SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL - NEW CATHOLIC ENCYCLOPEDIA - Autorul articolului: M. E. McIver

  

NEW CATHOLIC ENCYCLOPEDIA

SFÂNTUL IOAN
BOTEZĂTORUL

Traducere în limba română a articolului
„John the Baptist, St.”

Ediția a II-a  •  Volumul 7 (Hol-Jub)  •  pp. 1012-1015

Autorul articolului: M. E. McIver

Notă asupra traducerii: abrevierile și trimiterile scripturistice au fost adaptate uzului românesc; bibliografia a fost păstrată în forma originală.

 

SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Înaintemergătorul lui Hristos, fiul preotului Zaharia și al Sfintei Elisabeta, ruda Fecioarei Maria.

Nașterea și pruncia

Evanghelia după Luca oferă amănunte despre vestirea nașterii lui Ioan, nașterea și pruncia sa. Arhanghelul Gavriil i s-a arătat lui Zaharia în timp ce acesta își împlinea slujirea preoțească în Templu și i-a vestit că Elisabeta va zămisli un fiu la bătrânețe (Lc 1,11). Tiparul relatării corespunde celui folosit în Vechiul Testament pentru vestirea nașterii unor bărbați de seamă (Jud 13,2-20). Gavriil i-a spus lui Zaharia să-i dea fiului făgăduit numele Ioan, care înseamnă „Iahve este îndurător” (Lc 1,13). Copilul avea să fie plin de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale și să devină un ascet în Israel. El avea să-i întoarcă pe mulți dintre fiii lui Israel la Domnul lor și să meargă în puterea și duhul lui Ilie (1,14-17). În cântarea sa, numită Benedictus, Zaharia îl numește pe fiul său „proroc al Celui Preaînalt” (1,76). Ioan s-a născut cu șase luni înainte de Hristos (1,36), potrivit tradiției în localitatea Ain Karim, la aproximativ cinci kilometri și jumătate vest de Ierusalim. În timpul vizitei Mariei la Elisabeta, Ioan, încă nenăscut, a tresăltat de bucurie mesianică în pântecele mamei sale (1,44). Luca mai relatează că Ioan și-a petrecut tinerețea în pustie (1,80).

Activitatea

Ioan s-a arătat în ținutul Iordanului ca ascet și predicator al pocăinței (Mt 3,1-6; Mc 1,1-6; Lc 3,1-6; In 1,19-28). Odată cu propovăduirea botezului spre iertarea păcatelor, Împărăția lui Dumnezeu a început să se descopere. Ca Înaintemergător al Mesiei, principala lui misiune era să vestească venirea lui Iisus Hristos ca Mesia și să-L boteze. El nu s-a înfățișat ca preot, asemenea tatălui său, ci ca propovăduitor purtând o haină din păr de cămilă, veșmântul tradițional al prorocilor; Ilie, cu care Ioan se aseamănă în multe privințe, este descris ca purtând același veșmânt ascetic (IV Regi 1,8). Vreme de secole, poporul cinstise acest semn al prorocului, însă prorocii mincinoși îl făcuseră să cadă în dispreț, astfel încât purtarea lui atrăgea batjocura (Zah 13,3-4).

Ioan a venit ca „glasul celui ce strigă în pustie” (Is 40,3-4). Toți cei patru evangheliști identifică acest „glas” din Isaia cu Botezătorul. Potrivit Evangheliei a patra, Botezătorul a negat categoric că ar fi Ilie, Prorocul așteptat sau Mesia (In 1,19-23). El a fost însă ultimul dintre prorocii Vechiului Testament, trimis de Dumnezeu să vestească botezul pocăinței și venirea Împărăției prin Hristos. A propovăduit o înnoire morală menită să-i pregătească pe iudei pentru venirea Mesiei. Convertirea lor lăuntrică trebuia mărturisită în chip văzut prin botezul cu apă și prin mărturisirea păcatelor. Supunerea lui Iisus botezului lui Ioan arăta recunoașterea adevărului misiunii lui Ioan, dar, prin chiar acest act, botezul lui Ioan era depășit (Mt 3,13-17; Mc 1,9-11; Lc 3,21-22; In 1,32-34). (A se vedea: Botezul lui Hristos.)

Mesajul predicilor lui Ioan este destul de aspru și sever (Mt 3,7-12; Mc 1,7-8; Lc 3,7-18). Accentul principal cade pe venirea iminentă a Mesiei și pe judecata apropiată pe care El avea să o aducă: „securea stă la rădăcina pomilor” (Lc 3,9). Luca (3,10-14) insistă însă și asupra laturilor pozitive și omenești ale mesajului Botezătorului. Niciunei categorii profesionale nu-i este refuzată mântuirea; toți sunt chemați, înainte de toate, să practice dreptatea și iubirea față de semenii lor.

În Evanghelia după Ioan, Botezătorul se descrie pe sine ca prietenul Mirelui, cel care trebuie să se micșoreze pentru ca Hristos să crească (In 3,25-30); el Îl vestește pe Iisus ca Miel al lui Dumnezeu, iar câțiva dintre ucenicii lui Ioan Îl urmează pe Iisus (In 1,35-37).

Ucenicii lui Ioan Botezătorul

Ioan a adunat în jurul său un grup de ucenici (Mt 11,2; Lc 7,18-19), care i-au rămas credincioși până la moarte. El i-a învățat un anumit fel de rugăciune (Lc 11,1) și de postire. Apostolii Andrei și Ioan fuseseră ucenici ai Botezătorului înainte de a-L urma pe Hristos (In 1,35-40). Evangheliile sinoptice consemnează o dispută între ucenicii Botezătorului și cei ai lui Hristos cu privire la post (Mt 9,14 și locurile paralele), iar Evanghelia după Ioan se referă la o dispută între ucenicii Botezătorului și cei ai lui Iisus cu privire la botez (In 3,25-28). Botezătorul pare totuși să-i fi îndemnat pe ucenicii săi să-L urmeze pe Iisus (Mt 11,2-6; a se vedea mai jos).

Mai târziu (în anul 53 d.Hr.), Pavel i-a întâlnit pe Apollo și pe aproximativ doisprezece efeseni care primiseră botezul lui Ioan și care, se pare, își formaseră propria comunitate religioasă la Efes (Fapte 18,24; 19,1-7). Evanghelia a patra pare să cuprindă o polemică împotriva ucenicilor Botezătorului (In 1,6-8), ceea ce sugerează că ei au continuat să existe ca grup separat, distinct de Biserica creștină, chiar până la sfârșitul secolului I.

Întemnițarea și moartea

Evangheliștii descriu în continuare cum „a ieșit la el tot ținutul Iudeii și toți locuitorii Ierusalimului” (Mc 1,5; Mt 3,5; Lc 3,7). Iosif Flaviu (Antichități iudaice 18,5,2), asemenea Evangheliștilor, consemnează reacția lui Irod Antipa, care, temându-se de o răscoală, l-a întemnițat pe Botezătorul. Ioan condamnase fără teamă căsătoria păcătoasă a lui Irod cu Irodiada, soția fratelui său. La rândul ei, Irodiada a îndemnat-o pe fiica sa, Salomeea, să ceară moartea lui Ioan; pentru a-i face pe plac, Irod a poruncit să i se taie capul, deși îl socotea un om evlavios și drept (Mt 14,3; Mc 6,17-20). Din închisoare, Ioan a trimis o delegație de ucenici ca să-L întrebe pe Iisus dacă El este Mesia. Potrivit unor exegeți, lui Ioan i-ar fi fost greu să accepte un Mesia blând și milostiv, în locul unei figuri asemănătoare lui Ilie. Drept răspuns, Iisus a arătat spre împlinirea, prin El, a așteptărilor mesianice din Vechiul Testament, mai ales așa cum sunt descrise de Isaia (35,5; 61,1). Apoi a folosit prilejul pentru a rosti despre Ioan cuvinte de laudă: „proroc, și mai mult decât proroc... Între cei născuți din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt 11,9-11; Lc 7,18-28).

Ioan Botezătorul și Qumran

Mulți cercetători consideră că obștea de la Qumran, din pustiul Iudeei, a exercitat o influență importantă asupra Botezătorului. Unii susțin că Ioan a aparținut comunității (de pildă, J. Steinmann); alții consideră că așteptarea eshatologică împărtășită în regiunea pustiului Iudeei este suficientă pentru a explica asemănările (de pildă, P. Benoit).

Aceste asemănări sunt izbitoare. Botezătorul se înscrie într-un context precis, acela al așteptării mesianice din pustiul Iudeei. Comunitatea de la Qumran era una preoțească; și Ioan provenea dintr-o familie preoțească în care se manifestau puternice speranțe mesianice. Atât Ioan, cât și membrii comunității de la Qumran și-au găsit inspirația în textul din Is 40,3. Ioan propovăduia un botez al pocăinței; obștea de la Qumran practica abluțiuni rituale, însă nu există indicii că le-ar fi atribuit acestora vreo semnificație morală. Ritualul de la Qumran era repetat frecvent, în vreme ce botezul lui Ioan pare să fi fost administrat o singură dată. Ioan anunța un al doilea botez, cu Duhul Sfânt și cu foc (Lc 3,16), adică o judecată eshatologică; și asceții de la Qumran propovăduiau un al doilea botez, care avea să fie lucrarea Duhului lui Dumnezeu și să aibă un caracter eshatologic (1QS 4,20-22). O deosebire izbitoare între Ioan Botezătorul și comunitatea de la Qumran o constituie însă universalitatea prezentă în propovăduirea lui Ioan, în contrast cu caracterul închis al grupului de la Qumran, care îi socotea pe toți cei din afară „fii ai întunericului”.

Întrucât Ioan a petrecut mulți ani în pustie (Lc 1,80) și există asemănări evidente între el și qumraniți, pare probabil că a cunoscut comunitatea de la Qumran. S-a sugerat chiar că, în copilărie, ar fi fost educat de membrii acesteia. O anumită influență pare, desigur, să fi existat, deoarece descoperirile de la Qumran aruncă lumină asupra chipului lui Ioan Botezătorul și asupra așteptării eshatologice generale care exista în pustiul Iudeei. Nu se poate stabili dacă a existat o influență mai directă. Cu siguranță însă, în timpul activității sale publice, el nu a fost membru al comunității de la Qumran, căci viața lui misionară nu era conformă cu regula acestei comunități.

Iconografia

Cea dintâi reprezentare a lui Ioan, datând de la începutul secolului al II-lea, se găsește în Catacombele Sfântului Calixt din Roma. Ea înfățișează botezul lui Hristos de către Ioan. Dovezi ale unui cult al Botezătorului nu apar înainte de secolul al IV-lea, când Constantin a construit Bazilica Lateranului și a închinat-o Sfântului Ioan Botezătorul. În secolul al VI-lea, botezul lui Hristos de către Ioan a fost sculptat în basorelief pe tronul de fildeș al episcopului Maximian, aflat astăzi în Muzeul Arhiepiscopal din Ravenna. De-a lungul Evului Mediu și al Renașterii, până în prezent, Botezătorul a fost subiectul unor picturi, sculpturi, lucrări în bronz și fresce realizate de cei mai mari artiști. Statui ale sale se găsesc pe catedralele din Chartres, Amiens și Reims. În Capela Peruzzi a bisericii Santa Croce din Florența se află o serie de fresce de Giotto care înfățișează viața lui Ioan.

Bibliografie

Encyclopedic Dictionary of the Bible, trad. L. Hartman (New York, 1963), pp. 1179-1181.

J. Michl et al., Lexikon für Theologie und Kirche, ed. a II-a (Freiburg, 1930-1938), vol. 5, pp. 1084-1089.

P. Vielhauer, Die Religion in Geschichte und Gegenwart, ed. a III-a, vol. 3, pp. 804-808.

J. Steinmann, Saint John the Baptist, trad. M. Boyes (New York, 1958).

P. Benoit, „Qumrân et le N. T.”, New Testament Studies 7 (1960-1961), pp. 276-296.

J. Dupont, „L’Ambassade de Jean-Baptiste”, Nouvelle revue théologique 83 (1961), pp. 805-821, 943-959.

A. Feuillet, „Les Trouvailles de Qumrân: Saint Jean-Baptiste et les hommes du désert”, Cahiers Évangiles 27 (1957), pp. 33-38.

[M. E. McIVER]

Versetul zilei - 28.08.2026

 

Versetul zilei - 27.08.2026

 

Versetul zilei - 26.08.2026

 

Sfinții Mucenici Adrian și Natalia – iubirea care îl conduce pe celălalt spre Hristos

 Sfinții Mucenici Adrian și Natalia – iubirea care îl conduce pe celălalt spre Hristos

 

Într-o lume în care iubirea este adesea confundată cu posesivitatea, confortul sau simpla emoție, viața Sfinților Mucenici Adrian și Natalia ne așază înainte o înțelegere mult mai profundă a căsătoriei. Ei ne arată că adevărata iubire nu îl reține pe celălalt de la Dumnezeu, ci îl sprijină să meargă spre El. Nu îl slăbește în fața încercărilor, ci îi dă puterea de a rămâne credincios.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește la 26 august. Viața lor s-a desfășurat în cetatea Nicomidiei, la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuțiilor împăratului Maximian Galeriu. Deși erau căsătoriți numai de treisprezece luni, legătura lor a devenit una dintre cele mai frumoase mărturii despre iubirea conjugală transformată în drum spre sfințenie.

Credința păstrată în taină

Natalia provenea dintr-o familie creștină și credea în Hristos, însă, din cauza persecuțiilor, își păstra credința ascunsă. A fi creștin în acele vremuri nu însemna numai asumarea unei convingeri religioase, ci și primejdia pierderii libertății, a averii și chiar a vieții.

Soțul ei, Adrian, nu era încă creștin. Era un bărbat tânăr, în vârstă de douăzeci și opt de ani, provenea dintr-o familie înstărită și ocupa o funcție importantă în administrația imperială. Din punct de vedere omenesc, avea înaintea lui o viață sigură, o poziție socială bună și numeroase perspective.

Dumnezeu avea însă să lucreze în sufletul său prin mărturia unor oameni care, deși lipsiți de libertate și supuși suferințelor, aveau o pace pe care puterea imperială nu le-o putea lua.

Convertirea lui Adrian

În Nicomidia au fost descoperiți douăzeci și trei de creștini. Aceștia au fost arestați și aduși înaintea autorităților, fiind siliți să renunțe la Hristos și să aducă jertfe idolilor.

Adrian a asistat la judecarea și chinuirea lor. A rămas uimit de răbdarea, curajul și liniștea cu care acești oameni își mărturiseau credința. Nu putea înțelege ce putere îi făcea să suporte asemenea suferințe fără să se lepede de Dumnezeul lor.

Atunci i-a întrebat ce răsplată așteptau să primească de la Dumnezeu. Mucenicii i-au vorbit despre bunătățile vieții veșnice și i-au amintit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).

Mărturia lor a pătruns în sufletul lui Adrian. Nu a asistat nepăsător la suferința lor și nici nu a amânat răspunsul. A mers la cei care consemnau numele condamnaților și le-a spus:

„Să scrieți și numele meu cu acești sfinți, că și eu sunt creștin.”

A fost un gest neașteptat. Un dregător imperial renunța de bunăvoie la rangul, averea și siguranța sa pentru a se alătura unor oameni condamnați la moarte.

Împăratul a încercat să-l determine să se răzgândească. I-a spus că și-a pierdut mințile și i-a promis iertarea dacă va aduce jertfă idolilor. Adrian i-a răspuns că nu înnebunise, ci tocmai se întorsese de la rătăcire la cunoașterea adevărului.

Pentru mărturisirea sa a fost legat și aruncat în temniță alături de ceilalți creștini.

Bucuria neașteptată a Nataliei

Când a aflat că soțul ei fusese întemnițat, Natalia a început să plângă, crezând că acesta săvârșise vreo fărădelege. Dar când a auzit că fusese arestat deoarece Îl mărturisise pe Hristos, durerea ei s-a transformat în bucurie.

Credința pe care o păstrase până atunci în taină putea fi mărturisită înaintea propriului soț. Natalia a alergat la temniță, a căzut la picioarele lui Adrian, i-a sărutat lanțurile și l-a fericit pentru alegerea făcută.

Începând din acel moment, cei doi soți au devenit uniți nu numai prin legătura căsătoriei, ci și prin aceeași credință în Hristos.

Natalia nu i-a cerut soțului să-și salveze viața prin lepădarea de credință. Nu i-a amintit de tinerețea lor, de averea pe care o aveau sau de viitorul pe care l-ar fi putut trăi împreună. Dimpotrivă, l-a îndemnat să nu privească înapoi și să nu piardă comoara pe care o descoperise.

Cuvintele ei pot părea greu de înțeles pentru omul contemporan. Natalia își iubea însă soțul atât de mult, încât nu dorea doar să-l păstreze lângă ea pentru câțiva ani, ci să-l știe unit cu Hristos pentru veșnicie.

Soția care a devenit sprijin duhovnicesc

La un moment dat, Adrian a primit îngăduința de a merge acasă pentru a o anunța pe Natalia că se apropia ziua pătimirii sale. Văzându-l venind, ea a crezut că se lepădase de Hristos și fusese eliberat. Cuprinsă de durere, a închis ușa și nu a vrut să-l primească.

Adrian i-a explicat că nu fugise de mucenicie, ci venise numai pentru a o chema să-i fie alături. Auzind acestea, Natalia i-a deschis și cei doi s-au îmbrățișat cu bucurie.

Întorcându-se în temniță, Natalia le-a slujit timp de șapte zile lui Adrian și celorlalți mucenici. Le-a curățat și le-a legat rănile, le-a adus pânze curate și a încercat să le aline suferința.

Ea nu a fost numai soția unui mucenic, ci a devenit ea însăși părtașă la nevoința lui. În timp ce Adrian Îl mărturisea pe Hristos prin suferință, Natalia Îl mărturisea prin slujire, iubire și curaj.

În fața chinurilor, ea îl îndemna:

„Scurtă este pătimirea, iar slava mucenicească este veșnică.”

Mucenicia Sfântului Adrian

Adrian a fost adus înaintea împăratului și supus unor chinuri cumplite. I s-au promis din nou iertarea, vindecarea rănilor și întoarcerea la vechea sa poziție, dacă va accepta să se închine idolilor.

Sfântul a refuzat. Nici amenințările, nici promisiunile și nici suferința nu l-au făcut să se lepede de Hristos. Cel care cu puțin timp înainte fusese păgân devenise acum mărturisitor al credinței până la moarte.

Natalia i-a rămas alături până în ultimele clipe, întărindu-l și rugându-se pentru el. Sfântul Adrian și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu împreună cu ceilalți mucenici.

Împăratul a poruncit ca trupurile lor să fie arse, pentru ca creștinii să nu le poată cinsti. Potrivit relatării hagiografice, o furtună puternică s-a pornit, ploaia a stins focul, iar credincioșii au reușit să salveze moaștele mucenicilor. Acestea au fost duse mai târziu la Vizantia.

Natalia a păstrat mâna soțului ei ca pe un odor de mare preț, ungând-o cu mir și așezând-o cu cinste în casa sa.

Natalia, mucenița fără vărsare de sânge

După moartea lui Adrian, un tribun a dorit să o ia pe Natalia de soție și a obținut chiar sprijinul împăratului. Pentru a nu fi constrânsă la o nouă căsătorie, ea a părăsit Nicomidia, luând cu sine mâna Sfântului Adrian, și a plecat spre locul unde se aflau moaștele mucenicilor.

Ajunsă la Vizantia, s-a rugat lângă trupul soțului ei și a așezat mâna păstrată lângă celelalte moaște.

După puțină vreme, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis și a chemat-o la odihna pregătită de Dumnezeu. Natalia și-a încredințat sufletul Domnului și a fost numărată în ceata mucenicilor, deși nu murise prin chinuri.

Biserica o cinstește ca muceniță pentru toate suferințele pe care le-a purtat: slujirea celor întemnițați, vederea pătimirii soțului, despărțirea de el, fuga din propria casă și statornicia cu care și-a păstrat credința.

Ce ne spun astăzi Sfinții Adrian și Natalia?

Viața lor ne arată că iubirea creștină nu se măsoară numai prin ceea ce simțim, ci mai ales prin ceea ce suntem dispuși să facem pentru mântuirea celuilalt.

Adrian a fost întărit de credința Nataliei, iar Natalia a primit curaj prin mărturisirea lui Adrian. Fiecare l-a ajutat pe celălalt să se apropie de Hristos.

Aceasta ar trebui să fie și chemarea oricărei familii creștine. Soții nu sunt chemați doar să locuiască împreună, să-și împartă grijile și să-și construiască o viață confortabilă. Ei sunt chemați să se ajute unul pe altul pe drumul mântuirii, să se ridice atunci când unul cade, să se roage unul pentru celălalt și să nu îngăduie ca încercările să-i despartă de Dumnezeu.

Sfinții Adrian și Natalia nu au avut o căsnicie îndelungată. Au fost căsătoriți numai treisprezece luni. Și totuși, în acest timp atât de scurt, iubirea lor a ajuns la măsura sfințeniei.

O familie nu devine puternică pentru că este lipsită de încercări, ci pentru că membrii ei trec prin încercări împreună, avându-L pe Hristos în mijlocul lor.

Să-i rugăm pe Sfinții Mucenici Adrian și Natalia să ocrotească familiile noastre, să aducă pace acolo unde există neînțelegere și să ne dăruiască puterea de a ne sprijini unii pe alții pe drumul mântuirii.

Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Sfântul Maslu: ce fel de vindecare să aștept? - Preot Nicolae Dima (video și transcrierea videoului)

 

DESPRE SFÂNTUL MASLU ȘI VINDECAREA SUFLETEASCĂ

Mărturie și reflecție teologică despre experiența Tainei Sfântului Maslu

Atunci când Ecaterina, fiica mea, era la ATI, Părintele Isaia a insistat să vină la Ecaterina să-i facă Sfântul Maslu. Părintele Isaia de la Mănăstirea Sfântul Gherasim Kefalonitul, din județul Constanța. Noi doream să facem Sfântul Maslu, deja participasem la câteva sfinte Masluri la capela spitalului, așa că l-am invitat bucuroși pe Părintele Isaia la spital. Doar că el a vrut să facă slujba în interiorul salonului și nu la capelă.

Nu știu dacă îl știți pe Părintele Isaia... nici noi nu-l știam până atunci. Este un om care vine din Pateric. Nu pare cineva care vrea să negocieze.

Ne-am convins după aceea că asta este doar prima impresie și sub impresia aceasta de la început se ascunde un om foarte binevoitor. Însă cu asta Părintele n-a vrut să fie de acord: să facem slujba la capelă, așa cum i-am propus, că era din toate punctele de vedere mult mai convenabil. N-a fost de acord cu asta. A zis: „Nu, nu mergem la capelă, ci mergem în salon. Trebuie să insistăm să ne lase să facem slujba în salon, lângă Ecaterina. Ea este beneficiarul principal al slujbei, trebuie să ne rugăm la capul ei.”

Nu știu de ce a insistat cu asta, nici astăzi nu știu de ce a insistat cu asta, însă probabil că știe Părintele mai bine. Așa ne-am zis și atunci, așa ne zicem și acum, am avut încredere în el, l-am văzut ca pe un mesager apărut pe neașteptate în viața noastră. A fost ca în povestirile cu sfinți, în care vine un personaj de stil de neobișnuit și te ia prin surprindere din toate punctele de vedere, cu felul lui de a vedea exact situația ta în care te găsești.

Și au fost două slujbe de Sfântul Maslu, nu una singură. Părintele Isaia a mai venit o dată, de fiecare dată împreună cu un ieromonah de la mănăstirea lui, după vreo trei săptămâni cred, și tot la capul Ecaterinei s-a făcut slujba.

Ei bine, în timpul slujbei, cu cele șapte ungeri cu ulei sfințit, așa cum trebuie să fie, cu toate cele ale rânduielii slujbei, nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, nimic vizibil chiar atunci. Adică ne-am fi dorit, cu siguranță ne-am fi dorit să vedem ceva spectaculos, dar n-am văzut.

Și totuși a fost ceva despre care trebuie să vă spun, și anume că la toate sfintele Masluri din săptămânile acelea – pentru că v-am spus că au fost mai multe, dintre care unul foarte special, făcut cu mai mulți părinți prieteni apropiați ai noștri, care s-au adunat în mod intenționat împreună –, la toate aceste sfinte Masluri am simțit că Maslul este slujba prin care îi spunem lui Dumnezeu cam în felul următor: nu-i spunem „Doamne, dă-mi o vindecare acum, pe loc!” (n-ar trebui să spunem așa), ci mai degrabă cred că ar trebui să-i spunem așa: „Noi, Doamne, suntem așa cum știi că suntem: slabi. Și ne punem acum în fața Ta cu toate neputințele noastre, cu toate bolile noastre, la care se adaugă și neputința de a înțelege rostul lor. Așa că vindecă-le Tu, așa cum știi că trebuie să fie ele vindecate.”

Sper că mă credeți, sper că ceea ce vă spun nu pare o frază inventată după ce toate lucrurile s-au terminat așa cum știți că s-au terminat. Așa am simțit, așa vă spun. Am fost în situația pe care am văzut-o de atunci de foarte multe ori, și anume părinți disperați care se agață de orice frânghie care le este aruncată pentru ca să poată să meargă înainte.

Bineînțeles că în vremea aceea nimeni nu putea să ne dea vreo asigurare, să ne promită ceva sau să vină cu vreo prevestire a vreunui miracol. Ba dimpotrivă, aș zice, toți meficii cu care am vorbit atunci au fost mai degrabă pesimiști. Și noi nu ne așteptam la un miracol. Noi eram în situația de a aștepta să vedem care este voia lui Dumnezeu. Și felul nostru de a-I spune lui Dumnezeu că avem o durere, care are nevoie de prezența și de răspunsul Lui, era Sfântul Maslu.

Acum, cele șapte citiri din Apostol, cele șapte citiri din Evanghelie, cele șapte rugăciuni de invocare a Duhului Sfânt, cele șapte sfințiri ale uleiului te pun în fața unui ritual de împrospătare. Și acest cuvânt, „împrospătare”, ne trimite cu gândul la echivalentul lui din engleză: „refresh”. Ca la calculatoare. Apeși butonul refresh ca să actualizezi. Repetare, repetare, repetare, repetare, repetare... mereu aceleași formule!

Chiar dacă se schimbă textul, pentru că și Apostolul, și Evanghelia, și rugăciunile sunt diferite, mereu sunt aceleași gesturi, mereu sunt introduse lecturile prin aceleași formule, mereu binecuvântarea uleiului, mereu ungere, binecuvântările celor prezenți, lecturile, tămâierile... toate formează un ritm în care simți că se întâmplă ceva special. Se întâmplă o concentrare a harului din ce în ce mai puternică.

Și noi știm din Evanghelie că Mântuitorul l-a lăudat pe omul insistent. Te găsești în slujba Sfântului Maslu exact în situația omului care insistă. Vă aduceți aminte? Îmi vin din Sfânta Evanghelie două cazuri cel puțin în care Mântuitorul se face că nu aude.

O dată cu femeia canaaneancă, care este... știți cum este ea de insistentă, ca un om care nu are altă soluție. Fiica ei era grav bolnavă și femeia aceasta depășește cu mult limitele bunului simț. Și mai trece și peste regulile religioase, de separare religioasă – ea avea altă religie decât Iisus și păgânii cu evreii nu se amestecau –, dar ea strigă din ce în ce mai tare către Mântuitorul, până când Mântuitorul se oprește și vorbește cu ea. După care ne dăm seama că totul a fost un test! Păi Mântuitorul a auzit-o de la început, însă nu s-a oprit decât după ce i-a văzut insistența! Ce vă spuneam? Rugăciunea insistentă! Ca și când insistența în sine ar fi o valoare prin ea însăși.

Și a doua oară, al doilea episod din Evanghelie, este atunci când Mântuitorul trece pe lângă orbul Bartimeu. Bartimeu din Ierihon. Iisus trece pe lângă el, orbul aude că trece Iisus, se face zarvă și Bartimeu știe că are o singură șansă. El este acum ca un naufragiat care stă pe o scândură în mijlocul oceanului și care vede avionul de salvare care îl caută. Nu are prea mult timp la dispoziție, trebuie să se facă văzut și auzit. Este singura lui șansă! Iar Bartimeu, orbul acesta din Ierihon, s-a făcut auzit. Și pentru că s-a făcut auzit, a primit vindecare.

Deci insistența în sine este bună. Este bună, ea este și un semn bun, adică este un indicator al credinței, este un revelator. De ce este revelator? Pentru că este semnul că știi de la cine să ceri, bați la poarta potrivită, n-ai încurcat porțile. Te ții de Dumnezeu până ce îți dă un semn că te-a auzit.

În afară de aceste exemple din Evanghelie, repetările de la Sfântul Maslu ne mai spun totuși ceva foarte important și ne trimit la un alt episod din Sfânta Scriptură, de data asta din Vechiul Testament. Noi știm că sunt șapte seturi de repetări, da? Sunt cele șapte Apostole, cele șapte Evanghelii, cele șapte rugăciuni, cele șapte sfințiri ale undelemnului, cele șapte ungeri. De ce ne amintesc toate aceste seturi de șapte ori? De șapte ori câte trei? Ne amintesc de o celebră asediere. Vă mai amintiți de Ierihon?

Ierihonul este localitatea din lume așezată la cea mai mică altitudine, mai mult de 200 de metri sub nivelul mării. Dar nu pentru asta este cunoscut în Biblie. Este cunoscut mai ales pentru că această cetate este prima cetate pe care Israel, poporul lui Israel, o cucerește în drumul spre țara în care curge miere și lapte, după traversarea Iordanului, la ieșirea din pustiu. Erau atunci sub conducerea lui Iosua, bineînțeles că vă amintiți.

Ierihon este o cetate locuită, dar în cartea Iosua, unde se povestește asedierea, cetatea aceasta n-are chip. N-are chip, nu-i vedem pe locuitorii ei. Un singur locuitor este vizibil, și anume o prostituată pe nume Rahab. În subtext ni se sugerează că Ierihonul nu este deloc cel mai curat loc de pe pământ. De altfel, și în restul episoadelor din Sfânta Scriptură când Ierihonul este amintit, el este mai degrabă un loc al lipsei de ordine, este un loc al păcatului moral și al lipsei de credință. De exemplu, Zaheu vameșul locuiește în Ierihon.

De altfel, Evanghelia despre Zaheu vameșul și vindecarea lui este una dintre cele șapte Evanghelii citite la Sfântul Maslu. Zaheu cel păcătos, care este vindecat de orbirea sa sufletească. Și intenționat ni se amintește despre vindecarea lui Zaheu, care nu are nicio infirmitate vizibilă, nicio infirmitate trupească, și totuși în el însuși, în interiorul minții și al sufletului lui, el este profund bolnav.

Și mă întorc acum: la porunca lui Dumnezeu, israeliții au asediat Ierihonul. Asediul acesta nu seamănă cu niciun altul din întreaga istorie. Durează doar șapte zile. Și în fiecare zi se face o procesiune imensă în jurul cetății, cu șapte preoți care poartă cu ei trâmbițe și care sună o dată la fiecare înconjurare. În ziua a șaptea, când preoții au sunat din trâmbițe, poporul a strigat și el cu putere multă, iar zidurile cetății s-au prăbușit. Ierihonul a căzut atunci.

Deci șapte înconjurări ale cetății, șapte trâmbițări, iar la a șaptea trâmbițare zidurile cetății au căzut atunci când poporul întreg a strigat. Rugăciunea tuturor celor adunați la Sfântul Maslu seamănă mult cu această strigare a poporului. Eu mereu când particip la Sfântul Maslu am sensação că particip la o asediere. Toți cei care sunt de față se pun în fața lui Dumnezeu, iar ceea ce trebuie cucerit prin harul miraculos al acestei Sfinte Taine este cetatea neputinței.

Cetatea neputinței! Atenție, deci nu este neapărat vorba despre o vindecare miraculoasă. Nu mă aștept ca Sfântul Maslu să mă facă să mearg din nou dacă sunt, de exemplu, paralizat. Nu acest fel spectaculos de vindecare magică este ceea ce caut eu la Sfântul Maslu. Ceea ce cred că trebuie vindecat totuși la Sfântul Maslu este mintea care se blochează în neputință.

Mintea care se blochează în neputință.

Sigur că se poate replica: este o păcăleală, pentru că tu ca preot nu mai ești în stare să faci un miracol așa cum făceau sfinții apostoli, care vindecau numai prin cuvânt sau atunci când umbra lor îi atingea pe cei bolnavi (să ne amintim din episoadele din Faptele Apostolilor care povestesc asta). Pentru că nu mai ești sfânt și nu mai ești capabil să faci astfel de vindecări, ai inventat o explicație care trimite totul în zona simbolicului. Ei bine, nu este așa! Nu este așa! În primul rând că vindecarea pe care o primim la Sfântul Maslu, deși nu este vizibilă, nu este simbolică. Nu este simbolică, este reală!

Dar în același timp avem în viața Sfântului Apostol Pavel un episod în care Apostolului i se refuză miracolul vizibil, ceea ce nu înseamnă că nu s-a întâmplat ceva cu el în interiorul lui. Deci Sfântul Pavel... atâtea miracole a făcut el, a înviat morți, a vindecat paralitici, era un om puternic în duh! Și totuși, Dumnezeu îi refuză cererea de a fi el însuși vindecat de boala de care suferea, despre care noi nu știm prea multe, dar știm că pentru el era foarte chinuitoare. Și Dumnezeu îi spune: „Nu-ți este de folos să te vindeci! Nu cere asta, pentru că ai cerut deja de mai multe ori. Nu-ți este de folos să te vindeci!”

Și nu s-a vindecat! Deci există situații în care boala în sine și suportarea ei este mai importantă decât o eventuală vindecare spectaculoasă. De ce se poate întâmpla lucrul acesta? De foarte multe ori se întâmplă pentru că experiența bolii te modelează sufletește. Te duce acolo unde trebuia să ajungi. Iar vindecarea nu te-ar modela la fel de bine. Asta e tot!

Doar că pentru ca să înțelegi lucrul acesta și pentru ca să-l poți accepta – pentru că nu este un lucru ușor de acceptat –, este nevoie de mult har de la Dumnezeu. Este nevoie de vindecarea suferințelor minții. Cea mai mare suferință a minții fiind faptul că nu prea vede ceea ce este spiritual, nu vede dincolo de fapte. De asta mergem la Sfântul Maslu: ca să primim acest fel de vindecare. Ce este, fraților, dincolo de faptele vizibile? Intenția! Ce este dincolo de ceea ce se vede? Intenția necunoscută și uneori greu de acceptat a lui Dumnezeu, care face operații pe noi, și anume operează de multe ori fără anestezie.

De ce mergem deci la Sfântul Maslu? Pentru că avem suferințe, pentru că avem neputințe și pentru că avem nevoie să ne vindece Dumnezeu gândirea, acceptarea. Experiența în sine a suferinței din care trebuie să învățăm mai mult decât durerea de care vrem să scăpăm.

Maslul este una dintre marile lucrări ale lui Dumnezeu pentru vindecare. Maslul lucrează deci pentru vindecarea trupului, fără doar și poate, dar mai ales, aș zice, pentru vindecarea sufletului. Pentru că știți și dumneavoastră: dacă trupul s-ar vindeca, dar sufletul nu, atunci la ce bun această vindecare? La ce bun toată experiența durerii prin care am trecut deja?

Mai mergem la Sfântul Maslu și pentru încă un lucru, și anume că avem nevoie să restabilim o legătură bună între noi și lumea întreagă. Nu e exagerat. Cum se face această restabilire a bunei legături între noi și lumea întreagă? Noi știm de la Părintele Stăniloae că omul vede lumea întreagă potrivit cu starea lui. Potrivit cu starea lui! Este chiar expresia Sfântului Părinte Stăniloae.

Ești preocupat de plăceri? O să vezi peste tot în jurul tău prilejuri de plăcere. Chipul lumii pentru tine va fi unul strâmb. El nu este strâmb – chipul lumii nu este strâmb –, dar în mintea ta el se strâmbă. Ești un om egoist? Vei crede că toți oamenii sunt egoiști. Ești o fire concurențială? Vei avea impresia că toți sunt adversarii tăi, sau cel puțin competitorii tăi, te întreci cu toții, te pui la întrecere cu toții, chiar dacă ei n-au intenția să se întreacă cu tine. Ești într-o suferință sufletească sau trupească? Ei bine, atunci vei crede că în jurul tău este doar boală și neputință.

Și dacă nu ești în starea asta, ci ești în starea opusă – iar starea opusă stării de boală nu este starea de sănătate, ci mai degrabă starea de... procesul de vindecare –, deci dacă ești în proces de vindecare, ei bine, atunci vei vedea în jurul tău oameni care încearcă să se vindece și ei. Într-un plan mai înalt, suferința ta te face sensibil la suferințele celorlalți. Căpăți o sensibilitate care se manifestă prin aceea că vede suferințele celorlalți. Iar intrarea ta în procesul de vindecare va însemna și că, într-un mod mult mai general, mai amplu, în peisajul general, vei contribui și tu cu începutul tău de vindecare la vindecarea lumii întregi. Vindecarea lumii întregi fiind un mare proiect al lui Dumnezeu.

Și concluzia acum: mergeți la Sfântul Maslu! Mergeți la Sfântul Maslu atunci când se face la biserică. Chemați-l la casă pe preot ca să slujească Sfântul Maslu în cazul în care aveți acasă un bolnav care nu se poate deplasa. Rugăciunea credinței îl va mântui pe cel care suferă, îi va da alinare – să nu vă îndoieți de asta, pentru că harul lui Dumnezeu pe care îl primim din belșug în Sfântul Maslu, harul lui Dumnezeu este mângâietor și vindecător.

Domnul să fie cu noi toți!

Povestea Neerjei Bhanot – Eroina care și-a dat viața pentru a salva alți oameni | Mesaj devoțional