Familia preotului și pastorația ei
Prof. de religie,
Hrab Alexandru Sorin
..... „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4, 23). Declarația la
hirotonie este un punct de plecare în conștientizarea preotului în legătură cu
rolul pe care îl are familia sa pentru el, pentru Biserică și societate. În
aceasta se precizează: „Sunt la prima
căsătorie și Cununie, după Pravilele bisericești și legile țări, cu…, fiica
lui… și…, din…., jud…, de credință ortodoxă, care este și ea la prima căsătorie
și Cununie. Încă mai înainte i-am făcut cunoscut că eu doresc să devin slujitor
al Sfântului Altar și că această misiune impune o viață de model pentru alții
și, deci, este obligată și ea să trăiască o viață sfântă, ca soție de preot,
spre folosul sufletului ei, devenind pentru mine ajutorul necesar împlinirii
lucrării duhovnicești, cum prevăd sfintele canoane (17, 18 Ap; 3, 6, 13 VI Ec.;
8 Neocez.). Conform acestor canoane, ea se obligă să fie model de soție,
ajutătoare în toate activitățile preotului, prin viața ei exemplară și
sfaturile pe care le va da credincioaselor, în calitatea ei de preoteasă,
părtașă fiind la misiunea mea pastorală. Atât eu, cât și ea ne vom sili să fim
împlinitori, nu doar ascultători ai cuvântului Evangheliei (cf. Iac 1,22)”[1].
Declarația exprimă că „de o importanță deosebită în economia unei vieți de
familie preoțești este cateheza pe care viitorul preot o face viitoarei sale
soții. Îi va prezenta acesteia amănunte importante ale misiunii sale, făcând
referire la statura exemplară a ei și ulterior a familiei lor”[2].
Pe mai departe se continuă: „Mă oblig să
îmi potrivesc viața mea cu învățăturile Sf. Apostol Pavel, care cere ca preotul
să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte,
cuviincios, primitor de oaspeți, îndemânatic a învăța pe alții, nebețiv,
nedeprins să bată, necertăreț, neiubitor de argint, bun chivernisitor al casei
lui, căci dacă cineva a sa casă nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grijă
de Biserica lui Dumnezeu? (I Tim 3, 2-5). După Sf. Scriptură și sfintele
canoane (25 Ap.; 3, 4 VI Ec.; (, 10 Neocez. Și 3, 32 Sf. Vasile), m-am studiat
pe mine însumi și știu că un preot nu se poate căsători, iar clericul care va
cădea în păcatul desfrânării se caterisește, fiindcă: Nici desfrânații, (…)
nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții (…) nu vor moșteni Împărăția
lui Dumnezeu, zic Sf. Apostol Pavel (I Cor. 6, 9-10)”[3]
și mai departe: „Potrivit sfintelor
canoane (15 Gangra și 35 Cartagina), mă oblig să-mi cresc toți copiii pe care
mi-i dă Dumnezeu întru evlavie și moralitate și la vremea cuvenită să nu-i
căsătoresc cu cei de altă credință (21 Cart.; 72 VI Ec.; 10, 21 Laod.) și să nu
nesocotesc slujbele și darurile Bisericii”[4].
Această declarație vine să-l responsabilizeze pe viitorul candidat la preoție
în legătură cu viața familiară.
Din
practică și urmărind viața unor preoți, se poate observa că cel mai mult au de
suferit familiile lor. Familia preotului nu este familia unui sfânt. Nici nu se
poate cere acest lucru din moment ce drumul spre sfințenie este un drum
anevoios, un drum care este parcurs până la sfârșitul vieții pământești. Cu
toate acestea ne punem întrebarea: „Cum îi poate îndemna clericul pe alții, în
problemele de viață familiară și conjugală, când propria lui căsătorie și
familie nu constituie un exemplu demn de urmat? Căsnicia și familia preotului
sunt mult mai expuse privirii comunității decât cele ale unui psihoterapeut,
întrucât familia celui dintâi participă la viața comunității bisericești, unde
acesta este păstor”[5].
Integralist în știință,
preotul trebuie să fie integralist și în viața personală. Dacă în Biserica
Apuseană preoții sunt celibatari, Biserica Ortodoxă care a păstrat întotdeauna
calea de mijloc permițând candidaților la treapta preoției să rămână fie
celibatari[6],
fie să se căsătorească, fie să intre în mănăstire ca monahi. Odată hirotonit,
preotul este trimis în parohie unde este „pus în mijlocul comunității sale în
condiții egale, legat profund de lume, de grijile ei, de existența vremelnică
și de societate, prin relații de familie, obligat, cu alte cuvinte, a străluci
nu numai prin virtuți individuale, ci și domestice”[7].
Preotul este omul lui
Dumnezeu, dar și omul familiei. Conduita lui de la Biserică, trebuie să fie
aceeași și în casa lui. Conform proverbului Casa
preotului este o casă cu pereți de sticlă ușa casei trebuie să fie „gata
oricând a fi deschisă, în ea se vede totul: dacă preotul aplică ceea ce propovăduiește
la biserică și dacă soția și copiii se comportă, la rândul lor, ca membri ai
familiei preoțești. Când nu se întâmplă așa, credincioșii sesizează imediat,
iar preotul pierde din autoritate în fața lor, ajungând să se întrebe
revoltați, odată cu Sfântul Apostol Pavel: «Dacă
nu știe să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui
Dumnezeu?» (I Tim. 3, 5)”[8].
În aceste condiții, „membrii familiei preotului simt permanent presiunea de a
constitui o pildă de comportament pentru ceilalți, întrucât aparțin unui cap de
familie a cărui lucrare sau «profesie» este să constituie un exemplu personal”[9].
Orice greșeală a membrilor
familiei este taxată. Familia preotului stă sub presiune. Preotul la rândul
lui, „întrucât este identificat cu familia și lucrarea sa, poate ajunge să
simtă o anumită dușmănie atât față de comunitatea bisericească, cât și față de
propria familie când aude critici la adresa lor ce nu-l privesc direct pe el”[10].
În aceste condiții, el nu mai găsește un loc de odihnă trupească fiindcă pentru
un preot „căminul, în afară de biserică, trebuie să însemne o atmosferă de
reconfortare, în care să-și refacă și să-și tonifice entuziasmul pentru
chemarea sa, să se reculeagă, să-și verifice acțiunea și tactul, punând la
contribuție ca punct de reper și control acea fină și subtilă intuiție a
sensibilității feminine a unei soții pioase și sănătoase la suflet”[11].
Se poate observa că se cere
o stare de jertfă și soției preotului. În același timp și o atenție deosebită
tânărului teolog în vederea alegerii soției. El trebuie să fie conștient că
viața la parohie nu este ușoară, că adevăratele bucurii vin din slujirea lui
Dumnezeu și din împlinirea vocației pentru care este chemat. Poate vor fi
momente grele când nu se vor descurca din punct de vedere financiar, vor fi tot
timpul în ochii enoriașilor, poate nu vor avea o locuință confortantă, vor veni
copii pe lume, de aceea el trebuie să caute o fată care „să iubească fără
seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit față de fețele
bisericești, față de care să se afle în ascultare și supunere. Să iubească
sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezența ei și a copiilor ei la toate
acestea, fiind astfel o pildă pentru toți parohienii, un îndemn la viața și
învățătura acesteia”[12].
Ea devine prima persoană catehizată de preot.
Soția preotului trebuie să
aibă o credință și dragoste puternică, să fie deschisă spre a „purta cu
ușurință și spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau
științific, cât mai ales din suflet, cu fiecare dintre păstoriți, fie că este
vorba despre intelectuali sau despre enoriași simpli”[13].
Ea mai trebuie să fie harnică, „să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată,
optimistă”[14].
Mai mult „dacă preotul este «părintele» tuturor păstoriților săi, indiferent de
vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin
de afecțiune, o adevărată mamă și soră pentru aceștia. Mamă pentru cei mai
tineri ai parohiei, care să afle de la ea povețe și sfaturi, pentru folosul lor
duhovnicesc; soră apropiată, gată să sară în ajutor tuturor celor mai în vârstă
și lipsiți de sprijin”[15].
Sunt calități, am putea spune, ideale, doar că azi în lumea noastră lucrurile
nu stau tocmai așa, ne-o spune viața practică a preoților din parohii.
Chiar dacă soția are astfel
de calități, ea ajunge din disperare să le piardă, fie există unele soții care
nu le au defel. Este de reținut că „o soție bună în casa preotului este un
alter ego al său, este mâna dreaptă nu numai în viața sa domestică, ci și în
succesul misiunii sale de păstor sufletesc al enoriei, căreia i-l lasă la
dispoziție în toată liniștea și seninătatea, de care are nevoie devotamentul în
slujba mântuirii altora. Dimpotrivă, o soție rea și sub nivelul poziției sale
de soție de preot, este un motiv de scandalizare pentru popor și o piedică
pentru preot, al cărui moral nu se resimte și nu se deprimă de nimic altceva
mai mult”[16].
Ce se întâmplă atunci când
soția este neglijată? Când pe umerii ei cade greul creșterii copiilor și aici
spunem ca o paranteză, că „în educația copiilor însă, mama este, precum se știe
cheia boltă, ca una care-și petrece tot timpul în mijlocul lor, le poate
observa înclinațiile odată cu creșterea și-i poate îndruma după indicațiile
soțului său. Fără îndoială, preotul, ca tată, nu poate angrena educația fiilor
săi chiar în planul activității sale din parohie”[17].
Totuși „copiii preotului pot contribui efectiv în plan misionar-pastoral, cu
activități în rândurile tinerilor credincioși, la strană și la cor, în acțiuni social-caritabile,
în organizarea și însuflețirea pelerinajelor, la buna funcționare a
bibliotecii, la susținerea publicațiilor parohiale etc”[18].
Însă, pe lângă acestea, dacă greșesc ceva, ei devin obiectul unei atenții
speciale din partea enoriașilor[19].
Dar revenind, la soția
clericului. Ce se întâmplă cu ea când preotul este „sezonier” pe acasă. Când
este sunat noaptea să meargă la un caz special sau când lucrează și în
administrația bisericească, „astfel dimineața, se găsesc (n.n. autorii se
referea la plural: preoții) la școală ori la birourile administrației
bisericești, iar după amiaza până seara târziu emit certificate, primesc cereri
pentru căsătorie, iau parte la adunările diferitelor parohii, spovedesc,
botează sau aleargă să facă vreun maslu sau vreo sfințire”[20].
Din păcate, preotul riscă să ajungă un străin în casa lui sau în situația de
a-și neglija fie parohia, fie familia. Este interesant următorul exemplu:
„Există multe alte lucruri pe care soția unui cleric ar trebui să le înțeleagă.
Pentru un cleric este necesar să cumpere și să citească cărți. Soția trebuie să
înțeleagă că banii destinați cărților și revistelor nu constituie o risipă,
chiar dacă ele presupun amânarea cumpărării unei bluze sau a unei genți mult
dorite. Mai trebuie să țină cont că, atunci când soțul stă liniștit într-un
fotoliu, citind o carte valoroasă, în timp ce ea îi îmbracă pe copii sau curăță
podeaua ori spală farfuriile, nu înseamnă că este puturos sau nesimțit, fără
să-i pese că ea muncește, ci că cititul face parte din munca preotului”[21].
Sunt diferite răspunsuri la aceste întrebări, dar unul singur stă în picioare:
rugăciune, răbdare și jertfă și mai ales stare de afectivitate pentru soț
pentru că nu trebuie uitat că „un cleric poate cădea mai ușor în păcate cu
caracter erotic, dacă nevoia lui de afectivitate și tandrețe nu este
satisfăcută și dacă nu înțelege în general ce neîmpliniri sufletești are, în
afara acelor momente când este încercat de o anumită ispită”[22].
Ce poate face preotul
concret pentru familia lui? Poate începe prin valorificarea timpului,
stabilirea unei zile pe săptămână pe care să o petreacă doar în familie și
numai dacă are un caz grav de împărtășit sau o înmormântare care nu poate fi
amânată atunci poate să se abată de la acest obicei. El trebuie să se
folosească de înclinațiile pe care le are soția și de calitățile ei, asemenea
și în cazul copiilor. Nu trebuie ca soția să devină neapărat profesoară de
Religie și nici copiii preoți, ci este de ajuns să fie buni creștini. Să
încerce pe cât se poate să-și facă simțită prezența și în familie cât de mult
poate, ajutând după putință în treburile gospodărești. Stabilirea unor
priorități de comun acord cu soția sa.
Cu toate riscurile la care
sunt supuși preotul, soția și copiii săi trebuie să înțeleagă că sunt un
exemplu pentru comunitate și că sunt chemați la stare de jertfă continuă. În
același timp, enoriașii la rândul lor, trebuie să cunoască că familia preotului
nu este o familie din sinaxar, ci o familie care tinde spre sinaxar în care
fiecare membru are anumite nevoi, scăpări și neîmpliniri.
[1] Preot Mihai Iosu, Fii
treaz în toate! Studii pastorale, ed. Astra Museum, Sibiu, 2012, p. 193.
[2] Ibidem, p.
194.
[3] Ibidem, p.
195.
[4] Ibidem, p.
196.
[5] Părintele Filotheos Faros, Clerul azi – o privire din interior. Tentații, impasuri, maladii și
remedii, traducere: Lăzărescu Ovidiu, ed. Egumenița, f.l., 2013.
[6] De o bună bucată de vreme în Biserica Ortodoxă Română
nu se mai hirotonesc preoți celibatari.
[7] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al
sufletelor, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, f.a., p. 140.
[8] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia,
București, f.a., p. 151.
[9] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.
[10] Ibidem, p.
234.
[11] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 151.
[12] Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea preoției creștine, ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 104.
[13] Ibidem, p.
108.
[14] Ibidem,
p.112.
[15] Ibidem, p.
113.
[16] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 158.
[17] Ibidem, p.
156.
[18] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 153.
[19] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.
[20] Ibidem,.p.240.
[21] Ibidem, p.
258.
[22] Ibidem, p.
268.
