Argumente istorice, necreștine, legate de existența istorică a Mântuitorului - IPS Andrei Andreicuț

 

Argumente istorice, necreștine, legate de

existența istorică a Mântuitorului

IPS Andrei Andreicuț

 

Viața spirituală creștină este viața nouă „cu” Hristos și „în” Hristos, condusă de Duhul Sfânt. De fapt, nu există o adevărată viață spirituală fără Hristos: toate celelalte experiențe religioase sunt surogate. Adevărata viață spirituală creștină este viață nou „cu” Hristos și „în! Hristos, condusă de Duhul Sfânt. persoana lui Hristos desparte omenirea în două mari tabere: pe de-o parte sunt cei care Îl adoră, Îl iubesc, Îl mărturisesc ca Domn și Dumnezeu și își pun toată speranța în El; pe de altă parte, sunt cei care Îl neagă, Îl hulesc sau pur și simplu nu-I recunosc existența istorică.

Desigur, pentru a-L întâlni pe Hristos, pentru a-L cunoaște, ai nevoie de o inimă curată. Sfântul Evanghelist Matei ne spune în Evanghelia sa: „Fericiți cei cu inimă curată, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu”[1]. În momentul în care l-ai întâlnit pe Hristos, în momentul în care datorită inimii tale curate ai o experiență religioasă pozitivă, în momentul acela simțământul tău lăuntric se aseamănă cu sentimentul pe care îl are pasărea ce nu știuse până atunci că poate zbura și într-un moment dat constată că poate zbura, că poate fi liberă, că n-are de ce se teme. Acesta este sentimentul omului care L-a aflat pe Hristos.

Însă pentru cei care, din cauza scepticismului lor, îl neagă pe Hristos, atât ca om, cât și ca Dumnezeu, vom aduce câteva argumente istorice pentru a le oferi un sprijin în demersul lor de a-l găsi pe Hristos. S-au păstrat nenumărate mărturii istorice care atestă existența lui Hristos pe acest pământ. Vom da câteva din ele, cele mai celebre, foarte cunoscute în mediul cărturarilor de odinioară.

Iată, începem cu celebrul scriitor iudeu Iosif Flavius. El a lăsat multe opere celebre, dintre care de remarcat este cea intitulată „Antichitățile iudaice”. Dăm un citat din această carte: „În vremea aceea a trăit Iisus, un om înțelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea Lui o mulțimi de iudei, dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, din cauza acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru L-a țintuit pe cruce, n-au încetat să-L iubească cei ce L-au îndrăgit de la început, că li s-a arătat a treia zi viu, așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu, înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astăzi dăinuie poporul creștinilor care-și trage numele de la Dânsul”[2].

Chiar dacă autenticitatea afirmației „Acesta a fost Hristos”, o socotesc unii ca discutabilă, ca posibilă interpolare în text, restul relatării e suficient pentru a demonstra că Hristos a fost o personalitate istorică.

Mai găsim, tot în această lucrare a lui Iosif Flavius, o altă relatare legată de existența Domnului Hristos, o relatare ce se referă la Iacob, așa numitul „frate al Domnului”: „Tânărul Ananus, despre a cărui numire în funcția de Mare Preot am vorbit adineauri, avea o fire nemiloasă și cutezătoare. El făcea parte din secta saducheilor care sunt mai acerbi și mai nemiloși decât ceilalți iudei, după cum am mai arătat mai înainte. Fiindcă era, așadar, crud, Ananus a socotit că sosie momentul potrivit să treacă la fapte, acum când Festus murise și Albinus era în drum spre Iudeea. A convocat sinedriul la judecată și l-a adus în fața lui pe fratele lui Iisus, denumit Hristos, pe fratele lui Iisus ce se chema Iacob, împreună cu alți câțiva, acuzându-i că încalcă legile, și i-a condamnat să fie uciși cu pietre”[3].

Celebră rămâne și relatarea scriitorului roman Plinius cel Tânăr, proconsulul Bitiniei. El îi scrie un răvaș împăratului Traian. În acest răvaș cerea îndrumări referitoare la modul în care trebuie să se poarte cu creștinii. Se vede că în Asia Mică erau deja foarte numeroase comunitățile creștine, iar Plinius cel Tânăr, în această scrisoare, era oarecum admirativ față de creștini. Îi cerea lui Traian precizări legate de modul în care trebuie pedepsiți creștinii. Pentru că se știe, trei sute de ani credința creștină a fost proscrisă.

Dau un citat din această scrisoare, pe care el i-o trimite împăratului: „Singura lor vină sau greșeală era că obișnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalțe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-și calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască în fața justiției dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul lor era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua masa în comun, ohrană nevinovată”[4].

Despre suferințele creștinilor pe vremea lui Nero vorbește Tacit, iar istoricul Suetoniu ne relatează despre expulzarea iudeilor din Roma, făcută de către împăratul Claudiu[5]. Se știe că evreii aveau dispute grozave legate de persoana lui Hristos. Pe de-o parte erau cei ce-au îmbrățișat creștinismul, iar pe de altă parte cei ce rămâneau reticenți, ba mai mult, erau prigonitori ai celor ce Îl mărturiseau pe Hristos. Claudiu, sătul de aceste dispute, la un moment dat i-a expulzat pe evrei din Roma. Acest moment din istoria creștină este amintit așadar de Suetoniu, dar îl găsim și în Noul Testament: „După acestea Pavel, plecând din Atena, a venit la Corint. Şi găsind pe un iudeu, cu numele Acvila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, şi pe Priscila, femeia lui, pentru că poruncise Claudiu ca toţi iudeii să plece din Roma, a venit la ei”[6].

În veacul al II-lea, Lucian de Samosata și Cels, în scrierile lor, vorbesc despre creștini în termeni negativi. Însă creștinii existau, erau o realitate. Cels Îl batjocorește și pe Domnul Hristos. Apoi, mențiuni legate de Biserica întemeiată de Hristos se mai găsesc și la alți scriitori antici. Aceste mențiuni amintite deja, sunt suficiente pentru a le demonstra scepticilor că Iisus Hristos a existat cu adevărat. Subliniez: cele mai importante și mai celebre dintre mențiuni sunt cele ale lui Iosif Flavius și ale lui Plinius cel Tânăr. Ele rămân argumente indiscutabile legate de existența istorică a Domnului nostru Iisus Hristos.

Dacă scriitori păgâni n-au vorbit mai mult despre Hristos, nici iudeii n-au făcut-o. este un lucru de înțeles, deoarece vedeau în creștinism o sectă iudaică, iar în Iisus Hristos un amăgitor, un instigator, un demagog condamnat la moarte pe cruce de autoritatea romană. Creștinismul, văzut atunci de la Roma, părea o religie periferică, disprețuită și de nebăgat în seamă. „Pentru păgâni nebunie” – spune Sfântul Apostol Pavel. Oamenii care însă, erau sinceri în căutările lor sfârșeau prin a spune cu sutașul: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta”[7].

---

[1] Matei, 5, 8.

[2] Flavius Josephus, Antichități iudaice, 2, ed. Hasefer, București, 2001, p. 446.

[3] Ibidem, p. 571.

[4] Plinius cel Tânăr, Opere complete, ed. Univers, București, 1977, p. 334.

[5] Ioan Rămureanu, Milan Șesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, București, 1987, p. 59.

[6] Fapte 18, 1-2.

[7] ‡Andrei Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creștină – pe înțelesul tuturor -  ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 20202, pp. 27-32.

Mitropolitul Andrei: Predică la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului

IPS Andrei: Predică la Denia Acatistului Bunei Vestiri | Catedrala Mitro...

IPS Andrei: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” | Predică la Dumi...

PRUNC UCIDEREA

 

PRUNC UCIDEREA[1]

 

„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în jos, după timpul care îl aflase de la magi”

(Matei 2, 16).

În preajma Crăciunului, colindele noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși, cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră: este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.

Aceste ucidere au și pe tărâm național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.

Este trist că majoritatea oamenilor nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai fals! Viața începe în momentul concepției.

Avortul este rana de moarte a iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de pedeapsa veșnică.

Părintele Arsenie Papacioc consideră că „acest păcat este printre cele mai mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui. El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].

Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.

Pe cale de consecință, sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca soldații lui Irod.

Complicitatea la avort este complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o pregătești pentru ucidere”[3].

Comițând acest păcat, oamenii își aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate, aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți să ucizi.

Elogiind familia numeroasă, un ierarh din veacul trecut spunea: „Cât de mare este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se descoperă”[4].

Este vremea în care inima femeii creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții. Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).

Amin[5].

---

[1] Predică pentru prima duminică după Crăciun.

[2] http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/

[3] Comentariu la Epistola către Romani, Omilia 24, P.G. 60, 626.

[4] Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p. 140.

[5] †Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău – carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.

PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț

 

PE ALTĂ CALE[1]

 

De şase săptămâni încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.

De şase săptămâni am ponit la drum spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.

Iată-ne într-acest moment sublim: Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei. Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.

Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 13-14).

Craii au venit înspre Hristos pe calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou. Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).

Avem şi criterii de a ne verifica dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii, calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).

Domnul Hristos, în predica de pe munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge: „după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).

Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].

Cei trei crai s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului. Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!

Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de lipsit de vlagă.

Totuşi, şi aceasta ne mângâie sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor, care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre? Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?

Trăim într-o lume dezorientată, încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale, sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri, nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.

Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri. Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu sudoarea frunţii lor brazdele pământului.

În preajma clipelor de cânte şi lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei. Amin[3].

---

[1] Cuvânt pastoral la Crăciunul anului 1993.

[2] Cuvântări la Praznice împărăteşti, Bucureşti 1942, p. 31.

[3] †Andrei Andreicuţ, Ospăţul credinţei. Cuvinte de învăţătură, ediţia a II-a, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 235-239.