Parintii Bisericii - Invatatorii Nostri Vol I - Liviu Petcu

 

Parintii Bisericii - Invatatorii Nostri Vol i - Liviu Petcu by fragmente

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilie la Duminica Fiului Risipitor: Nu deznădăjdui!

Sfântul Ioan Gură de Aur: Către cei ce lasă slujbele bisericeşti şi se duc la petreceri

Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre blândețe și lașitate

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica vameșului și a fariseului

Sfântul Ioan Gură de Aur - Problemele vieții

 

Sfantul Ioan Gura de Aur Problemele Vietii by Anamaria Filimon

Despre mersul la biserică - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Despre mersul la biserică

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).

Dar şi cât stai în biserică purtarea ta este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.

Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă, desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.

Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri închinate Preasfintei Treimi.

Şi când va veni vremea sfintei împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.

Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia? Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne îngăduie cu îndelungă-răbdare. Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor duhovniceşti.

Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?

Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

Sfântul Apostol spune: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11; 27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.

Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea. Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.

Cu toate acestea, mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică? Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre, pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.

Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.

Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu[1].

 

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Edit. Egumenița/Cartea Ortodoxă, pp. 165-172.

Canonul Ortodoxiei - Volumul I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole

 

Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole [Edit. Diacon Ioan I. Ica Jr.] by Negru George

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun

 

Căutând pe net nu am găsit nici unde scrisoarea 125 a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, un al episcop aflat în surghiun. De aceea având în vedere că a fost și praznicul Sfinților Trei Ierarhi, am considerat să vă pun în atenție această scrisoare plină de semnificații duhovnicești, care pot sluji tuturor oamenilor mai ales atunci când sunt la necazuri și supărări.

 

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun[1]

 

            Haide să-ți storc iarăși buboiul tristeții, să-ți împrăștii gândurile care au adus norul acesta! Ce te întristează, ce te amărăște? Că e cumplită furtuna și amar prăpădul care a cuprins Biserica? Aceasta o știu și eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am să-ți zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvășită de furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să țină în mâini cârma și vâslele, își strâng în mâini genunchii, neștiind ce să facă în fața greutăților furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau întinși în așternuturile lor, plângând și văitându-se. Așa se întâmplă pe mare. Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase. Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui maistru corăbier, ci cu un semn potolește tulburarea. Dacă L-ai ruga de multe ori și nu te-a auzit, nu-ți pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei. N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie aruncați în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duși în robie, după ce au fost duși în țară barbară, după ce și-au pierdut patria, după ce pierduseră nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu, Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea și a împrăștiat focul. Focul neputând suferi virtutea drepților, a izbucnit afară și i-a ars pe cei pe care i-a găsit lângă cuptorul caldeean[2]. Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în biserică; au chemat în jurul lor întreaga fire, și pe cea văzută, și pe cea nevăzută, pe îngeri și puterile; și astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: „Binecuvântați, toate lucrurile Domnului, pe Domnul”[3]. Ai văzut că răbdarea drepților a prefăcut focul în rouă, l-a rușinat pe tiran și l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: „Mare este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”[4]? Și iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor: casa le era confiscată și averile luate[5].

            Așadar, nu te întrista, nu te neliniști. Eu, când am fost izgonit din oraș, n-am gândit așa, ci îmi spuneam: <<Dacă vrea împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! „Al Domnului este pământul și plinirea lui>>[6]. Dacă vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă[7]. Dacă vrea să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona[8]. Dacă vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel[9]. Dacă vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei[10]. Dacă vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ștefan, întâiul mucenic[11]. Dacă vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul[12]! Dacă vrea să-mi ia averile, să mi le ia! <<Gol am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce>>[13]. Pe mine mă înseamnă Apostolul: <<Dumnezeu nu caută la fața omului>>[14]; și <<Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos>>[15]. Iar David mă înarmează când spune: <<Și am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat>>”[16].

            Multe au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una a aceasta, să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă scoată Hristos din împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin această, dacă tot se încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o casă întreagă după ce au mâncat[17]. Să-l doboare chiar pe Domnul, Care după Cină, i-a împărtășit pe apostoli[18]. Spun că m-am culcat cu femei. Dezbrăcați-mi trupul meu, și veți găsi mortificarea mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreșit te întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu îndrăzneală prin piață, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăși, adu-ți aminte de bogat și de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta și cine s-a desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul și biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în profiră și vizon? Unde sun lictorii? Unde sunt însoțitorii și mesele împărătești? N-a fost dus ca un hoț legat în mormânt, plecând din lume cu sufletul gol? Nu striga el zadarnic: „Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă să-mi răcorească limba, căci cumplit mă chinui”[19]? Pentru ce-l numești, bogatule pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viața? Acela găzduia în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar plâns și tânguit că n-a fost vrednici de o picătură de apă, când a avut atâta bogăție! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dar săracului nici măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, și n-a secerat. Și asta e o rânduială a Stăpânului, că i-a pus pe păcătoși cu pedepsele lor față cu drepții cu răsplățile lor, ca să se vadă unii pe alții și să se cunoască unii pe alții. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe tiranul lui și fiecare tiran îl va vedea pe mucenicul pe care l-a chinuit. Nu sunt cuvintele mele. Ascultă ce zice Înțelepciunea: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feței celor ce l-au necăjit pe el”[20]. După cum unui călător care merge pe arșiță, ars de sete și topit de foame, când dă de un izvor și de o masă bogată cu tot felul de mâncăruri pe ea, dar este împiedicat de unul mai puternic să se atingă de masă și să guste din mâncăruri, i se mărește chinul și suferința, că stă lângă masă, dar nu poate să mănânce că stă lângă izvor și nu poate să bea, tot așa și în ziua judecății, cei necredincioși îi văd pe sfinți veselindu-se, dar nu pot să guste din masa împărătească. Dumnezeu vrând să-l pedepsească pe Adam, l-a pus să lucreze pământul în fața raiului, ca să aibă totdeauna durerea în suflet văzând fiecare zi locul acela plăcut din care a ieșit. Da, aici nu ne întâlnim cu alții, dar acolo nimeni nu ne împiedică să ne vedem unii pe alții. Îi vom vedea pe cei ce ne-au surghiunit, așa cum l-a văzut Lazăr pe bogat și cum îi vor vedea mucenicii pe tirani. Nu te întrista, dar! Adu-ți aminte de cuvintele profetului, care spune: „Nu vă temeți de ocara oamenilor și nu vă lăsați doborâți de hulirea lor; ca lâna de molii, așa se vor mânca, și ca o haină se vor învechi”[21]. Gândește-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ține lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ți aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alții că are că are în el pe diavolul, că e mincinos și profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător și băutor de vin”[22]; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”[23]. Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie și când L-au scuipat în față? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când Îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când Îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oțet și fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când Îl târau câinii aceia setoși de sânge? Ce ai de zis când era gol la patimi, când toți ucenicii L-au părăsit când unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au luat-o la fugă, și numai El stătea gol în mijlocul mulțimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toți. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu l-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ți aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare și că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ți aminte că și apostolii au fost izgoniți pretutindeni, că stăteau ascunși și nu puteau să se arate în orașe. Adu-ți aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul[24], iar Pavel, de o vânzătoare de purpură[25], că nu aveau încredere în cei bogați. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot așa și acum, nu te întrista! Am auzit și eu de flecarul acela, de Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa pe scaunul episcopal, că i-a prigonit pe toți frații care n-au vrut să aibă părtășie cu el, pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisoare din pricina mea. Are înfățișare de oaie, dar este lup; are chip de episcop, dar este adulter. Că este adulteră femeia care trăiește cu un alt bărbat cât timp bărbatul ei este în viață. Tot așa și acesta este adulter, nu cu trupul, ci cu duhul, că, fiind eu în viață, mi-a răpit scaunul Bisericii.

            Îți trimit această scrisoare din Cucuson, unde a poruncit împărătească să fiu surghiunit. Multe necazuri am avut pe drum, dar n-am ținut seamă de ele. Când am ajuns în Capadocia și în Taurocilicia, au ieșit întru întâmpinarea mea multe cete de sfinți părinți, și nu numai aceștia, ci și mulțime de monahi și monahii, care vărsau nemuritoare izvoare de lacrimi. Plângeau când vedea că sunt dus în surghiun și spuneau între ei: „Mai de folos era ca soarele să-și acopere razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. Acestea m-au tulburat și m-au întristat, că-i vedeam pe toți plângând pentru mine. De toate celelalte necazuri ce-am avut pe drum n-am ținut seama. Tare bine m-a primit episcopul orașului acestuia și mi-a arătat multă dragoste, atâta dragoste încât, dacă ar fi fost cu putință și dacă eu n-aș fi păzit canoanele, mi-ar fi dat scaunul lui episcopal. Te rog dar, stăruitor te rog, căzându-ți la picioare, aruncă jalea tristeții tale, fă pomenire de mine în fața lui Dumnezeu și, te rog, răspunde-mi la scrisoare.[i]

---

[1] Scrisă din Cucuson în anul 404.

[2] Cf. Dan. 3, 22.

[3] Cânt. tin. 34.

[4] Dan. 3, 28.

[5] Cf. Dan. 3, 29.

[6] Ps. 23, 1.

[7] Cf. Evr. 11, 37.

[8] Cf. Iona 1, 15.

[9] Cf. Dan. 3, 21.

[10] Cf. Dan. 6, 17.

[11] Cf. Fapte 7, 58.

[12] Marcu 6, 27.

[13] Iov 1, 21.

[14] Gal. 2,6.

[15] Gal. 1, 10.

[16] Ps. 118, 46.

[17] Cf. Fapte 16, 33.

[18] Cf. Matei 26, 36.

[19] Luca 16, 24.

[20] Înț. Sol. 5, 1.

[21] Is. 51, 7-8.

[22] Luca 7, 34.

[23] Matei 9, 34.

[24] Cf. Fapte 9, 43.

[25] Cf. Fapte 16, 14-15.

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisorile către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane, traducere din limba greacă veche și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 209-214.

Oare a Înviat cu adevărat Hristos? - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Oare a Înviat cu adevărat Hristos?

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Învierea Domnului Iisus Hristos reprezintă temelia credinței creștine și cea mai mare minune a istoriei. Deși vrăjmașii Lui au încercat să ascundă acest adevăr, acțiunile lor au ajuns, paradoxal, să-L confirme. Paza romană, pecetluirea mormântului și mituirea soldaților arată că trupul nu putea fi furat. Apostolii, fricoși, simpli și fără putere, nu ar fi avut nici curajul, nici motivația să însceneze un astfel de act. Mai mult, schimbarea lor radicală – din oameni ascunși în martiri curajoși – nu se explică decât printr-o întâlnire reală cu Hristos cel Înviat.

Faptul că Mântuitorul nu S-a arătat celor ce L-au condamnat nu este o lipsă de dovadă, ci o confirmare a refuzului lor constant de a primi adevărul, chiar și după minuni evidente. În schimb, El Se arată celor deschiși, dându-le pace, credință și putere să vestească tuturor că moartea a fost biruită.

Toate aceste argumente – logice, istorice și morale – nu doar susțin realitatea Învierii, ci și chemarea de a trăi în lumina ei. Adevărul nu poate fi ascuns atunci când e întărit de mărturii vii și de o viață transformată.

 

Idei:

·                    Deși vrăjmașii lui Hristos au încercat să împiedice proclamarea Învierii (prin pecetluirea mormântului și paza soldaților), acțiunile lor au devenit, fără voie, dovezi în sprijinul Învierii.

·                    Nu era plauzibil ca ucenicii să fi furat trupul din cauza pazei stricte, fricii lor, respectării legii sabatului, lipsei de motivație, curaj sau influență.

·                    Mormântul gol, giulgiurile așezate ordonat, mărturia femeilor și a apostolilor care au văzut mormântul sunt semne logice că nu a fost furt.

·                    Mită dată soldaților pentru a minți că trupul a fost furat confirmă implicit că trupul nu mai era în mormânt și că Învierea a avut loc.

·                    Fricoși și neinstruiți, apostolii nu ar fi avut curajul și motivația de a înfrunta persecuții și moarte pentru o minciună, decât dacă L-ar fi văzut pe Hristos înviat.

·                    Numai prin puterea lui Dumnezeu ar fi putut apostolii să răspândească credința creștină în toată lumea.

·                    Hristos nu S-a arătat direct iudeilor după Înviere pentru că aceștia deja respinseseră miracole evidente, precum învierea lui Lazăr.

·                    Faptul că Hristos a mâncat și a băut după Înviere a fost o dovadă clară a realității învierii Sale în trup, nu doar în duh.

·                    Nu aveau nimic de câștigat – dimpotrivă, aveau numai suferință – dacă vestea Învierii era falsă. Așadar, credința lor dovedește adevărul învierii.

·                    Faptul că au continuat să predice Învierea, în ciuda amenințărilor, dovedește că nu era o invenție, ci o experiență trăită.

 

 

Întotdeauna înşelăciunea piere prin ea însăşi, şi fără voie sprijină în toate adevărul. Ia aminte: trebuia să se arate că Hristos a murit, S-a înmormântat şi a înviat. Ei, pe toate acestea le sprijină însăşi vrăjmaşii! De vreme ce au săpat în stâncă şi au pecetluit şi au păzit mormântul, nu era cu putinţă să se întâmple vreun furt! Cu toate că nu a fost nici un furt, mormântul a fost găsit gol, şi este limpede şi categoric că Hristos a înviat. Ai văzut că fără voie aceştia sprijină adevărul?

Dar când să-L fi furat ucenicii? Sâmbăta? Dar legea nu îngăduia nici să se circule! Şi dacă presupunem că ar fi încălcat Legea lui Dumnezeu, cum ar fi îndrăznit ei, cei atât de fricoşi, să iasă afară din casă? Şi cu ce curaj s-ar fi expus primejdiei pentru un mort? Aşteptând ce fel de răsplată? Ce ar fi primit în schimb? Pe ce se bazau? Pe puterea cuvântului lor? Dar erau mai neînvăţaţi decât toţi! Pe multele lor bogăţii? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte! Nu cumva pe originea lor strălucită? Dar erau cei mai neînsemnaţi oameni din lume! Oare pe mulţimea lor? Dar nu depăşeau numărul de unsprezece, şi până şi aceştia au fugit!

Dacă corifeul lor, Petru, s-a înfricoşat la cuvântul unei slujnice, şi dacă toţi ceilalţi, când L-au văzut pe Învăţătorul lor legat, au fugit şi s-au risipit, cum le-ar fi trecut prin minte să alerge până la marginile lumii şi să răspândească vestea falsă despre Înviere? După ce s-a înfricoşat de ameninţarea unei femei şi doar de priveliştea legăturilor, cum ar fi putut să se pună cu împărăţiile şi cârmuirile, cu popoarele, cu săbii, suliţe, cuptoare şi mii de morţi în fiecare zi, dacă nu s-ar fi bucurat de fascinaţia Celui înviat şi nu şi-ar fi însuşit puterea Lui?    

Dar asupra acestora trebuie să revenim. Deci, să-i întrebăm din nou acum pe evrei: cum au furat, nesăbuiţilor, ucenicii Trupul lui Hristos? De vreme ce adevărul este strălucitor şi evident, minciuna evreiască  nu poate sta în picioare nici ca o umbră. Cum l-au furat? Spuneţi-mi! Oare nu era pecetluit mormântul? Nu l-au împrejmuit atâtea gărzi şi soldaţi şi iudei, care aveau bănuială, şi privegheau, şi păzeau cu luare-aminte?   

Dar din ce pricină L-ar fi furat? Pentru ca să plăsmuiască dogma Învierii? Şi cum le-a venit să facă un asemenea lucru, ei cei fricoşi? Şi cum au prăvălit piatra pecetluită? Cum au scăpat de atâtea străji treze şi sălbatice?

Ia seama însă cum evreii, prin toate câte fac, sunt prinşi întotdeauna în însăşi mrejele lor. Iată, dacă mergeau la Pilat şi nu cereau custodie, mai uşor ar fi putut să spună asemenea minciuni, neruşinaţii! Dar acum, nu! (Custodia era acolo, şi nimeni n-ar fi putut să scape de atenţia mărită şi de săbiile ei). Şi apoi, de ce să nu fure Trupul mai devreme? Cu siguranţă, dacă aveau intenţia să facă asemenea lucru, l-ar fi făcut când încă nu exista pază la mormânt, atunci când era mai sigur şi mai lipsit de primejdie, adică în prima noapte –pentru că sâmbătă, evreii au mers la Pilat şi au cerut custodia şi au păzit mormântul, în timp ce în prima noapte nu era nimeni acolo.

Şi, desigur, nu le-ar fi păsat că făceau aceasta în ziua sâmbetei, în ciuda interdicţiei Legii mozaice. Vedeţi, doar un lucru aveau în mintea lor: cum să reuşească prin orice vicleşug să-şi împlinească scopul lor.

Aceasta însă era dovada atât a ultimei nerozii, cât şi fricii zguduitoare. Pentru că se temeau oare de un mort cei care-L atinseseră viu? Căci piatra şi pecetea şi paza care nu puteau să-L ţină au fost puse ca să afle evreii că din voia Lui a suferit ceea ce a suferit. Prin toate acestea, doar un singur lucru se urmăreşte: să se facă cunoscută de toţi îngroparea, şi astfel oamenii să creadă în Înviere.

Şi ce căutau la mormântul giulgiurile, smirna şi aromatele care se găseau înfăşurate, Petru şi ceilalţi apostoli? Prima a mers Maria Magdalena. Şi când s-a întors şi a povestit faptele minunate apostolilor, aceia fără întârziere au alergat degrabă la mormânt şi au văzut giulgiurile jos. Acesta a fost semnul Învierii. Pentru că dacă vroiau să-L fure unii, desigur că nu l-ar fi furat gol. Acesta nu ar fi fost doar semn de necinste, dar şi lucru nesăbuit. Nu s-ar fi îngrijit să dezlipească giulgiurile, să le împacheteze cu migală, şi să le pună aranjate într-o parte. Deci, ce ar fi făcut? L-ar fi răpit, aşa cum era trupul şi ar fi alergat degrabă.

De aceea, Evanghelistul Ioan a spus întâi de toate că L-au înmormântat cu multă smirnă, care lipeşte veşmintele de trup, precum cărbunele de metale, şi n-ar fi fost deloc uşor să-l dezlipească, astfel încât, atunci când auzi că giulgiurile se aflau singure, să nu-i crezi pe cei care îţi spun că au fost furate.

Desigur că hoţul ar fi trebuit să fie foarte tâmpit să irosească atât efort pentru un lucru de prisos. Pentru ce motiv ar fi lăsat giulgiurile? Şi cum ar fi fost cu putinţă să scape în ceasul în care ar fi făcut această treabă, pentru că, desigur, i-ar fi trebuit mult timp, şi era firesc ca, întârziind, să fie prins de strajă.

Dar şi giulgiurile, de ce au fost aşezate separat de mahrama împăturită? Pentru ca să te încredinţezi că nu era lucrarea hoţilor grăbiţi şi neliniştiţi! Aşadar, şi de aici se arată că furtul a fost cu neputinţă! De altfel, evreii înşişi s-au gândit la toate acestea, şi de aceea au dat bani gărzilor zicându-le: „Spuneţi voi că l-au furat, şi noi vom aranja cu guvernatorul”.

Susţinând că ucenicii l-au furat, ei întăresc din nou Învierea, pentru că astfel mărturisesc oricum că trupul nu era acolo. Când confirmă ei înşişi că trupul nu era, în timp ce pe de altă parte furtul se arată neadevărat şi de necrezut, prin existenţa clară a pazei, a peceţilor mormântului, a giulgiurilor, a mahramei şi a fricii ucenicilor, fără îndoială mărturia Învierii reiese şi din cuvintele lor.

Mulţi se întreabă însă de ce când a înviat nu S-a arătat degrabă iudeilor? Acest cuvânt este de prisos. Dacă exista nădejdea să-i atragă la credinţă, nu ar fi pregetat să se arate la toţi. Faptul că nu exista o asemenea nădejde, o demonstrează însă învierea lui Lazăr: chiar dacă era mort de patru zile şi începuse să miroasă şi să putrezească, l-a înviat înaintea ochilor tuturor, dar ei nu numai că n-au crezut, dar şi s-au înverşunat împotriva lui Hristos, până într-atât că au vrut să-L omoare şi pe El şi pe Lazăr. Aşadar, de vreme ce n-au crezut, dar s-au şi pornit împotriva Lui când l-a înviat pe celălalt, dacă li se arăta la Învierea Sa, nu s-ar fi pornit cu mult mai mult, orbiţi de ura şi necredinţa lor?

Dar pentru ca să-l dezarmeze pe cel necredincios de orice îndoială, nu numai că S-a arătat ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi a mâncat cu ei, dar S-a arătat şi la mai mult de 500 de fraţi, adică unei mulţimi întregi. Lui Toma mai ales, care s-a arătat necredincios, i-a arătat semnele cuielor şi împunsătura suliţei.

Şi de ce, zic unii, n-a făcut după Înviere semne mari şi minunate, ci doar a mâncat şi a băut? Pentru că Învierea însăşi a fost cea mai mare minune, şi cea mai puternică dovadă a Învierii a fost că a mâncat şi a băut.

Dar, ia gândeşte-te, dacă apostolii nu L-au văzut pe Hristos înviat, cum au putut să-şi închipuie că vor stăpâni lumea? Nu cumva şi-au pierdut minţile, crezând că vor reuşi un asemenea lucru?  Dacă erau însă în deplinătatea cugetului, aşa cum au dovedit-o şi lucrurile, cum au putut fără dovezi vrednice de crezare din ceruri şi fără puterea dumnezeiască? Cum, - spune-mi! – s-ar fi hotărât să se încumete la atâtea războaie, să înfrunte pustiurile şi mările, şi toţi 12 să se lupte cu atâta bărbăţie ca să schimbe popoarele lumii întregi, care erau de atâţia ani moarte din pricina păcatului?

Şi chiar dacă erau renumiţi şi bogaţi şi puternici şi instruiţi, nici atunci n-ar fi fost logic să înalţe planuri atât de măreţe, şi aşteptarea lor ar fi avut în cele din urmă o raţiune oarecare. Aceştia însă şi-au petrecut viaţa unii pe mări, alţii construind corturi, şi alţii la vamă. Din aceste îndeletniciri nu există aproape nimic mai incompatibil cu filozofia şi cu faptul de a convinge pe cineva să cugete la lucruri înalte, mai ales când n-ai să-i arăţi nimic pe măsură.

Pe deasupra, apostolii nu numai că n-aveau pilde potrivite din trecut că se vor afirma, ci dimpotrivă aveau exemple, şi mai ales proaspete, că nu vor reuşi. În acel timp mulţi încercaseră să impună învăţături noi, dar eşuaseră. Şi nu plecaseră la drum cu 12 oameni, ci cu mulţi. De exemplu Teudas şi Iuda i-au pierdut împreună cu ei şi pe ucenicii lor. Frica aceea ar fi fost de ajuns ca să-i înveţe minte.  

Dar să presupunem că aşteptau să stăpânească. Cu ce speranţe ar fi intrat în asemenea primejdii, dacă nu ţinteau bunurile viitoare? Ce câştig ar fi aşteptat, conducându-i pe toţi spre Unul Care n-a murit şi n-a înviat, aşa cum pretind vrăjmaşii? Dacă în zilele noastre, oamenii care cred în Împărăţia cerurilor şi în bunurile nenumărate, cu greu acceptă să-şi pună în primejdie viaţa, cum ar fi răbdat aceia chinurile în mod zadarnic, mai ales făcându-şi rău? Pentru că dacă n-ar fi avut loc Învierea, şi dacă Hristos nu S-ar fi urcat la ceruri, atunci ostenindu-se să plăsmuiască toate acestea şi să-i convingă pe ceilalţi, oricum urmau să atragă asupra lor urgia lui Dumnezeu şi să se aştepte la mi de trăznete din ceruri.

Dealtfel, chiar dacă ar fi avut un mare zel în timpul vieţuirii cu Hristos, acesta s-ar fi stins odată cu moartea Lui. Dacă nu L-ar fi văzut înviat, ce ar fi putut să-i mâne în acel război? Dacă n-ar fi înviat, nu numai că nu şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru El, dar L-ar fi socotit şi înşelător. Pentru că-i încredinţase că va învia după trei zile şi le făgăduise Împărăţia cerurilor. Mai le spusese încă despre faptul că vor primi Duhul Sfânt, vor stăpâni lumea, şi atâtea alte bunuri creşti, mai presus de fire. Chiar dacă L-au crezut cât timp era viu, fireşte că nu l-ar fi urmat mort, dacă nu-L vedeau înviat.

Şi aveau dreptatea de partea lor, pentru că ar fi zis: „A făgăduit că după trei zile va învia şi n-a înviat. A făgăduit să ne trimită pe Duhul Sfânt şi nu l-a trimis. Deci, cum să-L credem despre cele viitoare, de vreme ce ne minte în cele de acum?!”

Dar spune-mi, te rog, din ce pricină au răspândit vestea că a înviat, fără ca El s-o facă. Pentru că se zice că-L iubeau. Dar logic ar fi fost să-L urască acum, deoarece i-a înşelat şi i-a trădat. De  vreme ce le-a umplut capul cu mii de speranţe, şi i-a despărţit de casele, părinţii şi toate ale lor, în timp ce mai mult, a ridicat şi tot neamul evreilor împotriva lor, după aceea i-a trădat. Dacă ar fi fost din neputinţă, L-ar fi iertat. Dar acum era înşelăciune vădită: trebuia să le spună adevărul, de vreme ce era muritor, şi nu să le promită cerurile.

Astfel, era firesc să se facă împotrivă: să propovăduiască despre înşelăciune şi să spună despre El că este înşelător şi vrăjitor. Astfel ar fi scăpat de pericolele şi de războaiele vrăjmaşilor.

Toţi ştiu că iudeii s-au obligat să-i mituiască pe soldaţi, ca aceştia să spună că au furat trupul. Deci, dacă s-ar fi dus ucenicii înşişi şi le-ar fi zis: „Noi L-am furat, n-a înviat!”  de câte cinstiri nu s-ar fi bucurat? Aşadar, era la îndemâna lor să fie cinstiţi şi să se încununeze. Deci, nu te întrebi de ce le-au schimbat pe toate acestea cu necinstiri şi primejdii, dacă nu există o putere dumnezeiască ce-i întărea, mai puternică decât toate celelalte bunuri pământeşti?

Şi dacă prin toate câte am spus până acum nu te-am convins, cugetă şi la acesta: dacă nu s-a întâmplat Învierea, însă apostolii erau decişi să înveţe lumea, pentru nici un motiv n-ar fi propovăduit în numele Lui. Pentru că este ştiut faptul că niciunul dintre noi nu voim să auzim nici măcar numele celor care ne-au înşelat. Dealtfel, pentru ce-ar fi folosit numele Lui? Nădejduiau să se impună prin acesta? Dar ar fi trebuit să aibă un rezultat contra aşteptărilor, căci dacă voiau să domnească ar fi pierdut, având pe buzele lor numele unui înşelător.

Să ne amintim că iubirea ucenicilor pentru Învăţătorul lor pălea puţin câte puţin încă din timpul vieţii Lui pământeşti, din pricina fricii, pentru martiriul care urma să vină. Când  le-a vorbit despre chinurile înfricoşătoare care vor veni prin cruce, au îngheţat de teamă şi iubirea s-a stins cu desăvârşire. Unul, mai ales, nu vroia să-L urmeze nici în Iudeea, deoarece auzise despre primejdii şi moarte. Dacă împreună cu Hristos se temea de moarte, fără Acesta şi ceilalţi ucenici, cum ar fi îndrăznit?

După aceea, apostolii au crezut că va muri, dar şi că va învia. Şi au suferit atât! Dacă nu-L vedeau înviat, cum de n-ar fi dispărut şi n-ar fi cerut pământului să se deschidă şi să-i înghită, din pricina deznădejdii pentru înşelăciune şi din cauza fricii pentru toate cele care-i aşteptau? Ar fi înfruntat în acel moment huiduiala pentru neobrăzarea lor? Ce-ar fi putut să răspundă? Întâmplarea p ştia toată lumea: L-au atârnat pe Hristos pe podium înalt până după-amiază, în capitala ţării, şi la sărbătoarea cea mai mare, atunci când nimeni nu putea să lipsească.

Învierea însă n-a văzut-o nimeni dintre ceilalţi, şi aceasta nu era o piedică atât de mică pentru ca să-i convingă. Aşadar, cum ar fi putut să convingă uscatul şi marea despre Înviere? Şi de ce, spune-mi, de vreme ce au vrut cu orice preţ să facă aceasta, n-au părăsit Iudeea imediat, ca să meargă în  ţări străine? Deci, nu te minunezi că i-au convins pe mulţi şi în Iudeea?

Au avut îndrăzneala să prezinte mărturiile Învierii, ucigaşilor înşişi, celor care L-au răstignit şi L-au înmormântat, chiar în cetatea în care a avut loc înfricoşătoarea răutate! Chiar şi cei dinafară închid gura!  Pentru că atunci când răstignitorii devin credincioşi, atunci şi fărădelegea răstignirii se confirmă, şi dovada Învierii străluceşte.

Pentru ca mulţimile să creadă, trebuia ca ucenicii să facă minuni. Dacă însă Hristos n-a înviat şi a rămas mort, cum au făcut apostolii minuni în numele Lui? Din nou, cum, dacă n-au făcut minuni, i-au convins pe ceilalţi? Iar dacă au făcut –şi desigur, aşa s-a întâmplat –înseamnă că aveau puterea lui Dumnezeu. Totuşi dacă, n-au săvârşit minuni, şi cu toate acestea au stăpânit pretutindeni, lucru acesta ar fi însemnat o minune, chiar mai vrednică de admirat. Ar fi fost minunea minunilor, dacă fără minuni ar fi cucerit şi ar fi stăpânit lumea, 12 oameni săraci şi neînvăţaţi.

Cu siguranţă că pescarii nu s-au impus nici prin bogăţiile, nici prin înţelepciunea lor. Astfel, şi fără să vrea, ei propovăduiesc faptul că înlăuntrul lor a lucrat puterea dumnezeiască a Învierii. Pentru că este cu desăvârşire cu neputinţă ca puterea omenească să reuşească vreodată asemenea lucruri uimitoare.

  Luaţi seama bine aici, pentru că acestea sunt dovezile incontestabile ale Învierii. De aceea voi spune din nou: dacă n-ar fi Înviat, cum S-ar fi săvârşit mai târziu, în numele Lui, minuni atât de mari? Este sigur faptul că nimeni nu face după moartea lui minuni mai mari, decât cele din timpul vieţii. În timp ce aici, după moartea lui Hristos, se întâmplă minuni mai mari, şi după fel şi după fire.

După fire sunt mai mari, pentru că niciodată umbra lui Hristos n-a vindecat, în timp ce umbrele apostolilor au făcut multe minuni. Cât despre felul săvârşirii lor, din nou erau mai mari, deoarece atunci Însuşi Domnul poruncea şi făcea minuni, însă după Răstignirea şi Învierea Lui, robii Săi, chemând în mod simplu numele Său sfânt şi preacinstit, au săvârşit minuni mai mari şi mai uimitoare. Astfel, s-a preamărit şi a strălucit mai mult puterea Sa.

   De aceea, Sfinţii Părinţi au hotărât să se citească imediat după răstignirea şi Învierea Sa, „Faptele Apostolilor” care descriu minunile ucenicilor şi în consecinţă dau mărturie despre Înviere, ca să avem dovada ei clară şi neîndoielnică. Nu l-ai văzut înviat cu ochii trupului? Dar îl vezi cu ochii credinţei! Nu L-ai văzut nici cu ochii aceştia? Îl vei vedea cu minunile acelea. Dovada minunilor te îndrumă la adevărul Învierii.

Vrei să vezi şi acum minuni? Îţi voi arăta! Şi mai ales, mai mari decât cele de dinainte: nu un mort înviind, nu un orb redobândindu-şi vederea, ci întreg pământul, izbăvit de întunericul înşelăciunii.

Cea mai mare dovadă a Învierii este că Hristos Cel răstignit a arătat după moartea Sa o putere atât de mare, încât i-a convins pe cei vii să-şi dispreţuiască patria, casa, prietenii, rudeniile şi însăşi viaţa lor, de dragul Lui şi să prefere biciuirile şi primejdiile şi moartea. Acestea nu sunt izbânzile unui mort închis în mormânt, ci ale unuia Înviat şi Viu.

Ia seama, te rog: apostolii, în timp ce trăia Învăţătorul lor, de frică L-au trădat şi au fugit toţi. Petru, mai ales, s-a lepădat de El cu jurământ de trei ori. Când Hristos a murit însă cel care s-a lepădat de El de trei ori şi a intrat în panică înaintea unei slujnice, atât de brusc s-a schimbat, încât a însufleţit întreg poporul. În mijlocul mulţimii iudeilor, a propovăduit că Iisus Cel răstignit şi înmormântat a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri. Si le-a propovăduit pe toate acestea, fără să ia seama la furia cumplită a vrăjmaşilor, şi la urmări.

De unde a aflat acest curaj? Nu din altă parte decât din Înviere. L-a văzut pe Hristos, a vorbit cu El, a auzit despre bunurile viitoare, şi astfel a primit putere să moară pentru Acesta şi să fie răstignit cu capul în jos.

Dar lucrul cel mai de seamă este că nu numai Petru, Pavel şi ceilalţi Apostoli, ci chiar şi Ignatie care nu L-a văzut vreodată, nici nu s-a bucurat de tovărăşia Sa, a arătat atâta zel de dragul Lui, încât I-a adus jertfă însăşi viaţa lui. Şi oare doar Ignatie şi apostolii? Şi femeile au dispreţuit moartea, care înainte să învie Hristos era înfricoşătoare şi respingătoare, chiar şi pentru bărbaţi, şi mai ales pentru sfinţi.

Cine i-a convins pe aceştia să dispreţuiască viaţa de aici? Desigur că nu este izbânda puterii omeneşti ca să convingă atâtea zeci de mii, nu numai de bărbaţi, ci şi femei şi fecioare, şi de copiii, să-i convingă zic, să-şi jertfească viaţa de aici, să dea piept cu fiarele, să-şi dorească viaţa viitoare.

Şi mă rog, cine ar fi reuşit toate acestea? Un mort? Dar au fost atâţia morţi, şi niciunul n-a făcut asemenea lucruri! Oare a fost un înşelător şi vrăjitor? Dar mulţime de vrăjitori înşelători şi escroci, au trecut pe pământ, dar toţi au fost uitaţi, fără să lase cea mai mică urmă. Împreună cu ei s-au stins şi înşelătoriile lor. Faima însă şi slava şi credincioşii lui Hristos, cresc şi se răspândesc în toată lumea, zi de zi.  Necredincioşii se înfioară, iar credincioşii propovăduiesc: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!   

 

GLASUL SFINŢILOR PĂRINŢI, ed. Carte Ortodoxă, ed. Egumeniţa, 2008, Traducere de Pr. Victor Manolache p. 58-71.