prin pietatea ori prin cultura și viața lor morală și spirituală de înalt nivel. Ca și alți contemporani ai săi, Sfântul Vasile a compus și el o anafora proprie, care pentru profunzimea teologică și pentru frumusețea literară a stilului, a fost acceptată cu vremea și generalizată în întrebuințarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale (naționale), fiind consfințită, alături de cea atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, ca un "textus receptus", adică definitiv și nemodificabil. Autenticitatea ei este destul de bine confirmată de contemporani și de documente posterioare epocii Sfântului Vasile (Ibidem).

Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasileeste utilizată în cadrul Bisericii Ortodoxe în duminicile Postului Paștelui și în posturile sărbătorilor, ca și la sărbătoarea Sfântului Vasile (1 ianuarie), în total, de zece ori pe an.

Deci, caracteristicile ei primordiale constituie, precum am precizat, rezultatul muncii Sfântului Vasile însuși. Sfântul Vasile a rânduit și Ceasuri, adevărate ore ale fântânilor cerești, pentru ca orice credincios, de atunci, de după el și acum, să poată scoate cu bucurie apa vie, duh și viață din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3). De la el ne-au rămas și frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel Mare și Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui și la anumite slujbe.

Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor

Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei.

Creștinii din provincia Capadocia, din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel Mare, în legături directe cu creștinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), precum și cu creștinii mai depărtați de nordul Dunării, din răsăritul Daciei Nord-Dunărene. Cunoaștem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile se afla în relații de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea amintită "prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era creștin".Este bine cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea Capadocia cu Junius Soranus, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goți în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.

Junius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră, nepoți și mulți prieteni, care se aflau în cele mai bune relații cu familia Sfântului Vasile cel Mare și cu prietenii acesteia. Junius Soranus, ruda și prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal și de situația creștinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).

Sfântul Sava Gotul era, după cum spune actul său martiric, got de neam și trăia în Gotia (Martiriul Sfântului Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători (V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 137).

Moaștele au fost trimise, după toată probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători și istorici, fie mai de grabă prin Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înțelegem scrisorile 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulțumește arhiepiscopului Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaștele Sfântul Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulțumește în două scrisori 164 și 165, prietenului și compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, în termeni foarte călduroși.

În decursul timpului, ideile Sfântului Vasile cel Mare au influențat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski († 1794) ca și pe alte căi, astfel că viața monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunțat caracter vasilian.

Alătur de cinstirea cultică și folclorică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări, purtarea numelui său de către mulți români etc., poporul român l-a preamărit pe marele ierarh în colindele sale, creații născute din textul Scripturii și din sufletul cald și nobil al poporului român.

Chemarea la Domnul a Sfântului Vasile

Pătruns de credința cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El. Și iată că întâlnirea și unirea lui cu Dumnezeu în viața veșnică a survenit repede, la nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă și chinuit de boală - Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecțiune severă a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) -, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul la 1 ianuarie 379.

Prin viața și lucrările sale, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de arhiereu dedicat cu totul Bisericii. El a exercitat o puternică și permanentă influență asupra gândirii și vieții creștine vreme de peste 16 secole.

(Articol postat pe site-ul doxologia.ro, la 30 Ianuarie 2012, semnat de pr. Liviu Petcu)

Sursa: http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare-103164.html#sthash.lvmi14X0.dpuf

Trebuie să ne apropiem de preot ca de Hristos, că El săvârșește și acum Taina Sfintei Împărtășanii. Mai mare este milostenia decât jertfa. Trebuie să se săvârșească întâi milostenia și numai după aceea să afierosim bisericii vase sfinte de mare preț - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Trebuie să ne apropiem de preot ca de Hristos, că El săvârșește și acum Taina Sfintei Împărtășanii. Mai mare este milostenia decât jertfa. Trebuie să se săvârșească întâi milostenia și numai după aceea să afierosim bisericii vase sfinte de mare preț[1]

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Să ne atingem și noi de poalele haine Lui! Dar, mai bine spus, dacă vrem putem să-L avem pe Hristos în întregime. Și acum trupul Lui stă în fața noastră; nu numai haina Lui, ci și trupul Lui. Nu numai ca să ne atingem de El, ci să-L și mâncăm și să ne săturăm. Să ne apropiem deci de El, cu credință, fiecare cu boala lui! Dacă ei care s-au atins de poalele haine Lui au atras o atât de mare putere, cu mult mai mult noi, care-L ținem în întregime! A ne apropia cu credință nu înseamnă numai a primi sfintele taine ce stau înaintea noastră, ci și a le atinge cu inima curată și a fi însuflețiți de același gânduri și simțăminte ca și cum ne-am apropiat de Însuși Hristos. Ce dacă nu-I auzi glasul? Dar Îl vezi pe Sfânta Masă! Dar, mai bine spus, Îi auzi și glasul! Îți grăiește prin evangheliști.

Credeți, dar, că și acum este Cina cea de Taină la care Domnul a mâncat. Întru nimic nu se deosebește aceea de aceasta. Pe aceasta n-o săvârșește un om, iar pe cealaltă Hristos, ci El o săvârșește și pe aceasta și pe aceea. Când îl vezi pe preot că-ți dă trupul și sângele Lui, nu socoti că preotul face asta, ci că mâna lui Hristos se întinde spre tine. După cum atunci când te botez, nu te botează preotul, ci Dumnezeu este Cel Care-ți ține capul cu putere nevăzută; și nici înger, nici arhanghel, nici altcineva nu îndrăznește să se apropie și să te atingă, tot așa și acum. Când Dumnezeu ne naște prin baia botezul, darul este numai al Lui. Nu vezi că aici pe pământ cei care înfiază pe cineva nu îngăduie ca slugile lor să facă acte înfiere, ci ei înșiși se duc la tribunal? Tot așa și Dumnezeu n-a îngăduit ca îngerii să ne facă acest, ci El Însuși este de față, poruncind și zicând: „Și tată al vostru să nu numiți pe pământ”[2]. Hristos n-a spus aceste cuvinte ca să disprețuim pe părinți, ci ca, înaintea tuturor acestora, să preferi pe Creatorul tău, pe Cel Ce te-a înscris printre copiii Lui. Că Cel Ce a dat ceea ce-i mai mult, adică pe El Însuși, cu mult mai mult nu va refuza să-ți dea și trupul Său.

Să auzim, dar, și preoți și credincioși, de ce am învredniciți! Să auzim și să ne cutremurăm! Ne- dat să ne săturăm cu sfântul Lui trup! S-a da pe El Însuși jertfă! Ce cuvânt de apărare mai avem când fiind hrăniți așa păcătuim atât! Când mâncând Mielul, suntem lupi! Când fiind hrăniți cu Oaia, răpim ca leii! Taina aceasta a sfintei împărtășanii ne poruncește să fim totdeauna curați nu numai de jaf și de răpire, dar chiar de cea mai mică dușmănie. Că taină a păcii este taina aceasta. Taina aceasta nu ne lasă să ne lipim inima de bani. Dacă Dumnezeu nu S-a cruțat pe El Însuși pentru noi, ce n-am merita dacă am cruța banii, dar nu ne-am cruța sufletul, pentru care Hristos nu S-a cruțat pe sine? Dumnezeu a dat iudeilor în fiecare an un număr de sărbători ca să-și aducă aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu. Ție însă, prin aceste sfintei taine, să-ți aducă aminte în fiecare zi de binefacerile lui Dumnezeu. Nu te rușina deci de cruce! Ea este cinstea noastră! Ea este taina noastră! Cu acest dar să ne împodobim. Cu el să ne gătim! De aș spune că Dumnezeu a întins cerul, că a făcut marea și uscatul, că a trimis profeții și îngerii, nu voi spune nimic egal crucii. Crucea este capul tuturor bunătăților, că Dumnezeu n-a cruțat pe Fiul Său pentru mântuirea slugilor Sale, înstrăinate de El. Nici un Iuda să nu se apropie de aceasta masă, nici un Simon Magul! Că și unul și altul au pierit din pricina iubirii de argint! Să fugim de această prăpastie; nici să socotim că ne este de ajuns spre mântuire dacă facem dar acestei sfintei mese un potir de aur bătut în pietre scumpe dezbrăcând pe văduvă și orfani. Dacă vrei să cinstești jertfa, adu-I sufletul pentru care Hristos S-a jertfit. Sufletul fă-ți-l de aur. Care ți-i câștigul dacă sufletul ți-i mai rău decât plumbul și lutul, iar potirul dăruit, de aur? Nici unul! Să nu căutăm, dar, să dăruim bisericii vase de aur, ci să căutăm ca ele să fie și din muncă cinstită. Munca aceasta cinstită, în care nu intră nici jaful, nici furtul, este mai de preț decât aurul din potirul dăruit! Biserica nu-i un loc unde se adună vase de aur și de argint, ci un loc de adunare a îngerilor; De aceea trebuie să aducem la biserică sufletele noastre. Dumnezeu Se apropie de darurile noastre de aur numai dacă și sufletul nostru este de aur. Nu este de argint masa aceea de la Cina cea de Taină, nici nu era de aur potirul din care a dat Hristos ucenicilor sângele Său! Dar toate erau de preț, toate înfricoșătoare, pentru că erau pline de Sfântul Duh! Vrei să cinstești trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când este dezbrăcat! Nu-l cinsti aici în biserică cu haine de mătase, iar afară Îl lași să degere de frig, că n-are cu ce se îmbrăca! Cel care a spus „Acesta este trupul Meu”[3], și prin cuvânt a întărit lucrul, Același a spus și: „Flămând M-ați văzut și nu M-ați hrănit”[4] și „Întrucât n-ați făcut unui a dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut”[5]. Trupul lui Hristos de pe altar n-are nevoie de acoperăminte prețioase, ci de suflet curat; dar cel gol cel flămând are nevoie de multă îngrijire. Să învățăm, dar, să filozofăm și să cinstim pe Hristos, așa cum El vrea. Cea mai plăcută cinste pentru Cel pe Care Îl cinstim este să-l cinstim așa cum vrea El, nu cum socotim noi. Și Petru socotea că-L cinstește, oprindu-L să-i spele picioarele[6]. Dar ceea ce voia să facă nu era de cinste, ci cu totul dimpotrivă. Tot așa și tu, cinstește-L pe Hristos cu cinstea pe care El ți-a cerut-o, cheltuind cu săracii avuția ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur.

Și acestea le spun NU ca să vă opresc de a face daruri bogate bisericii! Cer însă ca, odată cu aceste daruri. Ba chiar înainte de acestea, să faceți milostenie! Dumnezeu primește și darurile voastre, dar cu mult mai mult milostenie voastră. Într-un caz se folosește numai cel ce face darul, în celălalt, și cel care-l primește; într-un caz, darul pare a fi prilej de ambiție, în celălalt, întreg darul este milostenie și iubire de oameni. Care e folosul când sfânta masă e plină de potire de aur, iar Hristos piere de foame? Satura-L pe El mai întâi, că-i flămând, și după aceea împodobește-I din belșug și masa Lui! Faci potir de aur, dar nu dai un pahar cu apă rece! Și care-i folosul? Îmbraci sfânta masă cu stofe brodate cu aur, iar lui Hristos nu-I dai nici acoperământul de care are nevoie! Care-i câștigul faptei tale? Spune-mi, dacă ai vedea pe cineva lipsit de hrana cea de toate zilele și l-ai lăsa să piară de foame, dar i-ai îmbrăca cu argint masa lui, ți-ar mulțumii oare? Nu s-ar supăra mai degrabă pe tine? La fel, dacă ai vedea pe cineva că umblă în zdrențe și că îngheață de frig și nu i-ai da o haină să se îmbrace, dar i-ai înălța statuie de aur, spunând că faci asta în cinstea lui, nu ți-ar spune, oare că-ți bați joc de el, n-ar socoti o ocară fapta ta, și încă cea mai mare ocară? Același lucru gândește-l și de Hristos, când colindă străzile și drumurile străin și pribeag căutându-Și adăpost. Nu vrei să-L primești, dar împodobești pardoseala bisericilor Lui, împodobești zidurile lor și capetele coloanelor lor! Atârni candele cu zale de argint în biserica Lui, dar pe El, înlănțuit în temniță, nici nu vrei să-L vezi!

Și spun acestea nu ca să te împiedic să fii darnic cu biserica lui Hristos, ci te îndemn să faci daruri bisericii odată cu milosteniile, dar, mai bine spus, acestea înaintea acelora. Nimeni nu te-a ținut vreodată de rău dacă n-ai făcut daruri bisericii; dar te-a amenințat Hristos și cu iadul și cu focul cel nestins și cu osânda la un loc cu demonii dacă nu faci milostenii. Să nu împodobim, dar, biserica și să trecem cu vederea pe fratele nostru care-i strâmtorat și necăjit. Biserica aceasta e mai de preț decât cealaltă biserică. Odoarele scumpe pe care le dăruiești bisericii pot fi luate și de împărați necredincioși și de tirani și de tâlhari. Dar tot ce faci pentru fratele tău flămând, străin și gol, nici diavolul nu poate jefui; se află într-o vistierie care nu poate fi jefuită.

Poate că cineva mă va întreba:

- Dar atunci pentru ce Hristos a spus: „Pe săraci pururi îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea?[7]”

- Dar tocmai pentru aceasta trebuie să-L miluim, că nu-L avem pe El pururi flămând, ci numai în viața aceasta. Iar dacă vrei să cunoști tot înțelesul spuselor Domnului, află că aceste cuvinte n-au fost spuse pentru ucenici, chiar dacă pare așa, ci pentru slăbiciunea femeii care I-a uns picioarele cu mir[8]. Pentru că ea era încă nedesăvârșită, iar ucenicii puneau la îndoială fapta ei; Domnul a spus aceste cuvinte ca să încurajeze. Că a grăit așa, ca s-o mângâie a adăugat: „Pentru ce faceți supărare femeii?”[9] Iar că noi Îl avem pe Hristos pururea cu noi, o spune El Însuși: „Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”[10]. Din toate acestea se vede că Domnul nu pentru altă pricină a spus aceste cuvinte, ci pentru ca nu cumva mustrarea pe care au făcut-o ucenicii femeii să nu veștejească credința ei atunci odrăslită. Și să nu aducem, dar, ca argument împotriva milosteniei cuvintele Domnului spuse pentru oarecare iconomie, ci să citim toate legile puse de El despre milostenie, atât în Noul cât și în Vechiul Testament, ca să depunem multă râvnă pentru milostenie. Că milostenia ne curățește păcatele: „Dați milostenie, spune Domnul, și toate vă vor fi curate”[11]. Milostenia e mai mare decât jertfa: „milă voiesc, iar nu jertfă”[12]. Milostenia deschide cerurile: „Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit spre pomenirea înaintea lui Dumnezeu”[13]. Milostenia este mai necesară decât fecioria. Fecioarele care n-au făcut milostenie au fost aruncate afară de cămara de nuntă și au intrat numai cele ce făcuseră milostenie[14].

Pe acestea toate știindu-le, să semănăm cu dărnicie, ca să secerăm rod și mai îmbelșugat și să avem parte de bunătățile cele viitoare cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în veci, Amin.

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a III-a. Omilii la Matei, PSB 23, Omilia L „Slobozind mulțimile, S-a suit în munte ca să Se roage îndeosebi. Și făcându-se seară este singur acolo. Iar corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de valuri, că era vântul împotrivă”, Ed. IBMBOR. București, 1994, pp. 582-586.

[2] Matei 23, 9.

[3] Matei 26, 26.

[4] Matei 25, 45.

[5] Matei 25, 42.

[6] Ioan 13, 8.

[7] Matei 26, 11.

[8] Matei 26, 6-13.

[9] Matei 26, 10.

[10] Matei 28, 20.

[11] Luca 11, 41.

[12] Osea 6, 6; Matei 9, 13.

[13] Fapte 10, 4.

[14] Matei 25, 1-13.

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun

 

Căutând pe net nu am găsit nici unde scrisoarea 125 a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, un al episcop aflat în surghiun. De aceea având în vedere că a fost și praznicul Sfinților Trei Ierarhi, am considerat să vă pun în atenție această scrisoare plină de semnificații duhovnicești, care pot sluji tuturor oamenilor mai ales atunci când sunt la necazuri și supărări.

 

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun[1]

 

            Haide să-ți storc iarăși buboiul tristeții, să-ți împrăștii gândurile care au adus norul acesta! Ce te întristează, ce te amărăște? Că e cumplită furtuna și amar prăpădul care a cuprins Biserica? Aceasta o știu și eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am să-ți zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvășită de furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să țină în mâini cârma și vâslele, își strâng în mâini genunchii, neștiind ce să facă în fața greutăților furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau întinși în așternuturile lor, plângând și văitându-se. Așa se întâmplă pe mare. Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase. Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui maistru corăbier, ci cu un semn potolește tulburarea. Dacă L-ai ruga de multe ori și nu te-a auzit, nu-ți pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei. N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie aruncați în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duși în robie, după ce au fost duși în țară barbară, după ce și-au pierdut patria, după ce pierduseră nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu, Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea și a împrăștiat focul. Focul neputând suferi virtutea drepților, a izbucnit afară și i-a ars pe cei pe care i-a găsit lângă cuptorul caldeean[2]. Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în biserică; au chemat în jurul lor întreaga fire, și pe cea văzută, și pe cea nevăzută, pe îngeri și puterile; și astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: „Binecuvântați, toate lucrurile Domnului, pe Domnul”[3]. Ai văzut că răbdarea drepților a prefăcut focul în rouă, l-a rușinat pe tiran și l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: „Mare este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”[4]? Și iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor: casa le era confiscată și averile luate[5].

            Așadar, nu te întrista, nu te neliniști. Eu, când am fost izgonit din oraș, n-am gândit așa, ci îmi spuneam: <<Dacă vrea împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! „Al Domnului este pământul și plinirea lui>>[6]. Dacă vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă[7]. Dacă vrea să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona[8]. Dacă vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel[9]. Dacă vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei[10]. Dacă vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ștefan, întâiul mucenic[11]. Dacă vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul[12]! Dacă vrea să-mi ia averile, să mi le ia! <<Gol am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce>>[13]. Pe mine mă înseamnă Apostolul: <<Dumnezeu nu caută la fața omului>>[14]; și <<Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos>>[15]. Iar David mă înarmează când spune: <<Și am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat>>”[16].

            Multe au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una a aceasta, să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă scoată Hristos din împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin această, dacă tot se încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o casă întreagă după ce au mâncat[17]. Să-l doboare chiar pe Domnul, Care după Cină, i-a împărtășit pe apostoli[18]. Spun că m-am culcat cu femei. Dezbrăcați-mi trupul meu, și veți găsi mortificarea mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreșit te întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu îndrăzneală prin piață, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăși, adu-ți aminte de bogat și de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta și cine s-a desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul și biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în profiră și vizon? Unde sun lictorii? Unde sunt însoțitorii și mesele împărătești? N-a fost dus ca un hoț legat în mormânt, plecând din lume cu sufletul gol? Nu striga el zadarnic: „Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă să-mi răcorească limba, căci cumplit mă chinui”[19]? Pentru ce-l numești, bogatule pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viața? Acela găzduia în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar plâns și tânguit că n-a fost vrednici de o picătură de apă, când a avut atâta bogăție! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dar săracului nici măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, și n-a secerat. Și asta e o rânduială a Stăpânului, că i-a pus pe păcătoși cu pedepsele lor față cu drepții cu răsplățile lor, ca să se vadă unii pe alții și să se cunoască unii pe alții. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe tiranul lui și fiecare tiran îl va vedea pe mucenicul pe care l-a chinuit. Nu sunt cuvintele mele. Ascultă ce zice Înțelepciunea: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feței celor ce l-au necăjit pe el”[20]. După cum unui călător care merge pe arșiță, ars de sete și topit de foame, când dă de un izvor și de o masă bogată cu tot felul de mâncăruri pe ea, dar este împiedicat de unul mai puternic să se atingă de masă și să guste din mâncăruri, i se mărește chinul și suferința, că stă lângă masă, dar nu poate să mănânce că stă lângă izvor și nu poate să bea, tot așa și în ziua judecății, cei necredincioși îi văd pe sfinți veselindu-se, dar nu pot să guste din masa împărătească. Dumnezeu vrând să-l pedepsească pe Adam, l-a pus să lucreze pământul în fața raiului, ca să aibă totdeauna durerea în suflet văzând fiecare zi locul acela plăcut din care a ieșit. Da, aici nu ne întâlnim cu alții, dar acolo nimeni nu ne împiedică să ne vedem unii pe alții. Îi vom vedea pe cei ce ne-au surghiunit, așa cum l-a văzut Lazăr pe bogat și cum îi vor vedea mucenicii pe tirani. Nu te întrista, dar! Adu-ți aminte de cuvintele profetului, care spune: „Nu vă temeți de ocara oamenilor și nu vă lăsați doborâți de hulirea lor; ca lâna de molii, așa se vor mânca, și ca o haină se vor învechi”[21]. Gândește-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ține lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ți aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alții că are că are în el pe diavolul, că e mincinos și profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător și băutor de vin”[22]; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”[23]. Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie și când L-au scuipat în față? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când Îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când Îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oțet și fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când Îl târau câinii aceia setoși de sânge? Ce ai de zis când era gol la patimi, când toți ucenicii L-au părăsit când unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au luat-o la fugă, și numai El stătea gol în mijlocul mulțimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toți. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu l-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ți aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare și că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ți aminte că și apostolii au fost izgoniți pretutindeni, că stăteau ascunși și nu puteau să se arate în orașe. Adu-ți aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul[24], iar Pavel, de o vânzătoare de purpură[25], că nu aveau încredere în cei bogați. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot așa și acum, nu te întrista! Am auzit și eu de flecarul acela, de Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa pe scaunul episcopal, că i-a prigonit pe toți frații care n-au vrut să aibă părtășie cu el, pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisoare din pricina mea. Are înfățișare de oaie, dar este lup; are chip de episcop, dar este adulter. Că este adulteră femeia care trăiește cu un alt bărbat cât timp bărbatul ei este în viață. Tot așa și acesta este adulter, nu cu trupul, ci cu duhul, că, fiind eu în viață, mi-a răpit scaunul Bisericii.

            Îți trimit această scrisoare din Cucuson, unde a poruncit împărătească să fiu surghiunit. Multe necazuri am avut pe drum, dar n-am ținut seamă de ele. Când am ajuns în Capadocia și în Taurocilicia, au ieșit întru întâmpinarea mea multe cete de sfinți părinți, și nu numai aceștia, ci și mulțime de monahi și monahii, care vărsau nemuritoare izvoare de lacrimi. Plângeau când vedea că sunt dus în surghiun și spuneau între ei: „Mai de folos era ca soarele să-și acopere razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. Acestea m-au tulburat și m-au întristat, că-i vedeam pe toți plângând pentru mine. De toate celelalte necazuri ce-am avut pe drum n-am ținut seama. Tare bine m-a primit episcopul orașului acestuia și mi-a arătat multă dragoste, atâta dragoste încât, dacă ar fi fost cu putință și dacă eu n-aș fi păzit canoanele, mi-ar fi dat scaunul lui episcopal. Te rog dar, stăruitor te rog, căzându-ți la picioare, aruncă jalea tristeții tale, fă pomenire de mine în fața lui Dumnezeu și, te rog, răspunde-mi la scrisoare.[i]

---

[1] Scrisă din Cucuson în anul 404.

[2] Cf. Dan. 3, 22.

[3] Cânt. tin. 34.

[4] Dan. 3, 28.

[5] Cf. Dan. 3, 29.

[6] Ps. 23, 1.

[7] Cf. Evr. 11, 37.

[8] Cf. Iona 1, 15.

[9] Cf. Dan. 3, 21.

[10] Cf. Dan. 6, 17.

[11] Cf. Fapte 7, 58.

[12] Marcu 6, 27.

[13] Iov 1, 21.

[14] Gal. 2,6.

[15] Gal. 1, 10.

[16] Ps. 118, 46.

[17] Cf. Fapte 16, 33.

[18] Cf. Matei 26, 36.

[19] Luca 16, 24.

[20] Înț. Sol. 5, 1.

[21] Is. 51, 7-8.

[22] Luca 7, 34.

[23] Matei 9, 34.

[24] Cf. Fapte 9, 43.

[25] Cf. Fapte 16, 14-15.

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisorile către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane, traducere din limba greacă veche și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 209-214.