vineri, 19 aprilie 2024
marți, 14 februarie 2023
joi, 5 ianuarie 2023
Predică la sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos - Părintele Placide Deseille
Predică la sărbătoarea
Botezului Domnului nostru Iisus Hristos[1]
În
economia anului liturgic, sărbătoarea Botezului Domnului este cel puțin la fel
de importantă ca sărbătoarea Crăciunului. Și vedem aceasta în primul rând din
însăși structura liturgică a acestei sărbători. Ea este precedată de un ajun în
care se slujesc ceasurile împărătești, la care ascultăm deja anumiți psalmi,
anumite texte ale Vechiului Testament care reiau temele fundamentale ale
sărbătorii. Apoi, urmează privegherea, asemănătoare aceleia a Crăciunului.
La Crăciun,
Domnul coboară printre noi, însă o face aproape în taină, arătându-se doar
Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lui Iosif, păstorilor și
magilor veniți din Răsărit, în mod discret însă, aproape tăinuit. Numai doi
evangheliști, Sfinții Matei și Luca, au cules direct de la cei apropiați lor
mărturii referitoare la primele luni, la primii ani din viața Mântuitorului
Hristos.
Astăzi
însă are loc manifestarea, arătarea oficială, am putea spune, a lui Hristos. El
este cu adevărat Mântuitorul Care vine în mijlocul nostru și Se arată pe deplin
poporului Său. Un rol cu totul special îl are în cadrul acestei manifestări un
personaj aparte, Sfântul Ioan Botezătorul. El apare în toate textele care ne
vorbesc despre Botezul lui Hristos, iar Biserica îi prăznuiește soborul a doua
zi după sărbătoarea Bobotezei, în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Ioan
Botezătorul este cel mai mare dintre proroci, deoarece în vreme ce ceilalți
proroci au vestit că Mântuitorul Hristos avea să vină, că Mesia urma să vină,
Sfântul Ioan Botezătorul vestește că Mesia a venit și că este prezent printre
oameni. El este cel care ni-L arată, ni-L desemnează și care este chemat să-L
boteze. Iar minunatele texte din slujbele liturgice ale sărbătorii de astăzi
exprimă sentimentele pe care le trăiește Sfântul Ioan Botezătorul în această
calitate, smerenia și fiorul de adorare care îl cuprinde în întregime.
Hristos
vine așadar pentru a fi botezat de Sfântul Ioan. El se manifestă apropiindu-se
de Ioan ca un păcătos asemenea altor păcătoși, arătând prin aceasta că a luat
asupra Sa păcatul nostru, că a luat asupra sa păcatul lumii. Nu că ar fi săvârșit
El vreodată cât de mic păcat personal, ci că a luat asupra Sa, în mod real,
păcatul lumii. Și-a asumat umanitatea noastră în starea ei de păcătoșenie și
pentru a ne arăta aceasta El vine astăzi pentru a primi Botezul din mâinile lui
Ioan. În acest sens vine, după cum El Însuși o spune, pentru „ plini toată
dreptatea”.
Botezul
lui Hristos capătă o semnificație cu totul deosebită, deoarece prin acest gest
simbolic, de cufundare în apă și de ieșire din ea, Mântuitorul Își vestește
deja moartea și Învierea din morți. El ia asupra Sa păcatul lumii, se afundă în
apă, iar la contactul cu trupul Său dătător de viață, această apă încetează a mai
fi distrugătoare ca potop, și se transformă în râurile raiului, în izvor
dătător de viață și de binefaceri pentru toți cei care se vor cufunda apoi în
ea pentru Sfântul Botez.
Da,
prin Botezul Său în apa Iordanului, Mântuitorul Hristos a instaurat taina
sacramentală a Botezului ca semn profetic al morții și al Învierii Sale
personale și, în același timp, ca taină a participării noastre la acestea, la
moartea și la Învierea Sa.
Se cuvine
să remarcăm faptul că în această scenă a Botezului sunt prezentate numeroase
imagini și figuri din Vechiul Testament. Mai întâi, avem râul Iordan; de asemenea,
avem vocea Tatălui, deja prezentă în însăși lucrarea creației, vocea Tatălui
care pronunță cuvintele creatoare: „Să fie cutare sau cutare lucru”, în cele șase
zile ale creației și care astăzi proclamă creația cea nouă în Persoana Fiului
Său Cel iubit. Îl vedem pe Sfântul Duh Care apare sub forma unui porumbel, ceea
ce ne trimite din nou cu gândul la primele zile ale creației, deoarece, pe când
Tatăl crea lumea cu Cuvântul, Duhul Sfânt era acolo. Cartea Facerii ne spune că
„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Și la
sărbătoarea de astăzi, Duhul lui Dumnezeu Se poartă deasupra apelor Iordanului
în chip de porumbel, pentru a ne arăta că se împlinește o nouă creație, prin
cuvântul Tatălui și cu puterea Duhului Sfânt.
Faptul
că Duhul Sfânt Se arată sub forma unui porumbel ne trimite la un alt pasaj din
Vechiul Testament, referitor la potop, mai precis la sfârșitul lui, când are
loc revenirea milostivirii divine, iertarea lui Dumnezeu manifestându-se prin
porumbelul trimis de Noe care se întoarce la arcă cu o ramură verde de măslin
în cioc (Facerea 8, 11). Porumbelul reprezintă semnul care se coboară din cer,
deasupra apelor Iordanului și se oprește deasupra lui Hristos în momentul
Botezului arată că tot potopul păcatului a luat sfârșit în potențialitate, că
prin Hristos, prin moartea și prin Învierea Sa, păcatul va fi biruit, că prin
și în Hristos, Tatăl îi oferă omenirii iertarea.
Da, faptul
că Duhul Sfânt Se manifestă astfel în chip de porumbel nu este deloc lipsit de
semnificație, evocând aceste numeroase aspecte.
Cufundarea
Mântuitorului în apele Iordanului și ieșirea sa din apă ne trimite cu gândul la
traversarea Mării Roșii de poporul lui Israel, eliberat din robia faraonului,
simbol al faraonului cel spiritual care este diavolul. Prin această traversare
a Mării Roșii, Israel se eliberează din robie, așa cum și noi, creștinii, ne eliberăm
prin Botez din robia diavolului, pentru a pătrunde în libertatea de fii ai lui
Dumnezeu. Însă după traversarea Mării Roșii, Israel a trebuit să traverseze și
deșertul. Și Hristos va trăi aceasta, fiind dus peste câteva zile, de Duhul în
pustie pentru a-l înfrunta pe diavol, pentru a se lupta cu el față către față
timp de patruzeci de zile, număr ce face trimitere la cei patruzeci de ani
petrecuți de poporul lui Israel în deșert. Iar pentru noi, cele patruzeci de
zile de post care se apropie fac referire la cele patruzeci de zile petrecute de
Mântuitorul Hristos în pustie.
Botezul
lui Hristos în apa Iordanului ne amintește și de trecerea Iordanului de către
poporul lui Israel, la încheierea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert,
sub conducerea lui Iosua, al cărui nume este identic cu cel a lui Iisus,
reprezentând doar o transcriere diferită a acestuia. Iosua conduce poporul prin
Iordanul care se desparte în două lăsându-l să-l traverseze ca pe uscat, așa
cum se întâmplase și cu Marea Roșie, însă de data aceasta îl conducere spre
Pământul făgăduinței. La fel și Hristos, prin Botezul Său, ne face să intrăm împreună
cu El, pe urmele Lui și „în El” în adevăratul Pământ al făgăduinței care este
cerul; or, în scena Botezului Domnului vedem cerurile deschise, iar faptul că
ele se deschid este extrem de semnificativ. Acest lucru ne arată că acum putem,
datorită lui Hristos, adevăratul nostru Mesia, adevăratul nostru Iosua, să intrăm
în adevăratul Pământ al făgăduinței care este Împărăția cerurilor, în care
pătrundem deja prin intermediul Botezului, a cărui taină ar trebui să o retrăim
pe parcursul întregii noastre vieți creștine, în așteptarea revelării vieții noastre
cerești de dincolo. Sfântul Nicolae Cabasila, mare autor ortodox din veacul al
XIV-lea, insista în mod deosebit asupra folosului duhovnicesc pe care îl pot
avea creștinii citind și meditând asupra textelor de la slujba Botezului,
deoarece ele ne arată ce suntem și, în același timp, ce trebuie să devenim. Ele
ne revelează ce am devenit deja în mod definitiv și ceea ce trebuie să devenim
în mod tot mai real, într-o plinătate tot mai mare, pe parcursul întregii
noastre vieți de creștini.
Această
sărbătoare a Botezului Domnului ne invită deci să medităm asupra propriului
nostru botez, asupra acestui imens dar primit de la Dumnezeu Care a făcut din
noi fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a altoit pe Hristos cel Înviat, pe Trupul Său
proslăvit Care a sfințit apele și Care revarsă acum asupra noastră, în toate zilele
vieții noastre, izvoare de har, deoarece tot harul și toată participarea
noastră la viața cea dumnezeiască ne vin prin sfânta și proslăvita omenitate a
lui Hristos.
Toate
aceste aspecte ne sunt revelate de acest praznic al Bobotezei și de toate
aceste minunate texte liturgice, atât de frumoase și bogate în semnificații la
care ar trebui să medităm mai mult. Și atunci Tatăl Se va putea apleca asupra noastre
pentru a ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Fiecare dintre noi trebuie
să devină, în Fiul cel Unul Născut, fiu adoptiv al tatălui, nu într-un mod juridic
și exterior, ci în chip profund real, devenind cu adevărat părtaș la viața Sa
cea dumnezeiască.
Să ne
ajută bunul Dumnezeu ca acest lucru să se împlinească cu adevărat în fiecare
dintre noi, tot mai mult și în toate zilele vieții noastre, prin conlucrarea
noastră cu harul primit la Botez. Spre slava Tatălui, prin Fiul Său Cel Unul
Născut și în Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel unul, Căruia I se cuvinte toată slava,
în vecii vecilor. Amin[2].
[1] Rostită
la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, la 6 ianuarie 2009.
[2]
Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată
a anului creștin. Predici la Duminicile și sărbătorile anului liturgic,
Traducere din limba franceză și introducere de Felicia Dumas, Doxologia, Iași,
2015, pp. 273-278. Cartea se poate cumpăra de aici: https://edituradoxologia.ro/cununa-binecuvantata-anului-crestin.
Botezul lui Iisus - Ion Bria
Botezul lui Iisus
Toate
Evangheliile pun la începutul misiunii lui Iisus același eveniment: botezul în
Iordan, când Duhul Sfânt coboară asupra Sa în chip de porumbel (Matei 3, 13-17;
Marcu 1, 8-11; Luca 3, 21-23; Ioan 1, 29-34). Duhul a coborât și a rămas peste
Iisus, Care a fost astfel conformat și proclamat Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1,
32-24). Deși n-a avut păcat (Ioan 8, 46), Iisus a acceptat să-Și inaugureze
misiunea Sa cu botezul în Iordan de la Ioan (Matei 3, 13-17), aceasta atât
pentru a împlini o rânduială sacră (Matei 21, 25), cât și ca semn anticipat al
jertfei Sale. De acum înainte Iisus este pregătit să ia asupra Sa păcatul
lumii.
Iisus
vine la Iordan atras de Ioan, profetul care face legătura între Vechiul și Noul
Testament. Poporul vedea în Ioan pe profetul Ilie care anunța venirea lui Mesia
(Matei 11, 14). El era vocea care striga în pustie: „Pregătiți calea Domnului”
(Matei 3, 3). Iisus, vorbind mulțimilor despre Ioan (Matei 11, 7-11), a
recunoscut că acesta a venit în „calea dreptății”, convertind vameșii și
prostituatele (Matei 21, 32).
Ioan
Botezătorul predica în „deșertul Iudeii” (Matei 3, 1), lângă Marea Moartă, nu
departe de Qumran, unde se afla comunitatea esenienilor. Propovăduia
convertirea, dar fără intenția de a întemeia o sectă (Luca 3, 7-14), și practica
un singur botez, cel cu apă, ca pregătire pentru Mesia și ca anticipare a
botezului creștin cu Duh Sfânt (Luca 3, 3, 16). El este cel ce recunoaște în
Iisus pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 34), punându-L în legătură directă cu profețiile
Vechiul Testament: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”
(Ioan 1, 29, 36). totuși, fiind în închisoare, Ioan vrea o confirmare a
credinței sale și trimite doi ucenici să întrebe dacă El este „Cel ce va veni”.
Evanghelistul
Luca dă unele indicații cronologice foarte exacte, numind autoritățile politice
și religioase din vremea misiunii lui Ioan Botezătorul: „În al cincisprezecelea
an (septembrie 27-Octombrie 28), al domniei Împăratului Tiberiu, pe când Pilat din
Pont era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său,
tetrarh la Ituriei și al ținutului Trahoniei, iar Lisanias, tetrarh al
Abileniei, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu
către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Luca 3, 1-2). Ținând seama că Tiberiu
i-a urmat lui August ca împărat al Romei, după anul 14 d. Hr., că Irod Tetrarhul
era Irod Antipa, care a domnit peste Galileea și Pereea între anii 4-39 d.Hr.,
și că Filip Tetrarhul a domnit peste regiunile din nord ale Palestinei între
anii 4-34 d.Hr., epoca despre care vorbește Luca se poate fixa în jurul anului
28 d.Hr.
Ioan
propovăduia poporul „Vestea cea bună” (Luca 3, 18), practicând botezul pocăinței
cu apă, spre iertarea păcatelor. Botezul cu apă este un rit simbolic de
purificare a păcătoșilor. Venind din Nazaret la Iordan, Iisus acceptă să fie
botezat de Ioan (Marcu 1, 9-11) ca să arate că asumă pe deplin condiția
umanității păcătoase, cu toate că El va zice: „Cine dintre voi Mă vă acuza de
păcat?” (Ioan 8, 46).
Una dintre
măsurile lui Ioan a fost aceea de a cere mulțimilor care veneau la el,
credincioși evrei, vameși și ostași, să facă fapte vrednice de pocăință. „Bărbat
drept și sfânt” (Marcu 6, 20), mare ascet și practicant al Legii, Ioan nu cerea
altceva decât: „Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rândui” (Luca 3, 13),
cu toate că, din propria experiență, își dădea seama de severitatea Legii. El a
denunțat deschis ceea ce era contrar Legii, având curajul să-i spună lui Irod:
„Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Faptul acesta,
la instigarea Irodiadei, femeia lui Filip, fratele lui Irod, i-a adus moartea prin
tăierea capului (Marcu 6, 17-29).
Iisus
este în mod constat confundat cu unul dintre proorocii cunoscuți: Ilie, Ioan
sau Ieremia (Matei 16, 14; Luca 9, 8). De unde, părerea greșită că Ioan și
Iisus nu ar fi două persoana deosebite. Irod credea că Acesta este Ioan
Botezătorul care s-a sculat din morți și de aceea se fac minuni. Dar Ioan
însuși face o distincție clară între rolul său și misiunea lui Iisus; el nu a
făcut decât pregătirea poporului pentru primirea lui Iisus, cu Care se afla
doar într-o intimitate aparte, socotindu-se „prietenul Mirelui”: „Şi s-a iscat
o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu, asupra curăţirii. Şi au
venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi
despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El. Ioan a
răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. Voi
înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis
înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi
ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea
s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de
sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe
pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a
auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce a
primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care l-a
trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul
cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui. Cel ce crede în
Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci
mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3, 25-36).
Botezul
este unul din marile momente ale vieții lui Iisus. Cu trupul în apă, cu Duhul
Sfânt pogorât peste El, cu glasul de tunet al Tatălui, Iisus confirma că este
Unul din Treime, așa cum revelează Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”. El
lasă să se înțeleagă că „epifania” Treimii, din care El Însuși face parte,
trebuie pusă în legătură cu „teofania” din Vechiul Testament, la care sunt
martori profeții. Într-adevăr, Moise făcuse experiența îngerului Domnului care
i s-a arătat în rugul arzând fără să se mistuie pe Muntele Sinai (Ieșire 3, 2;
Deuteronom 33, 16; Fapte 7, 30, 35). Prin urmare, îngerul Domnului din experiența
teofanică a profeților, înainte de întrupare, este unul și același cu Cuvântul
lui Dumnezeu întrupat. Experiența teofanică și cea ipostatică au în centrul lor
aceeași persoană divină. Noul Testament și Biserica de mai târziu au dat o mare
valoare experiențelor teofanice ale profeților, deoarece aceștia au văzut și au
auzit nemijlocit slava lui Dumnezeu (gr. dóxa tou Theou), manifestarea
Sa personală. Acesta este „ca o făclie ce strălucește în întuneric până când va
străluci ziua și luceafărul va răsări în inimile noastre” (II Petru 1, 19). Din
cauza aceasta, Grigorie de Nyssa nu va ezita să propună creștinilor, ca model
de perfecțiune în sfințenie, Viața lui Moise.
După
Botezul în Iordan, Iisus renunța la meseria de tâmplar și părăsește satul de
origine, mergând în Galileea, unde se pregătește intens pentru apropiata Sa
misiune. Evangheliști sinoptici sunt de acord că Iisus și-a început slujirea
după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare și că cea mai mare parte
din activitatea Sa publică a desfășurat-o în Galileea (Matei 4, 12; Marcu 1,
39; Luca 4, 14). Luca vorbește de călătoria lui Iisus în Samaria (Luca 9,
52-53), provincie din centrul Palestinei, între Iudeea și Galileea, ai căror locuitori
erau într-o aprigă dispută cu iudeii, iar Ioan relatează pe larg convorbirea
lui Iisus cu femeia samarineancă, lângă fântâna lui Iacov (Ioan 4). Evanghelistul
Matei menționează predicile lui Iisus în Iudeea, la est de Iordan (Matei 19, 1)
și în Pereea, precum și numeroasele Sale călătorii la Ierusalim. Faptul acesta
nu este exclus, deoarece Iisus „străbătea toate cetățile și satele” (Matei 9,
35); a călătorit în regiunea lacului Ghenizaret, în Capernaum (Matei 14, 34),
în regiunea Gadara (Matei 8, 28). ajungând în orașele feniciene din nor, Tir și
Sidon 9Matei 15, 21) și până în Cezareea lui Filip (Matei 4, 12-13).
Din
cauza persecutării lui Ioan Botezătorul, Iisus a părăsit Nazaretul și s-a
stabilit în Capernaum (Marcu 2, 1), o localitate lângă lacul Galileii, în
ținuturile Zabulon și Neftali (Matei 4, 12-13).
După
experiența botezului în Iordan, Duhul Sfânt, Același Duh Care a rămas peste El
și L-a confirmat Îl conduce în deșert, ca să fie supus tentațiilor diavolului.
În deșert, Iisus petrece, în post și rugăciune, patruzeci de zile și patruzeci
de nopți, deci același timp pe care Moise l-a petrecut pe munte 9Ieșire 24,
18). Parte din pregătirea Sa pentru misiune, Iisus avea să facă față unei
puternice împotriviri din partea spiritului ostil lui Dumnezeu, diavolul. În
pustie, Iisus este supus la grele ispitiri (Matei 4, 11) pentru a fi întors de
la calea pe care pornise. Dar El refuză tentațiile diavolului într-un mod de
neclintit, cu răspunsuri luate din Vechiul Testament (Deuteronom 8, 3; 6, 16;
13). Desigur, timpul de retragere a fost dedicat postului și, mai ales,
rugăciunii. Postul era o practică religioasă a iudeilor, respectată chiar de
farisei, și însoțea rugăciunea, pe care El a considerat-o drept cea mai importantă
pregătire pentru misiunea Sa. Iisus a dus o viață de continuă rugăciune. De mic
copil, a participat la slujbele de la sinagogă, unde S-a rugat și a cântat
psalmi (Luca 4, 15-16). Nu numai că S-a rugat în toate momentele decisive din
viața Sa și în toate felurile, ci i-a îndemnat și pe ucenicii Săi să se roage,
compunând pentru ei texte de rugăciune (Luca 11, 1-14)[1].
duminică, 27 noiembrie 2022
duminică, 13 noiembrie 2022
vineri, 11 noiembrie 2022
sâmbătă, 5 noiembrie 2022
luni, 17 octombrie 2022
vineri, 30 septembrie 2022
sâmbătă, 17 septembrie 2022
Idei pentru predica din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh (Învierea fiicei lui Iair)
Idei pentru predica
din Duminica a Douăzeci și Patra după
după Pogorârea Sfântului Duh
(Învierea fiicei lui Iair)
†Ioan
Mihălțan Episcopul Oradiei
„În vremea aceea a venit la Iisus un
om al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la
picioarele lui Iisus, ÎI ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca
de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi
mulţimile îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de
sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie
vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată
s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar
toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule,
mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de
Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a
ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând
înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi
cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta
te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la
mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul.
Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi,
venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe
Ioan şi pe Iacov, pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau
pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El,
ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a
strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat
îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi
părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”.
(Luca
8, 41-56)
1. Cei
ce veneau la Mântuitorul Hristos veneau pentru tămăduiri de suferințe, de boli,
de frământări sufletești indiferent de starea lor socială.
2. Este
impresionant faptul că vine la Mântuitorul chiar mai marele sinagogii, Iair.
3. Evanghelia
însemnează că era un om apreciat chiar de consătenii săi.
4. În
momente de grea încercare multe patimi se potolesc în ființa oamenilor. Nu știm
dacă Iair n-ar fi trecu prin grea încercare ar fi căzut la picioarele lui
Iisus. E de remarcat faptul că se încredea în puterea Mântuitorului că îl poate
ajuta. Nu știm dacă credea că o va învia pe fiica lui.
5. Mântuitorul
a fost un mare binefăcător, nu puține au fost binefacerile lui și nu de puține
ori.
6. Vindecarea
femeii cu scurgere de sânge este semnificativă. Femeia venea la Mântuitorul
după ce încercase tot ce a fost cu putință pentru vindecarea ei. Pedagogia
acestei atitudini vrea să ne dovedească multele noastre slăbiciuni sufletești
și să ne convingă că singura vindecare trebuie s-o avem mai presus de orice în
puterea lui Dumnezeu. Puterea dumnezeiască consta și în veșmintele Sale, ceea
ce înseamnă că materia poate fi purtătoare de har; să ne gândim la obiceiul
veșmintelor aduse la biserică pentru a fi atinse de către preot.
7. Ca
oameni înțelegem greu lucrările și puterea lui Dumnezeu. Judecăm mai mult
omenește decât duhovnicește.
8. În
fața puterii dumnezeiești noi ca oameni deseori ne umplem de frică.
9. Din
cuvintele Mântuitorului reiese că femeia avea mare încredere în puterea
Domnului Hristos de a o vindeca.
10. Puținătatea
credinței noastre uneori ne face să ne îndoim de puterea lui Dumnezeu, uitând
că El este stăpân și peste moarte.
11. În
ceasuri grele Dumnezeu ne întărește prin puterea Sa peste nevrednicia noastră.
12. Interesantă
este atitudinea Mântuitorului când dorea să aibă în jurul Său numai anumite
persoane ca în cazul de față, ca și pe Tabor, ca și în Ghetsimani.
13. El
citea cele din lăuntru ale omului, dincolo de cele ce se văd dinafară.
14. Slăbiciunea
noastră sufletească, puțina noastră credință uneori ne face să ne îndoim de puterea
lui Dumnezeu ca și în cazul de față. Mai mult chiar atunci luăm în derâdere
cele sfinte.
15. În
unele momente Mântuitorul se lipsea și de cei puțini în jurul Său, rămânea
singur. Singur în rugăciunea de noapte, singur în Ghetsimani, singur în cazul
de față.
16. Atitudinile
acestea dovedesc marea Lui intimitate cu Tatăl ceresc – marea taină necunoscută
nouă din această intimitate.
17. Faptul
că i-a dat să mănânce, faptul că și El a mâncat după Înviere înaintea
ucenicilor vrea să întărească realitatea evenimentului.
18. În
puținătatea credinței noastre rămânem uimiți de puterea lui Dumnezeu, dar
această uimire nu statornicește tăria credinței noastre de multe ori. Minunea
nu este totdeauna convingătoare cu statornicie. Sf. Apostol Petru a văzut multe
minuni și totuși s-a lepădat de Mântuitorul. Trebuie să ne lăsăm convinși că
întărirea în credință și statornicirea în credință constă în lupta în lupta
contra păcatelor care slăbesc credința și în măsura în care acestea slăbesc în
ființa noastră se întărește credința în noi.
19. Deseori
Mântuitorul poruncea celor tămăduiți de El să nu spună nimănui. De ce? Pentru
că o împărtășire a unor evenimente prin spusa altora prea modifică evenimentul.
Era cu totul alta întâlnirea față către față. Unul din Apostoli chiar, când a
fost vorba de Mântuitorul nu i-a vorbit celuilalt despre Mântuitorul ci i-a
zis: „Vino și vezi”. Apoi mulțimea simțămintelor din lăuntrul nostru și cu atât
mai mult puterile dumnezeiești din Mântuitorul Hristos nu pot fi explicate prin
cuvinte.
20. Să
fim mai preocupați de aceste lumi lăuntrice ale persoanei noastre, de legătura
dintre ele și puterile dumnezeiești și legătura acestora cu ispitele diavolești[1].
[1] †Ioan
Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din
Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an,
Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 129-7132.
Idei pentru predica din Duminica a șasea după Pogorârea Sfântului Duh Vindecarea slăbănogului din Capernaum †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei
Idei pentru predica
din Duminica a șasea după Pogorârea
Sfântului Duh
Vindecarea slăbănogului din Capernaum
†Ioan
Mihălțan Episcopul Oradiei
1. Dacă
privim Evanghelia și o înțelegem nu numai în ceea ce scrie ad literam,
înțelesul este mai simplu. Pe lângă acest înțeles este și cel alegoric pe
care-l folosea Mântuitorul Iisus Hristos; este un înțeles al sensurilor mai
adânci a textelor care poartă denumirea de înțeles analogic, folosit foarte des
de Sf. Părinți ai Bisericii. Amintim pe Sf. Maxim Mărturisitorul care are în
unele din volumele sale o preocupare cu acest înțeles „Explicarea locurilor
grele din Sf. Scriptură”.
2. În
acest sens vorbind de cele zele fecioare untdelemnul n-ar avea înțelesul
natural de untdelemn ci de adâncul milosteniei. Fecioarele neînțelepte ce le
lipsea untdelemnul, Sf. Maxim și alți Părinți explică sensul mai adânc că nu
aveau milostenie deși erau fecioare, socotind milostenia mai mult decât
fecioria.
3. În
cazul de față dacă ne preocupăm de un înțeles mai adânc cei patru prieteni pot
reprezenta pe cei patru evangheliști care prin scrisul lor ne duc la întâlnirea
cu Mântuitorul, iar această întâlnire este pentru noi tămăduitoare atât de boli
trupești cât și de boli sufletești.
4. În
ceea ce privește că bolnavul a fost vindecat pentru credința celor ce l-au adus
este o mărturie a învățăturii Bisericii în care se susține că unul poate
mărturisi pentru altul credința ca și în cazul nașilor de la Botez sau a
rugăciunilor pentru cei adormiți.
5. Însuși
Dumnezeu spune despre David că „Mă voi îndura asupra urmașilor lui până la al
miilea neam”.
6. La
mijloc e marea putere a iubirii despre care mărturisesc paginile Sf.
Evanghelii.
7. Cu
ocazia învierii fiicei lui Iar Mântuitorul mereu îi spune tatălui ei „crede
numai”. Iată un exemplu când pentru credința tatălui îi înviază fiica. Ea nu
putea avea credință pentru că era moartă.
8. De
ce e de mirare că nașul poate mărturisi credința pentru fin – copil fiind? Pe
va baza acestor argumente arătate mai sus Biserica face rugăciuni pentru cei
morți.
9.
În
viața de toate zilele, pe cărările vieții, adesea întâlnim simțământul atât de
nefolositor și păgubitor al disprețului, al hulei pe care nu-l întâlnim la
Mântuitorul Iisus Hristos. S-a întâlnit cu atâția oameni ce l-au înjosit,
ponegrit, disprețuit, dar El niciodată n-a răspuns cu aceeași atitudine,
niciodată n-a înjosit pe nimeni, n-a avut nici cel mai mic sentiment de dispreț
cum îl reprezintă poetul: „El tuturor deopotrivă împarte darul Său ceresc/Și
celor care cred într-Însul și celor ce-l batjocoresc”.
10. Simțământul
disprețului înstrăinează pe oameni de comuniunea frățească, cel al respectului
și al cinstirii din contră, îi apropie.
11. Mântuitorul
va rămâne un exemplu viu peste veacuri prin atitudinile Sale de respect și
cinstire, apropiere față de orice om. Dacă vrem să exemplificăm din viața Sa în
această privință e destul să ne gândim la comportarea Sa atât de nobilă față de
femeia păcătoasă ce-i uda picioarele cu lacrimi, față de femeia samarineancă,
față de Iuda Iscarioteanul când avea să-L prindă și față de tâlharul de pe
cruce.
12. În
toate aceste discuții nu se poate observa nici cel mai mic sentiment de dispreț
și vorbește cu ei ca și cum ar vorbi cu oameni cu alese virtuți.
13. Socotim
că Mântuitorul a înregistrat cu amărăciune această atitudine a fariseilor față
de El, nefolosind aceeași atitudine a Sa față de ei, cin din contră caută să le
explice cu toată înțelepciunea ceea ce ei nu înțelegeau.
14. Desigur
de această putere a iertării păcatelor s-au îndoit fariseii neadmițând că este
Dumnezeu. Ne îndoim și noi uneori azi că această putere a iertării păcatelor a
fost dată unor oameni – preoților de a ierta păcatele: „Oricâte veți lega pe
pământ vor fi legate…”
15. Îndoiala
constă și în slava cunoaștere a puterii iubirii.
16. Și
mulțimile au rămas mirate de această putere dată de Dumnezeu oamenilor. Se pare
că și ei Îl cunoșteau pe Iisus numai ca om nu ca și Dumnezeu.
17. Poate
este bine să medităm și asupra faptului ce a gândit și ce a simțit bolnavul
vindecat. Câți ani a mai trăit la casa lui. De aceea noi credem în Sf. Tradiție
pentru că foarte puține sunt însemnate din ceea ce a făcut Iisus în sf.
Scriptură, încât și cele scrie în Sf. Scriptură și cele spuse în Sf. Tradiție nu
acoperă decât o parte din ceea ce a făcut Mântuitorul.
18. Se
cade ca și noi după ce luăm parte la slujbele Sf. Biserici, împărtășirea cu Sf.
Taine, să ne întoarcem la casele noastre cu atitudini de recunoștință față de
atitudinile ce le revarsă Mântuitorul asupra noastră și cu atitudini de respect
și cinstire față de orice om întâlnit[1].
[1] †Ioan
Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din
Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an,
Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 67-70.
duminică, 11 septembrie 2022
Pasiune și emoția în predică - Preot profesor Grigore Cristescu
Pasiune și emoția în predică[1]
Preot
profesor Grigore Cristescu
Pentru
a produce în ascultători persuasiunea, predicatorul trebuie să facă apel la
pasiunea și emoția lui și a lor. Fără acest apel persuasiunea nu este posibilă.
Și totuși, de multe ori, puterea de a trezi pasiune și emoție poate avea
consecințe dezastroase dacă facem abuz. Această însușire cere o disciplină
morală din partea celor ce o folosesc. Dar, fără ea, predica nu are nicio
putere de mobilizare a conștiinței religioase. Fără fluxul pasiunii, care dă
viață și mișcare, predica este o simplă piesă didactică și dialectică, ca
statuia de marmură a lui Pygmalion, de care ne vorbește mitologia greacă.
Dumnezeu este puterea care pătrunde toată
făptura, care inspiră și descoperă, care dă lumină și har, viață și nemurire.
El este Izvorul vieții. Puterea Lui
umple firea omului, dă intensitate și valoare oricărui act și gest uman,
personalității integrale a omului, stimulează energiile ei latente și creează
infinite perspective și posibilități de activare a lor. Dumnezeu ne luminează mintea, ne aprinde inima și ne întărește voința.
Dacă Dumnezeu ar rămâne numai o viziune metafizică, o abstracție rece,
perfecțiunea absolută dar intangibilă, asemenea unei statui sublime sculptate
din marmură rece și moartă, nici omul nu ar avea viață, realitate și energie.
Dumnezeu este iubire și cere iubire. Dumnezeiască taină a Întrupării
îmbrățișează toată natura noastră omenească: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”.
El a coborât de pe tronul slavei Sale și a devenit om cu viață și iubire, având
o inimă care zvâcnește și vibrează de iubire pentru a noastră mântuire. Iată ce
trebuie să vestească predicatorul creștin credincioșilor. Dar, dacă el nu pune
pasiune în ceea ce predică, înseamnă că nu cunoaște pe Hristos. Este absurd să
credem că putem pune stăpânire pe voința omului, dacă nu facem apel la
pasiunile și emoțiile lui. Chiar raționalistul care gândește la temperatură
boreală, fără să-și dea seama, se adresează într-un fel sau în altul fondului
pasional al oamenilor. Ca să conving,
trebuie să fiu convins. Ca să fac pe
alții să plângă, trebuie să plâng eu mai întâi (Si vis me flere, dolendum est,
primum, ipsi tibi).
Cea
mai mare și mai nobilă parte a vieții noastre se întemeiază pe voință. Dar a voi, însemnează a iubi
și a alege (a prefera), a adera (a opta). Instinctele și
emoțiile la care trebuie să apeleze predicatorul sunt: iubirea – ura, dorința,
plăcerea, neplăcerea, bucuria – tristețea sau durerea, curajul – frica,
nădejdea – deznădejdea, mânia, mândria, emulația, admirația, mila, uimirea, compătimirea.
Predicatorul nu poate mișca dacă el
însuși nu este mișcat. Așadar, caracterul și convingerile sale personale
sunt cel dintâi actor care trebuie să fie avut în vedere în predică.
Se înțelege că predicatorul nu trebuie să fie un
om incapabil să comunice, un om paralizat în elanul și entuziasmul lui, în
extensia și expansiunea energiilor lui sufletești, un om robit, conștient sau
inconștient, unui complex de inhibiții și refulări, dar niciun emotiv și un
sentimental și fără rezervă și autocontrol. A fi smerit nu înseamnă a fi timid și inert. Predicatorul trebuie să zboare și să planeze ca un vultur. De
aceea, în fața lui, pe amvon, este închipuit un vultur. Aripile mitologicului
Icar s-au topit când s-a apropiat de soare, pentru că erau de ceară; deci,
pentru că ele erau artificiale – nu făceau parte organică din natura lui
intimă. Predicatorul care vrea să zboare la fel ca el, în slăvile extazului, pe
care el personal nu-l trăiește real, ci numai îl simulează, așadar cu aripi de
împrumut, merge la dezastru sigur. Orice
ipocrizie se divulgă, mai curând sau mai târziu. E mai bine să mergi domol pe pământ, decât să te avânți nesincer în
văzduh. Predicatorul, care se adresează pasiunii și emoției ascultătorilor
săi, trebuie să cunoască bine temperamentul și sensibilitatea ascultătorilor
săi, care variază după timp, loc și îndeletniciri.
Cea
mai bună metodă didactică este cea care realizează unitate în varietate, care
folosește repetarea același idei în diferite forme și stimularea procesului de
gândire prin întrebări. Cum vom putea noi, oare, să punem în mișcare o voință
inertă împinsă într-o anumită direcție? Pe o cale foarte simplă: orientând-o în
direcția opusă. Principiul tensiunii sau încordării și relaxării sau
destinderii este valabil și în domeniul vieții spirituale. Stabilitatea,
inerția vieții lui sufletești, trebuie să sufere unele șocuri. Spiritul omului
trebuie distras prin variație. Așadar, e necesar să-i slăbim tensiunea lui, pe
linia unei idei, concepții sau argument, a unui instinct sau emoții și să-l
angajăm în altă direcție. Sufletul omului trebuie mobilizat. Dramaturgii
obișnuiesc să intensifice elementul tragic printr-un contrast cu cel comic. În
parabola Fiului risipitor, Mântuitorul atinge cele mai profunde stări de
disperare ale sufletului, trezește în el cea mai intensă speranță și-l umple de
cea mai înălțătoare bucurie. Arătând cât este de respingătoare ura, impunem
sublimitatea iubirii. Pateticul trebuie să altereze cu elementul umoristic.
Atracția spre un lucru e cu mult mai puternică atunci când ei i se opune
repulsia față de alt lucru. Evident, principiul alternanței trebuie observat în
toată gama emoțiilor. Pentru a putea convinge pe altul despre un adevăr,
predicatorul trebuie să fie înzestrat cu un suflet simțitor și să fie împodobi
tcu evlavie curată.
El
trebuie să iubească pe Dumnezeu din toată inima lui și cu toată virtutea lui.
Aceasta se împlinește prin rugăciune, meditație și contemplație. „Orator antequm dictor” (Fii rugător înainte
de a fi predicator) spune Fericitul Augustin. Oratorul, în sens etimologic, este un cuvântător care se roagă. Cine știe să se roage, știe să predice. Rugăciune la început, înainte de a te ocupa
de teme predicii, rugăciune în toată vremea cât lucrezi la ea și rugăciune în
timpul în care o rostești. Rugăciunea deschide sufletul inspirației divine,
care purifică, disciplinează și corectează totul, căci, „Duhul lui Dumnezeu pe cele de lipsă le
împlinește și pe cele slabe le vindecă”.
Predicatorul trebuie să fie un mare iubitor
de oameni și de sufletul lor. Iubirea deschide drumul spre inimile omenești.
Nici o poartă nu-i rămâne nedeschisă. Ea are cheia minunată care deschide toate
încuietorile.
„Ama et fac quod vis” (Iubește și fă ce
vrei) spune atât de just fericitul Augustin. Dar această iubire trebuie să
aibă un caracter supranatural. Noi iubim
pe semenii noștri pentru că îi iubește Dumnezeu. Legea iubirii este suverană.
Ea singură are puterea de a disciplina, purifica și controla pasiunea
sufletului omenesc. Predicatorul trebuie să fie un om simțitor. El nu trebuie
să fie un egoist și un autolatru. Egoistul sau egocentricul devine ușor sceptic
și un cinic față de alții. De altfel, cinismul este rodul scepticismului și
dezamăgirii.
Pentru a putea mișca inima și voința ascultătorului,
trebuie să avem întotdeauna în vedere tema, și anume dacă ea cere, admite și
permite patosul. Dacă ea îl cere, atunci de ce natură și intensitate trebuie să
fie apelul nostru la sentiment? Sunt teme care cer ca toată atmosfera predicii
să fie patetică. Altele cer o tratare logică și rece și numai în încheiere pot
deveni patetice. Unele teme pot fi trate la un nivel mai înalt, vecin cu
sublimul, alte ar produce ridicolul dacă ar fi pline de fulgere și de trăznete
ca pe Sinai, când ele ar trebuie să fie
străbătute, de la un cap al altul, de calmul și duioșia iubirii. Putem
premedita și fixa în prealabil elementul patetic în predică și în ce măsură? De
bună seamă, se cuvine să cunoaștem, când ne pregătim predica ce emoții și
pasiuni pot mișca pe oameni să realizeze prin acțiunea lor scopul pe care l-am
propus pentru predica noastră. Această idee trebuie să comande alegerea
materialului, dezvoltarea lui și forma literară a predicii. Dar atât calitatea,
când și intensitatea apelului nostru la sentiment depind în cea mai mare măsură
de inspirația momentului.
Noi
putem provoca anumite sentimente sau emoții în ascultătorii noștri prin
prezentarea vizibilă a unui obiectiv oarecare. În acest caz, ei concentrează și
atenția lor auditivă, și pe cea vizuală.
Predicatorul
poate zugrăvi destul de evovator și de dramatic prin cuvânt orice scenă,
caracter sau eveniment, adresându-se imaginației auditorului său, fără niciun
fel de artificiu. Figurile de stil și
ilustrațiile pot fi folosite cu mult succes în acest scop. Uneori, sunt de mare
efect anumite cântări luate din cărțile noastre de slujbă, tropare, condace.
Când
ascultătorii noștri au un nivel intelectual ridicat și religios mai înalt,
putem provoca anumite emoții când ne adresăm rațiunii. Emoția, în general, este
mai durabilă când ea se asociază și cu elementul rațional și cu conștiința
morală a ascultătorilor.
În
trezirea unui sentiment, precum și în exprimarea lui, este esențial bunul simț.
Sunt predicatori care divulgă ascultătorilor intimitățile vieții lor
sufletești. Ei își analizează și-și disecă sentimentele lor personale în auzul
credincioșilor, nimicind taina care este farmecul personalității. În acest fel,
predicatorul nu-și mai trăiește atât de intens viața lui interioară. E drept că
noi nu putem mișca pe altul, dacă înșine nu suntem profund mișcați. O emoție
bine disciplinată nu se poate evapora. Pentru că nu i-am dat expresie.
Dimpotrivă. Ea devine energie spirituală în sufletul predicatorului, care
vibrează prin fiecare cuvânt, dă putere fiecărei idei și toană convingerea în
fiecare inimă. În concluzie, orice
exhibiționism este interzis în predică, întrucât el poate să compromită
prestigiul predicatorului și să-l prezinte ca om indiscret, flecar și neserios.
Cine ar mai putea avea încredere într-un asemenea duhovnic și predicator,
care spune „vrute și nevrute”? Nu este just să considerăm pasiunea și
sentimentul ca un articol sau ca un capitol separat de ansamblul predicii. De
aceea noi nu putem spune: „acum mă adresez sentimentului vostru”. Aceasta va
pune pe ascultători în gardă. Apelul adresat conștiinței, rațiunii și
inteligenței ascultătorilor poate însă fi formulat și anunțat: „fac apel la
orice om de bună credință care mă ascultă când rostesc acest verdict”. Dar cum
am putea noi spune, de pildă: „acum o să vă fac să vă mâniați rău”? În primul caz,
verdictul anunțat este scopul logicii raționale, dar în logica emoțiilor,
sentimentul de iubire, de ură, de revoltă nu este un scop în sine, ci numai un
mijloc în scopul unei acțiuni. Sunt însă și câteva ocazii când putem anunța pe
ascultători că facem ape la pasiunile lor pentru forța lor de sugestie.
Indiferența unui auditoriu flegmatic poate fi scurtată de o ambiție cu ajutorul
unei sugestii. „Nu vă clocotește, oare, sângele în vene, dacă vă gândiți că…”? Ascultătorii,
reci ca gheața până adineauri, fierb acum de indignare. O sugestie, de
asemenea, poate ridica temperatura: „ne îndrăznesc să stărui mai mult asupra
acestor acte de sălbăticie”. Dar puterea
predicatorului, de a provoca anumite sentimente și emoții în ascultătorii săi,
îl expune și la anumite primejdii. Așa, de pildă, el poate fi ispitit să devină
un predicator sentimental, ceea ce l-ar scuti de o pregătire intelectuală mai
serioasă a predicilor sale, mai ales că sunt destui ascultători care cred că
predica trebuie să le dea numai emoții religioase și nimic altceva. Adeseori, sentimentalitatea religioasă
ruinează caracterul moral și al predicatorului, și al ascultătorilor.
Anumite expresii sentimentale stereotipe pot duce la nesinceritate, la
simularea unor emoții care în realitate nu la încercăm.
Puterea
de a-i stăpâni pe ascultători prin mijloace sentimentale poate duce pe
predicator la orgoliu. Iar deasa exprimare a celor mai sincer sentimente îl
poate duce la reacția morbidă a unei depresii sufletești, care poate periclita
și echilibrul lui mintal, și pe cel moral. Această depresie nervoasă este prețul pe
care îl plătim adeseori pentru toate predicile noastre bune. Pentru că aceasta este esența persuasiunii,
ca predicatorul să-și toarne personalitatea lui în ceea ce spune. Sufletul lui
trebuie să-i iasă din trup și să se răspândească în sufletul ascultătorilor.
Dar această expansiune este urmată inevitabil de o contracție dureroasă.
Suferința nervoasă este crucea predicatorului. Dar disciplina vieții lui fizice și spirituale îl poate salva. Dacă
predică des, el trebuie să-și rezerve mai mult timp pentru rugăciune,
meditație, contemplație și studiu; astfel își poate pierde sufletul. Pentru
acest motiv, este recomandabil ca el să cultive diferite stiluri de predică. Predicile cu caracter didactic sau catehetic,
omilia exegetică și predicile cu caracter pastoral și liturgic cer o mult mai
mică cheltuire de energie sentimentală a predicatorului. O viață de evlavie și
de reculegere, credința care raportează instinctiv toate lucrurile la Dumnezeu,
smerenia care numai Lui îi dă toată slava, cinstea și închinăciunea, starea de
penitență care nu dă pas mândriei, sporita comuniune cu Mântuitorul, al Cărui
cuvânt îl predică și care este taina înaintării și stăruirii pe drumul vieții
duhovnicești, toate acestea vor putea menține caracterul și rezistența lui față
de excitațiile emotivității cerute de predică și îi vor păstra echilibrul sau
cumpătarea vieții morale.
Noi predicăm pentru a determina
voința credincioșilor la acte de credință și de viață morală, pentru a lumina
întunericul neștiinței, pentru înlăturarea îndoielii prin certitudinile
credinței, îngustimea de spirit prin lărgirea orizontului lui, fanteziile
nesănătoase și sterile realități concrete și fecunde, șovăiala prin hotărâre.
Iată izvorul puteri morale a predicatorului creștin[2].
Carte citată se poate cumpăra de
aici: http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?cPath=43&products_id=850&osCsid=c483f094c6505591543d4156d80f85eb
LinkWithin
