„Iar femeia să se teamă de bărbat”: ce spune, de fapt, Sfântul Apostol Pavel?

 „Iar femeia să se teamă de bărbat”: ce spune, de fapt, Sfântul Apostol Pavel?

O lectură filologică și teologică a textului din Efeseni 5, 33

 

Expresia „iar femeia să se teamă de bărbat”, rostită la sfârșitul Apostolului citit în cadrul Sfintei Taine a Cununiei, este unul dintre cele mai cunoscute, dar și dintre cele mai greșit înțelese pasaje din Noul Testament.

Unii o interpretează ca pe o poruncă prin care soția ar trebui să trăiască într-o permanentă teamă față de soțul ei. Alții, încercând să îndepărteze această interpretare, propun înlocuirea cuvântului „teamă” cu „respect”, considerând că astfel ar reda mai bine învățătura creștină despre căsătorie.

Dar ce spune, de fapt, textul original? A folosit Sfântul Apostol Pavel un cuvânt care înseamnă „teamă” sau unul care înseamnă „respect”? Și, mai ales, de ce este această expresie citită la Cununie, într-un pasaj în care iubirea dintre soți este comparată cu iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru Biserică?

Pentru a înțelege corect aceste cuvinte, trebuie să păstrăm atât fidelitatea față de textul grecesc, cât și contextul teologic în care au fost rostite. Nu este nevoie nici să modificăm Scriptura pentru a o face mai plăcută auzului contemporan, nici să transformăm un cuvânt într-o justificare a autorității exercitate prin frică.

„Suflă și scuipă de trei ori!” De ce nu trebuie să scuipăm copilul la Botez?

„Suflă și scuipă de trei ori!”

De ce nu trebuie să scuipăm copilul la Botez?

Sensul lepădărilor, al rugăciunilor de exorcizare și al responsabilității nașilor

1. Un gest pe care îl vedem, dar pe care nu îl înțelegem întotdeauna

Am participat la numeroase botezuri, uneori și în calitate de cameraman, și am observat un lucru care m-a pus pe gânduri. Când preotul rostește îndemnul de a sufla și de a scuipa de trei ori, unii nași se întorc spre copil și fac acest gest asupra lui.

Nu o fac din răutate, desigur, ci din necunoașterea semnificației liturgice a momentului. Tocmai această neînțelegere arată cât de necesară este cateheza înaintea Sfântului Botez: nu asistăm la o formalitate sau la un obicei popular, ci la lepădarea de Satana și la mărturisirea unirii cu Hristos.

Nașul nu scuipă copilul. Gestul său, săvârșit simbolic către apus, exprimă respingerea diavolului și a lucrărilor lui. Copilul nu este obiectul lepădării, ci persoana pentru care nașul mărturisește credința și își asumă răspunderea creșterii duhovnicești.

 

Părintele profesor Ene Braniște – studii și articole de teologie liturgică

 

Părintele profesor Ene Braniște ocupă un loc de referință în teologia ortodoxă românească, fiind unul dintre cei mai importanți cercetători ai cultului și ai spiritualității liturgice. Prin activitatea desfășurată la Institutul Teologic Universitar din București, el a format generații întregi de teologi, cărora le-a transmis nu numai cunoștințe temeinice, ci și convingerea că teologia liturgică trebuie înțeleasă din interiorul vieții Bisericii.

Opera sa cuprinde cercetări despre Sfânta Liturghie, Sfintele Taine și ierurgii, anul bisericesc, cărțile de cult, arhitectura și arta bisericească, precum și despre istoria și semnificația diferitelor rânduieli liturgice. Lucrările sale fundamentale, între care Liturgica generală și Liturgica specială, se remarcă prin rigoarea documentării, claritatea expunerii și îmbinarea cercetării istorice cu interpretarea teologică și duhovnicească.

Despre înmormântarea sinucigașilor…

 

Despre înmormântarea sinucigașilor…

 

De ce nu face Biserica, în mod tradițional, slujbe de înmormântare pentru sinucigași?

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon - Predica, predicatorul și ascultătorii...

 

Vasile Gordon - Predica, predicatorul si ascultatorii. Studii-teologice_seria-III_an-X_nr-01_ianuarie-Marti... by Hrab Alexandru

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie) - © Episcop Petru Pruteanu

 

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

 

 

de Episcop Petru Pruteanu

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul - Alexandru Prelipcean

 

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

 

 

În prima săptămână din Postul Paştilor se săvârşeşte, în cadrul Pavecerniţei Mari, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Acesta este alcătuit din patru părţi care se citesc, câte una, de astăzi până joi. Integral, Canonul cel Mare se va citi în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare. Despre aspectele istorico-liturgice, dar şi despre profunzimea ideilor cuprinse în această capodoperă a imnografiei răsăritene am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti.

Pr. Zechariah Lynch - E ceva cutremurător să fii preot

Stefanos Anagnostopoulos - Explicarea Dumnezeiestii Liturghii

        Cartea se poate descărca de aici: https://mega.nz/file/IoIVlCaI#Ppd5L7Wp3_12mXnGoZrLRN-kFO7t7RYOhzq7t_CEmOk sau cumpăra de aici: https://www.librariabizantina.ro/explicarea-dumnezeiestii-liturghii-pr-stefanos-anagnostopoulos-2017. Chiar vă recomand, cei care puteți, să o cumpărați.

Stefanos Anagnostopoulos - ... by Mihai Donka

Hrab Alexandru: Cinstirea Sfintei Fecioare Maria - Pr. Alexander ...

Hrab Alexandru: Cinstirea Sfintei Fecioare Maria - Pr. Alexander ...:   Cinstirea Sfintei Fecioare Maria   Pr. Alexander Schmemann               Ceea ce am prezentat până acum nu este singurul conținut al...

Hrab Alexandru: Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - P...

Hrab Alexandru: Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - P...:   Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? [*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii...

Ep. Dr. Nicolae al Makariopolei, Preînchipuiri euharistice, caracterul şi importanţa lor...

Preinchipuiri euharistice, ... by Hrab Alexandru

Când și de ce trebuie să îngenunchem În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii? Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula (Adaptare pentru blog)

 

Când și de ce trebuie să îngenunchem

În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?

Când și de ce îngenunchem la Sfânta Liturghie? – Sensul unei tradiții vii

Participarea la Sfânta Liturghie nu înseamnă doar prezență fizică în biserică, ci și implicarea întregii persoane: minte, inimă și trup. Gesturile pe care le facem în timpul slujbei – semnul crucii, închinarea, ridicarea mâinilor, metaniile sau îngenuncherea – nu sunt simple obiceiuri exterioare, ci exprimă credința și starea sufletească a omului înaintea lui Dumnezeu.

Îngenuncherea ocupă un loc important în viața liturgică a Bisericii. Ea exprimă smerenia omului în fața Creatorului, recunoașterea dependenței sale de Dumnezeu și dorința de a cere milă, iertare și ajutor. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au simțit nevoia să-și plece genunchii înaintea lui Dumnezeu ca semn de respect și adorare.

Totuși, Sfânta Liturghie nu este în întregime o slujbă de pocăință, ci una a bucuriei și a întâlnirii cu Hristos Cel înviat. Din acest motiv, tradiția ortodoxă nu recomandă ca credinciosul să stea în genunchi pe toată durata slujbei. Poziția firească este statul în picioare, care exprimă atenție, participare și respect.

Există însă anumite momente cu o încărcătură spirituală aparte în care îngenuncherea are un sens profund:

La Vohodul Mic – ieșirea cu Sfânta Evanghelie amintește de începutul propovăduirii Mântuitorului. Credincioșii își exprimă respectul față de Hristos și față de cuvântul Său.

La citirea Sfintei Evanghelii – acesta este momentul în care Dumnezeu vorbește comunității prin cuvântul Său. Ascultarea trebuie să fie însoțită de atenție și evlavie.

La Vohodul Mare – ieșirea cu Cinstitele Daruri amintește de drumul Mântuitorului spre jertfă și spre mormânt. Îngenuncherea devine expresia respectului față de taina care urmează să se săvârșească.

La prefacerea Sfintelor Daruri – acesta este centrul Sfintei Liturghii, momentul în care pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Domnului prin lucrarea Duhului Sfânt. Este punctul cel mai profund al slujbei și momentul în care întreaga comunitate își pleacă sufletul și trupul înaintea lui Dumnezeu.

Participarea la Liturghie nu presupune doar să asistăm la o slujbă, ci să intrăm într-o întâlnire vie cu Dumnezeu. Gesturile liturgice devin limbajul trupului prin care credința noastră prinde formă și exprimare[1].

---

[1] Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, ed. Trinitas, București, 2014, pp. 91-97.

 

Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava (Adaptare pentru blog)

 

Valentine`s Day

 

După anul 1989, România a intrat într-un proces accelerat de deschidere către lumea occidentală. Odată cu progresul tehnologic, libertatea de exprimare și accesul la civilizația occidentală, au fost preluate și numeroase modele culturale și spirituale străine de tradiția creștină răsăriteană. Dacă în domenii precum tehnica, organizarea socială sau responsabilitatea civică influențele occidentale au adus multe beneficii, în plan spiritual lucrurile au devenit mai complicate. Tot mai mulți oameni au început să se îndepărteze de viața religioasă autentică, iar valorile creștine au fost treptat înlocuite de modele centrate pe consum, divertisment și satisfacerea imediată a dorințelor personale.

Această criză spirituală se reflectă în numeroase comportamente întâlnite mai ales în rândul generațiilor tinere: consumul de alcool, tutun și droguri, dependența de divertisment superficial, pornografia, violența sau promovarea excesivă a unei libertăți fără limite morale. Toate acestea nu sunt doar simple manifestări sociale, ci expresia unui gol sufletesc tot mai profund. Omul modern caută pace, sens și iubire, dar încearcă să le găsească în lucruri care nu pot oferi împlinire adevărată.

În acest context a fost preluată și sărbătoarea Valentine’s Day, devenită foarte populară și în România. Ziua de 14 februarie este asociată astăzi cu imaginea iubirii romantice, însă manifestările moderne au ajuns să fie dominate aproape în totalitate de aspectul comercial: reclame, cadouri, petreceri, concursuri și promovarea unei culturi a consumului. Sărbătoarea produce mult entuziasm exterior, dar foarte puțină reflecție asupra sensului autentic al iubirii.

Sfântul Valentin, de la care provine numele acestei zile, a fost un martir creștin din primele secole. Tradițiile istorice vorbesc despre unul sau chiar doi martiri cu acest nume, însă viața lor nu are legătură cu imaginea modernă a „patronului îndrăgostiților”. Nu există mărturii care să arate că acești sfinți ar fi fost asociați cu relațiile romantice sau cu manifestările actuale dedicate zilei de 14 februarie. Asocierea dintre Sfântul Valentin și cultura modernă a iubirii romantice s-a format mult mai târziu, pe fondul unor tradiții populare și al unor influențe păgâne din lumea romană.

Din perspectivă creștină, iubirea nu este redusă la emoție trecătoare sau la atracție fizică. Iubirea adevărată presupune responsabilitate, jertfă, curăție sufletească și binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei. Relația dintre doi oameni este chemată să devină o comuniune sfântă, întemeiată pe fidelitate și respect reciproc. De aceea, transformarea iubirii într-un spectacol public, într-un produs comercial sau într-o simplă experiență trupească este văzută ca o deformare a sensului profund al iubirii.

Manifestările asociate adesea acestei zile — petreceri excesive, promovarea relațiilor superficiale, concursurile și spectacolele care banalizează intimitatea — sunt considerate expresii ale unei culturi care pune accentul mai mult pe plăcere decât pe responsabilitate morală. În loc să înalțe iubirea, multe dintre aceste manifestări o reduc la consum și divertisment.

Societatea contemporană promovează tot mai mult modele construite de mass-media, filme, seriale și cultura comercială. În locul modelelor sfinte oferite de Hristos și de sfinți, omul modern ajunge să admire celebrități, influenceri și personaje care promovează succesul exterior, libertatea fără limite și satisfacerea egoismului personal. Astfel, valorile creștine sunt marginalizate, iar viața spirituală devine tot mai puțin importantă pentru mulți oameni.

În primele secole creștine, Biserica s-a confruntat cu situații asemănătoare. Multe sărbători păgâne erau însoțite de excese, petreceri și manifestări imorale. Răspunsul Bisericii nu a fost doar condamnarea lor, ci și oferirea unui sens nou, duhovnicesc. Prin post, rugăciune, slujbe și cateheză, anumite momente din viața socială au fost transformate și orientate spre Dumnezeu.

Și astăzi, adevăratul răspuns la confuzia spirituală a lumii moderne rămâne viața duhovnicească. Nu este suficientă doar critica fenomenelor contemporane, ci este nevoie de apropierea oamenilor de Biserică, de educație religioasă, de dialog sincer și de redescoperirea valorilor creștine autentice. Mai ales tinerii au nevoie să descopere că pacea sufletească și iubirea adevărată nu se găsesc în excesele promovate de societate, ci în relația cu Dumnezeu și în trăirea unei vieți curate și responsabile.

Credința nu trebuie să rămână doar o idee sau un sentiment interior, ci trebuie să se vadă în viața concretă a omului, în alegerile sale, în comportament și în modul în care își trăiește relațiile cu ceilalți. Omul este chemat să devină lumină în lume prin faptele sale bune, prin echilibru, discernământ și prin păstrarea valorilor care dau sens și demnitate vieții[1].

 

---

[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 105-110.

Postul din ajunul Bobotezei

 

Postul din ajunul Bobotezei

 

 

Ziua Ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârșit până la vremea ceasului IX. Postul din această zi este păstrat prin tradiție din adâncă vechime (secolele IV-VI), când catehumenii, care urmau să primească Botezul în seara acestei zile, posteau pentru a se putea împărtăși la Liturghia credincioșilor, la care luau parte pentru prima dată, după Botez. Astăzi creștinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită la Aghiasma mare.

Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei aveam mărturie în Constituțiile Apostolice: „Înainte de botez să postească însă cei ce se botează, căci Domnul a fost mai întâi botezat de Ioan și a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți [...]. Cine se inițiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească și apoi să se boteze”.

Se face dezlegare la untdelemn și vin (după vecernie)[1].

 

---

[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină – vol. I-, Ediție a treia, revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Basilica, București, 2015, p. 378.

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

 

Liturghia Sf. Vasile cel Mare a fost la început Liturghia normală sau obișnuită în Biserica Ortodoxă; de aceea, în unele dintre cele mai vechi manuscrise ca, de exemplu, Codicele Barberini, ea era așezată înaintea celorlalte două Liturghii și înscrisă sub denumirea de Liturghia zilnică (de toate zilele: καθημερίνη λειτουργία). Cu timpul, începând cu secolele IX-X, din pricina lungimii anaforalei ei, a fost înlocuită cu Liturghia, mai scurtă, a sf. Ioan Gură de Aur, iar săvârșirea ei a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului bisericesc. De aceea, astăzi ea se săvârșește numai de 10 ori pe ani, și anume:

o   În primele cinci duminici ale Postului Mare;

o   În ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie);

o   În joi și sâmbătă din Săptămâna Pătimirilor;

o   În Ajunul Crăciunului (24 decembrie) și Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).

Atât în Joia și Sâmbăta Pătimirilor, cât și în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului Vasile se face unită cu Vecernia (adică se dă binecuvântarea ca pentru Liturghie, dar începem cu Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia, după care urmează Liturghia, de la Sfinte Dumnezeul înainte). Când însă cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua ajunului se oficiază  Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se face în zilele Praznicelor (al Nașterii și al Bobotezei), fără să se mai combine cu Vecernia[1].

---

[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, Ediție revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula și de Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin, Basilica, București, 20016, pp. 280-281.

Aspecte legate de citirea pomelnicelor - Pr. Prof. dr. Viorel Sava (Adaptare pentru blog)

 

Aspecte legate de citirea pomelnicelor^[1]

 

În viața Bisericii Ortodoxe, pomelnicul ocupă un loc aparte. Aproape fiecare credincios ajunge, mai devreme sau mai târziu, să scrie numele celor dragi pe un pomelnic: pentru sănătate, pentru ajutor, pentru mulțumire sau pentru odihna celor adormiți. Dincolo însă de simpla înșiruire a unor nume, pomelnicul exprimă credința că omul nu este singur, ci trăiește în comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga Biserică.

De multe ori, credincioșii acordă o mare importanță momentului în care preotul citește pomelnicele. Totuși, pentru a înțelege adevărata semnificație a acestora, trebuie să privim spre tradiția liturgică a Bisericii și spre locul pe care pomelnicele îl ocupă în cadrul Sfintei Liturghii.

Originea pomenirii pomelnicelor

În primele secole creștine, credincioșii aduceau la biserică pâine și vin pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Împreună cu aceste daruri erau aduse și liste cu numele membrilor familiei sau ale celor pentru care se făcea rugăciune. Aceste nume erau pomenite în cadrul Proscomidiei, adică în rânduiala pregătirii darurilor pentru Sfânta Jertfă.

În timp, Proscomidia s-a mutat la începutul Sfintei Liturghii, iar pomenirea pomelnicelor a rămas strâns legată de această parte tainică și profundă a cultului ortodox.

Acest lucru nu este întâmplător. Pe Sfântul Disc, în jurul Sfântului Agneț – care Îl reprezintă pe Hristos –, sunt așezate miridele pentru Maica Domnului, pentru sfinți și pentru credincioșii vii și adormiți. Imaginea aceasta exprimă simbolic întreaga Biserică adunată în jurul lui Hristos.

Pomelnicul nu este o simplă listă de nume

În mentalitatea ortodoxă, pomelnicul nu trebuie redus la o formalitate religioasă sau la un obicei făcut „ca să fie”. El reprezintă o formă de rugăciune și de încredințare a vieții noastre înaintea lui Dumnezeu.

Atunci când un credincios scrie un pomelnic, el aduce înaintea lui Dumnezeu durerile, speranțele, necazurile și bucuriile sale. Într-un anumit sens, pomelnicul devine o mărturisire tainică a vieții omului.

Din acest motiv, tradiția ortodoxă a păstrat pomenirea nominală în cadrul Proscomidiei, săvârșită în taină de către preot, și nu ca un moment public menit să atragă atenția sau să creeze impresia unei „rugăciuni mai puternice” doar pentru că este auzită de toți.

Practici care pot afecta sensul liturgic

În unele locuri s-a răspândit obiceiul citirii îndelungate a pomelnicelor în timpul ecteniilor sau chiar în momente foarte importante ale Sfintei Liturghii. Uneori, aceste întreruperi afectează cursivitatea slujbei și atenția credincioșilor.

Mai grav este atunci când accentul se mută de la participarea la rugăciune spre ideea că simpla „citire a numelor” ar fi suficientă. În astfel de situații, există riscul transformării vieții liturgice într-un formalism lipsit de profunzime duhovnicească.

Biserica a rânduit însă ca pomenirile speciale să fie făcute „după rânduiala și la vremea arătată”, fără a tulbura desfășurarea Sfintei Liturghii.

Pomelnicul trebuie susținut prin viață duhovnicească

Un aspect foarte important este faptul că pomelnicul nu înlocuiește participarea personală la viața Bisericii. Credinciosul este chemat să-și susțină rugăciunea prin:

·         participare la Sfânta Liturghie;

·         rugăciune personală;

·         post;

·         spovedanie;

·         împărtășire;

·         fapte bune și schimbarea vieții.

Pomelnicul nu este „o rugăciune delegată” exclusiv preotului, ci o lucrare comună a întregii Biserici.

Din păcate, uneori apar și practici superstițioase, precum ideea că trebuie duse pomelnice la șapte sau nouă biserici într-o singură zi pentru ca rugăciunea să fie „mai eficientă”. O astfel de abordare mută accentul de la credință și pocăință la simplul număr sau la gesturi exterioare.

Rolul preotului și al catehezei liturgice

Preotul are datoria de a păstra rânduiala liturgică și de a explica credincioșilor sensul autentic al pomenirii pomelnicelor. Cateheza liturgică este esențială pentru ca oamenii să înțeleagă ce se întâmplă la Proscomidie și de ce Biserica a păstrat această practică de-a lungul secolelor.

În același timp, preotul este chemat să intensifice rugăciunea pentru credincioși, mai ales atunci când aceștia trec prin încercări sau perioade dificile.

Concluzie

Pomelnicul este mai mult decât o simplă hârtie cu nume. El este expresia legăturii dintre om și Dumnezeu, dintre credincios și Biserică. În spatele fiecărui nume se află o viață, o suferință, o speranță sau o rugăciune.

Atunci când este înțeles corect și trăit în duhul Bisericii, pomelnicul devine un act de comuniune și iubire, integrat firesc în frumusețea și rânduiala cultului ortodox.

© Editura Doxologia https://edituradoxologia.ro/. Cartea citată se găsește aici: https://edituradoxologia.ro/biserica-slavei-tale-studii-de-teologie-si-spiritualitate-liturgica-vol-i și are ca autor pe părintele Profesor Dr. Viorel Sava https://edituradoxologia.ro/autor/pr-prof-dr-viorel-sava.

---

[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „aspecte legate de citirea pomelnicelor”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 111-117.

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - Pr. Ene Braniște

 

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie?

[*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii)

 

1.      Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, frate creștine, adu-ți aminte că biserica este „casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine „să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, și spălându-ne trupul în apă curată”, cum ne povățuiește Sf. Apostol Pavel (Evrei 10, 22). Încetează deci, din ajuns, lucrul și obișnuiește-ți sufletul cu rugăciune, cu înfrânarea de la păcate și cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură și orice vrăjmășie (cf. Matei 5, 23-24; cf. 1 Timotei 2, 8), mai ales atunci când vrei să te împărtășești.

Preotul și comunitatea Pr. Alexander Schmemann

 

Preotul și comunitatea

Pr. Alexander Schmemann

            În învățătura ortodoxă despre Biserică (și, despre, deci cult, care este acțiunea sfântă și expresia Bisericii), clerul și laicii nu pot fi nici opuși unul altuia, nici confundați unul cu altul; întreaga Biserică este laos, Poporul lui Dumnezeu și fiecare în ea este, întâi de toate, un laicos, adică un membru al trupului, un participant activ la viața întregului. 

Recomandare de carte: Cărți care n-ar trebui să lipsească unui preot

Cartea Deschisa a Imparatie... by Ciausu Alexandru

(Dumitru Staniloae) Spiritu... by Grigorcea Ionut