Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie) - © Episcop Petru Pruteanu

 

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

 

 

de Episcop Petru Pruteanu

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

Este adevărat că părintele Agapie nu aduce exemple concrete de pseudoaghiografie, decât „romanul duhovnicesc Varlaam şi Ioasaf, strecurat sub numele Sfântului Ioan Damaschin, dar fiind în realitate o prelucrare a Vieţii lui Buddha” (nota 45, p. XXVIII).

Probabil mulţi se întreabă: dar sunt şi alte exemple? Păi, o bună parte din istoriile scrise în cele 12 volume ale Vieţilor Sfinţilor, traduse în română după lucrarea lui Dimitrie al Rostovului (sec. XVII), se înscriu fără echivoc la pseudoaghiografie. Sfidând logica, istoria şi chiar bunul simţ, multe din aceste Vieţi redau „ad literam” cuvântări întregi şi mărturisirile a zeci de martiri din sec. III-IV, încât ne întrebăm cine a stat cu reportofonul să le înregistreze? Multe detalii aghiografice sunt identice, fiind schimbat doar numele eroului. De unde ştie autorul toate acestea? De nicăieri! Le-a inventat singur sau a consemnat în scris legendele inventate de câteva generaţii de dinaintea lui! Începuturile unei astfel de abordări l-a făcut Simeon Metrafrastul (sec. X) şi ucenicii lui (sec. XI) care, deşi au lucrat cu izvoare ceva mai sigure, au completat istoriile cu legende şi „clişee aghiografice” care se regăsesc la fiecare al doilea sau al treilea sfânt. Trebuie să recunoaştem că pe alocuri, Dimitrie al Rostovului este chiar mai logic decât Simeon şi ucenicii săi.

Poate vom avea vreodată o ediţie critică a Vieţilor Sfinţilor, căci stăm foarte prost la acest capitol în teologia românească. Dar, până una-alta, aş vrea să scriu despre două exemple concrete de pseudoaghiografie:

I.  În primul mileniu, nimeni n-a scris nimic despre întâlnirea dintre Sf. Vasile cel Mare şi Efrem Sirianul/Sirul. Prin sec. X-XI brusc apare legenda conform căreia, Cuviosul Efrem l-a vizitat pe Sf. Vasile cel Mare, a fost hirotonit diacon de acesta şi chiar a primit de la el harisma vorbirii în limba greacă. Informaţia o aflăm în mss Vat. Syr. 117 (de pe la anul 1100), dezvoltată apoi în alte variante (vezi: mss Lond. Brit. Lib. Or. 4404 şi Or. 9384). Ca să nu lungim vorba, este suficient să arătăm două anacronisme evidente din aceste Vieţi: autorul, deşi se pretinde a fi un bun cunoscător al activităţii lui Efrem Sirianul, spune că Sf. Vasile cel Mare (†379) a murit înaintea Sf. Efrem (†373); iar într-o descriere despre Edessa acesta spune că râul Daisan curgea în jurul oraşului, neştiind că până în timpul lui Justinian (527-565) râul curgea prin oraş şi abia apoi i s-a modificat cursul din cauza unei inundaţii puternice în 525.

Se pare că toate legenda a pornit de la menţionarea unui „sirian” [ο Σύρος] anonim de către Sf. Vasile cel Mare (Basil. Magn. Hom. in. Hex. 2. 6; Idem. De Spirit. Sanct. 29), pe care istoricul Sozomen l-a identificat cu Cuviosul Efrem Sirianul. Dar de la această singură menţiune răzleaţă şi până la o legendă siropoasă este cale lungă. Cineva însă a scurtat-o…

În aceeaşi categorie a mitului se înscrie şi „minunea” Sf. Vasile cel Mare, când acesta ar fi deschis uşile unei biserici preluate de arieni, cântând imnul „Sfinte Dumnezeule…”. Istoricii însă arată că imnul a apărut abia pe la jumătatea sec. V, în timpul patriarhului Proclu, iar pretinsa minune vine din acelaşi obscur secol al XI-lea. Şi iarăşi anacronismele îi dau de gol pe falşii aghiografi! De aceea, marele patrolog Stelianos Papadopoulos, scriind Viaţa detaliată a Sf. Vasile cel Mare, nu vorbeşte nimic nici despre "minunea" deschiderii bisericii preluate de arieni şi nici despre întâlnirea dintre Vasile şi Efrem Sirianul.

II.    Un alt exemplu interesant este cel al pălmuirii lui Arie de către Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic.  

Primele istorisiri despre Sfântului Nicolae nu vorbesc nici despre pălmuirea lui Arie şi nici măcar despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325). De asemenea, toate actele istorice referitoare la primul Sinod Ecumenic nu fac nici o referire la participarea sau intervenţiile Sf. Nicolae. Probabil, chiar dacă a participat, nu s-a remarcat cu nimic din ceata celor 318 Părinţi. 

Apropo, lucrurile sunt şi mai obscure atunci când vorbim de Sf. Spiridon al Trimitundelor.  Sozomen (Istoria bisericească I, 11) descrie minunea lui cu legarea hoţilor de oi, scrie despre vorbirea cu fata moartă, vorbeşte despre grija de săraci şi chiar aminteşte despre participarea Sf. Spiridon la un Sinod din Creta, dar nu zice nimic despre participarea lui la Sinodul de la Niceea şi nici despre minunea cărămizii. La fel şi Socratie Scolasticul (Istoria bisericească I, 12), care se laudă că a vorbit cu cretanii despre minunile Sf. Spiridon şi a citit câteva întâmplări în latină la Rufin, aminteşte de aceeaşi minune cu hoţii de oi şi despre vorbirea cu fata moarte, dar nu aminteşte nimic despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic şi nici despre minunea cărămizii. Cred că această minune, dacă ar fi avut loc în realitate, era să fie consemnată nu doar de istorici, ci ar fi fost un argument puternic pentru orice teolog trinitar din sec. IV, inclusiv pentru marii capadocieni. Dar iată că minunile atât de dragi nouă şi pe care „nebunii de arieni” chipurile le-au ignorat, apar în istorie abia în sec. XI. Dacă o fi avut la bază nişte tradiţii orale mai vechi, nu ştim, dar pare mult prea suspect că marii teologi şi istorici ai Bisericii nu amintesc de aşa întâmplări cu totul speciale. 

Dar să revenim la Sfântul Nicolae…

Într-un cuvânt de laudă la pomenirea Sf. Nicolae (PG 97:1192-1205), Sf. Andrei Criteanul (sec. VIII) se întrebă retoric: „Cine nu se va minuna de chipul tău liniştit şi nevinovat? De duhul tău iubitor de pace şi de smerenie?”, iar aceasta nu o spunea în contextul filantropiei, ci descriind convertirea la ortodoxie a unui oarecare episcop marcionit pe nume Theognost. Iată relatarea: „[Nicolae] i-a contrazis rătăcirea prin cuvintele Scripturii până l-a convertit de la minciună la adevăr. Dar întrucât în el [Theognost – n.n.] se ascundea o tulburare din pricina acelor contraziceri, observând aceasta, cu cuvinte înălţătoare i-a spus acel sfat apostolic: să nu apună soarele peste mânia voastră (Efeseni 4:26). Fratele meu, hai să ne împăcăm!”

În această relatare vedem exact „chipul blândeţii” de care vorbeşte şi troparul Sfântului Nicolae, iar caracterul bătăios din istoria cu Arie pare inacceptabil, chiar dacă în decursul timpului a căpătat o „justificare teologică” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui, 1:12).  

În sec. X Simeon Metafrast, scriind pentru prima dată o viaţă completă a Sfântului Nicolae, spune despre el următoarele: „Minunatul Nicolae de asemenea a fost prezent la acest Sfânt Sinod [din Niceea – n.n.] şi cu convingere s-a ridicat împotriva ereziei lui Arie”, fără să zică nimic despre pălmuire sau întemniţarea lui de către împăratul Constantin. La fel şi slujba închinată Sfântului sugerează doar lupta cu cuvântul împotriva ereziilor (cf. Mineiul pe luna decembrie, ziua 6), nu şi aplicarea forţei fizice. Abia în sec. XVI un teolog grec pe nume Damaschin Studitul (†1580), ajuns mai târziu mitropolit de Nafpaktos şi Arta, într-o predică a sa, vorbeşte pentru prima dată despre pălmuirea lui Arie de către Sfântul Nicolae şi, ca de obicei, pune această informaţie pe seama unei „tradiţii foarte vechi”. În secolul următor, legenda a fost preluată de Dimitrie al Rostovului şi aşa s-a răspândit în întreaga lume. În acelaşi secol al XVII-lea, pentru prima dată apar şi icoane ale pălmuirii lui Arie, iar unele îl prezintă pe Sf. Nicolae ca un tiran, care cu mâna stângă îl ţine de barbă pe Arie, iar cu dreapta îi scoate ochii. Cred că dacă nu ieşeau la iveală toate aceste legende (datorită unui studiu al părintelui prof. Liveriy Voronov, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6-7/1961), înflorirea şi exagerarea lor nu s-ar fi oprit aici…

Mai precizăm că Sf. Nicolae din Mira Lichiei († 6 decembrie 345) este altul decât Nicolae al Patarelor, unchiul episcopului de Mira, şi cu totul altul decât Sf. Nicolae episcop de Pinar şi stareţ în Mănăstirea Sionului († 10 decembrie 564). Se pare că acesta din urmă a avut o activitate filantropică şi mai fructuoasă decât Nicolae din Mira, iar faptul că provenea tot din provincia Lichiei i-a făcut pe mulţi să transfere elementele din viaţa lui Nicolae din sec. VI celui din sec. IV. Observăm deci o altă greşeală clasică care ar putea să ne ajute să înţelegem, de exemplu, de ce avem vreo 3 perechi de sfinţi fraţi „Cosma şi Damian”, toţi „doctori fără de arginţi” şi cu vieţi asemănătoare…

Ceea ce am scris mai sus se poate uşor verifica după surse şi ediţiile critice ale acestor Vieţi de Sfinţi. Din păcate, să deosebeşti falsul de autentic în toate Vieţile Sfinţilor (cele 12 volume), mi se pare un lucru aproape imposibil. În anumite cazuri însă, efortul se justifică, mai ales că opulenţa minunilor nu ne ajută, ci ne sufocă, iar acesta se observă şi în tendinţele pseudo-ortodoxe contemporane ale iubitorilor de Masluri şi exorcisme.

Clar că în vieţile sfinţilor s-au întâmplat multe minuni, dar nu tot ce se scrie prin cărţi este autentic şi, bineînţeles, nu-i obligatoriu ca orice sfânt să fi făcut minuni. Evanghelia (Matei 7:22-23) arată clar că minunile nu sunt un criteriu sănătos de evaluare a sfinţeniei! Şi dacă e greu să aflăm ce este şi ce nu este autentic în Vieţile Sfinţilor, cel puţin să nu cădem într-o falsă pioşenie, în care adevărul de credinţă nu mai are nevoie de argumente teologice şi de credinţă, ci se bazează numai pe „minuni” sau, în cazul neacceptării acestora, pe „palme binecuvântate”. Un alt fel de inchiziţie…

P.S. Nu vă grăbiţi cu anatemele! Şi să nu credeţi că sectarii (n.n. aici aș folosi alt cuvânt) vor afla toate aceste detalii istorice abia de la mine. Ei le ştiu demult şi uneori pe dreptate ne critică… Am devenit prea creduli în asimilarea diferitor legende şi tradiţii populare în corpul Sfintei Tradiţii a Bisericii. Nu tot ce este tradiţie într-un sat („ortodox”) este neapărat şi parte a Sfintei Tradiţii a Bisericii! Acest lucru trebuie să-l credem mai întâi noi, apoi să-l spunem şi sectarilor…

Sursa: https://www.teologie.net/2014/08/24/ce-mai-scrie-prin-vietile-sfintilor-exemple-de-pseudo-aghiografie/

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul - Alexandru Prelipcean

 

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

 

 

În prima săptămână din Postul Paştilor se săvârşeşte, în cadrul Pavecerniţei Mari, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Acesta este alcătuit din patru părţi care se citesc, câte una, de astăzi până joi. Integral, Canonul cel Mare se va citi în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare. Despre aspectele istorico-liturgice, dar şi despre profunzimea ideilor cuprinse în această capodoperă a imnografiei răsăritene am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti.

1. Cine a fost Andrei Criteanul şi când a vieţuit?

Cunoscut şi sub titulatura de „Ierusalimiteanul” sau de „părinte al canoanelor”, Sfântul Andrei s-a născut în Damasc, în jurul anului 660 d.Hr. Interesant este faptul că sursele biografice bizantine vorbesc despre o stare de muţenie a Sfântului până la vârsta de şapte ani, când are loc „dezlegarea limbii” sale. În jurul vârstei de 14-15 ani va fi afierosit de către părinţii săi la mănăstirea Sfintei Învieri din Ierusalim, urmând ca după un deceniu de vieţuire şi de formare monastică să ajungă la Constantinopol, în anul 685. Tânărul Andrei va rămâne aici şi se va ocupa de un azil pentru bătrâni şi de un orfelinat, fiind cunoscut, desigur, şi pentru talentul său oratoric. Va fi hirotonit diacon, preot şi, în jurul anului 712, episcop al cetăţii Gortina, din insula Creta. În această cetate păstorită de el va intensifica viaţa duhovnicească şi pastorală, iar în anul 740, în data de 4 iulie, în drumul său de întoarcere spre Creta, va trece la Domnul - în localitatea Erissos din insula Mitilene.

2. Unde a scris acest Canon? Există informaţii precise cu privire la locul şi timpul redactării lui?

Din păcate, informaţii precise cu privire la locul şi timpul redactării Marelui Canon nu există. Dacă ar fi să preluăm textul Sinaxarului, atunci textul Canonului ar fi fost compus la Ierusalim şi, de aici, a ajuns în Constantinopol, odată cu mutarea autorului. Însă, formule interne, precum „măcar la bătrâneţe mântuieşte-mă”, „stinsu-s-au zilele mele” sau „Ţie strig din inima mea mai înainte de sfârşit”, ar indica cu siguranţă perioada cretană din viaţa Sfântului Andrei. Poate că cel mai corect am putea vorbi acum despre o „teorie deschisă”, şi anume despre creionarea unui plan şi compunerea unor tropare în timpul vieţuirii în cetăţile Ierusalim şi Constantinopol şi „şlefuirea” sa definitivă în cadrul şederii în insula Creta.

3. Cum este structurat?

Canonul cel Mare este alcătuit din nouă cântări (sau ode), ce urmează un plan aproximativ identic: un irmos (repetat de două ori), grup de tropare care scot în evidenţă pocăinţa, grup de tropare care evocă personaje şi evenimente din cele două Testamente, un nou grup de tropare care îndeamnă spre pocăinţă, străpungerea inimii şi judecata obştească, două tropare închinate atât Sfintei Maria Egipteanca, cât şi Sfântului Andrei, şi în final două tropare, având conţinut triadologic şi mariologic. Desigur, după cântarea a şasea întâlnim două fragmente cu autori diferiţi: primul este un condac al Sfântului Roman Melodul (de fapt, prooimionul condacului „La coborârea în iad”, „Suflete al meu...”), iar celălalt este sinaxarul compus de Nichifor Calist Xanthopol.

4. De ce este numit „cel Mare” şi „de pocăinţă”?

Răspunsul cel mai pertinent ni-l oferă însuşi sinaxarul Canonului: este „cel mare” (în originalul grecesc: megas) pentru că este cel mai întins dintre toate canoanele existente în cult (250 de tropare) şi (poate) din cauza ideilor şi gândurilor teologice, iar forma „Canon de pocăinţă” (kanon katanyktikos) se datorează faptului că autorul ne pune înainte o mare pildă de umilinţă. De remarcat aici faptul că abia în secolul al X-lea, în diferite manuscrise liturgice, apare această titulatură secundară.

5. De ce a rânduit Biserica citirea lui în această perioadă?

În mod cert, pentru că textul şi ideile teologice reflectă cel mai bine întregul conţinut al Postului Mare. Cu alte cuvinte, textul penitenţial al Sfântului Andrei se „armonizează” în ansamblu cu toată imnografia perioadei triodale.

6. Dacă nu putem ajunge la Biserică, este bine să citim Canonul acasă? Avem o rânduială specială în acest sens?

Nu există nici o rânduială specială cu privire la modul citirii Canonului de către credinciosul care nu poate participa la cultul divin public. Textul în sine rămâne acelaşi, iar faptul că acest Canon este disponibil astăzi în broşuri separate dovedeşte că el poate fi citit de fiecare credincios (şi) acasă. Nu există, de asemenea, nici o interdicţie canonică cu privire la citirea acestui Canon în spaţiul familial, de vreme ce el este, în fond, o rugăciune de pocăinţă spre redobândirea Paradisului pierdut.

7. Este doar o slujbă în sine, săvârşită în perioada Postului Mare, sau are un caracter de rugăciune care poate fi rostită permanent?

Tocmai ce am spus că întregul cuprins al Canonului este o rugăciune de pocăinţă, o rugăciune care meditează asupra modului de vieţuire, punând în balanţă vieţuirea de acum şi modul corect de vieţuire al creştinului prin urmarea lui Hristos. Prin textul Canonului ne punem în faţa Sfintei Scripturi, o citim cu atenţie, o analizăm, jalonăm printre paradigmele cuprinse în ea şi simţim în mod real că timpul vieţuirii noastre este scurt, că sfârşitul nostru s-a apropiat şi că ne vom putea bucura în veşnicie după ce ne-am eliberat de jugul cel greu al păcatului şi L-am urmat pe Hristos, prin ţinerea poruncilor Sale.

8. Cum trebuie să înţelegem textul Canonului şi, mai mult decât atât, îndemnurile cuprinse în el?

Credem că cel mai elocvent răspuns ar fi punând în practică chemarea la pocăinţă şi urmarea lui Hristos. Nu este suficientă doar o cunoaştere a lucrurilor sau a realităţilor lăuntrice, ci e nevoie de o urmare fidelă a lor, prin practicarea pocăinţei, însoţită de asceză, de binefaceri şi de străpungerea inimii.

9. Oferiţi-ne un exemplu lămuritor despre teologia pocăinţei.

Ne-am opri la un singur tropar, credem noi edificator în acest sens. În cântarea a noua din Canon, autorul aminteşte lapidar despre Sfântul Ioan Botezătorul şi despre forma penitenţială dezvoltată la râul Iordanului: „În pustie a locuit Înaintemergătorul harului, şi Iudeea toată şi Samaria auzind, au alergat şi şi-au mărturisit păcatele lor bucuros, botezându-se; cărora tu, suflete, n-ai urmat”. Cu alte cuvinte, glasul celui care vieţuia în pustie, chemându-i pe iudei la pocăinţă, se aude şi astăzi; el nu s-a stins; este, deci, o neîncetată chemare spre edificarea noastră. Singura diferenţă pe care autorul cretan nu uită, de altfel, să o insereze este lipsa răspunsului nostru ferm şi concret la invitaţia soteriologică de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har.

10. Ce ar trebui să nu uităm atunci când vorbim despre Canonul cel Mare?

Sper ca întregul conţinut penitenţial al Marelui Canon să nu fie adus în avanscenă doar în perioada Postului Mare, iar apoi uitat şi „aşezat” cuminte din nou în cărţile de cult. Citirea sa permenantă, ca o rugăciune de pocăinţă, ne va descoperi vremelnicia şi decăderea vieţii noastre şi nu va lăsa, desigur, ca imnografia creştină să se „păteze” de nepăsarea şi ignoranţa vremurilor noastre!

 

 

Sursa: https://ziarullumina.ro/regionale/moldova/10-intrebari-si-raspunsuri-despre-canonul-cel-mare-al-sfantului-andrei-criteanul-142280.html

Pr. Zechariah Lynch - E ceva cutremurător să fii preot

Stefanos Anagnostopoulos - Explicarea Dumnezeiestii Liturghii

        Cartea se poate descărca de aici: https://mega.nz/file/IoIVlCaI#Ppd5L7Wp3_12mXnGoZrLRN-kFO7t7RYOhzq7t_CEmOk sau cumpăra de aici: https://www.librariabizantina.ro/explicarea-dumnezeiestii-liturghii-pr-stefanos-anagnostopoulos-2017. Chiar vă recomand, cei care puteți, să o cumpărați.

Stefanos Anagnostopoulos - ... by Mihai Donka

Hrab Alexandru: Cinstirea Sfintei Fecioare Maria - Pr. Alexander ...

Hrab Alexandru: Cinstirea Sfintei Fecioare Maria - Pr. Alexander ...:   Cinstirea Sfintei Fecioare Maria   Pr. Alexander Schmemann               Ceea ce am prezentat până acum nu este singurul conținut al...

Hrab Alexandru: Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - P...

Hrab Alexandru: Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - P...:   Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? [*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii...

Ep. Dr. Nicolae al Makariopolei, Preînchipuiri euharistice, caracterul şi importanţa lor...

Preinchipuiri euharistice, ... by Hrab Alexandru

Când și de ce trebuie să îngenunchem În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii? Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula

 

Când și de ce trebuie să îngenunchem

În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?

Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula

 

Slujbele divine ortodoxe sunt însoțite de ritualuri, ceremonii sau acte de cult prin care slujitorii bisericești și credincioșii își exprimă evlavia, respectul și adorarea față de Dumnezeu Cel în Treime lăudat și cinstirea față de sfinți. Ele constituie forme exterioare de manifestare a credinței și fac parte din structura acestor slujbe, fiind, de cele mai multe ori, forme văzute prin care, în mod nevăzut, mijlocim harul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră.

Aceste acte liturgice au dobândit în timp semnificație simbolică, relevată de scopul sau rostul slujbei respective. Dintre actele liturgice cele mai însemnate amintim: ridicarea mâinilor în timpul rugăciunii, mai ales atunci când invocăm harul Sfântului Duh, binecuvântarea, ca semn văzut prin care sfințim lucrurile sau persoanele și cerem ajutorul lui Dumnezeu, îngenuncherile în fața sfintelor icoane și moaște sau la anumite momente îndătinate ale rugăciunii particulare sau în comun, metaniile, mică și mare, ca semn de smerenie sau umilință în fața puterii divine, ca act de pocăință și ispășire a păcatelor și ca formă de preamărire a lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților, sărutarea și atingerea de obiectele sfințite, facerea semnului sfintei cruci, ca formă de exprimare a credinței în Sfânta Treime și de cinstire a Ei, vohoadele sau procesiunile din cadrul unor slujbe cum ar fi: vohodul mic și vohodul mare de la Sfânta Liturghiei, scoaterea sfintei cruci la cele două sărbători ale ei, 14 septembrie ș Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post, la sfârșitul utreniei, scoaterea sfintei cruci la slujba deniei de joi seara, după citirea Evangheliei a V-a, scoaterea Sfântului Epitaf la vecernia de vineri din Săptămâna Patimilor și mai ales înconjurarea bisericii cu el, după cântarea Prohodului, înconjurarea bisericii la sfințirea ei, ieșirea în procesiune la slujba Învierii sau la sfințirea Apei celei mari de la Bobotează, înconjurarea bisericii cu sicriul care poartă trupul neînsuflețit al slujitorilor bisericești, după slujba înmormântării, înconjurarea bisericii cu racla sfântului care sălășluiește acolo, cu prilejul hramului s.a.

Toate aceste acte și ceremonii au semnificație deosebită în viața liturgică și reprezentativă pentru credincioși clipe de intensă trăire duhovnicească, creând o atmosferă de comuniune apropiată și directă cu Dumnezeu și sfinții. De aceea, ele se bucură de o participare tot mai numeroasă din partea credincioșilor, constituind, de cele mai multe ori, frumusețea sau specificul unor slujbe și sărbători.

Dintre numeroasele acte de cult, care însoțesc slujbele divine, îngenuncherile ocupă un loc central în viața liturgică și în practicarea ei de către slujitori și credincioși. Îngenuncherea este un act de smerenie în fața lui Dumnezeu și o formă văzută de adorare a lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților. Prin poziția sa de creatură a lui Dumnezeu, omul simte nevoia să-și arate această dependență a lui față de Creator și să-și exprime nimicnicia sa în fața Atotputernicului Dumnezeu. Îngenuncherea în fața lui Dumnezeu provine și din conștiința stării de păcătoșenie a omului, cerând iertarea, mila și îndurarea puterii dumnezeiești. Îngenuncherea a constituit aproape în toate religiile forma de adorare a divinității. Dacă simțim nevoia să ne plecăm cu respect în fața personalităților marcante ale unui neam sau ale omenirii, cu atât mai mult simțim nevoia, în calitate de credincioși, să ne plecăm în fața lui Dumnezeu, de la Care „vine toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”, cum spune o frumoasă rugăciune a Bisericii[1], recunoscându-L prin aceasta în calitatea Sa de creator și proniator.

Iată de ce și în cultul creștin, îngenuncherea a constituit din totdeauna o formă esențială de manifestare a adorării lui Dumnezeu și cinstirii sfinților, fiind legată de multe din momentele de rugăciune din cadrul cultului divin. Lăsând la o parte celelalte slujbe divine, în care îngenuncherea este practicată, vom rămâne în cadrul Sfintei Liturghii, care este centrul cultului divin public și slujba cea mai frecventată de credincioși, arătând momentele la care trebuie să îngenunchem și semnificația lor.

În legătură cu aceasta, trebuie să spunem că ar fi de dorit ca toți credincioșii să fie prezenți în biserică înainte de începerea Sfintei Liturghii, ocupând un loc în sfântul locaș și rămânând acolo cât durează sfânta slujbă care, în ciuda unor afirmații neîntemeiate, nu este lungă. Dacă nu avem timpul necesar sau posibilitatea să participe și la utrenie sau slujba de dimineață, prezența la Sfânta Liturghie devine o necesitate și obligație de suflet, fără să ne ia timp prea mult. Am spus lucrul acesta pentru că, de obicei, prima îngenunchere, când intrăm într-un locaș de cult, este în fața sfintelor icoane, la ritualul închinării în fața lor. Pentru a nu tulbura liniștea și ordinea din timpul Sfintei Liturghii, prin închinarea și îngenuncherea la sfintele icoane, este de dorit ca momentul începerii slujbei să ne găsească la locurile noastre.

Sfânta Liturghie trebuie ascultată în poziție cuviincioasă. Cea mai recomandată și mai potrivită ar trebui să fie cea în picioare, care presupune și o atenție mai mare și o angajare mai eficientă în lucrarea sfântă care se săvârșește. Ședea pe scaun sau în bănci dă, de cele mai multe ori, impresia unei oarecare nepăsări în fața lui Dumnezeu. Totdeauna când vorbim cu cineva și cu atât mai mult cu un superior, stăm în picioare. De aceea, pe Dumnezeu, Care este Stăpânul nostru, al tuturor și de la Care cerem ajutorul și sfințenia, nu-L putem ruga decât stând în picioare în fața Lui. Cazurile binecuvântate, în care persoane în vârstă și neputincioase, bolnave sau cu infirmități sau uneori copiii stau joc, fac excepție de la această regulă. Dar nu putem generaliza șederea pe scaun sau bănci pentru întreaga asistență, mai ales în timpul rugăciunii; pentru creștinul ortodoxă este o impietate să-L rogi pe Dumnezeu stând jos. Desigur că sunt momente în care putem să ne așezăm pe un scaun sau canapea ori bancă, așa cum ar fi citirea pericopei de Apostol, rostirea predicii, dar rugăciunile și cântările nu le putem rosti stând jos.

Există o altă atitudine a unor credincioși care participă la Liturghie, stând tot timpul în genunchi, ceea ce nu este corect. Am văzut la unele biserici femei sau grupuri de femei care stau tot timpul slujbei așezate, dar nu într-o poziție de îngenunchere corectă, ci mai degrabă într-una de relaxare și comoditate, care nu se deosebește decât foarte puțin de șederea pe scaun sau în bancă. Îngenuncherea, așa cum arată și numele actului, înseamnă a sta în genunchi sau pe genunchi păstrând poziția trunchiului verticală, în atitudine de respect, fără să-ți lași greutatea corpului pe gambe, cum obișnuiesc musulmanii. Dar poziția îngenuncheată pentru toată durata Sfintei Liturghii nu se recomandă, fiindcă această slujbă nu este o slujbă de pocăină sau de penitență, ci de bucurie și jubilare. În ea Îl vedem și Îl primim pe Hristos Cel jertfit și înviat. Cu fiecare Liturghie face un pas către Împărăția lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Exercițiul pocăinței nu se face în timpul Sfintei Liturghii, care are cu totul alt scop și caracter, ci separat de ea. De aceea, există doar câteva momente care reclamă îngenuncherea credincioșilor, ținând cont de semnificația acestora în cadrul Sfintei Liturghii.

Cel dintâi moment pentru îngenunchere îl constituie vohodul cel mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie în procesiune, în prima parte a liturghiei, numită a catehumenilor, în timp ce se cântă antifonul al treilea, adică Apărătoare Doamnă, Fericirile sau Troparele. Îngenuncherea este cerută de simbolismul acestei procesiuni. Ea simbolizează ieșirea Mântuitorului la propovăduire și începutul activității Sale publice, după ce a fost botezat în Iordan și Tatăl L-a mărturisit ca Fiu; Sfânta Evanghelie cuprinde viața și activitatea Mântuitorului, întruchipează acum pe Hristos Însuși. Preoții slujitori și credincioșii se închină și îngenunchează ca înaintea lui Hristos. Lumina purtată înainte simbolizează lumina învățăturii lui Hristos, iar cei care poartă luminile reprezintă pe profeții Vechiului Testament, care L-au vestit pe Mântuitorul și, în special, pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Al doilea moment de îngenunchere este citirea Sfintei Evanghelii, care poate fi ascultată și în picioare. Cuvântul „drepți”, din îndemnul „Înțelepciune, drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie!”, nu înseamnă neapărat că atunci trebuie să stăm în numai în picioare. Îndemnul este mai degrabă o atenționare că, în timpul citirii Sfintei Evanghelii, nu trebuie să stăm jos, în strană pe podea sau în alt loc, în poziție de nepăsare, ci să fim cu atenție și respect. Ea nu interzice însă șederea în genunchi care este semn de și mai mare atenție sau respect. Îngenuncherea a luat naștere tocmai din acest respect și socotesc că este bine să ascultăm în genunchi Sfânta Evanghelie, cum fac majoritatea credincioșilor.

Al treilea moment de îngenunchere este vohodul cel mare sau ieșirea cu Cinstitele daruri. El simbolizează pe de o parte alaiul intrării Mântuitorului în Ierusalim, îndreptându-Se spre jertfă, Sfânta Masă și altarul închipuind grădina în care a fost săpat mormântul, iar sfântul antimis mormântul însuși. Vohodul cel mare simbolizează și alaiul de îngropare a Domnului sau ducerea trupului Său de la Golgota la mormânt. Având în față Cinstitele Daruri, care vor deveni Trupul și Sângele Mântuitorului, credincioșii îngenunchează cu respect în fața lor.

Dar momentul cel mai important pentru îngenunchere este cel al sfințirii și transformării darurilor de pâine și de vin  în Trupul și Sângele Domnului, după ce se rostesc cuvintele de instituire a sfintei euharistii. „luați, mâncați” și „Beți dintru acesta toți”, când la strană se cântă „Pre Tine Te lăudăm”. Este momentul central al Sfintei Liturghii, când preotul rostește epicleza, adică rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt care preface darurile de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului sau Sfânta Împărtășanie, după care și preotul îngenunchează. Îngenuncherea la cuvinte de instituire ca și la Axion nu sunt îndreptățite. Ele sunt influențate din cultul altor Bisericii sau confesiuni. Cât privește rugăciunea Tatăl nostru, având în vedere că este cea mai importantă din întreg cultul nostru, o putem rosti sau cânta și stând în genunchi.

Însoțind participarea noastră la Sfânta liturghie cu aceste acte de cult, ca semne de evlavie, respect, adorare pentru Dumnezeu și cinstire pentru sfinți, facem mai eficientă prezența și angajarea noastră la săvârșirea cele mai de folos slujbe care se săvârșește pentru noi în biserică[2].

 

---

[1] Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București, 1995, p. 174.

[2] Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, „Când și de ce trebuie să îngenunchem în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?” în Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, ed. Trinitas, București, 2014, pp. 91-97.

 

Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava

 

Valentine`s Day

 

Una dintre „binefacerile” pe care le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de pseudo-spiritualitate, pe care mulți dintre reprezentanții generației tinere și-au însușit-o cu multă ușurință. Occidentul care ne fascinează – și are cu ce să ne fascineze -  devenit pentru multe domenii sursa de împrumut, măsura lucrurilor, modelul care se copiază, se multiplică mai ales în țările est-europene, care au suportat jugul și umilința sistemului comunist. Occidentul a devenit „Canaanul”, pământul „făgăduinței” sau „țara unde curge laptele și miere”. Când este vorba de tehnică, civilizație, confort, muncă, responsabilitate, corectitudine etc., viziunea se apropie de realitate. Dar când este vorba de spiritualitate, lucrurile stau altfel. Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care nu mai preocupă pe mulți occidentali. Viața duhovnicească a fost închisă în biserică, biserica însăți fiind închisă. Scriptura nu mai corespunde generațiilor actuale, așa încât a fost stocată în arhivă, alături de colecțiile de copleșitoare valoare a operelor Sfinților Părinți și Scriitorilor bisericești. Toate acestea dezvăluie un nivel spiritual căruia generațiile aflate la cumpăna dintre milenii încearcă să-i facă față și să-i răspundă. Cum? Consumul de alcool, de tutun, de droguri, de muzică neinspirată, întâlnite în rândul generației tinere și chiar foarte tinere este o reacție și un răspuns la criza spirituală din ce în ce mai accentuată. Studii de specialitate realizate în Occident au arătat că cele menționate mai sus nu sunt numai refugii ale trupului, ci și ale spiritului uman neîmplinit și nesatisfăcut. Mai pot fi adăugate și altele, precum: violența, pornografia, coafuri și vestimentație din cele mai ciudate etc. Toate acestea au fost importate și însușite cu lăcomie de mulți români în această perioadă de binecuvântare și blestem din ultimele două decenii.

Mai nou, importăm sărbători. Și curios este faptul că, într-o țară unde Ortodoxia oferă sărbători multe și cu bogăție inegalabilă, se face import din calendarele altor Biserici și confesiuni. O astfel de sărbătoare este cea închinată Sfântului Valentin.

Sărbătoarea Sfântului Valentin, cunoscută și sub numele de ziua îndrăgostiților (14 februarie), este o sărbătoare care mobilizează un mare număr de oameni și care face mult zgomot pe străzi, în cluburi, discoteci, în alte locuri și instituții din aceeași familie. În Vest, acolo de unde ea s-a impus, sărbătoarea Sfântului Valentin a pierdut mult din caracterul ei sacru, încât nu mai este un eveniment al Bisericii. Ea îmbracă un aspect eminamente comercial. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, trebuie să vedem, mai întâi, cine este acest sfânt.

Sfântul Valentin a trăit în secolul al II-lea și a sfârșit ca martir. El este cinstit în Biserica Romano-Catolică. În Martirologiul roman figurează doi martiri la data de 14 februarie: unul, preot roman, martirizat pe Via Flaminia, se pare, î timpul domniei lui Claudius, iar celălalt, episcop de Terni, care a fost martirizat la Roma și ale cărui moaște au fost transferate la Terni. Unii sunt de părere că ar fi vorba de una și aceeași persoană. Viața lor nu menționează faptul că ei ar fi avut iubite sau soții. După unii, Sfântul Valentin ar fi fost ales ca patron al îndrăgostiților în baza unei presupuneri potrivit căreia în această zi se împerechează păsările. După alții, ziua îndrăgostiților este o formă de supraviețuire a unor festivități dedicate sărbătorii romane Lupercalia. Sigur însă este faptul cp această zi, a celor îndrăgostiți, nu are nici o legătură cu cinstirea martirilor romani[1].

În sinaxarul ortodox întâlnim doi sfinți mucenici cu numele Valentin, unul sărbătorit pe 24 octombrie[2], iar altul pe 24 aprilie[3]. Despre el, sinaxarul spune că îndeplinea funcția de diacon în Biserica din Ierusalim și că era un „bătrând înțelept și ascuțit la minte, care știa pe de rost Sfânta Scriptură”. El a fost martirizat cândva între anii 305 și 311, împreună cu alți unsprezece creștini[4].

În prezent, manifestările din ziua de 14 februarie nu nici o legătură cu viețuirea unuia sau altuia dintre sfinții amintiți. Ele nu au legătură nici cu cinstirea sfinților, ci sunt, mai curând, acte prin care numele sfinților și sfinții înșiși sunt batjocoriți. În plus, manifestarea sentimentelor de iubire între tineri, în public, manifestări ce nu reflectă iubirea curată, care nu trece, ci doar pornirile trupești nestăpânite, sunt stări de lucruri anormale, condamnate de morala creștină. Căsătoriile pentru o zi, încurajate, susținute și realizate cu participarea unor persoane și personalități ale vieții administrative și politice, lovesc instituția familiei și agresează pe iubitorii valorilor morale și ai vieții sfinte. În cele din urmă, concursurile organizate în această zi de instituții și organisme implicate în viața socială și cu responsabilitate față de aceasta, la care participă „cupluri de îndrăgostiți” recompensate cu nopți petrecute la hoteluri, case de oaspeți sau în locuri retrase, arată că păcatul, pată a întunericului, este săvârșit la lumină și în văzul tuturor. Impactul pe care toate acestea îl au asupra privitorului este unul dintre cele mai dăunătoare din punct de vedere moral. Căsătoria este un act sfânt care sfințește iubirea dintre doi tineri. Ea nu presupune și nu îngăduie, în manifestările ei intime, repetiția sau antrenamentul. Cel mai bun antrenament este abstinența și curăția oferite ca dar celuilalt în ziua nunții. Ce dar din lumea aceasta le-ar putea întrece pe acestea?

Contestarea, respingerea și necinstirea sfinților au cunoscut forme variate de-a lungul timpului, forme de la cele mai simple, până la cele mai complexe și mai grave. Pasivitatea în fața vocației pentru sfințenie, pe care o are persoana umană încă din momentul creației, este una dintre aceste forme. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu și este chemat să ajungă la asemănarea cu El. Neîmplinirea acestei vocații este refuzul de a trăi în viața această după modelul sfinților, iar în veacul viitor împreună cu ei.

Respingerea sau chiar batjocorirea icoanelor sfinților care au plăcut lui Dumnezeu din fiecare neam, neîmplinirea datoriilor creștinești în zilele de sărbătoare prin participarea la serviciile divine oficiate în sfânta Biserică, înlocuirea modelelor sfinte, oferite în chip desăvârșit de sfinți și copleșitor de Hristos, cu modele oferite de cinematografie, de spectacole comerciale, de seriale, interminabile, mâncătoare de timp, din timpul dat nouă de Dumnezeu în vederea agonisirii mântuirii, seriale lipsite de teme ziditoare și de consistență, modele care propagă violența, sexualitatea, ura și altele asemenea acestora ca stări de normalitate sunt tot atâtea forme prin care sfinții sunt „izolați” în ceruri, împreună cu modelul lor de viețuire plăcut lui Dumnezeu.

Manifestările întâlnite în prezent de ziua Sfântului Valentin prezentate cu dărnicie și cu insistență de mass-media, sunt manifestări tipic păgâne. Din acest punct de vedre, sfârșitul mileniului II constituie un regres.

În primele secole creștine, când manifestările semnalate mai sus erau foarte frecvente, biserica a răspuns cu metode și mijloace adecvate. Vom da numai două exemple în acest sens: în a doua jumătate a secolului al IV-lea, când tot Răsăritul creștin s-a fixat și s-a generalizat prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie, sărbătoare ținută până atunci pe 6 ianuarie, odată cu Bobotează Domnului, s-a fixat și data altor sărbători care reactualizează evenimentele din viața pământească a Mântuitorului.

Astfel, pe 1 ianuarie a fost fixată sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, dată la care păgânii sărbătoreau pe Ianus, zeul păcii și al războiului și începutul anului, la care se adaugă sfârșitul sărbătorii Saturnaliilor. În unele părți se sărbătoreau Brumaliile, în cinstea zeului Bachus, iar în altele se ținea sărbătoarea numită Vota, în cinstea zeului Pan, zeul pădurilor. Toate aceste sărbători erau însoțite de ospețe, petreceri zgomotoase, jocuri și obiceiuri indecente și imorale. Acestora Biserica le-a contrapus postul[5].

Deși sărbătorile închinate Mântuitorului sunt zile de negrăită bucurie, motiv pentru care postul, ca act penitențial, nu este îngăduit, Biserica primelor secole a rânduit post în ziua de 1 ianuarie, ca una act de identificarea pentru creștini, ca mijloc de înduhovnicire a zilei respective și ca o atenționare pastoral-misionară pentru cei care, atunci sau acum, aici sau pretutindeni, denaturează sensurile profund duhovnicești ale sărbătorilor. Atitudinea Bisericii a fost și mai directă și mai categorică atunci când situațiile au cerut-o. În secolul al VII-lea, când manifestările păgâne mai aveau încă loc, în canonul 62 al Sinodului Trulan se precizau următoarele: „Așa-zisele  Calende și cele numite Vota și cele chemate Brumalia… voim ca de îndată să fie scoase din viețuirea credincioșilor. Lepădăm și dansurile publice… ca necuviincioase, ca putând provoca multa pagubă și vătămare… nici să nu se strige numele blestematului Dionissios (Bachus) când se strivesc strugurii în teascuri… De aceea, cei ce de acum înainte, după ce au fost puși în cunoștință, poruncim ca aceștia, dacă ar fi clerici să se caterisească, iar dacă ar fi laici să se afurisească”[6].

Cam în același mod a procedat Biserica și în cazul sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, care coincidea cu sărbătoarea păgână a Trandafirilor (Rosalia) care, ca și celelalte păgâne amintite, se preta la manifestări imorale. Aici Biserica a păstrat denumirea sărbătorii, în special pentru creștinii proveniți dintre păgâni, dar a înnoit fundamental sensul și conținutul ei[7].

Cu referire la sărbătoarea Sfântului Valentin (14 februarie), se impune să facem următoarele precizări:

Mai întâi, atunci când se importă valori culturale și spirituale, trebuie să se importe ceea ce este creator și necesar, și nu ceea ce se oferă. Manifestările lumești puse în relație cu ziua de cinstire a unui sfânt care și-a vărsat sângele pentru Hristos și pentru Evanghelie constituie un act de batjocorire a celor ce s-au sfințit și a sfințeniei la care suntem chemați. Față de aceasta, cuvântul Sfintei Scripturi este cât se poate de clar și categoric: „nu vă amăgiți fraților, spune Scriptura, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.

Relația trupească, chiar și atunci când este pusă în relație cu sărbătoarea unui sfânt, numit cu ușurință și cu păcat patronul și ocrotitorul îndrăgostiților, este păcat, desfrânare, despre care Sfântul Pavel spune că închide ușile împărăției lui dumnezeu „Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Iubirea nebinecuvântată prin Taina Nunții este păcat, iar sfinții nu încurajează păcatul și nu ocrotesc pe cei ce-l săvârșesc.

Totodată trebuie să spunem că modelul pastoral și misionar al primelor secole este actual. Chiar dacă sărbătoarea Sfântului Valent sau Valentin, pomenit în sinaxarul ortodox pe 16 februarie, este o sărbătoare fără ținere, trebuie să capete o mai mare importanță în viața liturgică. Nu este suficient să constatăm, să criticăm sau să acuzăm manifestările denaturate ale serbării unui sfânt mucenic, ci se cuvine să și arătăm, celor care nu știu și celor care au aflat, dar au înțeles greșit, cum trebuie sărbătorit și cinstit un sfânt. Prin invitarea tinerilor la biserică, prin slujbe, prin predică și cateheză, Biserica își face simțită prezența în această lume agitată care are nevoie de pace sfântă, care caută pacea sfântă fără să știe că o caută, pace pe care doar ea, biserica, o poate da. Ieșind în întâmpinarea acestor manifestări legate de sărbătoarea Sfântului Valentin, Biserica iese în căutarea și apărarea sfântului pe care l-a dobândit prin martiriul pe care el și l-a asumat, sfânt răpit în prezent și ținut în captivitate. Cu alte cuvinte, viața duhovnicească este răspunsul care trebuie dat lumii și celor ale ei. Iar cele ale lumii sunt „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16).  Un astfel de răspuns este în tonul celui menționat în legătură cu cele două sărbători închinate Mântuitorului. Acesta este răspunsul pe care Biserica poate și trebuie să-l dea astăzi.

În cele din urmă, reafirmăm că trebuie confirmată credința de fapte susținută de ele. În Evanghelia care ne relatează vindecarea slăbănogului purtat de patru inși și lăsat în casa în care Se afla Mântuitorul, printr-o spărtură făcută în acoperiș, ni se spune că Mântuitorul văzând credința lor a vindecat pe slăbănog. Aceasta înseamnă că credința nu este numai o manifestare tainică a sufletului, ci și una arătată prin fapte. Fiecare generație și fiecare membru al unei generații creștine este chemat să dea mărturie despre Hristos și Evanghelia Sa, mărturie care Îl slăvește pe Dumnezeu și sfințește pe om: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16)[8].

---

[1] Vezi David Hugh Farmer, Oxford. Dicționar al Sfinților, traducere de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, argumentul și articolele consacrate sfinților romani de Prof. univ. Dr. Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p.515.

[2] Mineiul pe octombrie, ediția a V-a, EIBMBOR, București 1983, Sinaxarul zilei de 24.

[3] Viețile Sfinților pe aprilie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 304-205.

[4] Vezi Proloagele, vol. I, Craiova, 1991, pp. 515-516. Vezi și Viețile sfinților pe februarie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1999 pp. 208-212.

[5] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală, ediția a II-a, București, 1993, p. 162.

[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 134.

[7] Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. Cit., pp. 181-182.

[8] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 105-110.

Postul din ajunul Bobotezei

 

Postul din ajunul Bobotezei

 

 

Ziua Ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârșit până la vremea ceasului IX. Postul din această zi este păstrat prin tradiție din adâncă vechime (secolele IV-VI), când catehumenii, care urmau să primească Botezul în seara acestei zile, posteau pentru a se putea împărtăși la Liturghia credincioșilor, la care luau parte pentru prima dată, după Botez. Astăzi creștinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită la Aghiasma mare.

Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei aveam mărturie în Constituțiile Apostolice: „Înainte de botez să postească însă cei ce se botează, căci Domnul a fost mai întâi botezat de Ioan și a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți [...]. Cine se inițiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească și apoi să se boteze”.

Se face dezlegare la untdelemn și vin (după vecernie)[1].

 

---

[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină – vol. I-, Ediție a treia, revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Basilica, București, 2015, p. 378.

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

 

Liturghia Sf. Vasile cel Mare a fost la început Liturghia normală sau obișnuită în Biserica Ortodoxă; de aceea, în unele dintre cele mai vechi manuscrise ca, de exemplu, Codicele Barberini, ea era așezată înaintea celorlalte două Liturghii și înscrisă sub denumirea de Liturghia zilnică (de toate zilele: καθημερίνη λειτουργία). Cu timpul, începând cu secolele IX-X, din pricina lungimii anaforalei ei, a fost înlocuită cu Liturghia, mai scurtă, a sf. Ioan Gură de Aur, iar săvârșirea ei a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului bisericesc. De aceea, astăzi ea se săvârșește numai de 10 ori pe ani, și anume:

o   În primele cinci duminici ale Postului Mare;

o   În ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie);

o   În joi și sâmbătă din Săptămâna Pătimirilor;

o   În Ajunul Crăciunului (24 decembrie) și Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).

Atât în Joia și Sâmbăta Pătimirilor, cât și în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului Vasile se face unită cu Vecernia (adică se dă binecuvântarea ca pentru Liturghie, dar începem cu Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia, după care urmează Liturghia, de la Sfinte Dumnezeul înainte). Când însă cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua ajunului se oficiază  Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se face în zilele Praznicelor (al Nașterii și al Bobotezei), fără să se mai combine cu Vecernia[1].

---

[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, Ediție revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula și de Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin, Basilica, București, 20016, pp. 280-281.