De meditat la zile de
sărbătoare
Crăciunul este,
poate, cea mai grea dintre perioadele anului. Bate și Valentine’s day. Fiindcă
nicicînd presiunea socială, familială, emotională nu este atît de mare ca de
Crăciun. Fericirea celorlalti, mai zgomotoasă și stridentă. Perfectiunea lor,
mai vie. Bunăstarea lor – mai evidentă. Toti par să se descurce cu toate cele
trebuincioase mai bine decît tine. Au bradul mai mare și mai strălucitor,
cadouri mai frumoase și mai scumpe, treaba mai degrabă făcută, cozonacii mai
pufoși și mai dulci, sarmalele mai bine învelite. Coafura, țoalele, bijuteriile
potrivite. Pozele mai reușite. Pe Facebook apar traditionalele fotografii de
familie de Crăciun, cu ei trei sau patru îmbrăcati în haine roșii, pupîndu-se
și pozînd în familia perfectă și obstinant fericită. Numai zilele astea am
numărat eu vreo patru, despre care știam adevărul din spatele pozei:
amantlîcuri descoperite recent, abuz, alcoolism, nefericire și control, în
ordinea de pe tricouri. Nu am putut da un amărît de like minciunii frumos
ambalate. Pot crede unei poze făcute instant, într-un moment în care și o
relatie altminteri nefericită are un moment de bine, însă nu pot valida o
minciună cu premeditare. Am și întrebat pe cineva: de ce, dacă voi sunteti așa
de rău, faceti pozele astea? Pentru copil, au zis, să aibă o amintire frumoasă
micutul. Am zîmbit amar. Ce ne mai place să mintim și ne mintim! Cum ajungem să
credem că dacă îmbrăcăm copilul în roșu și plătim o sesiune foto profi ștergem
din memoria lui certurile noastre, nefericirea, faptul că nu ne suportăm, că el
vede și simte asta în fiecare clipă. Cînd el ne va reproșa că i-am distrus
copilăria cu scandalurile dintre noi și ura pe care am perpetuat-o ani de-a
rîndul, vom scoate ca magicianul din pălărie poza de Crăciun din 2017 și i-o
vom băga sub nas, despre ce vorbești, copile, avem dovezi roșu pe hîrtie
fotografică de 8×13 că eram o familie frumoasă și fericită! Inventezi.
Ne comparăm mereu
cu minciunile sociale ale celorlalti și mereu ieșim pe minus. Și așa ajungem să
ne simtim mai greșiti, mai defecti, mai singuri, mai nefericiti, mai deprimati
decît toată lumea. Iar asta ne adîncește depresia și sentimentul de inadecvare.
Și atunci mintim și noi, să nu cădem de fraieri. Mimăm și noi binele
sărbătoresc, doar nu suntem mai proști decît altii.
Știu oameni care
au luat bani împrumut de la institutii din alea de credit instant ca să aibă
bani de cadouri scumpe, să nu se facă de rîs la neamurile mai bogate cu care nu
se văd decît o dată pe an, la masa de Crăciun. Fiindcă vor să simuleze o
bunăstare pe care nu o trăiesc și mai degrabă se lasă picati cu ceară decît să
admită că nu le merge tocmai strălucit. Asta i-ar face mai putin buni decît
ceilalti, le-ar scădea și mai tare stima de sine, i-ar face să admită că ei nu
au reușit, e ceva greșit la ei. Le-ar activa rușinea.
E multă, enorm de
multă presiune. Toate luminițele de pe străzi, colindele și cîntecele de sezon
vesele care rulează pe fundalul oricărui magazin, for fuck’s sake, și la
funebre îl auzi pe Hrușcă în perioada asta dacă ai ghinion să trebuiască să
alegi un sicriu, goana tuturor după cadoul cel mai frumos, cel mai potrivit. Și
în toată veselia stridentă, generalizată, dacă tu ești trist, cum să nu te
simti și mai trist și mai nepotrivit în peisaj? Mai greșit, mai singur în drama
ta?
Apoi sunt vizitele
și mesele de Crăciun, aproape toate fiindcă așa se face, așa e traditia, nu
avem de ales, o dată pe an e Crăciunul. Și epuizarea pentru a pregăti totul,
pentru a termina salata de biof care numai biof nu contine, și ouăle umplute,
și cozonacii, și friptura. Ca apoi să ți se umple (sau să umpli, la rîndul tău)
casa și masa de tot felul de oameni pe care i-ai evitat tot anul sau ani de-a
rîndul, nu întîmplător. Unul dintre marile motive de anxietate și depresie.
Fiindcă acolo ți se apasă pe toate rănile și problemele nerezolvate de cînd
erai mic. Te nimerești la masă cu toti oamenii ăia, fiecare bea cîte ceva și te
trezești că tranșati vreun conflict rămas suspendat de la masa precedentă sau
din copilărie, reproșurile zboară, unchiul se îmbată și tipă la nevastă,
femeile tipă la copii, ăia zbiară și mai tare, verișoarele se privesc cu
invidie pe sub genele rimelate, uite-o pe fufa aia cu ce blană a venit, oare de
unde are atîtia bani, sigur are vreun amant bogat, că bărbat-su, vai steaua
lui, apoi se apleacă și îi șoptește la ureche bărbatului, Gicule, vreau și eu
blană din asta, ce, noi suntem mai prejos decît ăștia, dragă, m-ai adus ca pe o
săracă, să mă înjosesc, apoi cu voce tare, Nicu a zis că îmi ia mașină nouă de
Crăciun, a comandat-o, trebuie să-mi sosească, să vezi ce frumoasă e,
full-option, spune-le, dragă, cît a costat, o avere! Și cei care nu-și vorbesc,
nora care nu a mai lăsat copilul la bunica dinspre tată fiindcă e certată cu
scorpia aia, nu mergem nicăieri, du-te singur la mă-ta aia dacă vrei, eu ti-am
zis că nu calc acolo, ce dacă e Crăciunul. Și apoi vii acasă sau pleacă toată
lumea aia și te pui pe plîns, ce naiba mi-o fi trebuit să îi chem/să mă duc,
parcă nu știam de anul trecut că o să mă facă să mă simt? Și ce cadouri oribile
am primit…
Între timp, au
apărut sfaturile moderniste, care îti spun că nu e nevoie să faci toate astea,
e ok si dacă nu faci cozonaci și nu inviti pe nimeni, e ok și dacă nu ai casa
lună și bradul perfect, e ok orice, important e să fii tu fericit, numai că
lucrurile astea le știm cu totii rational, însă, din nefericire, aproape nimeni
nu face lucrurile rational, ci emotional, degeaba știu că e ok să fie casa
mizerabilă, dacă eu nu sunt în regulă cu asta, după ce 50 de ani am făcut
același lucru, cum mă conving eu de pe o zi pe alta că acum e ok să fie și
altfel? Iar faptul că nu reușesc pune și mai multă presiune pe mine. Ce e
greșit cu mine, de ce eu nu pot face așa cum scrie X că face, că ea e relaxată
și zen și face sărbători minunate, în timp ce eu mă stresez ca o proastă? Toti
știm rational că nu avem nici motive să fim depresivi dacă suntem sănătoși și
avem un acoperiș deasupra capului, dar asta nu ne face să devenim brusc veseli,
doar fiindcă ne repetăm motivele rationale pentru care nu ar trebui să ne
simtim așa cum ne simtim.
Presiune,
presiune, presiune. Îmbuibare. Iar dacă le alături, aproape că întelegi motivul
pentru care presiunea vine la pachet cu îmbuibarea. Sau invers, îmbuibarea la
pachet cu presiunea. Fiindcă, aproape întotdeauna, mîncatul excesiv (orice
excesiv, for that matter, băutul excesiv) vine ca răspuns emotional la vidul
emotional care se creează în interiorul nostru. Mănînc (beau) ca să umplu cu
ceva golul ăla, tristetea, inadecvarea, sentimentul că sunt defect, rușinea,
frica. Probabil nu întîmplător mîncăm atît de mult de sărbători, cînd presiunea
de a fi conformi, fericiti șamd este cea mai mare din tot timpul anului. Mîncăm
și bem ca să uităm, fiindcă e cel mai la îndemînă panaceu, fiindcă îndulcește
suferinta.
Și nimic din toate
astea nu s-ar întîmpla dacă noi am fi bine cu noi. Dacă am fi sinceri cu noi și
cu ceilalti. Dacă nu am avea vieti duble, nu în sensul de adulter, ci în sensul
de a fi unii cînd suntem singuri cu noi înșine și altii cînd suntem alături de
ceilalti. Dacă am avea curajul vulnerabilitătii. Dacă nu am avea o mie de
măști. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat și ne-am lăsa cunoscuti.
Asta îmi amintește
de un film italian foarte mișto, pe care vi-l recomand de sărbătorile astea, e
făcut anul trecut parcă și vorbește despre faptul că ne suntem atît de străini
unii altora, chiar dacă trăim în aceleași case cu anii sau suntem prieteni de
cînd eram mici. Actiunea are loc la o masă festivă, care ar putea fi masa de
Crăciun de care vorbeam mai devreme, unde niște prieteni foarte vechi, cupluri,
genul prieten de familie dintotdeauna, se lasă prinși în capcana unui joc de-a
adevărul. Cineva aruncă provocarea de a pune toate telefoanele mobile pe masă
și de a răspunde la ele pe speaker și de a citi cu voce tare orice mesaje vor
primi pentru tot restul serii. Ce urmează e lesne de prevăzut, nu e așa? Nu
încercati asta acasă, la masa de Crăciun. Fiindcă chiar suntem perfect necunoscuti,
celorlalti, dar și nouă înșine.
Sărbători fără
incidente majore vă doresc. Că alea minore sunt inevitabile, nu e așa? Am văzut
eu bărbati aproape bătuti în supermarket de neveste vigilente și aprige, în
goana după făină și carne tocată.
De Petronela Rotar
Sursa: https://www.facebook.com/Desufletpentrusuflet/photos/a.662667133822077/4654563064632444/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu