Parintii Bisericii - Invatatorii Nostri Vol I - Liviu Petcu

 

Parintii Bisericii - Invatatorii Nostri Vol i - Liviu Petcu by fragmente

Sfântul Ioan Gură de Aur - Problemele vieții

 

Sfantul Ioan Gura de Aur Problemele Vietii by Anamaria Filimon

Despre mersul la biserică - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Despre mersul la biserică

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).

Dar şi cât stai în biserică purtarea ta este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.

Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă, desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.

Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri închinate Preasfintei Treimi.

Şi când va veni vremea sfintei împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.

Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia? Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne îngăduie cu îndelungă-răbdare. Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor duhovniceşti.

Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?

Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

Sfântul Apostol spune: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11; 27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.

Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea. Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.

Cu toate acestea, mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică? Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre, pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.

Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.

Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu[1].

 

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Edit. Egumenița/Cartea Ortodoxă, pp. 165-172.

Canonul Ortodoxiei - Volumul I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole

 

Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole [Edit. Diacon Ioan I. Ica Jr.] by Negru George

Sf. Chiril al Ierusalimului: Cateheze

 

Sf. Chiril Al Ierusalimului... by Hrab Alexandru

Trebuie să ne apropiem de preot ca de Hristos, că El săvârșește și acum Taina Sfintei Împărtășanii. Mai mare este milostenia decât jertfa. Trebuie să se săvârșească întâi milostenia și numai după aceea să afierosim bisericii vase sfinte de mare preț - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Trebuie să ne apropiem de preot ca de Hristos, că El săvârșește și acum Taina Sfintei Împărtășanii. Mai mare este milostenia decât jertfa. Trebuie să se săvârșească întâi milostenia și numai după aceea să afierosim bisericii vase sfinte de mare preț[1]

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Să ne atingem și noi de poalele haine Lui! Dar, mai bine spus, dacă vrem putem să-L avem pe Hristos în întregime. Și acum trupul Lui stă în fața noastră; nu numai haina Lui, ci și trupul Lui. Nu numai ca să ne atingem de El, ci să-L și mâncăm și să ne săturăm. Să ne apropiem deci de El, cu credință, fiecare cu boala lui! Dacă ei care s-au atins de poalele haine Lui au atras o atât de mare putere, cu mult mai mult noi, care-L ținem în întregime! A ne apropia cu credință nu înseamnă numai a primi sfintele taine ce stau înaintea noastră, ci și a le atinge cu inima curată și a fi însuflețiți de același gânduri și simțăminte ca și cum ne-am apropiat de Însuși Hristos. Ce dacă nu-I auzi glasul? Dar Îl vezi pe Sfânta Masă! Dar, mai bine spus, Îi auzi și glasul! Îți grăiește prin evangheliști.

Credeți, dar, că și acum este Cina cea de Taină la care Domnul a mâncat. Întru nimic nu se deosebește aceea de aceasta. Pe aceasta n-o săvârșește un om, iar pe cealaltă Hristos, ci El o săvârșește și pe aceasta și pe aceea. Când îl vezi pe preot că-ți dă trupul și sângele Lui, nu socoti că preotul face asta, ci că mâna lui Hristos se întinde spre tine. După cum atunci când te botez, nu te botează preotul, ci Dumnezeu este Cel Care-ți ține capul cu putere nevăzută; și nici înger, nici arhanghel, nici altcineva nu îndrăznește să se apropie și să te atingă, tot așa și acum. Când Dumnezeu ne naște prin baia botezul, darul este numai al Lui. Nu vezi că aici pe pământ cei care înfiază pe cineva nu îngăduie ca slugile lor să facă acte înfiere, ci ei înșiși se duc la tribunal? Tot așa și Dumnezeu n-a îngăduit ca îngerii să ne facă acest, ci El Însuși este de față, poruncind și zicând: „Și tată al vostru să nu numiți pe pământ”[2]. Hristos n-a spus aceste cuvinte ca să disprețuim pe părinți, ci ca, înaintea tuturor acestora, să preferi pe Creatorul tău, pe Cel Ce te-a înscris printre copiii Lui. Că Cel Ce a dat ceea ce-i mai mult, adică pe El Însuși, cu mult mai mult nu va refuza să-ți dea și trupul Său.

Să auzim, dar, și preoți și credincioși, de ce am învredniciți! Să auzim și să ne cutremurăm! Ne- dat să ne săturăm cu sfântul Lui trup! S-a da pe El Însuși jertfă! Ce cuvânt de apărare mai avem când fiind hrăniți așa păcătuim atât! Când mâncând Mielul, suntem lupi! Când fiind hrăniți cu Oaia, răpim ca leii! Taina aceasta a sfintei împărtășanii ne poruncește să fim totdeauna curați nu numai de jaf și de răpire, dar chiar de cea mai mică dușmănie. Că taină a păcii este taina aceasta. Taina aceasta nu ne lasă să ne lipim inima de bani. Dacă Dumnezeu nu S-a cruțat pe El Însuși pentru noi, ce n-am merita dacă am cruța banii, dar nu ne-am cruța sufletul, pentru care Hristos nu S-a cruțat pe sine? Dumnezeu a dat iudeilor în fiecare an un număr de sărbători ca să-și aducă aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu. Ție însă, prin aceste sfintei taine, să-ți aducă aminte în fiecare zi de binefacerile lui Dumnezeu. Nu te rușina deci de cruce! Ea este cinstea noastră! Ea este taina noastră! Cu acest dar să ne împodobim. Cu el să ne gătim! De aș spune că Dumnezeu a întins cerul, că a făcut marea și uscatul, că a trimis profeții și îngerii, nu voi spune nimic egal crucii. Crucea este capul tuturor bunătăților, că Dumnezeu n-a cruțat pe Fiul Său pentru mântuirea slugilor Sale, înstrăinate de El. Nici un Iuda să nu se apropie de aceasta masă, nici un Simon Magul! Că și unul și altul au pierit din pricina iubirii de argint! Să fugim de această prăpastie; nici să socotim că ne este de ajuns spre mântuire dacă facem dar acestei sfintei mese un potir de aur bătut în pietre scumpe dezbrăcând pe văduvă și orfani. Dacă vrei să cinstești jertfa, adu-I sufletul pentru care Hristos S-a jertfit. Sufletul fă-ți-l de aur. Care ți-i câștigul dacă sufletul ți-i mai rău decât plumbul și lutul, iar potirul dăruit, de aur? Nici unul! Să nu căutăm, dar, să dăruim bisericii vase de aur, ci să căutăm ca ele să fie și din muncă cinstită. Munca aceasta cinstită, în care nu intră nici jaful, nici furtul, este mai de preț decât aurul din potirul dăruit! Biserica nu-i un loc unde se adună vase de aur și de argint, ci un loc de adunare a îngerilor; De aceea trebuie să aducem la biserică sufletele noastre. Dumnezeu Se apropie de darurile noastre de aur numai dacă și sufletul nostru este de aur. Nu este de argint masa aceea de la Cina cea de Taină, nici nu era de aur potirul din care a dat Hristos ucenicilor sângele Său! Dar toate erau de preț, toate înfricoșătoare, pentru că erau pline de Sfântul Duh! Vrei să cinstești trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când este dezbrăcat! Nu-l cinsti aici în biserică cu haine de mătase, iar afară Îl lași să degere de frig, că n-are cu ce se îmbrăca! Cel care a spus „Acesta este trupul Meu”[3], și prin cuvânt a întărit lucrul, Același a spus și: „Flămând M-ați văzut și nu M-ați hrănit”[4] și „Întrucât n-ați făcut unui a dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut”[5]. Trupul lui Hristos de pe altar n-are nevoie de acoperăminte prețioase, ci de suflet curat; dar cel gol cel flămând are nevoie de multă îngrijire. Să învățăm, dar, să filozofăm și să cinstim pe Hristos, așa cum El vrea. Cea mai plăcută cinste pentru Cel pe Care Îl cinstim este să-l cinstim așa cum vrea El, nu cum socotim noi. Și Petru socotea că-L cinstește, oprindu-L să-i spele picioarele[6]. Dar ceea ce voia să facă nu era de cinste, ci cu totul dimpotrivă. Tot așa și tu, cinstește-L pe Hristos cu cinstea pe care El ți-a cerut-o, cheltuind cu săracii avuția ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur.

Și acestea le spun NU ca să vă opresc de a face daruri bogate bisericii! Cer însă ca, odată cu aceste daruri. Ba chiar înainte de acestea, să faceți milostenie! Dumnezeu primește și darurile voastre, dar cu mult mai mult milostenie voastră. Într-un caz se folosește numai cel ce face darul, în celălalt, și cel care-l primește; într-un caz, darul pare a fi prilej de ambiție, în celălalt, întreg darul este milostenie și iubire de oameni. Care e folosul când sfânta masă e plină de potire de aur, iar Hristos piere de foame? Satura-L pe El mai întâi, că-i flămând, și după aceea împodobește-I din belșug și masa Lui! Faci potir de aur, dar nu dai un pahar cu apă rece! Și care-i folosul? Îmbraci sfânta masă cu stofe brodate cu aur, iar lui Hristos nu-I dai nici acoperământul de care are nevoie! Care-i câștigul faptei tale? Spune-mi, dacă ai vedea pe cineva lipsit de hrana cea de toate zilele și l-ai lăsa să piară de foame, dar i-ai îmbrăca cu argint masa lui, ți-ar mulțumii oare? Nu s-ar supăra mai degrabă pe tine? La fel, dacă ai vedea pe cineva că umblă în zdrențe și că îngheață de frig și nu i-ai da o haină să se îmbrace, dar i-ai înălța statuie de aur, spunând că faci asta în cinstea lui, nu ți-ar spune, oare că-ți bați joc de el, n-ar socoti o ocară fapta ta, și încă cea mai mare ocară? Același lucru gândește-l și de Hristos, când colindă străzile și drumurile străin și pribeag căutându-Și adăpost. Nu vrei să-L primești, dar împodobești pardoseala bisericilor Lui, împodobești zidurile lor și capetele coloanelor lor! Atârni candele cu zale de argint în biserica Lui, dar pe El, înlănțuit în temniță, nici nu vrei să-L vezi!

Și spun acestea nu ca să te împiedic să fii darnic cu biserica lui Hristos, ci te îndemn să faci daruri bisericii odată cu milosteniile, dar, mai bine spus, acestea înaintea acelora. Nimeni nu te-a ținut vreodată de rău dacă n-ai făcut daruri bisericii; dar te-a amenințat Hristos și cu iadul și cu focul cel nestins și cu osânda la un loc cu demonii dacă nu faci milostenii. Să nu împodobim, dar, biserica și să trecem cu vederea pe fratele nostru care-i strâmtorat și necăjit. Biserica aceasta e mai de preț decât cealaltă biserică. Odoarele scumpe pe care le dăruiești bisericii pot fi luate și de împărați necredincioși și de tirani și de tâlhari. Dar tot ce faci pentru fratele tău flămând, străin și gol, nici diavolul nu poate jefui; se află într-o vistierie care nu poate fi jefuită.

Poate că cineva mă va întreba:

- Dar atunci pentru ce Hristos a spus: „Pe săraci pururi îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea?[7]”

- Dar tocmai pentru aceasta trebuie să-L miluim, că nu-L avem pe El pururi flămând, ci numai în viața aceasta. Iar dacă vrei să cunoști tot înțelesul spuselor Domnului, află că aceste cuvinte n-au fost spuse pentru ucenici, chiar dacă pare așa, ci pentru slăbiciunea femeii care I-a uns picioarele cu mir[8]. Pentru că ea era încă nedesăvârșită, iar ucenicii puneau la îndoială fapta ei; Domnul a spus aceste cuvinte ca să încurajeze. Că a grăit așa, ca s-o mângâie a adăugat: „Pentru ce faceți supărare femeii?”[9] Iar că noi Îl avem pe Hristos pururea cu noi, o spune El Însuși: „Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”[10]. Din toate acestea se vede că Domnul nu pentru altă pricină a spus aceste cuvinte, ci pentru ca nu cumva mustrarea pe care au făcut-o ucenicii femeii să nu veștejească credința ei atunci odrăslită. Și să nu aducem, dar, ca argument împotriva milosteniei cuvintele Domnului spuse pentru oarecare iconomie, ci să citim toate legile puse de El despre milostenie, atât în Noul cât și în Vechiul Testament, ca să depunem multă râvnă pentru milostenie. Că milostenia ne curățește păcatele: „Dați milostenie, spune Domnul, și toate vă vor fi curate”[11]. Milostenia e mai mare decât jertfa: „milă voiesc, iar nu jertfă”[12]. Milostenia deschide cerurile: „Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit spre pomenirea înaintea lui Dumnezeu”[13]. Milostenia este mai necesară decât fecioria. Fecioarele care n-au făcut milostenie au fost aruncate afară de cămara de nuntă și au intrat numai cele ce făcuseră milostenie[14].

Pe acestea toate știindu-le, să semănăm cu dărnicie, ca să secerăm rod și mai îmbelșugat și să avem parte de bunătățile cele viitoare cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în veci, Amin.

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a III-a. Omilii la Matei, PSB 23, Omilia L „Slobozind mulțimile, S-a suit în munte ca să Se roage îndeosebi. Și făcându-se seară este singur acolo. Iar corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de valuri, că era vântul împotrivă”, Ed. IBMBOR. București, 1994, pp. 582-586.

[2] Matei 23, 9.

[3] Matei 26, 26.

[4] Matei 25, 45.

[5] Matei 25, 42.

[6] Ioan 13, 8.

[7] Matei 26, 11.

[8] Matei 26, 6-13.

[9] Matei 26, 10.

[10] Matei 28, 20.

[11] Luca 11, 41.

[12] Osea 6, 6; Matei 9, 13.

[13] Fapte 10, 4.

[14] Matei 25, 1-13.

Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu

 

Sfinții Părinți

călăuzitori ai dreptei credințe[1]

 

 

            Propovăduită și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului, eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din veac în veac.

            De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de credință.

            Pe acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei. Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a sfârteca „trupul lui Hristos”.

            Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.

            Este adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui până la sfârșitul veacurilor.

            Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt, chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor, urmașii direcți ai acestora.

            Într-un atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael Ramsey, „adresarea la scrierile Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe baza Scripturii…

            Calea spre unitate se află în restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].

            Convinși de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat, ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici obligația de a ține seama de spuse lor.

            Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus. Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine autoritatea lor de dascăli?

            Dorind prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].

---

[1] Articol apărut în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.

[2] Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I. Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p. 811.

[3] Mitropolit Nicole Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.

Suferinţa fizică în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Suferinţa fizică în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Hrab Alexandru

Introducere

            Anul 2012 este Anul omagial a Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, de aceea se cuvine ca o atenţie deosebită să fie acordată acestei Taine pentru că Biserica Ortodoxă este vie, este vie prin spiritul Sfinţilor Părinţi care ne-au lăsat prin operele lor, învăţături duhovniceşti actuale şi azi, care au menirea de a întoarce spre Adevăr pe cei care L-au părăsit. Înaltpreasfinţia Sa dr. Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului, sublinia în anul 1984 necesitatea întoarcerii la operele Sfinţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti „deşi aparţin unor vremi trecute, Sfinţii Părinţi rămân mereu un izvor de nesecată înţelepciune pentru toţi fiii Bisericii. Petrecerea lor pământească şi scrierile pe care le-au lăsat, învăţămintele ce se desprind din ele, constituie bogat roditoare sămânţă aruncată în ogorul creştinătăţii”.^[1] Şi pentru că „Sfinţii Părinţi rămân mereu un izvor de nesecată înţelepciune”, am considerat că este important să vedem cum era practicată această taină în lucrarea şi opera de caritate a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Despre viaţa, lucrarea şi învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur s-a scris mult^[2] şi se va scrie în continuare pe măsură ce timpul va trece şi Sfântul va lumina mintea tuturor celor ce vor încerca să-i înţeleagă valoarea. Pe aceste considerente nu vom mai trata viaţa sa, plină de realizări, ci doar acele aspecte care ne conduc cu gândul înspre Taina Sfântului Maslu.

            Trebuie să amintim că în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, Taina Sfântului Maslu nu era cunoscută sub acest nume. Se ştie că de la începutul creştinismului, Biserica nu a vorbit despre un număr exact de taine, de altfel nici nu exista o clasificare până prin secolul XV. Primul Părinte al Bisericii care vorbeşte despre un număr exact de taine este Dionisie Pseudo-Aeropagitul în lucrarea Despre Ierarhia Bisericească unde enumeră printre taine: Botezul, Euharistia, Sfinţirea Mirului (această s-ar putea să reprezinte Taina Sfântului Maslu sau Sfinţirea Marelui Mir), Hirotonia, Tunderea în monahism şi Înmormântarea. Abia în secolul al XV-lea, Sfântul Simeon al Tesalonicului vorbeşte, la modul direct despre 7 Taine unind Tunderea în monahism cu Pocăinţa, însă lucrurile nu rămân fixate pe deplin. În secolul al XVII, Biserica Ortodoxă recunoaşte unanim Cele 7 Taine, în mare măsură datorită Mărturisirilor de Credinţă ale patriarhului Dositei al Ierusalimului şi ale mitropolitului Petru Movilă[3]. Această împărţire a rămas până astăzi.

            Mântuitorul a dat puterea vindecării Apostolilor Săi prin rugăciune şi ungerea cu untdelemn: „şi a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate […]şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 7, 13). Aceştia au transmis-o la rândul lor prin hirotonie episcopilor şi preoţilor, aşa cum reiese cel mai bine din cuvântul Sfântului Apostol Iacob: „este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacob 5, 14-15)

            Lucrarea de tămăduire a fost continuată de Biserică, însă nu s-a vorbit de o Taină separată pentru că toate Tainele aveau loc în timpul Sfintei Liturghii, strâns legate de Jertfa Euharistică. Sfinţirea undelemnului pentru vindecare avea loc imediat după sfinţirea pâinii şi vinului, „dacă aduce cineva drept ofrandă untdelemn, [episcopul] să mulţumească în aceeaşi ordine ca şi la pâine şi vin. Să mulţumească însă nu spunând aceleaşi cuvinte, ci în acelaşi sens astfel: ‹‹Ca sfinţind acest ulei, să dai, Dumnezeule, sănătate celor ce se ung cu el şi gustă din el. Aşa cum ai uns împăraţi, preoţi şi profeţi, tot aşa să dea tuturor celor ce gustă din el şi se folosesc de el întărire şi sănătate››”^[4]. Mergând în continuare pe linia Sfintei Tradiţii aflăm că „cea mai veche mărturie păstrată cu privire la untdelemnul vindecării se găseşte în Tradiţia Apostolică a lui Ipolit. În „versiunea egipteană, (n.n. este vorba de Tradiţia Apostolică) lucrare datând din sec. II, se găseşte o scurtă rugăciune de binecuvântare a untdelemnului, care dă celor care vor gusta din el putere şi sănătate celor care-l vor utiliza”^[5].

            Din cele ce am menţionat mai sus, fără să intrăm în adâncime, am încercat să arătăm continuitatea vindecărilor săvârşite în Biserică şi după moartea ultimului Apostol, nefiind numai o harismă specială limitată doar la Perioada Apostolică aşa cum învaţă cultele protestante şi neoprotestante şi implicit o continuare a ei de Biserică până în ziua de azi şi care va continua până la sfârşitul veacurilor.

           

Boala şi tămăduirea ei în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

           

            Revenind la Taina Sfântului Maslu, unele dintre manualele de dogmatică de la noi din ţară ne fac cunoscut că Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre existenţa acestei Tainei, astfel enumerăm pe părintele Mihail Pomazanski care fără a aduce nici un citat, în manualul său de dogmatică afirmă ca Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit despre Taina Sfântului Maslu^[6], la fel amintesc şi părintele profesor dr. Isidor Todoran împreună cu părintele Arhidiacon dr. Ioan Zăgrean, în manualul de dogmatică pentru seminariile teologice^[7], însă şi ei fără a cita ceva. Doar în manualul de dogmatică întocmit de profesorul N. Chiţescu, împreună cu părintele profesor Isidor Todoran şi părintele profesor I. Petruţă, pentru Facultăţile de Teologie se aminteşte de comparaţia Sfântului Ioan din Tratatul despre preoţie^[8],cu privire la preoţii Legii Vechi şi a Legii celei Noi.

Pornind de la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur din Tratatul despre Preoţie: „preoţii însă ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har. Preoţii iudeilor aveau numai puterea să vindece trupul de lepră (Levitic 14, 2-32); dar, mai bine spus, nici nu aveau puterea să vindece, ci numai să vadă dacă cineva a fost sau nu vindecat de lepră (Levitic 14, 2-3). Şi ştii doar cât de dorită era slujba preoţilor Vechiului Testament! Preoţii Noului Testament însă au luat puterea să vindece, nu lepra trupului, ci necurăţia sufletului; n-au luat numai puterea de a vedea dacă cineva a fost vindecat, ci puterea de a vedea dacă cineva a fost sau nu vindecat, ci puterea deplină de a vindeca.[…]Dumnezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât părinţilor noştri trupeşti, nu numai când ne pedepsesc ci şi când ne fac bine. Deosebirea între unii şi alţii este tot atât de mare pe cât de mare este deosebirea între viaţa de acum şi viaţa viitoare. Părinţi noştri ne nasc pentru viaţa de acum; preoţii, pentru viaţa viitoare; unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească şi nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalţi, de multe ori, au mântuit chiar suflete bolnave şi pe cale de a pieri, pentru că le-au făcut unora mai uşoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la început nu le-au lăsat să cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor, ci şi cu ajutorul rugăciunilor. Preoţii au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci şi după ce ne-au botezat. <<Este cineva bolnav dintre voi, spune Scriptura, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului; şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul şi de va fi făcut păcate i se vor ierta lui>> (Iacov 5, 14-15) ”^[9], unii autori de teologie, printre care profesorul N. Grosu conform cu ideea lui Hr. Andruţos spune: „mergând pe linia Sfintei Tradiţii, ne referim şi la Sfântul Ioan Hrisostom, care în vestitul său Tratat despre preoţie, (VIII, 6) spune că părinţii trupeşti nu pot să împiedice venirea morţii asupra fiilor, însă părinţii sufleteşti, lucrând după modul arătat în Epistola Sfântului Iacob, au scăpat pe mulţi din suferinţă”^[10]. Apoi, Părintele I. Pricop, tot pe baza afirmaţilor lui Hr. Andruţos, precizează: „Sfântul Ioan Gură de Aur în lucrarea Despre preoţie cap. VIII, versetul 6, spune că: <<Părinţilor trupeşti care nu pot să împiedice venirea nici a morţii corporale şi nici a bolii, li se pun în faţă părinţi spirituali, care de multe ori au scăpat de suferinţă viaţa aceasta pe care erau să o piardă, lucrând după modelul arătat de Sfântul Apostol Iacob>>”^[11].

Analizând textul de mai sus putem spune că este un argument solid care să ateste existenţa Tainei vindecării şi săvârşirii ei de preoţii Biserici în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, însă pentru a înţelege cum percepea Sfântul Ioan această Taină este important de reţinut cum vedea el suferinţa. Pentru el suferinţa era văzută ca o mare comoară cu profunde ecouri în viaţa celui suferind, mai ales prin modul de a suporta suferinţa^[12], cu mulţumire şi cu gândul la viaţa veşnică dăruită de Dumnezeu, deoarece suferinţa cauzată de bolile trupului se datorează în primul rând şi în mare parte păcatelor: „păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli”^[13].

Astfel dacă cauza bolilor sunt păcatele, pentru a scăpa de boli trebuie să scăpăm mai întâi de păcate. Nu putem scăpa de păcate decât prin Taina Pocăinţei, iar după Sfântul Părinte: „pocăinţa posedă o mare putere, ea poate să elibereze pe cel botezat care a păcătuit mult, de greutăţile greşelilor sale şi să restabilească în siguranţă (linişte), pe cel care era în pericol, chiar dacă el coborâse până în adâncul răutăţii Iar pe cel care se căieşte, ea îl încurajează: ‹‹De fiecare dată când tu cazi înaintea adunării, ridică-te. Astfel, de fiecare dată când tu păcătuieşti, pocăieşte-te de păcatul tău; nu deznădăjdui de tine însuţi, chiar dacă tu păcătuieşti a doua oară, pocăieşte-te a doua oară.››‹‹Chiar dacă tu eşti la o bătrâneţe înaintată şi păcătuieşti, întră (în Biserică), pocăieşte-te, tămăduirea este acolo dând iertarea păcatelor››”^[14]. Sfântul Ioan a înţeles că Mântuitorul mai înainte să ofere vindecarea trupească a oferit vindecarea sufletească, iertarea păcatelor, de aceea şi el vorbea mai întâi despre căinţa sinceră din partea celui bolnav.

Am văzut după spusele Sfântului Ioan că un prim pas spre vindecare este dat de părerea de rău pentru păcatele săvârşite, dar pentru a aduce rod această căinţă, trebuie însoţită de rugăciune, pentru că: „rugăciunea este armă puternică, comoară nesfârşită, bogăţie care nu se cheltuieşte niciodată, port fără valuri, temelie a liniştii; rugăciunea este rădăcină şi izvor şi mamă a nenumărate bunuri şi este mai tare decât puterea unui rege. Când cel care poartă diadema regală este bolnav de friguri şi zace în pat şi are fierbinţeli, îl asistă de multe ori, desigur, medici, ostaşi, slujitori şi generali: şi nici priceperea medicilor, nici prezenţa prietenilor, nici slujirea robilor, nici abundenţa medicamentelor, nici măreţia curţii sale, nici prisosul bogăţiilor şi nici nimic altceva din cele omeneşti nu poate să potolească boala care se înteţeşte. Dar dacă va veni cineva care are încredere în Dumnezeu şi doar îi va atinge trupul ţi va face pentru el o rugăciune curată, va alunga toată boala. Şi ceea ce n-au putut să facă bogăţia şi mulţimea slujitorilor, nici experienţa şi mulţimea medicilor şi nici fastul împărătesc, de multe ori a putut să facă rugăciunea unui om sărac şi lipsit de orice bogăţie. Însă vorbesc nu de rugăciunea monotonă şi plină de indiferenţă, ci de rugăciunea făcută cu concentrare sufletească, cu suflet încercat de durere şi cu mintea foarte încordată. Căci acesta este rugăciunea care se înalţă la cer”[15]. Este de observat în textul de mai sus că pe lângă proprietăţile rugăciunii pe care le prezintă Sfântul Ioan, acesta vorbeşte şi despre faptul că cel aflat în boală grea chiar dacă este asistat de medici şi de cunoscuţi aceştia nu pot să-i aducă alinarea, însă dacă vine cineva cu încredere în Dumnezeu şi-i va atinge trupul rugându-se cu putere îi va alunga boala. Această atingere de care vorbeşte Sfântul Ioan nu poate să fie altă atingere decât cea cu untdelemn sfinţit ştiindu-se că din Perioada Apostolică cei bolnavi erau unşi cu untdelemn spre tămăduire aşa cu afirmă Sfântul Apostol Iacov[16], apoi în primele trei secole Biserica a continuat ungerea cu untdelemn, iar în timpul nostru în rânduiala Tainei Sfântului Maslu s-a păstrat ungerea cu untdelemn, astfel era cu neputinţă că în timpul Sfântului Ioan să existe doar o simplă atingere.

Însă Sfântul nu se opreşte, doar la aceste cuvinte cu privire la rugăciune ci precizează mai departe, fără a tăgădui importanţa medicilor: „doctorii, chiar dacă vindecă de bolii, totuşi nu pot să-l facă dintr-o dată sănătos pe bolnav; au nevoie de timp îndelungat, de timp de refacere, ca să scoată şi să alunge din trup încetul cu încetul rămăşiţele bolii. Hristos însă n-a vindecat aşa, ci într-o clipită de vreme a izbăvit de boală, şi a readus sănătatea”^[17]. Încercând astfel să-i facă pe păstoriţii săi ca mai întâi să se încreadă în Hristos, iar apoi după ce sunt întăriţi cu Hristos să caute puterea medicilor.

Sfântul Ioan a înţeles că locul în care sunt împlinite rugăciunile nu poate să fie decât Sfânta Biserica, pentru că „bisericile se aseamănă, după Sfântul Ioan, cu limane, în larg în care Dumnezeu a rânduit cetăţile. Ele sunt limane duhovniceşti în care găsim pacea sufletească negrăită”^[18], deci implicit şi împlinirea rugăciunilor în unitate şi dragoste, „când te rogi singur lui Dumnezeu nu vei fi ascultat aşa cum eşti ascultat când te rogi cu fraţii tăi. Căci (la biserică) este ceva mai mult: înţelegerea, armonia, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor”^[19].

Pornind de la puterea dată preoţilor, urmând pocăinţa ca început al vindecării şi continuând cu rugăciunea stăruitoare făcută în comuniune de membrii Bisericii, Sfântul Ioan a reuşit să exprime legătura sobornicească dintre membrii Bisericii care „se susţin unii pe alţii, având în frunte pe preoţii şi ierarhii Bisericii, toţi împreună înaintând spre lumina împărăţiei veşnice, având încă de pe pământ o oarecare arvună între ei”^[20]. De aceea revenind la citatul despre rugăciune nu putem spune decât că acel om simplu şi sărac care poate să facă o rugăciune puternică nu este altul decât preotul, deoarece: „preotul este ambasadorul către Dumnezeu, nu numai al întregii cetăţi, ci al întregi lumi. El se roagă lui Dumnezeu pentru greşelile tuturor, vii şi morţi”^[21]. Se cunoaşte din Tratatul despre Preoţie că Sfântul Ioan Gură de Aur a dorit ca preoţii să ducă o viaţă curată, să-şi dedice viaţa în primul rând lui Hristos şi mai apoi în folosul oamenilor. Pentru că ducând o viaţă curată, dedicată pentru Hristos preotul va putea face acea rugăciune, în urma căreia apare vindecarea.

Cu toate că Sfântul Părinte a susţinut că în principal cauza bolilor sunt păcatele, el nu a uitat să-i îmbărbăteze şi pe cei care nu sufereau din pricina păcatelor având grijă să le dea pilde din rândul sfinţilor^[22], pentru că să se arate răbdarea sfinţilor că „ei slujesc lui Dumnezeu nu în vederea răsplăţii, şi că îşi arată faţă de El atât de mare recunoştinţă, încât îl iubesc în mod deplin, chiar după atâtea necazuri şi suferinţă”^[23]. Pe acest temei a căutat tot timpul să-i îmbărbăteze şi pe acei care cârteau din cauză că vindecarea nu mai apărea. Pentru Sfântul Ioan vindecarea nu era un scop în sine, ci vindecarea ţine mai mult pentru întoarcerea omului către Dumnezeu, astfel îşi îndemna supuşi să devină detaşaţi de boala trupească: „să nu ne intereseze nici lucrurile care pierd, nici slava care apune, nici trupul care îmbătrâneşte, nici frumuseţea care se ofileşte, nici desfătarea care trece. Să ne adunăm toate forţele ca să slujim sufletul. Este greu să vindecăm trupul bolnav, dar să vindecăm sufletul este un lucru uşor. Ajunge să vrem lucrul acesta”^[24], ci să caute vindecarea sufletului.

Concluzii

            Cu toate că nu avem informaţii despre rânduiala Tainei Sfântului Maslu în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur credem că cele câteva spicuiri din vasta operă a Sfântului Ioan Gură de Aur reprezintă începutul unor căutări mai adânci despre dovezile existenţei Tainei vindecării în acel timp.

            Am încercat să prezentăm în câteva cuvinte că Taina Vindecării nu era străină de Tradiţia Bisericii din vremurile Sfântului Ioan, ci că exista o continuitate din momentul întemeierii ei de către Mântuitorul Iisus Hristos şi practicată apoi de Sfinţii Apostoli cât şi de Biserica Primelor trei veacuri. Am văzut că Sfântul Ioan a vorbit mai întâi de puterea preoţilor, urmată de căinţa sinceră a celui bolnav unită cu rugăciunea puternică, urmată de atingere celui bolnav( cu siguranţă ungerea cu untdelemn sfinţit) de către o persoană simplă( această persoană fiind preotul) şi toate aceste împlinite în Biserică.

            Am văzut că Sfântul Ioan a pus mare preţ pe pocăinţă de aceea fără a ne abate de la subiect, specificăm faptul că în Molitfelnicele tipărite la noi, Taina Sfântului Maslu se găseşte ordonată între Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Euharistiei[25], pentru a arăta legătura dintre cele trei Taine, pentru că „Taina Spovedaniei se adresează realităţii faptului că toţi păcătuim după botez şi ne oferă un mijloc de împăcare cu [Biserica]. Taina Maslului, în vreme ce abordează şi iertarea păcatelor, se concentrează mai ales asupra realităţii suferinţei fizice sau psihice”^[26], iar Taina Euharistiei reprezintă unirea omului cu Hristos, fiind scopul ultim al celor două Taine spre viaţa veşnică.

            În final putem spune că Sfântul Ioan Gură de Aur nu a fost străin de Taina Sfântului Maslu, că aceasta se săvârşea de preoţi prin atingerea celui bolnav şi prin rugăciune. El a înţeles că vindecarea nu este un scop în sine, că nu Dumnezeu este cel care trimite boala ci cel care o îngăduie pentru a-i aduce pe oameni spre El, ca aceştia prin pocăinţă să ajungă la viaţa veşnică: „Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferinţă continuă Ne dăruieşte perioade de linişte şi pace, pentru a ne mângâia şi odihni, dar din când în când, uneori mai de şi alteori mai rar, ne trimite şi ispite şi necazuri. În anumite cazuri, desigur, întârzie mult să ne scap de nenorociri. Din ce motiv? Ca să ne gândim la el şi să ne apropiem de El, ca să alergăm lângă El şi să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea şi alte rele. Astfel, rămânând aproape de Dumnezeu, ne câştigăm mântuirea”^[27].

Bibliografie

Izvoare

• ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.
• Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Omiliile la statui, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.
• Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Sfântul, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galaţi.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Scrisori din exil, către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi, despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Omiliile despre pocăinţă, Sofronie al Ierusalimului, Sfântul, Viaţa sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, Traducere din limba greacă veche de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul,, Sfântul, din Nazianz, Grigorie, Sfântul, Sirul, Efrem, Sfântul, Despre Preoţie, Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Predici la Duminici şi Sărbători,  Tradus şi orânduite după Duminicile şi Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, Editura Bunavestire, Bacău, 2005.

Cărţi, manuale şi studii

• Badea, Gheorghe, Flori Ales din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2008.
• Chiţescu, Prof. N., Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petruţa, Pr. Prof. I., Teologie Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Facultăţile Teologice, vol. 2, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

·         Corneanu, Mitropolit Nicolae, Studii Patristice - Aspecte din vechea literatură creştină, Timişoara, 1984.

·         Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere de Preot Victor Manolache, Ed. Cartea Ortodoxă/Egumeniţa, Galaţi, 2008.

• Meyendorff, Paul, Taina Sfântului Maslu, Traducere, prefaţă şi note Cezar Login, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011.

·         Necula, Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, Sibiu, 2008.

·         Pomazanski, Pr. Mihail, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Traducere din limba engleză de Florin Caragiu,  Ed. Sophia/Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009.

·         Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologie,  Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

Articole

·         Belea, Prot. Nicodim, Problema suferinţei omeneşti în lumea creştinismului, în Mitropolia Banatului, an XXXVI, nr. 3, 1986.

·         Grosu, Prof. N., Taina Sfântului Maslu, în Ortodoxia, , an XXXI, nr. 3-4, 1979.

·         Radu, Gh., Pr. Lector Dumitru,  Caracterul Ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, Teză de Doctorat, în Ortodoxia, an XXX, nr. 1-2, 1978.

·         Răducă, Diac. Asist. Vasile, Probleme Pastorale  în Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr.7-10, 1989.

·         Pricop, Prot. I., Sfintele Taine a Mirului, a Cununiei şi a Maslului,  în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, , an LIII, nr. 1-3, 1977.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Rugăciunile pentru alţii şi si sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologic

---

[1] Mitropolit Nicolae Corneanu, Studii Patristice - Aspecte din vechea literatură creştină, Timişoara, 1984, p. 9;

[2] Printre studiile în amănunţit despre Sfântul Ioan Gură de Aur şi traduceri în limba română : enumerăm Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 133-139; Introducere Părintelui Prof. D. Fecioru, la volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea I, P.S.B., vol. 21, Traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, ediţie electronică, p. 5-28; Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericeşti Paladie, Teodor la Trimitundei, Socrates, Sozomen şi Fer. Teodoret al Cirului, Traducere din limba grească, introducere şi note de Preotul prof. dr. Constantin Corniţescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001; Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, Traducere Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008; în Schiţa biografică a lui David C. Ford, din volumul cu acelaşi autor, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Traducere din limba engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, p. 16-33; Conf. Univ. dr. Claudiu T. Arieşan  Sfântul Ioan Chrysostomul. Studiu biografic, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viaţa de familie, Traducere Preot Marcel Hancheş, Ed. Învierea, Timişoara, 2008, p.7-18; Arhiepiscopul şi diaconiţa, semnat de diac. Ioan I. Ică jr. şi O viaţă, o prietenie, o corespondenţă şi două mesaje din exil, semnat de Anne-Marie Malingrey, în volumul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi, Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, p.5-96; Sfântul Ioan Gură de Aur, Întru Luda Sfinţilor Mucenici, Traducere din limba greacă, studiu introductiv şi note de Petka Grigoriu, Editura Ars Longa, Iaşi 2007, p. 7-16; în prefaţa volumului: Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze Baptismale, Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 7-20, semnată de †P.S. Lucian Lugojanu Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, în prezent Episcop al Episcopiei Caransebeşului; A.L.-M., Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,  2002, p. 5-11; Cuvânt înainte al volumului Flori alese din învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, Traducere de Gh. Badea şi Constantin-Bogdan Badea, Ed. Sf. Mina, Iaşi, 2008, p. 3-11.

[3] Sfântul Ierarh Petru Movilă după unele cercetări s-ar fi  inspirat din enumerarea Apuseană (catolică) a celor 7 Taine.

[4] Tradiţia Apostolică V (Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008 p. 575), apud Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Traducere, prefaţă şi note de Cezar Login, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 36.

[5] Diac. Asist. Vasile Răducă, Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului, în Biserica Ortodoxă Română, CVII, nr. 7-10, 1989, p. 178.

[6] Pr. Mihail Pomazanski, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Traducere din limba engleză de Florin Caragiu, Ed. Sophia/Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 250.

[7] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologie,  Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 326.

[8] Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petruţă, Teologie Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Facultăţile Teologice, vol. 2, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 265.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 78-79.

[10] Prof. N. Grosu, Taina Sfântului Maslu, în Ortodoxia, nr. 3-4, an XXXI, 1979, p. 559.

[11] Prot. I. Pricop, Sfintele Taine a Mirului, a Cununiei şi a Maslului, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-3, an LIII, 1977, p. 137.

[12] Anne-Marie Malingrey, O viaţă, o prietenie, o corespondenţă şi două mesaje din exil, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi, Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, p. 77.

[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, p. 360.

[14] Sfântul Ioan Hrisostom, În Hebr. Hom. IX, 4; P.G., LXIII, 80 şi De poenit. III, 4, P.G. XLIX, 297 apud Pr. Lector Dumitru Gh. Radu, Caracterul Ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, Teză de Doctorat, în Ortodoxia, an XXX, nr. 1-2, 1978, p. 303.

[15] Contra anomenilor despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Omilia 5,6 în P.G. 48, col. 744, apud Gheorghe Badea, Flori alese din învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, Traducere de Gh. Badea şi Constantin-Bogdan Badea, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi, 2008, p. 22; Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles. Împotriva anomenilor, Cuvântul V,6, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 85-86.

[16] Este cineva bolnav dintre voi, spune Scriptura, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului; şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul şi de va fi făcut păcate i se vor ierta lui. (Iacov 5, 14-15)

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XII, Împotriva anomeilor, La slăbănogul care era bolnav de treizeci şi opt de ani; şi la cuvintele: Tată Meu până acum lucrează: şi Eu lucrez, XII, 3, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor, Către iudei, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 187;

[18] Sfântul Ioan Gură de Aur, Mersul la biserică, în volumul Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere de Preot Victor Manolache, Ed. Cartea Ortodoxă/Egumeniţa, 2008, p.416.

[19] Idem, Contra anomeilor despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Omilia 3,6 în P.G. 48, 725 apud Gheorghe Badea, op. Cit., p. 22; Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles: şi că pogorământul lui Dumnezeu nu-l pot privi nici chiar Serafimii, Cuvântul III,6, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 52.

[20] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunile pentru alţii şi si sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, Nr. 1-2, 1970, p. 30.

[21] Despre preoţie în texte alese, Editura Ştefan, Bucureşti, 2009, p. 108.

[22] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie rostită în Antiohia, pe când era preot, în biserica veche, la cuvântul Apostolului: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni”( 1 Tim. 5,23) în volumul Omiliile la statui, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p.18-19; Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Întâmpinarea Domnului în volumul Predici la Duminici şi Sărbători, Traduse şi orânduite după Duminicile şi Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 346-347.

[23] Idem, Omilie rostită în Antiohia…., op. cit., p.18.

[24] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 357.

[25] Idee preluată din cartea Părintelui Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea Maidanului, apărută la Ed. Agnos, Sibiu, în 2008, unde între paginile p.220-246 găsim o adevărată teologie a Sfântului Maslu.

[26] Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Traducere, prefaţă şi note Cezar Login, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 88.

[27] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii….op. cit. p. 31.

Sursa:  http://altarul-banatului.ro/?page_id=448