Despre înmormântarea sinucigașilor…

 

Despre înmormântarea sinucigașilor…

 

De ce nu face Biserica, în mod tradițional, slujbe de înmormântare pentru sinucigași?

Nu din lipsă de compasiune, ci pentru a mărturisi ceva esențial: viața este un dar al lui Dumnezeu, nu o proprietate personală absolută. Sinuciderea rămâne un gest grav, pentru că pare să închidă ușa pocăinței și să afirme, în mod tragic, ruptura de nădejde.

Slujba de înmormântare nu este doar un ritual, ci o mărturisire publică a credinței că omul a murit „în nădejdea învierii”. Din acest motiv, Biserica a fost prudentă, ca să nu transmită ideea că moartea asumată din disperare ar fi un gest neutru sau acceptabil.

Dar aici nu se termină adevărul. Pentru că Dumnezeu nu este doar drept, ci și Iubire. Iar iubirea nu judecă mecanic fapta, ci vede inima, lupta și durerea omului.

Psihologia și terapia contemporană spun un lucru foarte clar: în cele mai multe cazuri, sinuciderea nu este o alegere liberă, ci rezultatul unui distres psihic extrem. Depresia severă, tulburările psihice, traumele, singurătatea sau disperarea pot îngusta dramatic capacitatea de a gândi limpede. Mulți oameni nu își doresc, de fapt, moartea, ci doar oprirea unei dureri devenite insuportabile.

Specialiștii atrag atenția și asupra unui adevăr incomod: vinovăția, rușinea și condamnarea publică nu previn sinuciderea, ci o agravează. Ele izolează, reduc cererea de ajutor și cresc riscul. Din perspectivă terapeutică, compasiunea este factor protector; judecata rece este factor de risc.

Este legitim să ne întrebăm dacă unele prescripții și rânduieli s-au formulat într-o vreme în care realitățile psihologice nu erau cunoscute așa cum le înțelegem astăzi. Canoanele au apărut într-un context în care depresia, boala psihică sau trauma erau citite aproape exclusiv moral, nu și clinic. A spune acest lucru nu înseamnă a le anula, ci a le aplica cu discernământ. Cunoașterea mai profundă a suferinței umane nu slăbește valoarea vieții, ci ne obligă la mai multă responsabilitate și mai multă milă.

Numai Dumnezeu cunoaște ce se petrece în ultima clipă a conștiinței unui om. Numai El știe dacă, într-o fracțiune de secundă, există o lacrimă, o chemare sau o întoarcere lăuntrică pe care noi nu o putem măsura. De aceea, refuzul total al rugăciunii poate semăna mai degrabă cu o condamnare definitivă decât cu o mărturisire a adevărului.

Să nu uităm nici de cei rămași în viață. Psihologia arată limpede că lipsa ritualurilor de doliu adâncește trauma familiilor, produce rușine și poate bloca vindecarea. Pentru ei, refuzul slujbei nu este o lecție teologică, ci o rană în plus. Iar o Biserică ce îndepărtează oamenii zdrobiți de durere nu Îl mărturisește pe Hristos, Care a venit „nu să zdrobească trestia frântă, ci să o vindece”.

De aceea, astăzi, accentul se mută tot mai mult de la interdicție la discernământ: dezlegări speciale, rugăciuni particulare, pomeniri discrete, milostenie pentru sufletul celui adormit. Nu relativizare, ci responsabilitate unită cu milă.

Poate că adevărata întrebare nu este dacă „merită” sinucigașul rugăciune, ci dacă noi ne putem permite să uităm că dragostea este porunca supremă. Despre sufletul celui adormit nu putem spune nimic definitiv. Știm doar că se află în mâinile lui Dumnezeu, Care cunoaște inima și lupta fiecărui om. Judecata finală nu ne aparține.

Nu știm ce se întâmplă în ultima clipă a conștiinței. Nimeni nu poate ști ce strigăt interior a existat, ce frică, ce regret sau ce chemare către Dumnezeu. Tocmai de aceea, acolo unde noi nu mai avem certitudini, rămâne nădejdea.

De aceea, răspunsul creștin nu poate fi tăcerea sau retragerea rugăciunii, ci mai multă rugăciune — nu ca justificare a faptei, ci ca act de nădejde în mila lui Dumnezeu.

Doar adevărul trăit în iubire poate vindeca, mângâia și ține deschisă ușa nădejdii.

Ne rugăm, nădăjduim și iubim, tocmai pentru că judecata nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu.

 

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon - Predica, predicatorul și ascultătorii...

 

Vasile Gordon - Predica, predicatorul si ascultatorii. Studii-teologice_seria-III_an-X_nr-01_ianuarie-Marti... by Hrab Alexandru

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie) - © Episcop Petru Pruteanu

 

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

 

 

de Episcop Petru Pruteanu

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

Este adevărat că părintele Agapie nu aduce exemple concrete de pseudoaghiografie, decât „romanul duhovnicesc Varlaam şi Ioasaf, strecurat sub numele Sfântului Ioan Damaschin, dar fiind în realitate o prelucrare a Vieţii lui Buddha” (nota 45, p. XXVIII).

Probabil mulţi se întreabă: dar sunt şi alte exemple? Păi, o bună parte din istoriile scrise în cele 12 volume ale Vieţilor Sfinţilor, traduse în română după lucrarea lui Dimitrie al Rostovului (sec. XVII), se înscriu fără echivoc la pseudoaghiografie. Sfidând logica, istoria şi chiar bunul simţ, multe din aceste Vieţi redau „ad literam” cuvântări întregi şi mărturisirile a zeci de martiri din sec. III-IV, încât ne întrebăm cine a stat cu reportofonul să le înregistreze? Multe detalii aghiografice sunt identice, fiind schimbat doar numele eroului. De unde ştie autorul toate acestea? De nicăieri! Le-a inventat singur sau a consemnat în scris legendele inventate de câteva generaţii de dinaintea lui! Începuturile unei astfel de abordări l-a făcut Simeon Metrafrastul (sec. X) şi ucenicii lui (sec. XI) care, deşi au lucrat cu izvoare ceva mai sigure, au completat istoriile cu legende şi „clişee aghiografice” care se regăsesc la fiecare al doilea sau al treilea sfânt. Trebuie să recunoaştem că pe alocuri, Dimitrie al Rostovului este chiar mai logic decât Simeon şi ucenicii săi.

Poate vom avea vreodată o ediţie critică a Vieţilor Sfinţilor, căci stăm foarte prost la acest capitol în teologia românească. Dar, până una-alta, aş vrea să scriu despre două exemple concrete de pseudoaghiografie:

I.  În primul mileniu, nimeni n-a scris nimic despre întâlnirea dintre Sf. Vasile cel Mare şi Efrem Sirianul/Sirul. Prin sec. X-XI brusc apare legenda conform căreia, Cuviosul Efrem l-a vizitat pe Sf. Vasile cel Mare, a fost hirotonit diacon de acesta şi chiar a primit de la el harisma vorbirii în limba greacă. Informaţia o aflăm în mss Vat. Syr. 117 (de pe la anul 1100), dezvoltată apoi în alte variante (vezi: mss Lond. Brit. Lib. Or. 4404 şi Or. 9384). Ca să nu lungim vorba, este suficient să arătăm două anacronisme evidente din aceste Vieţi: autorul, deşi se pretinde a fi un bun cunoscător al activităţii lui Efrem Sirianul, spune că Sf. Vasile cel Mare (†379) a murit înaintea Sf. Efrem (†373); iar într-o descriere despre Edessa acesta spune că râul Daisan curgea în jurul oraşului, neştiind că până în timpul lui Justinian (527-565) râul curgea prin oraş şi abia apoi i s-a modificat cursul din cauza unei inundaţii puternice în 525.

Se pare că toate legenda a pornit de la menţionarea unui „sirian” [ο Σύρος] anonim de către Sf. Vasile cel Mare (Basil. Magn. Hom. in. Hex. 2. 6; Idem. De Spirit. Sanct. 29), pe care istoricul Sozomen l-a identificat cu Cuviosul Efrem Sirianul. Dar de la această singură menţiune răzleaţă şi până la o legendă siropoasă este cale lungă. Cineva însă a scurtat-o…

În aceeaşi categorie a mitului se înscrie şi „minunea” Sf. Vasile cel Mare, când acesta ar fi deschis uşile unei biserici preluate de arieni, cântând imnul „Sfinte Dumnezeule…”. Istoricii însă arată că imnul a apărut abia pe la jumătatea sec. V, în timpul patriarhului Proclu, iar pretinsa minune vine din acelaşi obscur secol al XI-lea. Şi iarăşi anacronismele îi dau de gol pe falşii aghiografi! De aceea, marele patrolog Stelianos Papadopoulos, scriind Viaţa detaliată a Sf. Vasile cel Mare, nu vorbeşte nimic nici despre "minunea" deschiderii bisericii preluate de arieni şi nici despre întâlnirea dintre Vasile şi Efrem Sirianul.

II.    Un alt exemplu interesant este cel al pălmuirii lui Arie de către Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic.  

Primele istorisiri despre Sfântului Nicolae nu vorbesc nici despre pălmuirea lui Arie şi nici măcar despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325). De asemenea, toate actele istorice referitoare la primul Sinod Ecumenic nu fac nici o referire la participarea sau intervenţiile Sf. Nicolae. Probabil, chiar dacă a participat, nu s-a remarcat cu nimic din ceata celor 318 Părinţi. 

Apropo, lucrurile sunt şi mai obscure atunci când vorbim de Sf. Spiridon al Trimitundelor.  Sozomen (Istoria bisericească I, 11) descrie minunea lui cu legarea hoţilor de oi, scrie despre vorbirea cu fata moartă, vorbeşte despre grija de săraci şi chiar aminteşte despre participarea Sf. Spiridon la un Sinod din Creta, dar nu zice nimic despre participarea lui la Sinodul de la Niceea şi nici despre minunea cărămizii. La fel şi Socratie Scolasticul (Istoria bisericească I, 12), care se laudă că a vorbit cu cretanii despre minunile Sf. Spiridon şi a citit câteva întâmplări în latină la Rufin, aminteşte de aceeaşi minune cu hoţii de oi şi despre vorbirea cu fata moarte, dar nu aminteşte nimic despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic şi nici despre minunea cărămizii. Cred că această minune, dacă ar fi avut loc în realitate, era să fie consemnată nu doar de istorici, ci ar fi fost un argument puternic pentru orice teolog trinitar din sec. IV, inclusiv pentru marii capadocieni. Dar iată că minunile atât de dragi nouă şi pe care „nebunii de arieni” chipurile le-au ignorat, apar în istorie abia în sec. XI. Dacă o fi avut la bază nişte tradiţii orale mai vechi, nu ştim, dar pare mult prea suspect că marii teologi şi istorici ai Bisericii nu amintesc de aşa întâmplări cu totul speciale. 

Dar să revenim la Sfântul Nicolae…

Într-un cuvânt de laudă la pomenirea Sf. Nicolae (PG 97:1192-1205), Sf. Andrei Criteanul (sec. VIII) se întrebă retoric: „Cine nu se va minuna de chipul tău liniştit şi nevinovat? De duhul tău iubitor de pace şi de smerenie?”, iar aceasta nu o spunea în contextul filantropiei, ci descriind convertirea la ortodoxie a unui oarecare episcop marcionit pe nume Theognost. Iată relatarea: „[Nicolae] i-a contrazis rătăcirea prin cuvintele Scripturii până l-a convertit de la minciună la adevăr. Dar întrucât în el [Theognost – n.n.] se ascundea o tulburare din pricina acelor contraziceri, observând aceasta, cu cuvinte înălţătoare i-a spus acel sfat apostolic: să nu apună soarele peste mânia voastră (Efeseni 4:26). Fratele meu, hai să ne împăcăm!”

În această relatare vedem exact „chipul blândeţii” de care vorbeşte şi troparul Sfântului Nicolae, iar caracterul bătăios din istoria cu Arie pare inacceptabil, chiar dacă în decursul timpului a căpătat o „justificare teologică” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui, 1:12).  

În sec. X Simeon Metafrast, scriind pentru prima dată o viaţă completă a Sfântului Nicolae, spune despre el următoarele: „Minunatul Nicolae de asemenea a fost prezent la acest Sfânt Sinod [din Niceea – n.n.] şi cu convingere s-a ridicat împotriva ereziei lui Arie”, fără să zică nimic despre pălmuire sau întemniţarea lui de către împăratul Constantin. La fel şi slujba închinată Sfântului sugerează doar lupta cu cuvântul împotriva ereziilor (cf. Mineiul pe luna decembrie, ziua 6), nu şi aplicarea forţei fizice. Abia în sec. XVI un teolog grec pe nume Damaschin Studitul (†1580), ajuns mai târziu mitropolit de Nafpaktos şi Arta, într-o predică a sa, vorbeşte pentru prima dată despre pălmuirea lui Arie de către Sfântul Nicolae şi, ca de obicei, pune această informaţie pe seama unei „tradiţii foarte vechi”. În secolul următor, legenda a fost preluată de Dimitrie al Rostovului şi aşa s-a răspândit în întreaga lume. În acelaşi secol al XVII-lea, pentru prima dată apar şi icoane ale pălmuirii lui Arie, iar unele îl prezintă pe Sf. Nicolae ca un tiran, care cu mâna stângă îl ţine de barbă pe Arie, iar cu dreapta îi scoate ochii. Cred că dacă nu ieşeau la iveală toate aceste legende (datorită unui studiu al părintelui prof. Liveriy Voronov, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6-7/1961), înflorirea şi exagerarea lor nu s-ar fi oprit aici…

Mai precizăm că Sf. Nicolae din Mira Lichiei († 6 decembrie 345) este altul decât Nicolae al Patarelor, unchiul episcopului de Mira, şi cu totul altul decât Sf. Nicolae episcop de Pinar şi stareţ în Mănăstirea Sionului († 10 decembrie 564). Se pare că acesta din urmă a avut o activitate filantropică şi mai fructuoasă decât Nicolae din Mira, iar faptul că provenea tot din provincia Lichiei i-a făcut pe mulţi să transfere elementele din viaţa lui Nicolae din sec. VI celui din sec. IV. Observăm deci o altă greşeală clasică care ar putea să ne ajute să înţelegem, de exemplu, de ce avem vreo 3 perechi de sfinţi fraţi „Cosma şi Damian”, toţi „doctori fără de arginţi” şi cu vieţi asemănătoare…

Ceea ce am scris mai sus se poate uşor verifica după surse şi ediţiile critice ale acestor Vieţi de Sfinţi. Din păcate, să deosebeşti falsul de autentic în toate Vieţile Sfinţilor (cele 12 volume), mi se pare un lucru aproape imposibil. În anumite cazuri însă, efortul se justifică, mai ales că opulenţa minunilor nu ne ajută, ci ne sufocă, iar acesta se observă şi în tendinţele pseudo-ortodoxe contemporane ale iubitorilor de Masluri şi exorcisme.

Clar că în vieţile sfinţilor s-au întâmplat multe minuni, dar nu tot ce se scrie prin cărţi este autentic şi, bineînţeles, nu-i obligatoriu ca orice sfânt să fi făcut minuni. Evanghelia (Matei 7:22-23) arată clar că minunile nu sunt un criteriu sănătos de evaluare a sfinţeniei! Şi dacă e greu să aflăm ce este şi ce nu este autentic în Vieţile Sfinţilor, cel puţin să nu cădem într-o falsă pioşenie, în care adevărul de credinţă nu mai are nevoie de argumente teologice şi de credinţă, ci se bazează numai pe „minuni” sau, în cazul neacceptării acestora, pe „palme binecuvântate”. Un alt fel de inchiziţie…

P.S. Nu vă grăbiţi cu anatemele! Şi să nu credeţi că sectarii (n.n. aici aș folosi alt cuvânt) vor afla toate aceste detalii istorice abia de la mine. Ei le ştiu demult şi uneori pe dreptate ne critică… Am devenit prea creduli în asimilarea diferitor legende şi tradiţii populare în corpul Sfintei Tradiţii a Bisericii. Nu tot ce este tradiţie într-un sat („ortodox”) este neapărat şi parte a Sfintei Tradiţii a Bisericii! Acest lucru trebuie să-l credem mai întâi noi, apoi să-l spunem şi sectarilor…

Sursa: https://www.teologie.net/2014/08/24/ce-mai-scrie-prin-vietile-sfintilor-exemple-de-pseudo-aghiografie/

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul - Alexandru Prelipcean

 

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

 

 

În prima săptămână din Postul Paştilor se săvârşeşte, în cadrul Pavecerniţei Mari, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Acesta este alcătuit din patru părţi care se citesc, câte una, de astăzi până joi. Integral, Canonul cel Mare se va citi în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare. Despre aspectele istorico-liturgice, dar şi despre profunzimea ideilor cuprinse în această capodoperă a imnografiei răsăritene am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti.

1. Cine a fost Andrei Criteanul şi când a vieţuit?

Cunoscut şi sub titulatura de „Ierusalimiteanul” sau de „părinte al canoanelor”, Sfântul Andrei s-a născut în Damasc, în jurul anului 660 d.Hr. Interesant este faptul că sursele biografice bizantine vorbesc despre o stare de muţenie a Sfântului până la vârsta de şapte ani, când are loc „dezlegarea limbii” sale. În jurul vârstei de 14-15 ani va fi afierosit de către părinţii săi la mănăstirea Sfintei Învieri din Ierusalim, urmând ca după un deceniu de vieţuire şi de formare monastică să ajungă la Constantinopol, în anul 685. Tânărul Andrei va rămâne aici şi se va ocupa de un azil pentru bătrâni şi de un orfelinat, fiind cunoscut, desigur, şi pentru talentul său oratoric. Va fi hirotonit diacon, preot şi, în jurul anului 712, episcop al cetăţii Gortina, din insula Creta. În această cetate păstorită de el va intensifica viaţa duhovnicească şi pastorală, iar în anul 740, în data de 4 iulie, în drumul său de întoarcere spre Creta, va trece la Domnul - în localitatea Erissos din insula Mitilene.

2. Unde a scris acest Canon? Există informaţii precise cu privire la locul şi timpul redactării lui?

Din păcate, informaţii precise cu privire la locul şi timpul redactării Marelui Canon nu există. Dacă ar fi să preluăm textul Sinaxarului, atunci textul Canonului ar fi fost compus la Ierusalim şi, de aici, a ajuns în Constantinopol, odată cu mutarea autorului. Însă, formule interne, precum „măcar la bătrâneţe mântuieşte-mă”, „stinsu-s-au zilele mele” sau „Ţie strig din inima mea mai înainte de sfârşit”, ar indica cu siguranţă perioada cretană din viaţa Sfântului Andrei. Poate că cel mai corect am putea vorbi acum despre o „teorie deschisă”, şi anume despre creionarea unui plan şi compunerea unor tropare în timpul vieţuirii în cetăţile Ierusalim şi Constantinopol şi „şlefuirea” sa definitivă în cadrul şederii în insula Creta.

3. Cum este structurat?

Canonul cel Mare este alcătuit din nouă cântări (sau ode), ce urmează un plan aproximativ identic: un irmos (repetat de două ori), grup de tropare care scot în evidenţă pocăinţa, grup de tropare care evocă personaje şi evenimente din cele două Testamente, un nou grup de tropare care îndeamnă spre pocăinţă, străpungerea inimii şi judecata obştească, două tropare închinate atât Sfintei Maria Egipteanca, cât şi Sfântului Andrei, şi în final două tropare, având conţinut triadologic şi mariologic. Desigur, după cântarea a şasea întâlnim două fragmente cu autori diferiţi: primul este un condac al Sfântului Roman Melodul (de fapt, prooimionul condacului „La coborârea în iad”, „Suflete al meu...”), iar celălalt este sinaxarul compus de Nichifor Calist Xanthopol.

4. De ce este numit „cel Mare” şi „de pocăinţă”?

Răspunsul cel mai pertinent ni-l oferă însuşi sinaxarul Canonului: este „cel mare” (în originalul grecesc: megas) pentru că este cel mai întins dintre toate canoanele existente în cult (250 de tropare) şi (poate) din cauza ideilor şi gândurilor teologice, iar forma „Canon de pocăinţă” (kanon katanyktikos) se datorează faptului că autorul ne pune înainte o mare pildă de umilinţă. De remarcat aici faptul că abia în secolul al X-lea, în diferite manuscrise liturgice, apare această titulatură secundară.

5. De ce a rânduit Biserica citirea lui în această perioadă?

În mod cert, pentru că textul şi ideile teologice reflectă cel mai bine întregul conţinut al Postului Mare. Cu alte cuvinte, textul penitenţial al Sfântului Andrei se „armonizează” în ansamblu cu toată imnografia perioadei triodale.

6. Dacă nu putem ajunge la Biserică, este bine să citim Canonul acasă? Avem o rânduială specială în acest sens?

Nu există nici o rânduială specială cu privire la modul citirii Canonului de către credinciosul care nu poate participa la cultul divin public. Textul în sine rămâne acelaşi, iar faptul că acest Canon este disponibil astăzi în broşuri separate dovedeşte că el poate fi citit de fiecare credincios (şi) acasă. Nu există, de asemenea, nici o interdicţie canonică cu privire la citirea acestui Canon în spaţiul familial, de vreme ce el este, în fond, o rugăciune de pocăinţă spre redobândirea Paradisului pierdut.

7. Este doar o slujbă în sine, săvârşită în perioada Postului Mare, sau are un caracter de rugăciune care poate fi rostită permanent?

Tocmai ce am spus că întregul cuprins al Canonului este o rugăciune de pocăinţă, o rugăciune care meditează asupra modului de vieţuire, punând în balanţă vieţuirea de acum şi modul corect de vieţuire al creştinului prin urmarea lui Hristos. Prin textul Canonului ne punem în faţa Sfintei Scripturi, o citim cu atenţie, o analizăm, jalonăm printre paradigmele cuprinse în ea şi simţim în mod real că timpul vieţuirii noastre este scurt, că sfârşitul nostru s-a apropiat şi că ne vom putea bucura în veşnicie după ce ne-am eliberat de jugul cel greu al păcatului şi L-am urmat pe Hristos, prin ţinerea poruncilor Sale.

8. Cum trebuie să înţelegem textul Canonului şi, mai mult decât atât, îndemnurile cuprinse în el?

Credem că cel mai elocvent răspuns ar fi punând în practică chemarea la pocăinţă şi urmarea lui Hristos. Nu este suficientă doar o cunoaştere a lucrurilor sau a realităţilor lăuntrice, ci e nevoie de o urmare fidelă a lor, prin practicarea pocăinţei, însoţită de asceză, de binefaceri şi de străpungerea inimii.

9. Oferiţi-ne un exemplu lămuritor despre teologia pocăinţei.

Ne-am opri la un singur tropar, credem noi edificator în acest sens. În cântarea a noua din Canon, autorul aminteşte lapidar despre Sfântul Ioan Botezătorul şi despre forma penitenţială dezvoltată la râul Iordanului: „În pustie a locuit Înaintemergătorul harului, şi Iudeea toată şi Samaria auzind, au alergat şi şi-au mărturisit păcatele lor bucuros, botezându-se; cărora tu, suflete, n-ai urmat”. Cu alte cuvinte, glasul celui care vieţuia în pustie, chemându-i pe iudei la pocăinţă, se aude şi astăzi; el nu s-a stins; este, deci, o neîncetată chemare spre edificarea noastră. Singura diferenţă pe care autorul cretan nu uită, de altfel, să o insereze este lipsa răspunsului nostru ferm şi concret la invitaţia soteriologică de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har.

10. Ce ar trebui să nu uităm atunci când vorbim despre Canonul cel Mare?

Sper ca întregul conţinut penitenţial al Marelui Canon să nu fie adus în avanscenă doar în perioada Postului Mare, iar apoi uitat şi „aşezat” cuminte din nou în cărţile de cult. Citirea sa permenantă, ca o rugăciune de pocăinţă, ne va descoperi vremelnicia şi decăderea vieţii noastre şi nu va lăsa, desigur, ca imnografia creştină să se „păteze” de nepăsarea şi ignoranţa vremurilor noastre!

 

 

Sursa: https://ziarullumina.ro/regionale/moldova/10-intrebari-si-raspunsuri-despre-canonul-cel-mare-al-sfantului-andrei-criteanul-142280.html

Pr. Zechariah Lynch - E ceva cutremurător să fii preot

Stefanos Anagnostopoulos - Explicarea Dumnezeiestii Liturghii

        Cartea se poate descărca de aici: https://mega.nz/file/IoIVlCaI#Ppd5L7Wp3_12mXnGoZrLRN-kFO7t7RYOhzq7t_CEmOk sau cumpăra de aici: https://www.librariabizantina.ro/explicarea-dumnezeiestii-liturghii-pr-stefanos-anagnostopoulos-2017. Chiar vă recomand, cei care puteți, să o cumpărați.

Stefanos Anagnostopoulos - ... by Mihai Donka

Hrab Alexandru: Cinstirea Sfintei Fecioare Maria - Pr. Alexander ...

Hrab Alexandru: Cinstirea Sfintei Fecioare Maria - Pr. Alexander ...:   Cinstirea Sfintei Fecioare Maria   Pr. Alexander Schmemann               Ceea ce am prezentat până acum nu este singurul conținut al...

Hrab Alexandru: Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - P...

Hrab Alexandru: Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - P...:   Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? [*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii...

Ep. Dr. Nicolae al Makariopolei, Preînchipuiri euharistice, caracterul şi importanţa lor...

Preinchipuiri euharistice, ... by Hrab Alexandru

Când și de ce trebuie să îngenunchem În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii? Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula (Adaptare pentru blog)

 

Când și de ce trebuie să îngenunchem

În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?

Când și de ce îngenunchem la Sfânta Liturghie? – Sensul unei tradiții vii

Participarea la Sfânta Liturghie nu înseamnă doar prezență fizică în biserică, ci și implicarea întregii persoane: minte, inimă și trup. Gesturile pe care le facem în timpul slujbei – semnul crucii, închinarea, ridicarea mâinilor, metaniile sau îngenuncherea – nu sunt simple obiceiuri exterioare, ci exprimă credința și starea sufletească a omului înaintea lui Dumnezeu.

Îngenuncherea ocupă un loc important în viața liturgică a Bisericii. Ea exprimă smerenia omului în fața Creatorului, recunoașterea dependenței sale de Dumnezeu și dorința de a cere milă, iertare și ajutor. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au simțit nevoia să-și plece genunchii înaintea lui Dumnezeu ca semn de respect și adorare.

Totuși, Sfânta Liturghie nu este în întregime o slujbă de pocăință, ci una a bucuriei și a întâlnirii cu Hristos Cel înviat. Din acest motiv, tradiția ortodoxă nu recomandă ca credinciosul să stea în genunchi pe toată durata slujbei. Poziția firească este statul în picioare, care exprimă atenție, participare și respect.

Există însă anumite momente cu o încărcătură spirituală aparte în care îngenuncherea are un sens profund:

La Vohodul Mic – ieșirea cu Sfânta Evanghelie amintește de începutul propovăduirii Mântuitorului. Credincioșii își exprimă respectul față de Hristos și față de cuvântul Său.

La citirea Sfintei Evanghelii – acesta este momentul în care Dumnezeu vorbește comunității prin cuvântul Său. Ascultarea trebuie să fie însoțită de atenție și evlavie.

La Vohodul Mare – ieșirea cu Cinstitele Daruri amintește de drumul Mântuitorului spre jertfă și spre mormânt. Îngenuncherea devine expresia respectului față de taina care urmează să se săvârșească.

La prefacerea Sfintelor Daruri – acesta este centrul Sfintei Liturghii, momentul în care pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Domnului prin lucrarea Duhului Sfânt. Este punctul cel mai profund al slujbei și momentul în care întreaga comunitate își pleacă sufletul și trupul înaintea lui Dumnezeu.

Participarea la Liturghie nu presupune doar să asistăm la o slujbă, ci să intrăm într-o întâlnire vie cu Dumnezeu. Gesturile liturgice devin limbajul trupului prin care credința noastră prinde formă și exprimare[1].

---

[1] Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, ed. Trinitas, București, 2014, pp. 91-97.

 

Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava (Adaptare pentru blog)

 

Valentine`s Day

 

După anul 1989, România a intrat într-un proces accelerat de deschidere către lumea occidentală. Odată cu progresul tehnologic, libertatea de exprimare și accesul la civilizația occidentală, au fost preluate și numeroase modele culturale și spirituale străine de tradiția creștină răsăriteană. Dacă în domenii precum tehnica, organizarea socială sau responsabilitatea civică influențele occidentale au adus multe beneficii, în plan spiritual lucrurile au devenit mai complicate. Tot mai mulți oameni au început să se îndepărteze de viața religioasă autentică, iar valorile creștine au fost treptat înlocuite de modele centrate pe consum, divertisment și satisfacerea imediată a dorințelor personale.

Această criză spirituală se reflectă în numeroase comportamente întâlnite mai ales în rândul generațiilor tinere: consumul de alcool, tutun și droguri, dependența de divertisment superficial, pornografia, violența sau promovarea excesivă a unei libertăți fără limite morale. Toate acestea nu sunt doar simple manifestări sociale, ci expresia unui gol sufletesc tot mai profund. Omul modern caută pace, sens și iubire, dar încearcă să le găsească în lucruri care nu pot oferi împlinire adevărată.

În acest context a fost preluată și sărbătoarea Valentine’s Day, devenită foarte populară și în România. Ziua de 14 februarie este asociată astăzi cu imaginea iubirii romantice, însă manifestările moderne au ajuns să fie dominate aproape în totalitate de aspectul comercial: reclame, cadouri, petreceri, concursuri și promovarea unei culturi a consumului. Sărbătoarea produce mult entuziasm exterior, dar foarte puțină reflecție asupra sensului autentic al iubirii.

Sfântul Valentin, de la care provine numele acestei zile, a fost un martir creștin din primele secole. Tradițiile istorice vorbesc despre unul sau chiar doi martiri cu acest nume, însă viața lor nu are legătură cu imaginea modernă a „patronului îndrăgostiților”. Nu există mărturii care să arate că acești sfinți ar fi fost asociați cu relațiile romantice sau cu manifestările actuale dedicate zilei de 14 februarie. Asocierea dintre Sfântul Valentin și cultura modernă a iubirii romantice s-a format mult mai târziu, pe fondul unor tradiții populare și al unor influențe păgâne din lumea romană.

Din perspectivă creștină, iubirea nu este redusă la emoție trecătoare sau la atracție fizică. Iubirea adevărată presupune responsabilitate, jertfă, curăție sufletească și binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei. Relația dintre doi oameni este chemată să devină o comuniune sfântă, întemeiată pe fidelitate și respect reciproc. De aceea, transformarea iubirii într-un spectacol public, într-un produs comercial sau într-o simplă experiență trupească este văzută ca o deformare a sensului profund al iubirii.

Manifestările asociate adesea acestei zile — petreceri excesive, promovarea relațiilor superficiale, concursurile și spectacolele care banalizează intimitatea — sunt considerate expresii ale unei culturi care pune accentul mai mult pe plăcere decât pe responsabilitate morală. În loc să înalțe iubirea, multe dintre aceste manifestări o reduc la consum și divertisment.

Societatea contemporană promovează tot mai mult modele construite de mass-media, filme, seriale și cultura comercială. În locul modelelor sfinte oferite de Hristos și de sfinți, omul modern ajunge să admire celebrități, influenceri și personaje care promovează succesul exterior, libertatea fără limite și satisfacerea egoismului personal. Astfel, valorile creștine sunt marginalizate, iar viața spirituală devine tot mai puțin importantă pentru mulți oameni.

În primele secole creștine, Biserica s-a confruntat cu situații asemănătoare. Multe sărbători păgâne erau însoțite de excese, petreceri și manifestări imorale. Răspunsul Bisericii nu a fost doar condamnarea lor, ci și oferirea unui sens nou, duhovnicesc. Prin post, rugăciune, slujbe și cateheză, anumite momente din viața socială au fost transformate și orientate spre Dumnezeu.

Și astăzi, adevăratul răspuns la confuzia spirituală a lumii moderne rămâne viața duhovnicească. Nu este suficientă doar critica fenomenelor contemporane, ci este nevoie de apropierea oamenilor de Biserică, de educație religioasă, de dialog sincer și de redescoperirea valorilor creștine autentice. Mai ales tinerii au nevoie să descopere că pacea sufletească și iubirea adevărată nu se găsesc în excesele promovate de societate, ci în relația cu Dumnezeu și în trăirea unei vieți curate și responsabile.

Credința nu trebuie să rămână doar o idee sau un sentiment interior, ci trebuie să se vadă în viața concretă a omului, în alegerile sale, în comportament și în modul în care își trăiește relațiile cu ceilalți. Omul este chemat să devină lumină în lume prin faptele sale bune, prin echilibru, discernământ și prin păstrarea valorilor care dau sens și demnitate vieții[1].

 

---

[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 105-110.

Postul din ajunul Bobotezei

 

Postul din ajunul Bobotezei

 

 

Ziua Ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârșit până la vremea ceasului IX. Postul din această zi este păstrat prin tradiție din adâncă vechime (secolele IV-VI), când catehumenii, care urmau să primească Botezul în seara acestei zile, posteau pentru a se putea împărtăși la Liturghia credincioșilor, la care luau parte pentru prima dată, după Botez. Astăzi creștinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită la Aghiasma mare.

Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei aveam mărturie în Constituțiile Apostolice: „Înainte de botez să postească însă cei ce se botează, căci Domnul a fost mai întâi botezat de Ioan și a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți [...]. Cine se inițiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească și apoi să se boteze”.

Se face dezlegare la untdelemn și vin (după vecernie)[1].

 

---

[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină – vol. I-, Ediție a treia, revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Basilica, București, 2015, p. 378.

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

 

Liturghia Sf. Vasile cel Mare a fost la început Liturghia normală sau obișnuită în Biserica Ortodoxă; de aceea, în unele dintre cele mai vechi manuscrise ca, de exemplu, Codicele Barberini, ea era așezată înaintea celorlalte două Liturghii și înscrisă sub denumirea de Liturghia zilnică (de toate zilele: καθημερίνη λειτουργία). Cu timpul, începând cu secolele IX-X, din pricina lungimii anaforalei ei, a fost înlocuită cu Liturghia, mai scurtă, a sf. Ioan Gură de Aur, iar săvârșirea ei a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului bisericesc. De aceea, astăzi ea se săvârșește numai de 10 ori pe ani, și anume:

o   În primele cinci duminici ale Postului Mare;

o   În ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie);

o   În joi și sâmbătă din Săptămâna Pătimirilor;

o   În Ajunul Crăciunului (24 decembrie) și Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).

Atât în Joia și Sâmbăta Pătimirilor, cât și în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului Vasile se face unită cu Vecernia (adică se dă binecuvântarea ca pentru Liturghie, dar începem cu Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia, după care urmează Liturghia, de la Sfinte Dumnezeul înainte). Când însă cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua ajunului se oficiază  Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se face în zilele Praznicelor (al Nașterii și al Bobotezei), fără să se mai combine cu Vecernia[1].

---

[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, Ediție revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula și de Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin, Basilica, București, 20016, pp. 280-281.

Aspecte legate de citirea pomelnicelor - Pr. Prof. dr. Viorel Sava (Adaptare pentru blog)

 

Aspecte legate de citirea pomelnicelor^[1]

 

În viața Bisericii Ortodoxe, pomelnicul ocupă un loc aparte. Aproape fiecare credincios ajunge, mai devreme sau mai târziu, să scrie numele celor dragi pe un pomelnic: pentru sănătate, pentru ajutor, pentru mulțumire sau pentru odihna celor adormiți. Dincolo însă de simpla înșiruire a unor nume, pomelnicul exprimă credința că omul nu este singur, ci trăiește în comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga Biserică.

De multe ori, credincioșii acordă o mare importanță momentului în care preotul citește pomelnicele. Totuși, pentru a înțelege adevărata semnificație a acestora, trebuie să privim spre tradiția liturgică a Bisericii și spre locul pe care pomelnicele îl ocupă în cadrul Sfintei Liturghii.

Originea pomenirii pomelnicelor

În primele secole creștine, credincioșii aduceau la biserică pâine și vin pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Împreună cu aceste daruri erau aduse și liste cu numele membrilor familiei sau ale celor pentru care se făcea rugăciune. Aceste nume erau pomenite în cadrul Proscomidiei, adică în rânduiala pregătirii darurilor pentru Sfânta Jertfă.

În timp, Proscomidia s-a mutat la începutul Sfintei Liturghii, iar pomenirea pomelnicelor a rămas strâns legată de această parte tainică și profundă a cultului ortodox.

Acest lucru nu este întâmplător. Pe Sfântul Disc, în jurul Sfântului Agneț – care Îl reprezintă pe Hristos –, sunt așezate miridele pentru Maica Domnului, pentru sfinți și pentru credincioșii vii și adormiți. Imaginea aceasta exprimă simbolic întreaga Biserică adunată în jurul lui Hristos.

Pomelnicul nu este o simplă listă de nume

În mentalitatea ortodoxă, pomelnicul nu trebuie redus la o formalitate religioasă sau la un obicei făcut „ca să fie”. El reprezintă o formă de rugăciune și de încredințare a vieții noastre înaintea lui Dumnezeu.

Atunci când un credincios scrie un pomelnic, el aduce înaintea lui Dumnezeu durerile, speranțele, necazurile și bucuriile sale. Într-un anumit sens, pomelnicul devine o mărturisire tainică a vieții omului.

Din acest motiv, tradiția ortodoxă a păstrat pomenirea nominală în cadrul Proscomidiei, săvârșită în taină de către preot, și nu ca un moment public menit să atragă atenția sau să creeze impresia unei „rugăciuni mai puternice” doar pentru că este auzită de toți.

Practici care pot afecta sensul liturgic

În unele locuri s-a răspândit obiceiul citirii îndelungate a pomelnicelor în timpul ecteniilor sau chiar în momente foarte importante ale Sfintei Liturghii. Uneori, aceste întreruperi afectează cursivitatea slujbei și atenția credincioșilor.

Mai grav este atunci când accentul se mută de la participarea la rugăciune spre ideea că simpla „citire a numelor” ar fi suficientă. În astfel de situații, există riscul transformării vieții liturgice într-un formalism lipsit de profunzime duhovnicească.

Biserica a rânduit însă ca pomenirile speciale să fie făcute „după rânduiala și la vremea arătată”, fără a tulbura desfășurarea Sfintei Liturghii.

Pomelnicul trebuie susținut prin viață duhovnicească

Un aspect foarte important este faptul că pomelnicul nu înlocuiește participarea personală la viața Bisericii. Credinciosul este chemat să-și susțină rugăciunea prin:

·         participare la Sfânta Liturghie;

·         rugăciune personală;

·         post;

·         spovedanie;

·         împărtășire;

·         fapte bune și schimbarea vieții.

Pomelnicul nu este „o rugăciune delegată” exclusiv preotului, ci o lucrare comună a întregii Biserici.

Din păcate, uneori apar și practici superstițioase, precum ideea că trebuie duse pomelnice la șapte sau nouă biserici într-o singură zi pentru ca rugăciunea să fie „mai eficientă”. O astfel de abordare mută accentul de la credință și pocăință la simplul număr sau la gesturi exterioare.

Rolul preotului și al catehezei liturgice

Preotul are datoria de a păstra rânduiala liturgică și de a explica credincioșilor sensul autentic al pomenirii pomelnicelor. Cateheza liturgică este esențială pentru ca oamenii să înțeleagă ce se întâmplă la Proscomidie și de ce Biserica a păstrat această practică de-a lungul secolelor.

În același timp, preotul este chemat să intensifice rugăciunea pentru credincioși, mai ales atunci când aceștia trec prin încercări sau perioade dificile.

Concluzie

Pomelnicul este mai mult decât o simplă hârtie cu nume. El este expresia legăturii dintre om și Dumnezeu, dintre credincios și Biserică. În spatele fiecărui nume se află o viață, o suferință, o speranță sau o rugăciune.

Atunci când este înțeles corect și trăit în duhul Bisericii, pomelnicul devine un act de comuniune și iubire, integrat firesc în frumusețea și rânduiala cultului ortodox.

© Editura Doxologia https://edituradoxologia.ro/. Cartea citată se găsește aici: https://edituradoxologia.ro/biserica-slavei-tale-studii-de-teologie-si-spiritualitate-liturgica-vol-i și are ca autor pe părintele Profesor Dr. Viorel Sava https://edituradoxologia.ro/autor/pr-prof-dr-viorel-sava.

---

[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „aspecte legate de citirea pomelnicelor”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 111-117.