Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 14 februarie 2024

Soția perfectă

 



Soția perfectă[1]

 

Mulla Nasrudin ședea în prăvălia sa de ceai când sosi un vecin care voia să-i vorbească. „Mulla, mă căsătoresc și sunt tare emoționat”, îi spuse vecinul. „Tu nu te-ai gândit niciodată să te căsătorești?”

Nasrudin îi răspunse: „Ba da, m-am gândit. Și când eram tânăr mi-o doream foarte mult. Voiam să găsesc soția perfectă. Am pornit la drum pentru a o găsi și am mers la Damasc. Acolo am întâlnit o femeie frumoasă, plină de grație, distinsă și foarte spirituală, dar care nu cunoștea lumea. Am pornit atunci din nou la drum îndreptându-mă spre Ispahahan. Acolo am întâlnit o femeie pe cât de spirituală pe atât de mondenă, frumoasă din multe puncte de vedere, dar nu reușeam să comunicăm. La urmă am mers la Cairo și, după multe căutări, am găsit-o. Era profundă, plină de grație, frumoasă din toate punctele de vedere, în largul ei atât în lume cât și în imperiile care o transcend. Simțea că am găsit femeie perfectă”.

„Atunci de ce n-ai luat-o de soție Mulla?”, îl întrebă prietenul.

„Bietul de mine!”, spuse Nasrudin clătinând din cap, „și ea căuta soțul ideal”.

Un celibatar îi ceru calculatorului să-i găsească tovarășa de viață perfectă. „Vreau o fată micuță și grațioasă, căreia să-i placă sporturile nautice și activitățile de grup”.

„Căsătorește-te cu un pinguin”, îi răspunse calculatorul.

A iubi înseamnă a primi pe un „altul” cu felul său de a fi, cu diversitatea sa, cu defectele sale, și nu copia vreunui vis prostesc de-al nostru. Soțul perfect este cel care nu vrea o soție perfectă”.

(Bruno Ferrero)



[1] Bruno Ferero, Secretul peștilor roșii (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Domnica Goția, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007, pp. 49-50.

duminică, 11 februarie 2024

Versetul zilei - 11 02 2024 - Despre măreția creației

Viața Sf. Haralambie

 



A murit la 115 ani: Sfântul Haralambie,

 cel mai bătrân mucenic din Sinaxarul Bisericii

 

 

Prăznuit în Biserica noastră pe în cea de-a zecea zi a lunii februarie, Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie este cunoscut, mai ales în mediul rural, ca fiind ocrotitor al grădinilor, viilor și livezilor și ajutător al celor care lucrează pământul, dar și ocrotitor al celor bolnavi. În satele românești mai cu seamă, există obiceiul de a sfinți apa în ziua de 10 februarie, numită și „aghiasma Sfântului Haralambie”. După săvârșirea slujbei, în unele zone din țara noastră, pomicultorii și grădinarii cheamă preotul pentru a le stropi viile, livezile și grădinile, spre a feri culturile de calamități și spre a da bun-rod în anul care tocmai a început.

Un aspect aparte pe care am dori să vi-l prezentăm cu prilejul prăznuirii Sfântului Haralambie din acest an este, însă, modul în care a trecut la Domnul având o vârstă destul de înaintată și devenind, astfel, cel mai vârstnic mucenic din Sinaxarul Bisericii. Detalii în rândurile de mai jos!

„O pildă de viață cumpătată”

Sfântul Haralambie s-a născut în oraşul Magnesia, cel mai probabil în Tessalia (Grecia), la sfârşitul primului secol creştin. S-a născut într-o familie creștină, lucru pe care îl putem considera o mare binecuvântare pentru el, deoarece spre deosebire de alți sfinți, încă din copilărie a cunoscut Evanghelia lui Hristos.

În viața sa citim că, încă din tinerețe a fost o pildă luminoasă de viață cumpătată. Mai târziu, credința sa în Hristos a devenit tot mai înflăcărată, iar dorința sa de a-i ajuta pe creștini și pe păgâni să se mântuiască a devenit și mai mare. Nu avea pace sufletească când se gândea că există oameni departe de Hristos, care nu-și cunosc menirea și scopul vieții lor pe acest pământ.

La vârsta de 40 de ani devine preot, iar din această slujire intensifică misiunea sa de convertire a păgânilor la creștinism. În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din Asia Mică, în perioada domniei împăratului roman Septimiu Sever, Sfântul Haralambie nu și-a ascuns credința, ci a continuat să slujească Biserica și să propovăduiască Evanghelia în mod deschis. Deși mulți încercau să-l oprească, să-i spună că se expune și își pune în pericol viața, Sfântul Haralambie s-a dovedit a fi un exemplu de curaj și statornicie în credință, refuzând să se lepede de Hristos.

Bătrânețea și mărturisirea

Conform învățăturii Bisericii noastre, bătrânețea e o etapă a vieții umane caracterizată de respect și admirație. Bătrânii sunt considerați purtători de înțelepciune și experiență, fiind adesea văzuți ca exemple de credință și statornicie în viața duhovnicească. De-a lungul istoriei creștinismului, bătrânii au deținut un rol central în comunitatea religioasă, fiind considerați lideri spirituali și surse de învățătură pentru credincioși, în general. De asemenea, bătrânii sunt adesea văzuți ca exemple de credință și statornicie în viața creștină. Ei au trecut prin diverse încercări și ispite și, cu toate acestea, au rămas fideli credinței lor. Într-o lume în care valorile și convingerile pot fi supuse unor schimbări rapide, bătrânii reprezintă adesea o ancoră a stabilității duhovnicești.

Și tot o ancoră – de mărturisire, de această dată – a fost și Sfântul Haralambie, considerat drept cel mai bătrân mucenic din Sinaxarul Bisericii noastre. Potrivit tradiției, în momentul martirizării sale, Sfântul Haralambie avea o vârstă foarte înaintată: 115 ani (sau, 113 ani după alte surse) însă, cu toate că era slab și neputincios, și-a asumat pe deplin credința, mărturisindu-L pe Hristos și plătind pentru aceasta cu prețul vieții.

Pârât că propovăduia credința cea dreaptă, a fost prins și supus judecății. Înaintea guvernatorului Lucian şi a celor care îl judecau, Sfântul Haralambie a spus: „Nimic nu este mai avantajos sau mai plăcut decât chinurile pentru Hristos” şi „Vă mulţumesc, fraţilor, că, jupuindu-mi trupul bătrân, reînviaţi în mine sufletul şi-l pregătiţi pentru viaţa veşnică. […] Eu care am îmbătrânit și mi-am sfârșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sunt aproape”. Apoi, Lucian recurge la o tehnică de manipulare emoțională subliniind că din cauza bătrâneții lui nu-l supune la chinuri. Plin de curaj, Sfântul Haralambie mărturisește că „în luptele noastre, ale creștinilor, cel mai important este sufletul. Acesta nu îmbătrânește cu vârsta”.

În urma refuzului categoric al Sfântului de a jertfi idolilor păgâni, guvernatorul a poruncit să fie supus la mai multe chinuri, însă mai înainte de a fi dus să i se taie capul, s-a mutat la Domnul, la 10 februarie în anul 202. Se spune că, înainte de a-și da sufletul, sfântul a început să se roage puternic și atunci cerurile s-au deschis, iar sfântul L-a văzut pe Mântuitorul și pe îngerii Săi. După cum citim în Sinaxar, în acea clipă, Sfântul Haralambie I-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul în care vor rămâne moaștele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundență de roade, iar sufletele oamenilor să fie mântuite. Domnul i-a promis că îi va îndeplini dorințele și S-a ridicat la cer, luând cu El sufletul smeritului martir.

Lungimea zilelor Sfântului Haralambie este dovedită și de registrul iconografic. Ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine” – cartea de căpătâi a oricărui pictor, arată că Sfântul Haralambie se zugrăvește de obicei „sub chipul unui bătrân cu barba albă, lungă și ascuțită, despicată în două”. În iconografia ortodoxă greacă, Sfântul Haralambie este reprezentat deseori ca preot, pe când sursele rusești îl prezintă mai ales în înfățișarea sa episcopală, având însemne arhierești.

Astăzi, un fragment din capul Sfântului Haralambie se află în altarul bisericii „Sfântul Gheorghe” din Iraklitsa Veche (în Grecia). În anul 1922, au fost mutate la biserica din Iraklitsa Nouă. De asemenea, un alt fragment se păstrează la Mănăstrirea „Sfântul Ştefan” din Meteora, săvârșind nenumărate minuni. În țara noastră, fragmente din moaștele Episcopului cetății Magnesiei se găsesc la Mănăstirea Miclăușeni din Iași și la Mănăstirea Râșca, iar în Bucureşti, la bisericile „Sfântul Dumitru” „Sfinţii Arhangheli” (Oţelari), unde se află un deget al sfântului, şi la Biserica „Sfântul Stelian“ (Lucaci).

În loc de concluzie, un singur gând: să îl rugăm pe Sfântul Haralambie să mijlocească așa cum a făcut-o în multe rânduri către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă. 

Sursa: https://www.bizanticons.ro/ro/

De la ei puteți cumpăra diferite produse dedicate spre cinstirea Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie (icoana Sfântului Haralambie, alături de câteva volume dedicate lui, precum și cele mai frumoase cărți de rugăciuni. Comandați pentru biblioteca și colțul dumneavoastră de rugăciune sau dăruiți celor apropiați un dar fără dată de expirare:

Icoana metal – Sfantul Sfintit Mucenic Haralambie 19×24 cm / Click aici pentru detalii și comenzi: https://www.bizanticons.ro/ro/icoana-metal-pe-lemn/17665-icoana-metal-sfantul-sfintit-mucenic-haralambie-19×24-cm-k104-155.html

Sfântul Mucenic Haralambie, ocrotitorul împotriva bolilor / Click aici pentru detalii și comenzi: https://www.bizanticons.ro/ro/vietile-sfintilor/16521-sfantul-haralambie.html

Vietile Sfintilor de peste tot anul / Click aici pentru detalii și comenzi: https://www.bizanticons.ro/ro/vietile-sfintilor/841-vietile-sfintilor-de-peste-tot-anul.html

Acatistului Sfantului Sfintit Mucenic Haralambie / Click aici pentru detalii și comenzi: https://www.bizanticons.ro/ro/acatiste/2070-acatistului-sfantului-sfintit-mucenic-haralambie.html

Așteptarea lui Dumnezeu – Despre boală, suferință și moarte – Arhimandrit Emilianos Simonopetritul / Click aici pentru detalii și comenzi: https://www.bizanticons.ro/ro/biserica-si-societatea-pedagogie-crestina/16525-asteptarea-lui-dumnezeu-despre-boala-suferinta-si-moarte-arhimandrit-emilianos-simonopetritul.html

 

marți, 6 februarie 2024

PESTE 100 de ANI - Florin Boldea

 



PESTE 100 de ANI

 

Adică în 2123, vom fi cu toții îngropați împreună cu familia și prietenii noștri.

Străinii vor locui în casele noastre și vor deține tot ce avem astăzi. Toată proprietatea noastră va aparține unor străini, care azi, nu s-au născut încă.

Descendenții noștri nici nu își vor aminti de noi. Câți dintre noi îl cunoșteau pe tatăl bunicului nostru?

După ce vom muri, vom fi amintiți câțiva ani, apoi vom fi doar un portret pe raftul cuiva, iar câțiva ani mai târziu nu vom mai fi nici asta.

În acest moment ai realizat cât de ignorant și de deficitar este visul oamenilor de a dori să cucerim totul.

Dacă ne-am putea gândi la asta înainte de a pleca, cu siguranță prioritățile noastre s-ar schimba, fără îndoială ar fi altele și cea mai importantă întrebare este:

Cât de mult merită să ai din ce în ce mai mult, fără să ai timp pentru ceea ce merită cu adevărat ?

Cu siguranță aș schimba totul ca să trăiesc și să mă bucur de acele plimbări pe care nu le-am făcut niciodată...

Cu siguranță aș schimba totul pentru acele îmbrățișări pierdute...

Cu siguranță aș schimba totul pentru acele sărutări pentru copiii noștri și iubirile noastre...

Aceste momente ne umplu viața de bucurie pe care le pierdem zi de zi...

ÎNCĂ MAI E TIMP PENTRU NOI!

Trăiește și bucură-te de viață!

Florin Boldea

Sursa: https://www.facebook.com/intaicaracterul?locale=ro_RO

 

vineri, 5 ianuarie 2024

De ce S-a botezat Iisus Hristos? - Ieromonah Calnic Berger

 




De ce S-a botezat Iisus Hristos?

 

Ieromonah Calnic Berger

 

De ce a fost botezat Iisus? Ioan boteza la Iordan „spre iertarea păcatelor” (Mc 1, 4). Evangheliștii spune foarte limpede că Iisus a ieșit „îndată” din apă (Mt 3, 16; Mc 1, 10), aceasta însemnând că Iisus n-a mărturisit nici un păcat, pentru că El singur e fără de păcat. Când a fost întrebat de Ioan, Iisus Însuși spune: să împlinim toată dreptatea”. De ce a fost atunci necesar acest lucru? Ce dreptate împlinită?

Sensurile spirituale ale apei nu erau pierdute la evreii din zilele lui Iisus. Apa implica ceva primordial, pur, dătător de viață, curățitor – dar totodată și putere, judecată și moarte.

Existența însăși a apei și rolul său fundamental în lume e o taină. Într-un anume sens, apa „datează dinaintea” ordonării lumii. Creând lumea, Dumnezeu nu spune: „Să fie apă!” apele erau deja acolo când începe relatarea detaliată a creației: „Și Duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: să fie lumină” (Fc 1, 2-3). La începutul lumii, glasul Tatălui și odihna sau plutirea Duhului lui Dumnezeu deasupra apelor dau prilejul venirii Luminii. Tatăl și Duhul sunt condițiile prealabile pentru Lumină. În chip asemănător, la începutul lucrării Domnului: glasul Tatălui și Duhul coborând ca un porumbel peste apele Iordanului și rămânând deasupra lui Hristos dau prilejul venirii Luminii – revelării Fiului lui Dumnezeu – văzută de poporul ce ședea în întuneric (Mt 4, 16).

Cu alte cuvinte, începutul activității Domnului e începutul unei noi creații, o nouă geneză, o altă șansă pentru omenire. Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă într-un mod succint acest lucru: „La începutul lumii – apă; la începutul Evangheliei – Iordanul”. Evanghelia lui Iisus Hristos e Noua Facere.

Ca element primordial, tanic, apa e implicată și în alte „începuturi” menționate în Biblie. Al doilea apare atunci când Dumnezeu a văzut că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” și „pământul se umpluse de silnicii” (Fc 6, 5. 11). Dumnezeu nu poate locui într-o inimă mânioasă sau violentă – comuniunea omului cu Dumnezeu a încetat. Văzând cum trăiau oamenii, Scriptura spune că Dumnezeu „s-a întristat” (Fc 6, 6). După ce le-a dat oamenilor o sută de ani să se pocăiască la predica lui Noe (potrivit tradiției rabinice), judecata omenirii vine sub forma potopului, apele potopului înlăturând toată răutatea omului.

După această mare judecată, un porumbele a fost trimis de Noe deasupra apelor, iar acesta întorcându-se cu o ramură de măslin a devenit semnul noii lumi. Ulterior porumbelul a devenit un simbol universal al Duhului și păcii, și ca totdeauna izvorul oricărui nou început. Tocmai aceasta a fost slujirea lui Ioan Botezătorul: predicarea pocăinței, mărturisirea păcatelor, prin care apele baptismale ale iordanului spălau toată nedreptatea. Rezultatul a fost că Duhul a venit ca un porumbele la arătarea lui Iisus Hristos ca inaugurator al unui nou început, al unei lumi noi, Împărăția lui Dumnezeu.

Al treilea început fundamental în Scriptură e relatat în cartea Ieșirii, unde este narată scoaterea de către Moise a copiilor lui Israel din întunericul Egiptului păgân la închinarea lui Dumnezeu pe Sinai. Aici Moise desparte apele Mării Roșii cu ajutorul „toiagului lui Dumnezeu” și al unui „vânt puternic de la răsărit” ( 14, 16. 21). Așa cum cântăm în canonul sfintei Cruci, Moise a despărțit și adunat la un loc marea făcând deasupra apelor cu toiagul său semnul crucii, prin mișcarea lui verticală despărțind marea, iar prin cea orizontală adunând-o iarăși la un loc. în aceste ape răutatea omenească (armata egipteană urmăritoare) a fost din nou spălată. Rezultatul a fost un nou început pentru poporul al cărui scop era adevărata închinare a lui Dumnezeu. Tot așa și la Iordan: botezul lui Hristos e începutul unui nou „neam creștin” și al adevăratei închinări a lui Dumnezeu de către el.

În toate aceste cazuri, apa e mijlocul deopotrivă al vieții și al judecății, al înnoirii și eliberării. Duhul face o nouă creație, un nou început, o nouă lume, care merge mână în mână cu revelarea lui Dumnezeu. Mai poate fi vreo mirare că Fiul lui Dumnezeu și-a început lucrarea de mântuire și recrearea a lumii în apă, cu Duhul odihnindu-se deasupra Lui? Prin urmare, Hristos S-a botezat ca să „împlinească toată dreptatea”, toate marile fapte creatoare și mântuitoare ale lui Dumnezeu.

Hristos nu S-a lăsat botezat însă pur și simplu pentru a împlini trecutul, ci pentru a făuri o cale pentru viitorul nostru, ca și noi să fim botezați, înnoiți, recreați și să avem Duhul lui Dumnezeu odihnindu-Se peste ca fii adoptivi ai lui (cf. Rm 8, 15; Ga 4, 5). Acesta e provocarea Arătării Lui: să ne înnoim, să ne luăm botezul în serios, să trăim în Duhul și să umblă în Duhul (Ga 5, 25) și prin aceasta să facem lucrurile lui Hristos, ba chiar și „lucruri mai mari” (In 14, 12). E un prilej să luăm apele binecuvântate de acest praznic ca mijloc de înnoire (sfințire, binecuvântare, sănătate a sufletului și a trupului) și eliberare (înecare a patimilor, a relelor obiceiuri, a atașamentelor lumești, spaimelor și oricărei animozități). Iisus Hristos S-a botezat și pentru a dărui această înnoire și eliberare fiecăruia din noi[1].



[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 58-61.

luni, 1 ianuarie 2024

LA MULȚI ANI, 2024!






 LA MULȚI ANI, 2024!

Acum la final de an, cred că cele mai potrivite cuvinte ar fi următoarele:

Oprește-te un pic, lasă această agitație și această alergare fără sens care umple sufletul de amărăciunea de a simți că nu se ajunge niciodată nicăieri. Oprește-te, lasă această obligație de a trăi în mod accelerat, care risipește, desparte și ajunge să distrugă timpul familiei, timpul prieteniei, timpul copiilor, timpul bunicilor, timpul gratuității… timpul lui Dumnezeu.

Oprește-te un pic în fața necesității de a apărea și de a fi văzut de toți, de a sta încontinuu „în vitrină”, care te face să uiți valoarea intimității și reculegerii.

Oprește-te un pic în fața privirii orgolioase, a comentariului fugar și disprețuitor care se naște din faptul de a fi uitat duioșia, pietatea și respectul față de întâlnirea cu ceilalți, în special cei vulnerabili, răniși și chiar cufundați în păcat și în greșeală.

Oprește-te un pic în fața impulsului de voi să se controleze totul, să se știe totul, să se devasteze totul, care se naște din faptul de a fi uitat recunoștința față de darul vieții și față de atât de mult bine primit.

Oprește-te un pic în fața zgomotului asurzitor care atrofiază și asurzește urechile noastre și ne face să uităm puterea rodnică și creatoare a tăcerii.

Oprește-te un pic în fața atitudinii de a instiga sentimente sterile, nerodnice, care derivă din închidere și din autocompătimire și duc la uitarea faptului de a merge în întâmpinarea altora pentru a împărtăși poverile și suferințele.

Oprește-te în fața golului a ceea ce este instantaneu, momentan și efemer, care ne privează de rădăcini, de legături, de valoarea parcursurilor și de a ne ști mereu pe drum.

Oprește-te. Oprește-te pentru a privi și a contempla!

Privește. Privește semnele care împiedică să se stingă caritatea, care mențin vie flacăra credinței și a speranței. Fețe vii ale duioșiei și bunătății lui Dumnezeu care lucrează în mijlocul nostru.

Privește fața familiilor noastre care continuă să parieze zi de zi, cu mare efort pentru a merge înainte în viață și, printre atâtea lipsuri și strâmtorări, nu neglijează nicio tentativă pentru a face din casa lor o școală de iubire.

Privește fețele, care ne interpelează, fețele copiilor și tinerilor noștri încărcate de viitor și de speranță, încărcate de mâine și de potențialități care cer dăruire și protecție. Vlăstare vii ale iubirii și ale vieții care mereu își fac spațiu în mijlocul calculelor noastre meschine și egoiste.

Privește fețele bătrânilor noștri brăzdate de trecerea timpului: fețe purtătoare ale amintirii vii a oamenilor noștri. Fețe ale înțelepciunii active a lui Dumnezeu.

Privește fețele bolnavilor noștri și ale atâtora care se ocupă de ei; fețe care în vulnerabilitatea lor și în slujirea lor ne amintesc că valoarea fiecărei persoane nu poate fi redusă niciodată la o problemă de calcul sau de utilitate.

Privește fețele căite ale atâtora care încearcă să remedieze propriile erori și greșeli și, pornind de la mizeriile lor și de la durerile lor, luptă pentru a transforma situațiile și a merge înainte.

Privește și contemplă fața Iubirii Răstignite, care astăzi de pe cruce continuă să fie aducătoare de speranță; mâna întinsă pentru aceia care se simt răstigniți, care experimentează în propria viață povara eșecurilor, a înșelărilor și a dezamăgirilor.

Privește și contemplă fața concretă a lui Cristos răstignit, răstignit din iubire față de toți fără excludere. Față de toți? Da, față de toți. A privi fața sa este invitația plină de speranță din acest timp al Postului Mare pentru a învinge demonii neîncrederii, apatiei și resemnării. Față care ne invită să exclamăm: Împărăția lui Dumnezeu este posibilă!

Oprește-te, privește și întoarce-te. Întoarce-te la casa Tatălui tău. Întoarce-te fără frică la brațele doritoare și întinse ale Tatălui tău bogat în milostivire care te așteaptă (cf. Ef 2,4)!

Întoarce-te! Fără frică: aceste este timpul potrivit pentru a te întoarce acasă, la casa „Tatălui meu și a Tatălui vostru” (cf. In20,17). Aceste este timpul pentru a ne lăsa atinși la inimă… A rămâne pe calea răului este numai izvor de iluzie și de tristețe. Adevărata viață este ceva foarte diferit și inima noastră știe bine asta. Dumnezeu nu încetează și nu va înceta să întindă mâna (cf. Bula Misericordiae vultus, 19).

Întoarce-te fără frică pentru a experimenta duioșia vindecătoare și reconciliatoare a lui Dumnezeu! Lasă ca Dumnezeu să vindece rănile păcatului și să împlinească profeția făcută părinților noștri: „Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un duh nou, voi lua de la voi inima de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Ez 36,26).

Oprește-te, privește, întoarce-te![1]


Cartea se poate cumpăra de aici: https://www.all.ro/papa-francisc-mesaje-pline-de-compasiune-si-gingasie-editie-necartonata.html#



[1] Papa Francisc, Mesaje pline de compasiune și gingășie, Ed. All, București, 2023, p.25-26.

 

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină