joi, 21 noiembrie 2024
vineri, 19 aprilie 2024
duminică, 13 noiembrie 2022
vineri, 24 decembrie 2021
PRUNC UCIDEREA
PRUNC
UCIDEREA[1]
„Iar când Irod a
văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți
pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în
jos, după timpul care îl aflase de la magi”
(Matei 2, 16).
În preajma Crăciunului, colindele
noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși,
cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de
astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră:
este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de
la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.
Aceste ucidere au și pe tărâm
național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și
se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea
europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de
oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă
trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și
Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie
sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.
Este trist că majoritatea oamenilor
nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care
au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în
luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai
fals! Viața începe în momentul concepției.
Avortul este rana de moarte a
iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa
vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de
pedeapsa veșnică.
Părintele Arsenie Papacioc consideră
că „acest păcat este printre cele mai
mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în
pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest
copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui.
El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].
Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu
frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura
Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate
separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de
site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.
Pe cale de consecință, sfântul Vasile
cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii
ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca
soldații lui Irod.
Complicitatea la avort este
complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde
se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să
fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la
desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar
mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci
sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o
pregătești pentru ucidere”[3].
Comițând acest păcat, oamenii își
aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că
viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate,
aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți
să ucizi.
Elogiind familia numeroasă, un ierarh
din veacul trecut spunea: „Cât de mare
este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri
care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în
familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de
la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de
jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se
descoperă”[4].
Este vremea în care inima femeii
creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții.
Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).
Amin[5].
[1]
Predică pentru prima duminică după Crăciun.
[2]
http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/
[3]
Comentariu la Epistola către Romani,
Omilia 24, P.G. 60, 626.
[4]
Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p.
140.
[5]
†Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău –
carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.
PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț
PE
ALTĂ CALE[1]
De şase săptămâni
încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim
ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară
printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.
De şase săptămâni am ponit la drum
spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din
pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în
Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună
spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.
Iată-ne într-acest moment sublim:
Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am
întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea
Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei.
Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut
azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Întrebarea pe care ne-o punem este
următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am
întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem
acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.
Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie
de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este
poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei
care o află” (Matei 7, 13-14).
Craii au venit înspre Hristos pe
calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au
întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă
este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate
s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).
Avem şi criterii de a ne verifica
dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul
îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul
îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar
faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la
mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii,
calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi
craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei
plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei
fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine,
credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).
Domnul Hristos, în predica de pe
munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge:
„după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au
doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice
pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face
roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).
Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui
datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului
încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt
neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile
S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în
iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe
legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să
prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].
Cei trei crai s-au cutremurat în faţa
acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale.
Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi
noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile
pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase
pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi
de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru
este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de
gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că
lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului.
Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt
popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a
ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le
spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea
voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la
voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!
Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce
colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima
vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după
învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea
ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de
lipsit de vlagă.
Totuşi, şi aceasta ne mângâie
sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de
Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor,
care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se
întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul
Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan
1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu
Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost
de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi
întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre?
Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?
Trăim într-o lume dezorientată,
încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt
prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre
semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale,
sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină
multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în
Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite
lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că
trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De
aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi
mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri,
nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este
comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor
şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la
limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe
lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru
care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.
Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe
care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea
strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm
din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri.
Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la
cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu
sudoarea frunţii lor brazdele pământului.
În preajma clipelor de cânte şi
lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât
printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu
pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei.
Amin[3].
LinkWithin
