PE
ALTĂ CALE[1]
De şase săptămâni
încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim
ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară
printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.
De şase săptămâni am ponit la drum
spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din
pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în
Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună
spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.
Iată-ne într-acest moment sublim:
Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am
întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea
Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei.
Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut
azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Întrebarea pe care ne-o punem este
următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am
întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem
acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.
Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie
de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este
poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei
care o află” (Matei 7, 13-14).
Craii au venit înspre Hristos pe
calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au
întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă
este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate
s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).
Avem şi criterii de a ne verifica
dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul
îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul
îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar
faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la
mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii,
calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi
craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei
plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei
fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine,
credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).
Domnul Hristos, în predica de pe
munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge:
„după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au
doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice
pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face
roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).
Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui
datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului
încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt
neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile
S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în
iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe
legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să
prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].
Cei trei crai s-au cutremurat în faţa
acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale.
Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi
noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile
pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase
pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi
de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru
este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de
gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că
lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului.
Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt
popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a
ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le
spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea
voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la
voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!
Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce
colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima
vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după
învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea
ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de
lipsit de vlagă.
Totuşi, şi aceasta ne mângâie
sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de
Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor,
care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se
întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul
Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan
1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu
Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost
de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi
întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre?
Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?
Trăim într-o lume dezorientată,
încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt
prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre
semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale,
sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină
multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în
Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite
lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că
trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De
aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi
mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri,
nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este
comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor
şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la
limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe
lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru
care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.
Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe
care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea
strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm
din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri.
Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la
cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu
sudoarea frunţii lor brazdele pământului.
În preajma clipelor de cânte şi
lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât
printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu
pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei.
Amin[3].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu