Despre Post: Sf. Grigorie Palama

 

Despre Post

Sf. Grigorie Palama

 

 

            Părinții Bisericii au caracterizat postul ca esență a rugăciunii, zicând că „prima materie a rugăciunii este foamea”. Moise ținând un post de mai multe zile pe munte vede pe Dumnezeu față către față și vorbește cu El, precum vorbește cineva cu un prieten al lui. Prin post profetul Ilie ia putere să ungă profet în locul lui și să-i dăruiască îndoit harul pe care îl deținea el însuși. S-a învrednicit să se ridice de la pământ la cer. Însuși Hristos postind în pustiu, a biruit pe ispititorul de obște și a destrămat puterea lui împotriva oamenilor și a surpat tirania lui eliberând pe om.

            Vedeți darurile postului și câte sunt bunurile de care se învrednicește să le primească omul prin post? Contrarul postului, adică lăcomia și nestăpânirea, arată în mod vădit folosul pe care postul îl oferă omului. Desfătarea nu este numai cauză a păcatului, ci și a lipsei de cucernicie. Dimpotrivă, postul și înfrânarea nu ajută numai virtuții, ci și cucerniciei față de Dumnezeu, deoarece totdeauna împreună cu postul trebuie să fie și înfrânarea. Când omul se hrănește fără măsură zădărnicește apariția în sufletul său a mâhnirii cea după Dumnezeu pentru păcatele lui și a străpungerii, care ajută în pocăință statornică în vederea mântuirii noastre. Fără inimă zdrobită nu este posibil să se pocăiască cineva cu adevărat. Ceea ce zdrobește în mod vădit inima și o ajută să se întristeze pentru păcatele ei, este micșorarea hranei și a somnului și curăția simțurilor.

            Bogatul, despre care vorbește Hristos în Evanghelie, zicând către sine: „Ai multe bunuri, mănâncă, bea și te veselește”, a devenit vrednic de veșnica pedeapsă, dar nevrednic și de însăși prezenta viață. Noi fraților, să zicem cele potrivnice către noi înșine: să ne înfrânăm și să postim, să priveghem și să ne adunăm, să ne smerim și să pătimim cele rele de dragul mântuirii noastre.

            În vremea postului și a rugăciunii să iertăm din sufletul nostru dacă într-adevăr avem sau credem că avem ceva împotriva altcuiva. Să ne dăruim cu toții dragostei. Să încercăm să ne înțelegem mai bine unul pe celălalt. Să ajungem la înfăptuirea iubirii și a facerii de bine cuvântând unul în favoarea celuilalt. Să gândim înlăuntrul nostru numai cele bune față de Dumnezeu și față de oameni. Astfel postul nostru va fi desăvârșit și vrednic de cinstire de la Dumnezeu și cererile noastre în timpul postului vor fi bineprimite.

            Deseori diavolul se luptă ca postul nostru să fie nefolositor punând înăuntrul nostru egoism, precum a făcut fariseul, care, deși postea și se ruga, a plecat lipsit de ajutor. Noi, știind că fiecare om mândru este necurat și nu se face primit de către Domnul și recunoscând că suntem noi înșine datori față de Dumnezeu pentru multe și mari daruri, să postim și să ne rugăm cu inima zdrobită. Astfel postul nostru va fi cu adevărat curat și plăcut lui Dumnezeu. Când ținem un astfel de post duhovnicesc și trupesc și ne rugăm se va stinge focul poftei trupești. Mânia va fi îmblânzită ca un leu și vom gusta hrana profetică cu nădejdea bunătăților viitoare, credința și strălucirea duhovnicească biruind cu harul lui Hristos toată puterea vrăjmașului.

            Darurile postului sunt multe. Fiecare dintre celelalte virtuți curăță și împodobesc fie sufletul, fie trupul, precum rugăciunea, blândețea, înțelepciunea. Postul și înfrânarea adorm zburdările trupului. Veștejește turbarea mâniei și a poftei și face cugetul curat și fără nori, de vreme ce îl izbăvește de aburii care ies din mulțimea hranei și de greutatea pe care acesta o provoacă. Cu postul și cu înfrânarea se smerește omul cel din afară și în același timp se reînnoiește cel dinlăuntru, precum subliniază apostolul Pavel în epistola lui către Corinteni. A zis cineva „Pântecul gras nu naște minte subțire”. Când pântecul se subțiază prin post și înfrânare se subțiază cu siguranță și mintea. Îngrădire îndoită sunt postul și înfrânarea și acela care trăiește cu acestea se bucură de multă pace. Către acesta, așadar, privind, să ne îndepărtăm de lăcomia pântecului, să iubim înfrânarea și să îmbrățișăm aceste zile de post. Acesta face trupul să asculte de suflet și curăță gândurile. Omul aleargă atunci cu dragoste către Dumnezeu. Apostolul Pavel spune despre sine că de multe ori a petrecut cu foamete și sete și cu posturi.

            Pentru tine fratele meu, perioada postului nu ține întreaga ta viață. Apusul soarelui îți îngrădește în fiecare zi postul. Nu este oare postul pentru toți aproape ușor și după măsura lor în aceste zile pe care le stabilește Biserica? Poate îți pare rău de trupul tău și te ferești de post cu impresia că îți provoacă slăbire fizică, dar se întâmplă contrariul. Îndestularea prin firea ei provoacă dureri în articulații, din hrană provin multe alte boli precum și un sentiment de îngreunare ce îl învăluie pe om. Postul este dimpotrivă maica sănătății. Lacomul își disprețuiește trupul și îl face slăbit și bolnăvicios.

            Nestăpânirea este săvârșită de către toate simțurile. Să impunem așadar în toate înfrânarea. Dacă postești de mâncăruri, fii atent la gândurile tale din adâncul sufletului tău, la curiozitate și la invidie. Auzul tău să nu primească învinuiri ale altora și șoptiri rele. Fiindcă răutatea de care te ferești printr-un simț poate să coboare în suflet prin alt simț. Suntem compuși din suflet și trup. Postul adevărat este acela care trece prin toate simțurile și curăță și vindecă toate, pentru că este, fraților, într-adevăr, iubitoare de oameni tămăduirea sufletului prin post. De aceea, ni l-au rânduit pentru această perioadă părinții noștri.

            Noi, fraților, predându-vă într-un mod corect toate câte vă scriem, vă vorbim duhovnicește. În timpul postului atacă fiare sălbatice în chip văzut și nevăzut împotriva acelora care postesc. În chip văzut atacă dorința de mâncare și de desfătare cu cele materiale. În chip ascuns atacă slava deșartă, mândria și ipocrizia. Postul și nestăpânirea sunt potrivnice între ele precum viața și moartea. Postul este poruncă a vieții și începe de la primul om, de vreme ce a fost dată de la început de către Dumnezeu lui Adam în Rai, pentru păstrarea vieții și a dumnezeiescului har, care fusese dat lui de către Dumnezeu. Nestăpânirea este sfat pentru moartea trupului și a sufletului, care fost dat cu viclenie de către diavolul lui Adam prin Eva ca să cadă din viață și ca să se înstrăineze de harul Dumnezeiesc. Dumnezeu nu a creat moartea și nici nu se mulțumește cu pierderea oamenilor. Cine, așadar, vrea să găsească viață și har de la Dumnezeu? Acesta să se ferească de nestăpânirea cea purtătoare de moarte, să alerge spre postul îndumnezeitor și către înfrânare, pentru ca să se reîntoarcă cu bucurie în Rai.

            Moise postind sus pe munte patruzeci de zile, a zburat către înălțimea îndumnezeirii și a primit tablele cinstirii de Dumnezeu. Poporul evreilor la poalele muntelui îmbătându-se a căzut în necinstire și a făcut ca idol un vițel în asemănarea zeului egiptean Apis. Dacă nu ar fi stat Moise mijlocitor către Dumnezeu, nicidecum nu s-ar fi milostivit Dumnezeu de poporul Său. Deci, dacă avem nevoie și noi de mila lui Dumnezeu , să nu ne îmbătăm și să nu ne îngreunăm cu multa săturare, căci acolo este desfrânarea și lipsa de cucernicie. Văzătorul de Dumnezeu Ilie s-a curățit mai înainte cu post.

            Să ne temem așadar, nu cumva și noi urmând lăcomia, să cădem din binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne întărim întru post adevărat. Domnul nostru, după ce a luat trup și S-a făcut om pentru noi, ne-a arătat modul de biruință împotriva diavolului postind în toate. Astfel a biruit ispita care a mișcat toate împotriva Lu. ucenicilor Lui le-a spus despre demonul mut și surd: „Acest demon nu iese decât numai cu rugăciune și post”. Să nu fim purtați de nesăturarea pântecelui, și de plăcerea gătlejului. Să ne reținem de la mâncare, atât timp cât încă avem poftă. Să mănânce fiecare din alimentele existente conform cu boala sa, fără să adauge la cele de nevoie cele de prisos. Să ceară cineva hrana și nu desfătarea, folosința cu măsură și nu nestăpânirea și abuzul. Scopul pentru care s-a instituit pentru creștini postul este curățirea sufletului.

            Dacă ai posibilitatea, surplusul hranei tale să se ofere pentru mângâierea celor lipsiți. De vreme ce tu te hrănești cu înfrânarea pune de-o parte pentru mâine prisosul. Satură-l pe cel ce flămânzește. Însoțește cu postul rugăciunea stăruitoare. Sfinții mai mult decât oricine au exersat rugăciunea și postul. Toate membrele și părțile trupului, când o duc rău prin post, vor striga către Domnul împreună-vorbind prin rugăciune și atunci cu dreptate acesta va fi mult mai bine primită de Dumnezeu, răsplătindu-l pe cel care rabdă de bunăvoie osteneala postului[1].

---

[1] Mitropolia Tesalonicului. Biserica Mitropolitană a Sfântului Grigorie Palama, Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama. Fragmente din textele Sfântului care au fost prezentate în adunările tinerilor din cadrul centrului Spiritual al Bisericii Mitropolitane sub îndrumarea Arhimandritului Metodie Alexiu doctor în teologie, Tesalonic, 2017, pp. 101-105.

Despre alcătuirea predicii: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

 

Despre alcătuirea predicii

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

Conferință Gherla (Cluj)

Citare Grigorie Cristescu, Îndrumări omiletice:

o   Rugăciunea: „Rugăciunea întâi pe urmă predica. Întâi vorbești cu Dumnezeu, după aceea cu oamenii. Atunci vei ști să le vorbești. În rugăciune vei vorbi mai întâi despre tine și despre semenii tăi, în predică vei vorbi oamenilor despre Dumnezeu și negrăita Sa bunătate”.

o   Schița personală: „Fiecare predicator să se încălzească la focul vetrei lui. Este foarte important folosirea unui caiet în care să schițezi predica ta personală pentru că nici o pâine nu este atât de buna ca cea frământată în casa ta și rumenită în cuptorul tău”.

Comentarii Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon:

·         În schița predicii ne asigurăm o mică originalitate

·         Să nu considerați că sunteți total lipsiți de experiență (preoții tineri) => alungarea complexelor că nu sunteți buni predicatori.

·         Nimeni nu se naște predicator: „Poetul se naște, oratorul se construiește bucățică cu bucățică”.

·         De la schițe personale vom ajunge la un grad de originalitate mai mare de 50% sau 70%.

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce: Ieromonah Calnic Berger

 

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce

 

Ieromonah Calnic Berger

 

Cum putem înțelege de ce a murit Hristos așa cum a murit? Care e sensul Vinerii Mari? Cinstesc oare creștinii astăzi această zi cum ar trebui?

Deși răspunsul la prima întrebare e amplu și profund, putem începe cu o perspectivă: apostolul Pavel schițează o paralele între primul om, Adam, și Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el îl numește „al Doilea Adam” (1 C 15, 22. 45). Părinții Bisericii, de exemplu sfinții Iustin Martirul și Irineu al Lyonului din secolul II, construiesc pe această temă, schițând paralele între primul Adam și al doilea Adam sau Adam „cel nou”, Hristos. Primul Adam e „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38), o creatură specială făcută după „chipul” lui Dumnezeu (Fac 1, 26), unind în sine lumea materială și cea spirituală. Noul Adam e prim excelență Fiul lui Dumnezeu, chipul întipărit al lui Dumnezeu (col 1, 15; Evr 1, 3), unind în El Însuși cerul și pământu, Necreatul și creatul. Primul Adam nu are tată omenesc – el fiind rădăcina umanității, fiindcă toți suntem născuți din Adam -, iar Noul Adam nu are nici el tată pământesc – el fiind rădăcina umanității înnoite, pentru că în Hristos toți sunt botezați, sau născuți din nou.

Prin întreaga sa viață, Noul Adam Hristos desface ceea ce a adus primul Adam, pentru a întări umanitatea în noul său început. Primul Adam, ispitit în grădină, a păcătuit; noul Adam, ispitit în pustie, n-a păcătuit. Primind întinderea mâinilor Evei spre pom în egoism, primul Adam a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, după care i-a făcut pe alții responsabili de cele întâmplate. Noul Adam și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în jertfire de sine, și i-a iertat pe ceilalți pentru cele ce i-au făcut. Din coasta primul Adam a ieșit mireasa sa, Eva, în timp cel el se afla în somn adânc. Din coasta noului Adam a ieșit mireasa Sa, Biserica (ca sânge și apă – Euharistie și Botez) în timp ce El era în somnul morții. Fapta primului Adam, care a arătat neascultare ivită din egoism, o falsă autonomie, auto-conservare și chiar o mentalitate de tipul „supraviețuirii celui mai tare”, a dus la separarea de Dumnezeu și intrarea morții în lume. Toate acestea au fost răsturnate prin ascultarea lui Hristos „până la moarte” (Flp 2, 8), într-o renunțare la orice autoconservare, egoism și orice autonomie separată de Dumnezeu. În locul egoismului vechiului Adam stă jertfirea de sine totală și desăvârșită a lui Iisus Hristos, care au dus la învierea din morți și revărsarea Duhului Sfânt, la restaurarea omului într-o stare de nemurire plină de har.

Moartea lui Hristos pe Cruce e astfel actul definitiv care desființează moștenirea primului Adam. E punctul culminant al marii economii a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și „ne deschide ușile raiului” prilejuind învierea noastră, unirea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea noastră. „Aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu omorât, ca noi să putem fi vii”, scria Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 28). Crucea e împlinirea și scopul Întrupării. Hristos n-a murit însă pur și simplu; a murit în umilire, în părăsire, în toată deplinătatea tragediei și groazei omenești. S-a identificat cu ce e mai rău în condiția umană; S-a făcut „blestem” pentru noi (Ga 3, 13). A primit toate acestea, nevinovat fiind, ca să ne elibereze din toate (Evr 4, 15; 9, 26-28). Acesta a fost marele Sau act de iubire și jertfire de sine.

Hristos n-a lăsat nimic nefăcut pentru mântuirea noastră. Lucru adevărat atât pentru omenire în general, cât și pentru fiecare om în parte. Depinde numai de noi să ne însușim darul Său. Dar după cum spune Domnul Însuși pentru asta e o singură cale: „Ia-ți crucea și urmează-Mi!” (Lc 9, 23).

Or aceasta n-ar trebui să înceapă oare prin cinstirea acestui mare eveniment, răstignirea lui Iisus Hristos, care ne-a adus mântuirea noastră? Cum se face atunci că creștinii de astăzi – de toate confesiunile – nu-și pot lua liber de la muncă sau școală în această zi unică, cea mai sfântă zi din an, în care e pomenită și cinstită pătimirea și moartea lui Hristos pentru mântuirea fiecăruia din noi? O dramă profund și spectaculoasă a avut loc în acea singură zi – și totuși lumea își vede mai departe de trebuirile ei, fără să o bage în seamă deloc.

Un autor american, protestantul David Rensberger, a publicat recent câteva reflecții foarte pătrunzătoare despre lipsa de respect față de Vinerea Mare în America. În acea zi, scrie el, se simte cu totul nelalocul lui în societate, normalitatea vieții de zi cu zi i se pare „ciudată, îndepărtată, aproape ireală” și se poate simți o ruptură spirituală între credincios și restul lumii. El exprimă bine sentimentele pe care le trăiesc și mulți ortodocși care caută să pătrundă mai adânc în slujbele din Vinerea Mare.

Mai face și o altă observație semnificativă: Vinerea Mare e necomercială. Nu se poate face bani în această zi – giganții media, de vânzări și publicitate nu au nimic de câștigat. Așa că o ignoră. Un singur punct poate fi adăugat: în societatea noastră de azi Vinerea Mare nu e zi liberă. E singura zi din an pentru care creștinul trebuie să facă sacrificiu ca s-o cinstească. Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă să facem tocmai asta, pentru că Vinerea Mare e ziua cu cel mai strict post din an. „Nu mâncăm nimic în această zi a Răstignirii”, spune Tipicul. Chiar și azi, credincioșii evlavioși se vor strădui să nu mănânce până după Prohodul Domnului, sau măcar până după Vecernie.

Iisus S-a simțit părăsit pe Cruce. Cu excepția Mamei Sale și altor câțiva, toți prietenii, ucenicii și chiar mulțimile celor pe care-i vindecase, îi ridicase din moarte, îi iertare și învățase plecaseră toți de lângă El în clipele Sale pe Cruce. Și în cele din urmă s-a simțit părăsit și de Dumnezeu: „Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsi pe Iisus. Nu ne părăsește nici pe noi. Așadar, nici noi să nu-L părăsim acum pe Iisus pe Cruce. Noi știm ceea ce ucenicii poate n-au înțeles atunci: că Iisus se va scula din morți, plin de Duhul Sfânt, într-un trup preaslăvit, spiritualizat, ca Dumnezeul-om. De aceea noi n-avem nici o scuză – trebuie doar să punem „cele dintâi pe locul dintâi” și să-I arătăm Domnului prin faptele noastre concrete recunoștința pentru ce a făcut El pentru noi pe Cruce. N-ar trebui oare să cuprindă asta și cinstirea deplină a acestei zile unice din an?

Să facem orice efort – ținând postul, lăsând deoparte orice altă preocupare și participând la toate sfintele slujbe – să ținem această zi, această singură zi din an, Vinerea Mare, sfântă așa cum și este. Scopul cinstirii Vinerii Mari e acela de a-I arăta lui Hristos recunoștința noastră pentru dragostea Lui, și dorința noastră fierbinte de a fi cuprinși între ucenicii Lui, pe care îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, purtători de Duh și asemenea lui Hristos, și care și-au luat crucea, iar pentru aceasta vor fi părtași Învierii Sale din morți[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 62-66.

Predicatorul: Ștefan Zambo

 

Predicatorul

Ștefan Zambo[1]

Câteva cuvinte despre calitățile unui predicator într-o viziune neoprotestantă. Este interesantă și de luat aminte cum văd și cei de alte confesiuni persoana predicatorului, a omului care răspândește Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi teologi, diaconi, preoți, episcopi; pentru ei teologi și pastori.

„Predicarea Bibliei, proclamarea Evangheliei în puterea Duhului Sfânt este cea mai mare nevoie a omului de astăzi, cea mai acută cerință a societății contemporane. Chemarea de a împlini această nevoie este cea mai nobilă dintre chemările divine. Pentru a îndeplini bine o astfel de chemare este nevoie de cunoștințe, seriozitate, deprinderi specifice, perseverență, dedicare, călăuzire etc”[2].

Ca în orice meserie, și în cea de predicator se cer anumite calități care îl califică pe un om să devină slujitor al Cuvântului de la amvon. Aceste calități țin în primul rând de ce este predicatorul ca om și mai apoi de ceea ce știe și face. Iată câteva dintre cele mai importante:

-        Să fie născut din nou. Prima condiție este aceea de a-L cunoaște personal pe Dumnezeu, de a cunoaște personal harul divin, de a fi avut parte personal de regenerarea Duhului Sfânt, într-un cuvânt, de a fi născut de sus.

-        Să iubească pe Dumnezeu și sufletele oamenilor. Un om care nu-l admiră și iubește pe Dumnezeu nu poate fi slujitorul Lui. Un om care nu are dragoste și compasiune pentru cei care-l înconjoară nu se poate califica în a-i sluji. Apostolul Pavel spune: poți vorbi în limbi o mie, dacă nu ai dragoste, nu-ți ajută la nimic.

-        Să fie permanent cercetător al Bibliei. Cuvântul Domnului este însăși rațiunea pentru care există profesia de predicator. Un predicator care nu predică Cuvântul nu-și împlinește menirea. Pentru a putea prezenta Cuvântul complet și cu acuratețe, predicatorul trebuie să-și adâncească zilnic ființa în el.

-        Să fie un om al rugăciunii. Cunoașterea, harul, puterea, inspirația, reușita până la urmă, se obțin în genunchi. Cuvântul este de la Dumnezeu, chemarea este divină, Biserica este a lui Hristos, sufletele sunt ale Domnului, iar predicatorul este un crainic al cerului; poate el să-și împlinească menirea fiind deconectat de Sursă?

-        Să fie sănătos spiritual și fizic. Este cred evident pentru fiecare dintre noi că un om vicios nu se poate califica în slujba de predicator, chiar dacă cunoaște multe. De asemenea, un om care deși este un exemplu de moralitate nu este în stare să se exprime coerent, nu poate fi învățătorul altora. O sănătate fizică bună, o înfățișare agreabilă, o voce puternică, sunt calitățile de dorit pentru un predicator.

-        Să fie chemat de Dumnezeu! Pot fi spuse multe despre importanța și necesitatea chemării. Numai două vorbe însă aici: înțelegerea și conștientizarea chemării dă forță lucrătorului, și de asemeni, chemarea aduce cu sine harisme speciale din partea Domnului pentru împlinirea lucrării Sale.

Completând enumerarea de adineauri, trebuie spus că un predicator, pentru a fi eficient în

lucrarea sa, trebuie să fie un om smerit, curat, încrezător, dispus să învețe și dependent de Duhul Sfânt.

            Domnul îi folosește doar pe cei umili. Un om al lui Dumnezeu spunea: „nu te considera egalul lucrării pe care o faci”, dacă ești la o anumită dată într-un anumit loc în vie, este pentru că așa a ales Stăpânul, deci bucură-te tremurând, cum spune Scriptura. Apoi, să nu uităm că lucrarea de predicare este dumnezeiască. Dumnezeu este sfânt în toate atributele și lucrările Sale și așa este și Cuvântul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este sfânt și sfințește, iar pentru a fi slujitorii lui este de neapărată nevoie de o viață despărțită de păcat. E. Sargent, știind acestea, se ruga așa: „Isus [Iisus], Mântuitorul meu, în comportamentul meu/ Ajută-mă să fiu ca Tine;/smerit și sfânt, iubitor și blând,? Răbdător și curat ca Tine!”.

            Potrivit Pildei semănătorului, inima trebuie să fie bună și curată ca să poți aduce roadă (Lc. 8, 15).

            Și, inima predicatorului trebuie adânc pătrunsă de mesajul său și să crească cu tărie în puterea și actualitatea Cuvântului lui Dumnezeu pe de-o parte, iar pe de alta, trebuie să admită că în slujire va avea parte de greutăți și eșecuri. Vor fi poate unii în jurul tău care nu vor înțelege chemarea sa, vor fi alții care nu-i vor aprecia întotdeauna munca. Nu trebuie să se lase pradă descurajării și depresiilor, mai toți slujitorii Domnului au avut parte și de momente delicate. Predicatorii au însă asigurarea că Mântuitorul este cu ei în toate zilele, până la sfârșit (Matei 28, 20).

            De asemenea, predicatorul trebuie să fie mereu preocupat de perfecționarea sa. Un slujitor al evangheliei care a încetat să mai învețe ar trebui să înceteze să-i învețe pe alții.

            Și în fine, predicatorul trebuie, în munca sa, să se sprijine nu pe calitățile sale, ci pe puterea, prezența și lucrarea Duhului Sfânt. Despre Spurgeon, supranumit prințul predicatorilor, se spune că atunci când urca treptele amvonului mereu repeta în gândul său: „cred în puterea Suhului Sfânt, cred în puterea Duhului Sfânt, cred în puterea Duhului Sfânt…” (1 Tes. 1, 5). Dependența de Duhului Domnului, dorința sinceră de a glorifica Sfânta Treime și entuziasmul în munca de mântuire a unora, iată câteva dintre ingredientele de bază pentru reușita în munca grea, necesară și binecuvântată de predicator[3].

 

---

[1] Autorul este un Pastor Baptist.

[2] Ștefan Zambo, Ajutor pentru predicatori, ed. CLC România, 2010, p. 7.

[3] Ibidem, pp. 25-27.

O carte/un Roman al Preotului

O carte/un Roman al Preotului

Hrab Alexandru

Mă întreb oare ce m-a apucat să scriu despre o carte, despre un roman? Sincer nici eu nu știu! Ceea ce știu este că această operă merită citită de toată lumea. Oare de ce? Pentru că prezintă destinul unui preot într-un sat, un sat……Oare ce mai are specific această carte? Nu știu!

A da, știu! Participând la una din orele Modului Psihopedagogic, cineva din sală a făcut un comentariu răutăcios la adresa Bisericii și mai ales la adresa Preoților. Oare toți Preoții sunt la fel? Oare avem noi dreptul să judecăm? Oare uităm noi că din Biserică facem parte toți, atât Ierarhii, Preoții, cât și noi mirenii?

Cartea domnului Dumitru Beleneș, „Lucrătorii viei”, editată la editura Oastea Domnului în Sibiu, în anul 2011 ne pune în față modelul unui Preot, dar ce fel de preot ne spune Părintele Lector Universitar Dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna”- Sibiu: „Cartea pe care o țineți în mână este una din cele mai frumoase declarații de dragoste făcute de un mirean Preoției. Povestea unui tânăr seminarist (care va ajunge în chip real, istoric, episcop), care pleacă pe drumul lung al Emausului slujirii sale dimpreună cu Dumnezeu și forța pe care o inimă curată o pună în slujba Acestuia. Însoțit de mireasa, preotul Ioan Mirea (în realitate, cel ce va ajunge, cum spuneam, Episcopul Iosif Gafton) caută să biruiască, după porunca Mântuitorului, lumea.

Icoană de preț a jertfei preoțești, acum, când preoții ortodocși trăiesc cu drama vulnerabilității tensionată în toată fibra slujirii lor, paginile cărții constituie exemple de teologie practică, de cateheză și omilie în situații de risc maxim și, nu în ultimul rând, pagini dătătoare de nădejde. După ce citești cartea, gândești: <<Deci se poate!”

Fie cartea aceasta în mâna preoților mângâiere, în a preoteselor îndemn, și în cea a credincioșilor din parohii unitate de măsură a lucrării întru Hristos, în ogorul lui Dumnezeu, în binecuvântata Vie a Împărăției.

Celui care ne-a dăruit-o, Dumitru Beleneș, smerit condeier, să-i rânduie Hristos bucurie în Cerurile către care atât de mult a râvnit”.

De asemenea despre această carte, găsim o mică recenzie și pe site-ul: http://proortodoxia.wikiforum.ro/t338-dumitru-belene-lucratorii-viei:

„Un roman creștin superb, scris cu toată dăruirea de Dumitru Beleneș și publicat cu binecuvantarea PS Galaction al Alexandriei si Teleormanului in anul 2001. Romanul este dedicate de autor părintelui Ioan Gafton, eroul romanului, care va deveni mai târziu ( in 1977) PS Iosif Gafton. Cartea este semnata si de Pr. Lect. Univ. Dr. C-tin Necula de la Facultatea de Teologie din Sibiu, care descrie acest roman ca fiind <<una din cele mai frumoase declarații de dragoste făcute de un mirean preoției>>. Opera redă în mod strălucit, cu intense note artistice, descriptive, naturale dar și încărcate adesea de mult umor, primii opt ani din viața pastoral misionara a unui tânăr preot (Ioan Mirea, alias Ioan Gafton ) însoțit de jertfelnica lui soție, preoteasa Paula Mirea (in realitate Valeria). Preotul Mirea, tânăr absolvent de Teologie în capitală, își încredințează viața total în mâinile lui Dumnezeu îndreptându-și pașii în ascultarea preoțească spre una dintre cele mei denigrate si nedorite parohii (Teslari, în realitate satul Rotari, com. Ceptura, jud. Prahova), un loc teribil de părăsit de tot ceea ce însemna moralitate, frică de Dumnezeu, credință și spirit creștin. Activitatea de debut a preotului Ioan Mirea, alături de iubita lui soție, e marcată de evenimente și situații care reflectă în mod surprinzător de frumos rolul preotului într-o comunitate, chemarea misionara a acestuia, virtuțile, emoțiile, bucuriile, întristările, surprizele, neajunsurile, mulțumirile și multe alte aspecte ale slujirii preoțești. Mai presus de orice uimește modul în care acest simplu și totodată înțelept preot educa o comunitate de oameni, transformându-i radical în cursul celor opt ani de slujire și înfruntând cu demnitate gândirea stalinistă - cu note de raționalism deistic - a vremurilor anilor 1930. Romanul emoționează cu fiecare pagina citită, transmite cititorului fiorul evenimentelor ce se petrec, este un izvor viu de alese experiențe, gânduri sublime, fapte vrednice, sfaturi și vorbe înțelepte. Pentru orice slujitor al sfântului altar, pentru orice tânăr absolvent de studii teologice, pentru orice creștin, cartea lui Dumitru Beleneș se va înscrie, cu siguranță, în topul celor mai sensibile opere despre experiență creștină si preoțească, deopotrivă”.

Carte aceasta este un bun manual, o bună învățătură de credință, care vine să arate tuturor că avem preoți cu har, că avem preoți buni, că avem preoți cu dragoste, doar noi să avem ochii pentru ei și să nu ne mai aplecăm urechea spre bârfele auzite din alte locuri.

Sperăm ca cele două descrieri ale ei, v-au făcut curioși să puneți mâna pe această operă pentru a o lectura. Cu siguranță nu o să regretați!

Însă pentru a vă convinge prezentăm aici două mici fragmente din această operă:

„Fericirea este ceva mai presus de fizic și nu poate cădea sub simțurile noastre. Alergăm după un lucru oarecare cu speranța că, atingându-l, vom fi fericiți, dar constatăm după ce ne-am atins ținta că mai fericiți eram în timpul alergăturii, fiindcă acțiunea umple golul ce există în viața noastră terestră și care este un dezastru pentru noi. Am putea ilustra golul acesta cu spațiul lugubru dintr-o încăpere sinistră, din care, pe măsură ce este umplut cu un lucru oarecare, groaza de acolo dispare. Chiar și durerea în lipsa unui bun este un bun care umple teribil acest gol.”

„Oamenii se cunosc atât de puțin pe ei înșiși, încât se înșală și în dorințe. Suspină după fericire și o caut pune nu poate fin găsită. Doresc o viață lungă, deși bocesc în continuu că traiul de pe pământ este un chin și împlinirea atâtor dorințe o socotesc fericire la care nu ajung niciodată, ci numai o confundă cu mulțumirea, pentru ca fericirea nici nu există pe pământ, decât dorul după ea”.