Oameni minunați

 

✝) Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul cel bogat) - idei pentru predica

 

✝) Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul cel bogat)

 

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în Cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția Cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii Lui s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință (Ev. Matei 19, 16-26).

 

Ideile principale ale Evangheliei tânărului bogat (Matei 19, 16-26):

1.      Dorința vieții veșnice
Tânărul Îl întreabă pe Iisus ce trebuie să facă pentru a dobândi viața veșnică. Mântuirea presupune nu numai credință declarată, ci și o viață trăită potrivit voii lui Dumnezeu.

2.      Dumnezeu este izvorul binelui
Prin cuvintele „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu”, Hristos arată că bunătatea deplină Îi aparține lui Dumnezeu și că orice bine adevărat își are originea în El.

3.      Păzirea poruncilor este temelia vieții creștine
Pentru intrarea în viață, Mântuitorul cere respectarea poruncilor: să nu ucizi, să nu săvârșești desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să-ți cinstești părinții și să-ți iubești aproapele.

4.      Respectarea exterioară a poruncilor nu este întotdeauna suficientă
Deși tânărul păzise poruncile din copilărie, simțea că îi mai lipsește ceva. Omul poate avea o viață morală corectă, dar inima lui să rămână legată de lucrurile acestei lumi.

5.      Desăvârșirea presupune desprinderea de ceea ce ne stăpânește
Hristos îi cere tânărului să-și vândă averile, să le împartă săracilor și să-L urmeze. Problema nu era simpla posesie a bunurilor, ci faptul că averea îi stăpânea inima.

6.      Milostenia transformă bogăția pământească în comoară cerească
Bunurile oferite săracilor nu sunt pierdute, ci dobândesc valoare veșnică: „vei avea comoară în Cer”.

7.      Chemarea esențială este urmarea lui Hristos
Renunțarea la avere nu este scopul ultim. Scopul este libertatea necesară pentru a-L putea urma pe Hristos fără rezerve.

8.      Întristarea tânărului descoperă adevăratul său atașament
Tânărul pleacă întristat deoarece nu poate renunța la averile sale. El dorea viața veșnică, dar nu era pregătit să o pună mai presus de siguranța materială.

9.      Bogăția poate deveni o piedică în calea mântuirii
Expresia despre cămila care trece prin urechile acului arată cât de greu se mântuiește omul care își pune încrederea în avere și devine dependent de ea.

10.  Mântuirea nu poate fi dobândită numai prin puterile omului
Întrebarea ucenicilor — „Atunci, cine poate să se mântuiască?” — arată că nimeni nu se poate salva singur, numai prin propriile fapte.

11.  Harul lui Dumnezeu face posibilă mântuirea
Cuvintele finale oferă cheia întregului fragment: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință”. Omul este chemat să răspundă liber, dar mântuirea este lucrarea harului lui Dumnezeu.

12.  Sigur. Pe lângă ideile deja formulate, se mai pot desprinde următoarele:

13.  Neliniștea spirituală poate exista și într-un om corect moral

14.  Tânărul respectase poruncile, dar simțea că îi lipsește ceva. Respectarea unor reguli nu umple automat sufletul dacă omul nu intră într-o relație vie cu Dumnezeu.

15.  Tânărul vine de bunăvoie la Hristos

16.  El nu este chemat mai întâi de Mântuitorul, ci Îl caută din proprie inițiativă. Aceasta arată că exista în el o dorință autentică după viața veșnică.

17.  Îngenuncherea arată respect și sinceritate

18.  Gestul său nu pare formal. Potrivit relatării Sfântului Marcu, el aleargă, îngenunchează și este privit cu iubire de Hristos. Problema lui nu era ipocrizia, ci lipsa libertății interioare.

19.  Mântuirea nu se reduce la împlinirea unei singure fapte

20.  Întrebarea „Ce bine să fac?” poate sugera că tânărul căuta o faptă precisă prin care să-și asigure viața veșnică. Hristos îi arată că mântuirea nu este o tranzacție, ci o viață întreagă trăită cu Dumnezeu.

21.  Hristos îl conduce treptat spre adevărul despre sine

22.  Mântuitorul nu începe prin a-i cere să renunțe la avere. Mai întâi îl întreabă indirect cine crede că este Cel pe Care Îl numește „Bun”, apoi îi amintește poruncile și numai după aceea îi descoperă neputința ascunsă.

23.  Poruncile amintite privesc mai ales relația cu aproapele

24.  „Să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu mărturisești strâmb”, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” și „iubește pe aproapele tău” arată că iubirea de Dumnezeu nu poate fi despărțită de responsabilitatea față de oameni.

25.  Iubirea aproapelui este verificată prin raportarea la bunuri

26.  Tânărul spune că și-a iubit aproapele, dar nu este pregătit să-și împartă averea cu săracii. Hristos îi arată că iubirea adevărată nu rămâne doar o convingere interioară, ci devine dăruire concretă.

27.  Hristos nu îi contestă direct trecutul

28.  Domnul nu îi spune: „Nu este adevărat că ai păzit poruncile”. Îl conduce însă spre o situație care îi arată că împlinirea lor nu ajunsese încă la profunzimea iubirii desăvârșite.

29.  „Dacă voiești” arată respectarea libertății

30.  Hristos nu constrânge și nu amenință. Îi propune tânărului un drum: „Dacă voiești să fii desăvârșit”. Dumnezeu cheamă, luminează și descoperă, dar nu anulează libertatea omului.

31.  Dumnezeu cere lucruri diferite oamenilor diferiți

32.  Tânărului îi cere să renunțe la avere deoarece acolo se afla robia lui. Altui om îi poate cere să renunțe la orgoliu, răzbunare, plăcere, putere, reputație sau dorința de a-i controla pe ceilalți.

33.  Poruncile reprezintă începutul, nu sfârșitul vieții duhovnicești

34.  A nu ucide, a nu fura și a nu mărturisi strâmb sunt indispensabile, dar desăvârșirea cere mai mult: iubire jertfelnică, milostenie și urmarea lui Hristos.

35.  Renunțarea nu este scop în sine

36.  Hristos nu îi spune numai „vinde” și „dă”, ci încheie cu „vino și urmează-Mi”. Sărăcia fără Hristos nu mântuiește automat, după cum nici simpla posedare a bunurilor nu condamnă automat.

37.  Averea trebuia transformată în iubire

38.  Tânărul nu era chemat să distrugă bunurile, ci să le transforme în hrană, îmbrăcăminte și ajutor pentru săraci. Ceea ce era acumulat pentru sine putea deveni comuniune cu aproapele.

39.  Comoara cerească nu este o răsplată comercială

40.  Hristos nu propune un schimb financiar între pământ și Cer. „Comoara în Cer” înseamnă binele săvârșit din iubire, comuniunea cu Dumnezeu și o inimă eliberată de lucrurile trecătoare.

41.  Tânărul dorea viața veșnică, dar și siguranța veche

42.  El ar fi vrut să-L urmeze pe Hristos fără să piardă ceea ce îi oferea stabilitate. Evanghelia arată însă că nu putem primi viața nouă dacă refuzăm să lăsăm în urmă ceea ce ne ține captivi.

43.  Întristarea descoperă existența unei voințe împărțite

44.  Tânărul nu respinge cu bucurie chemarea, ci pleacă trist. O parte din el Îl dorea pe Hristos, iar alta nu putea renunța la avere. Întristarea apare din conflictul dintre chemarea lui Dumnezeu și atașamentul omului.

45.  Hristos nu îl urmărește pentru a micșora exigența

46.  Domnul nu îi spune: „Întoarce-te, îți cer mai puțin”. Îi respectă libertatea și lasă chemarea întreagă. Iubirea lui Dumnezeu nu înseamnă anularea adevărului pentru a nu-l întrista pe om.

47.  Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat ulterior cu tânărul

48.  Plecarea lui nu trebuie transformată automat într-o condamnare definitivă. Este posibil ca întristarea să fi continuat să lucreze în sufletul său și să fi devenit cândva început al pocăinței.

49.  Cu cât omul acumulează mai mult, cu atât poate deveni mai dependent

50.  Evanghelistul precizează că tânărul „avea multe avuții”. Paradoxal, nu numai el avea averea, ci și averea ajunsese să-l aibă pe el.

51.  Bogăția creează iluzia autosuficienței

52.  Omul bogat poate ajunge să creadă că își poate asigura singur viitorul. Dar viața veșnică nu poate fi cumpărată, controlată sau garantată prin bunuri materiale.

53.  Hristos nu condamnă persoana bogată, ci robia față de bogăție

54.  Nu orice om bogat este automat pierdut și nu orice om sărac este automat mântuit. Și săracul poate fi stăpânit de dorința averii pe care nu o are.

55.  Adevărata sărăcie este libertatea inimii

56.  Omul liber poate avea bunuri fără să-și pună identitatea în ele și le poate folosi pentru binele celorlalți. Omul neliber se definește prin ceea ce posedă și se teme că, pierzând bunurile, se pierde pe sine.

57.  Săracul nu este doar beneficiarul milosteniei

58.  Prin cel sărac, bogatul primește posibilitatea de a-și transforma averea trecătoare în iubire și comuniune. Săracul devine astfel prilej al întâlnirii cu Hristos.

59.  Ucenicii nu se bucură de dificultatea mântuirii bogaților

60.  Ei nu spun: „Bine că noi suntem săraci”, ci se tulbură și întreabă: „Atunci, cine poate să se mântuiască?”. Reacția lor exprimă preocuparea pentru mântuirea tuturor.

61.  Întrebarea ucenicilor îi include pe toți oamenii

62.  Fiecare om are o „bogăție” de care se poate atașa: bani, familie, sănătate, frumusețe, cunoștințe, funcție, reputație sau chiar propria părere despre sine.

63.  Imaginea cămilei arată gravitatea robiei

64.  Hristos folosește o imagine intenționat șocantă pentru a arăta că omul dominat de avere nu se poate mântui prin simpla sa putere. Nu este vorba despre o dificultate minoră, ci despre o adevărată neputință spirituală.

65.  Privirea lui Hristos precedă cuvântul despre puterea lui Dumnezeu

66.  Textul spune că Iisus „a privit la ei” și apoi le-a răspuns. Nu este numai o afirmație doctrinară, ci și un gest de încurajare adresat ucenicilor tulburați.

67.  Harul nu desființează libertatea și efortul omului

68.  „La Dumnezeu toate sunt cu putință” nu înseamnă că omul poate rămâne voit în robia sa. Dumnezeu oferă harul care face posibilă schimbarea, iar omul este chemat să primească și să lucreze împreună cu el.

69.  Evanghelia îl cheamă pe cititor să identifice propriul atașament

70.  Întrebarea nu este doar: „De ce nu a renunțat tânărul la avere?”, ci: „Care este lucrul la care eu nu aș putea renunța dacă mi-ar împiedica urmarea lui Hristos?”.

71.  O altă formulare a ideii centrale: Tânărul nu a plecat pentru că nu Îl dorea deloc pe Dumnezeu, ci pentru că încă nu Îl dorea mai mult decât averea. Evanghelia ne arată că desăvârșirea începe atunci când Hristos nu mai este doar unul dintre bunurile vieții noastre, ci devine centrul întregii vieți.

Ideea centrală: Nu averea în sine îl desparte pe om de Dumnezeu, ci alipirea inimii de ea. Viața veșnică presupune păzirea poruncilor, iubirea aproapelui, desprinderea de patimi și urmarea liberă și deplină a lui Hristos.

Comentarii patristice

Tânărul era sincer, dar încă neliber

Sfântul Ioan Gură de Aur respinge ideea că tânărul ar fi venit pentru a-L ispiti pe Hristos. El aleargă, îngenunchează și întreabă sincer. Mai mult, Sfântul Evanghelist Marcu precizează că Iisus, privind la el, „l-a iubit” (Marcu 10, 21).

Problema tânărului nu era lipsa virtuților, ci „tirania bogăției”. Sfântul Ioan arată că iubirea de bani poate nimici rodul celorlalte virtuți. Tânărul păzise poruncile, dar nu dobândise libertatea de a renunța la ceea ce îi oferea siguranță. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 63 la Matei

Așadar, Hristos nu îi spune: „Tot ceea ce ai făcut este lipsit de valoare”, ci: „Mai există în tine un loc pe care încă nu Mi l-ai încredințat”.

„De ce-Mi zici bun?”

Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că Hristos nu neagă propria Sa bunătate și nici dumnezeirea Sa. Tânărul Îl considera doar un învățător omenesc deosebit. De aceea, Hristos îl conduce spre întrebarea mai profundă: dacă numai Dumnezeu este bun prin fire, atunci cine este Cel pe Care el Îl numește „Bunule Învățător”?

Fericitul Teofilact spune că omul poate fi bun numai prin participare la bunătatea lui Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este bun prin însăși firea Sa. Cuvintele lui Hristos sunt, prin urmare, și o chemare adresată tânărului de a-L recunoaște nu doar ca învățător, ci ca Dumnezeu. Tâlcuiri patristice la Matei 19, 17

Păzirea poruncilor și chemarea la desăvârșire

Hristos începe cu poruncile pentru a arăta că desăvârșirea nu poate exista fără o viață morală. Nu poți pretinde că Îl urmezi pe Dumnezeu dacă îl nedreptățești pe aproapele.

Totuși, tânărul simte că simpla împlinire exterioară nu îi aduce deplinătatea: „Ce-mi mai lipsește?”. Întrebarea aceasta arată că sufletul său nu era mulțumit numai cu o corectitudine morală formală.

Fericitul Ieronim subliniază că nici măcar împărțirea averii nu reprezintă singură desăvârșirea. Omul poate să renunțe la bunuri și să rămână în continuare robul mândriei, al slavei deșarte sau al propriei voințe. El spune, foarte sugestiv, că este uneori „mai ușor să disprețuiești punga decât propria voință”.

Centrul chemării nu este, așadar, „vinde”, ci:

„Vino și urmează-Mi.”

Renunțarea este adevărată numai dacă îl conduce pe om la imitarea vieții lui Hristos. Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 19, 21

Bogăția exterioară și bogăția purtată în suflet

Clement Alexandrinul oferă una dintre cele mai nuanțate interpretări patristice ale fragmentului, în lucrarea Care bogat se va mântui?. El distinge între a avea bogății și a purta bogăția în inimă.

Un om poate fi sărac material, dar „bogat în patimi”: mândru, invidios, lacom și stăpânit de dorințe. În același timp, un om poate avea bunuri, dar să le considere daruri ale lui Dumnezeu, puse în slujba celor aflați în nevoie. Problema apare atunci când omul nu mai stăpânește bunurile, ci este stăpânit de ele.

Clement nu anulează milostenia concretă, ci arată că simpla sărăcie exterioară nu mântuiește automat. Trebuie alungate din suflet alipirea, neliniștea și încrederea exclusivă în avere. Bogatul mântuibil este cel care folosește bunurile pentru frații săi și poate suporta pierderea lor fără să-și piardă credința. Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?

Sfântul Ioan Gură de Aur formulează aceeași idee astfel: Hristos nu condamnă bogăția ca obiect, ci „pe cei ținuți în robie de ea”. Totuși, Părintele antiohian insistă mai puternic asupra milosteniei: nu este suficient să nu fim atașați interior; bunurile trebuie folosite concret pentru ajutorarea săracilor.

Întristarea tânărului nu înseamnă că era rău

Fericitul Teofilact observă că întristarea lui dovedește tocmai sinceritatea sa. Un om venit numai ca să-L ispitească pe Hristos s-ar fi mâniat, L-ar fi contrazis sau ar fi încercat să-L compromită. Tânărul însă pleacă întristat deoarece înțelege adevărul cuvintelor, dar nu găsește în sine puterea de a le împlini.

El Îl dorește pe Hristos, dar își dorește și averea. Tragedia lui nu constă în faptul că nu simțea nimic pentru viața veșnică, ci în faptul că o dorea fără să renunțe la siguranța pe care i-o ofereau bunurile.

Nu știm însă ce s-a întâmplat cu el mai târziu. Evanghelia ne spune numai că a plecat întristat, nu că a rămas pentru totdeauna departe de Hristos. Întristarea putea deveni începutul unei lupte și al unei pocăințe.

„Cămila prin urechile acului”

Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici imaginea unei imposibilități omenești. Omul care își pune întreaga încredere în avere nu se poate elibera numai prin puterea voinței sale. De aceea, Hristos încheie spunând că la Dumnezeu toate sunt cu putință.

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îl mântuiește pe om împotriva voinței sale, ci că harul poate face posibilă libertatea pe care omul singur nu reușește să o dobândească. Sfântul Ioan spune că acela care are bogății și totuși dobândește libertatea față de ele are nevoie de „mare har”. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 63 la Matei

Dar părinții și copiii?

Aici este foarte potrivit comentariul Fericitului Augustin la cuvintele:

„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).

Fericitul Augustin formulează admirabil ordinea iubirii:

„Vă voi iubi în Hristos, nu în locul lui Hristos.”

Nu este vorba despre încetarea iubirii față de părinți sau copii, ci despre iubirea lor în Dumnezeu. Familia nu trebuie abandonată, dar nici transformată într-un idol care să ne despartă de Dumnezeu. Fericitul Augustin, tâlcuire la Matei 10, 37

Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că trebuie să ne ascultăm și să ne cinstim părinții în toate lucrurile care nu împiedică dreapta credință. Dacă însă cineva apropiat ne-ar cere să ne lepădăm de Hristos sau să săvârșim răul, ascultarea de acea persoană nu mai este virtute. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 35 la Matei

Prin urmare, Hristos nu spune: „Nu-ți mai iubi părinții și copiii”, ci:

„Nu-i iubi împotriva Mea și nu-i pune în locul Meu. Iubește-i în Mine, pentru că numai astfel îi vei putea iubi fără egoism, fără posesivitate și fără să transformi iubirea în idolatrie.”

Poate că tocmai aici se află legătura cu tânărul bogat: fiecare om are ceva despre care simte că nu poate trăi fără acel lucru. Pentru el era averea. Pentru altul poate fi prestigiul, propria voință sau chiar o persoană iubită. Întrebarea Evangheliei nu este numai „Câtă avere ai?”, ci mai ales:

„Există ceva sau cineva pe care îl așezi mai presus de Hristos?”

Alte observații

Tânărul bogat și lucrul care îi stăpânea inima

Tânărul nu pare un om rău. Dimpotrivă, este preocupat de mântuire, Îl caută pe Hristos, îngenunchează înaintea Lui și afirmă că a păzit poruncile din copilărie. În relatarea Sfântului Marcu se spune chiar că Iisus, privind la el, „l-a iubit” (Marcu 10, 21). Prin urmare, Hristos nu îl umilește și nici nu îi disprețuiește viața morală. Îi descoperă însă locul nevindecat al inimii sale.

Tânărul întreabă: „Ce-mi mai lipsește?”. Hristos îi arată că problema nu era ceea ce făcuse, ci lucrul de care nu se putea desprinde. Păzise multe porunci, dar averea îi oferea siguranță, prestigiu și sentimentul că își controlează viața. El Îl dorea pe Dumnezeu, dar nu era încă pregătit să-L dorească mai mult decât averea.

Chemarea „vinde averile tale” este adresată în mod concret acestui tânăr. Hristos atinge exact punctul în care libertatea lui era captivă. Altuia i-ar fi putut cere renunțarea la orgoliu, la putere, la dorința de apreciere, la o patimă sau la o relație devenită idol. Nu tuturor creștinilor li se cere să-și vândă toate bunurile, dar tuturor li se cere ca nimic să nu ajungă mai important decât Dumnezeu.

Dar dacă Dumnezeu ne-ar cere să renunțăm la copii sau la părinți?

Aici trebuie făcută o distincție esențială: renunțarea la avere nu este identică cu abandonarea unei persoane. Averea este un bun pe care îl posedăm; copiii și părinții nu sunt proprietatea noastră. Ei sunt persoane pe care Dumnezeu ni le încredințează spre iubire și responsabilitate.

Dumnezeu nu ne cere să devenim reci, nepăsători sau iresponsabili față de familie. Dimpotrivă, porunca spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”, iar Sfântul Apostol Pavel arată că acela care nu poartă grijă de cei ai săi „s-a lepădat de credință” (1 Timotei 5, 8). Un părinte care și-ar abandona copiii sub pretextul că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu nu ar împlini voia Lui, ci și-ar încălca propria chemare.

Totuși, Hristos spune:

„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).

Aceste cuvinte nu înseamnă că trebuie să ne iubim mai puțin familia. Înseamnă că nici măcar iubirea față de cei mai apropiați oameni nu trebuie transformată într-un absolut care Îl înlocuiește pe Dumnezeu. Dacă familia ne-ar cere să ne lepădăm de credință, să facem o nedreptate sau să aprobăm răul, atunci fidelitatea față de Dumnezeu trebuie să rămână pe primul loc.

Prin urmare, Dumnezeu nu ne cere în mod obișnuit să „renunțăm” la copii ori la părinți, în sensul de a-i părăsi. Ne cere însă să renunțăm la:

·         dorința de a-i poseda și controla;

·         iubirea egoistă care îi transformă în centrul absolut al existenței;

·         pretenția că viața lor trebuie să se desfășoare după voia noastră;

·         orice compromis moral făcut doar pentru a nu-i pierde sau supăra.

A-i pune pe Dumnezeu pe primul loc nu înseamnă să ne iubim familia mai puțin, ci să o iubim mai curat. Omul care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu nu își abandonează părinții și copiii, ci îi iubește fără să-i idolatrizeze și fără să-i considere proprietatea sa.

Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar îngădui să-i pierdem?

Există însă și o formă mult mai dureroasă a renunțării: nu abandonarea celor dragi, ci acceptarea faptului că nu îi putem păstra pentru totdeauna. Copiii cresc și își urmează propriul drum, părinții îmbătrânesc, iar moartea poate despărți temporar oamenii care se iubesc.

În acest sens, fiecare om este chemat, mai devreme sau mai târziu, să înțeleagă că persoanele iubite sunt daruri ale lui Dumnezeu, nu posesiuni. Credința nu anulează durerea pierderii și nici nu cere insensibilitate. Hristos Însuși a plâns la mormântul lui Lazăr. Dar ne cere să nu transformăm nici măcar cea mai legitimă iubire într-un motiv de a ne revolta definitiv împotriva lui Dumnezeu.

Să nu-l judecăm prea repede pe tânăr

Este ușor să spunem: „Tânărul era prea atașat de avere”. Dar dacă Hristos ne-ar arăta lucrul de care noi suntem cel mai legați — poate copilul, părinții, reputația, funcția, casa, siguranța, sănătatea sau chiar propria imagine de oameni credincioși — am putea pleca și noi întristați.

Tânărul nu este doar un personaj din trecut. El este chipul fiecăruia dintre noi atunci când Îi spunem lui Dumnezeu:

„Doamne, sunt gata să-Ți dau orice, numai să nu-mi ceri tocmai lucrul acesta.”

Evanghelia nu ne îndeamnă să disprețuim averea sau familia, ci să dobândim libertatea interioară prin care niciun bun și nicio făptură nu iau locul Creatorului.

De ce spune Hristos că mântuirea este cu neputință la oameni?

Ucenicii înțeleg cât de radicală este chemarea și întreabă: „Atunci, cine poate să se mântuiască?”. Ei nu se mai referă doar la oamenii bogați, ci la toți oamenii, pentru că fiecare are ceva de care se poate lega dezordonat.

Răspunsul lui Hristos este plin de speranță:

„La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”

Omul nu își poate elibera singur inima de toate atașamentele. Mântuirea nu este premiul acordat celui care reușește prin propriile puteri să renunțe la tot. Ea este lucrarea harului lui Dumnezeu, primită prin credință, pocăință și libertate.

Așadar, concluzia nu ar trebui să fie: „Tânărul bogat a fost slab, iar noi suntem mai buni”, ci:

„Doamne, arată-mi ce ocupă în inima mea locul care Îți aparține Ție și ajută-mă să devin liber. Pentru că singur nu pot, dar la Tine toate sunt cu putință.”

 

Cateheza adolescenților și problema Bisericii - Irene Ní Mháille

 Notă introductivă

Articolul „Cateheza adolescenților și problema Bisericii”, semnat de Irene Ní Mháille, a fost publicat în revista irlandeză The Furrow, în februarie 1987. Avem, așadar, în față un text vechi de aproape patru decenii, născut într-un context catolic irlandez foarte precis.

Articolul trebuie citit ținând seama de epoca și de locul în care a apărut. Referirile la referendumul irlandez privind divorțul, la receptarea Conciliului Vatican II, la situația Bisericii Catolice din Irlanda și chiar unele expresii folosite de autoare aparțin realităților și limbajului anilor 1980. De aceea, ideile sale nu pot fi transferate automat în contextul ortodox românesc și nici nu trebuie acceptate fără discernământ.

Publicarea traducerii nu înseamnă asumarea integrală a tuturor opiniilor exprimate de autoare. Unele afirmații pot fi discutabile din punct de vedere teologic, ecleziologic sau pastoral. Cu toate acestea, articolul merită cunoscut deoarece formulează câteva întrebări care au rămas surprinzător de actuale.

Printre ideile importante ale textului se numără:

•     criza catehezei nu poate fi rezolvată numai prin schimbarea manualelor și a programelor școlare;
•     credința adolescenților este influențată profund de credința trăită a adulților;
•     tinerii observă foarte repede diferența dintre discursul religios și viața celui care le vorbește despre Dumnezeu;
•     catehetul nu transmite numai informații, ci devine, prin propria viață, o adevărată „Scriptură vie” pentru elevii săi;
•    o morală prezentată fără legătura ei cu credința, cu harul și cu întâlnirea personală cu Dumnezeu riscă să fie percepută doar ca o serie de interdicții;
•    lipsa unui dialog adevărat între conducătorii Bisericii și credincioși poate produce frustrare, pasivitate și apatie;
•     adolescenții nu pot fi apropiați de Biserică dacă adulții din jurul lor nu le oferă exemplul unei credințe vii, mature și responsabile;
•       problema catehezei este, în cele din urmă, și o problemă a întregii comunități bisericești.

Din perspectivă ortodoxă, textul nu trebuie privit ca un document normativ, ci ca o mărturie pastorală venită dintr-un alt spațiu confesional și cultural. Valoarea lui stă mai ales în întrebarea pe care ne-o adresează și nouă: cum îi putem ajuta pe adolescenți să descopere credința nu doar ca materie de studiu, ci ca întâlnire reală cu Dumnezeu și ca mod de viață?

Cateheza adolescenților și problema Bisericii

Irene Ní Mháille

Sursa originală: The Furrow, vol. 38, nr. 2 (februarie 1987), pp. 76-83. Adresă stabilă: articolul în JSTOR

Traducere în limba română după articolul original în limba engleză.

O revizuire a programei de religie pentru ciclul superior din școlile postprimare a început. În săptămânile următoare, noi, cateheții, vom petrece mult timp în ședințe și discuții. Totuși, consider că nicio activitate desfășurată doar la nivel catehetic nu va putea răspunde nevoilor situației actuale. După cum văd eu lucrurile, avem de rezolvat o problemă mai profundă, care privește Biserica în ansamblu; înainte de a putea face vreun progres în domeniul catehezei adolescenților sau de a elabora un program nou, trebuie să abordăm problema mai fundamentală a Bisericii.

Definirea termenului „model”

Pot explica cel mai bine problema mai profundă a Bisericii, așa cum o înțeleg eu, folosind termenul „model”. Totuși, aș dori să precizez de la început în ce sens îl folosesc. Îl întrebuințez aici în sensul în care este folosit de Avery Dulles, S.J., în cartea sa Models of the Church (1974). „Model” este un termen împrumutat din știință și înseamnă o schemă mentală sau o imagine care ajută la explicarea diferențelor ori la explorarea unor perspective noi. Nu este o definiție.

Fiecare fibră a ființei mele, fiecare fărâmă de intuiție feminină pe care o am, precum și mărturia mai multor evenimente recente din Biserica irlandeză mă conving că, în Irlanda de astăzi, avem de-a face cu două modele opuse de Biserică. Pe unul dintre ele, Biserica oficială, îl voi numi „modelul instituțional”. Biserica celor aflați în căutarea unei credințe personale o voi numi „modelul centrat pe experiență”. Vreau să subliniez că, folosind acești termeni, nu doresc să sugerez că „modelul instituțional” este în întregime instituțional sau că „modelul centrat pe experiență” se bazează în întregime pe experiență. Cuvintele „instituțional” și „experiență” indică diferențe de accent care provin din mentalități diferite. Avery Dulles descrie modelul instituțional drept „perspectiva care definește Biserica în primul rând prin structurile ei vizibile, în special prin drepturile și puterile slujitorilor ei” (p. 31). Accept această definiție.

În privința celuilalt model, îl pot defini doar în linii mari ca fiind fundamentul oricărei viziuni despre Biserică ce începe prin a căuta spiritualul nu în legi și ritualuri exterioare, ci în experiența obișnuită, de fiecare zi. Acest model centrat pe experiență se potrivește imaginilor noi despre Biserică propuse de Conciliul Vatican II: „Poporul lui Dumnezeu” și „Poporul pelerin”. Fiecare model are puncte forte care îi lipsesc celuilalt. Întrucât Biserica este deopotrivă o realitate nevăzută și una văzută, orice model autentic trebuie să cuprindă această polaritate.

Impresia mea despre momentul actual este că aceste două modele se află la lumi distanță, se opun unul altuia și tind să se anuleze reciproc în moduri care nu sunt întotdeauna evidente. Cred că o parte a problemei poate consta în faptul că modelul instituțional neagă existența unor modele distincte, tinde să estompeze diferența dintre ele și pretinde că le cuprinde pe amândouă. Această abordare nu face decât să prelungească neînțelegerile și frustrările și creează impresia că ideea de Pobal Dé - Poporul lui Dumnezeu - și gândirea Conciliului Vatican II sunt vii și bine înrădăcinate, când, în realitate, puține lucruri s-au schimbat. Situații care cer atenție sunt lăsate să mocnească și nu este limpede cine ar trebui să aibă responsabilitatea inițierii pasului următor.

Doresc, așadar, să evidențiez problema pe care lipsa de înțelegere dintre aceste două modele o ridică pentru cateheză. Pentru aceasta, voi oferi câte un exemplu despre modul în care funcționează fiecare model. Voi începe cu modelul pe care îl cunosc cel mai bine, cel centrat pe experiență, și îl voi ilustra prin cateheza adolescenților. Implicarea Bisericii în recentul referendum privind divorțul m-a făcut profund conștientă de existența modelului instituțional; voi folosi dezbaterea despre divorț pentru a ilustra gândirea specifică acestui model.

Cateheza adolescenților: modelul centrat pe experiență

Abordarea catehetică din școlile postprimare din Irlanda este în principal „centrată pe experiență”. Această abordare este foarte provocatoare și oferă posibilități nelimitate. Nu cred că este pe deplin acceptată sau înțeleasă în Biserică în ansamblu și nici că implicațiile ei sunt anticipate. În fapt, ea pregătește calea pentru un model diferit de Biserică. În anumite privințe, suntem foarte bine pregătiți pentru acest lucru. Cărțile pe care le folosim în ciclul inferior - volumele 1, 2 și 3 din Christian Way, de pr. Ray Brady - sunt, după părerea mea, excelente. Ele sunt sensibile la nevoile fiecărei grupe de vârstă din Irlanda de astăzi; îl inspiră pe profesor să se adapteze creativ la nevoile diferite ale claselor, dar, mai presus de toate, sunt fidele metodologiei centrate pe experiență. Acest program este un rod al Bisericii irlandeze de care mă simt mândră.

Motivarea elevilor rămâne o sarcină foarte dificilă. Principalul motiv pentru care manualele destinate ciclului superior constituie o problemă este acela că numărul elevilor este o problemă; iar numărul elevilor este o problemă deoarece ei au probleme cu Biserica. Prin urmare, rata de succes nu este mare. Totuși, acesta nu este un motiv pentru a judeca nefavorabil metoda.

Prin metoda centrată pe experiență încercăm să-i determinăm pe elevi, în anii adolescenței, să privească totul cu ochi noi. Realitatea vieții noastre cotidiene se transformă atunci când îi descoperim toate dimensiunile. În experiența de fiecare zi ne vedem implicați în lupta dintre bine și rău, chemați să facem alegeri neîncetate, pierzându-ne și regăsindu-ne libertatea, conștienți de păcătoșenia noastră, conștienți de călăuza pe care o avem în conștiință, conștienți că putem crește în har sau că putem rămâne nedezvoltați. Aici devenim vag conștienți de destinul nostru și înaintăm, bâjbâind, spre el. Aici întâlnim prietenia, comuniunea și iubirea. Aici ne descoperim vocația personală - lucrarea pe care Dumnezeu a încredințat-o fiecăruia dintre noi în zidirea Împărăției Sale.

În experiența zilnică întâlnim suferința și frustrarea, sentimentul îngrozitor al propriilor nechibzuințe și al lipsei noastre de sensibilitate, precum și jalnica noastră nevoie de laudă și recunoaștere. Aici înțelegem ce este virtutea, când ne găsim prinși în tensiunea dintre adevăr și jumătate de adevăr, dintre dreptate și umbra ei prefăcută, dintre iubire și indiferență. Nimic nu este atât de simplu și de tranșant pe cât pare pe hârtie sau în catehisme. Tot aici, în experiența noastră cotidiană, putem întâlni adesea o bucurie de negrăit, dincolo de orice am fi putut plănui. Este ca o pregustare a ceva ce urmează să vină.

Aici ni Se descoperă Dumnezeu ca Dumnezeu, înainte chiar ca noi să putem defini ce înțelegem prin Dumnezeu. Devenim conștienți că suntem creați după chipul Său, mai ales atunci când înțelegem că fiecare zi este o succesiune continuă de hotărâri morale prin care continuăm să ne modelăm pe noi înșine, comunitățile noastre și lumea în care trăim și de care suntem strâns legați. Aceasta este latura pozitivă a moralei, care ne provoacă să ne descoperim demnitatea deplină de ființe umane.

Scriptura își găsește cu ușurință locul în această metodă, ca o carte despre experiență. În Biblie aflăm cum au trăit relația cu Dumnezeu, în experiența lor cotidiană, culturile vechi și mai puțin vechi ale tradiției iudeo-creștine. Înțelegem că experiența lor nu este experiența noastră de astăzi și că, prin urmare, trebuie să interpretăm trecând de la o cultură la alta. Dar, îndată ce înțelegem că experiența biblică nu este a noastră, Îl eliberăm pe Dumnezeu de relativitățile istoriei biblice și pricepem că trebuie să-L întâlnim noi înșine pe Dumnezeu în relativitățile vieții noastre de fiecare zi; iar acest lucru este captivant. Atunci nu mai suntem ispitiți să-L închidem pe Dumnezeu într-o cutie strâmtă sau să pretindem că putem rezolva toate problemele morale.

În această metodă, catehetul devine, într-un anumit sens, o scriptură vie, cu care elevii se pot familiariza mai ușor. Evident, catehetul nu poate pur și simplu să folosească această metodă fără să trăiască potrivit ei. Viața sa spirituală trebuie să fie modelată de descoperirea lui Dumnezeu în experiența zilnică. Cât de ușor este să spui aceasta și cât de greu este să o trăiești! Asemenea lui Avraam, trebuie să pornesc de bunăvoie în această călătorie în care Dumnezeu mă conduce, pregătită să fac orice lucru aparent lipsit de rațiune pe care Dumnezeu mi-l cere pe drum, chiar să-mi jertfesc propriul copil. Aceasta este istorisirea plină de putere. Dacă, fie și numai puțin, mă retrag în inima mea din acest angajament, voi avea mai puține lucruri de spus celor pe care îi învăț. Iar ei mă vor vedea foarte repede așa cum sunt. Vorbesc din experiența eșecurilor mele neîncetate.

Deoarece această metodă solicită enorm credința, iar o credință profundă cere multă maturitate umană, ea are nevoie să se sprijine pe Biserica mai largă, ai cărei conducători și laici adulți trăiesc același angajament de credință. Modul în care Evanghelia este predicată de episcopi și preoți, calitatea implicării adulților în Biserică - o implicare cu adevărat adultă - și calitatea educației adulților - o educație cu adevărat adultă - vor determina, în mare măsură, calitatea credinței adulte. Credința adulților va determina, în mare măsură, calitatea credinței adolescenților, nu invers.

Și totuși, realitatea situației irlandeze de astăzi este că rareori se poate face apel la credința adulților pentru a sprijini credința adolescenților. Adulții au fost prea mult timp membri pasivi ai Bisericii și nu sunt capabili să exprime ori să transmită o credință vie. Cei care pot face aceasta constituie excepțiile. Nu este de mirare, așadar, că un număr mare de adolescenți irlandezi nu sunt conștienți astăzi de nicio dimensiune spirituală a vieții lor. Foamea de Dumnezeu nu face parte din experiența lor. În cazul lor, o cateheză centrată pe experiență nu dezvăluie spiritualul.

Pe de altă parte, cei asupra cărora metoda are efect sunt ajutați să înainteze spre o credință cu adevărat personală, înrădăcinată într-o abordare nouă și pozitivă a umanității. Ei sunt pregătiți pentru o responsabilitate reală în Biserică și se vor aștepta să le fie încredințată. Niciunul dintre cele două grupuri nu este câtuși de puțin interesat de învățăturile Bisericii. Simpla lor menționare îi îndepărtează. Minoritatea interesată de valorile morale va insista să descopere valori care au sens pentru ea. Mă întreb ce le rezervă viitorul. După încheierea anilor de școală, va putea Biserica în ansamblu să-i întâlnească în mod semnificativ acolo unde se află?

Care este relația „modelului instituțional” cu cateheza centrată pe experiență? Este una foarte cooperantă. Evident, programul are sprijinul episcopilor la nivel național. În propria mea dieceză, acest domeniu beneficiază de tot ajutorul și sprijinul. Îmi imaginez că ar fi considerat chiar o prioritate. Atunci de ce vorbim despre opoziția dintre modele?

Referendumul privind divorțul

În scrisoarea lor Către Biserica tânără, episcopii i-au invitat pe tineri să-și exprime „foamea, mânia și speranțele”. Acesta este un pas important spre dialog. Ca persoană care lucrează cu normă întreagă în cateheză pentru zidirea Bisericii, sper că și eu pot fi considerată demnă de încredere pentru a face același lucru. Voi vorbi critic despre „modelul instituțional” și, ca să nu provoc ofensă, doresc să explic de la început că, din mai multe motive, mă simt străină de acest model.

Credința mea timpurie a fost hrănită în lumea arhaică din Connemara. Reforma tridentină, care a modelat cea mai mare parte a Bisericii irlandeze, nu a ajuns acolo, astfel încât, în anii mei de formare, Biserica în calitate de instituție a fost aproape absentă din conștiința mea. Tatăl meu, un om tipic din Connemara, rămâne cea mai mare sursă de inspirație a mea pentru unirea vieții cu credința. Și dincolo de mormânt continuă să mă inspire.

Cea mai mare parte a vieții mele profesionale s-a desfășurat în contexte din Lumea a Treia. Acolo, Biserica în calitate de instituție a trebuit să facă loc alterității culturilor nonoccidentale. Regulile și reglementările erau mai puțin importante și exista un simț mult mai puternic al zidirii Bisericii împreună.

Pentru că sunt femeie, văd modelul instituțional ca fiind profund patriarhal. Simt că nu prețuiește perspectiva feminină asupra lucrurilor. El echivalează loialitatea cu aprobarea sau cu tăcerea. Tot pentru că sunt femeie, privesc cu rezervă claritatea. Am nevoie de complexitatea unei anumite măsuri de haos și întuneric pentru a ajunge la realitate. Afirmațiile morale categorice, potrivit cărora ceva este întotdeauna corect sau întotdeauna greșit, mă fac să mă gândesc: „Ce bine ar fi dacă lucrurile ar fi atât de simple!”

Au existat multe aspecte ale implicării Bisericii în recentul referendum privind divorțul care m-au dezamăgit profund. Întregul demers mergea în direcția opusă celei în care încerc eu să lucrez pentru Biserică în sala de clasă. Înțeleg că preocupările ierarhiei vizează în primul rând menținerea instituției, dar oare așa ar trebui să fie? În timp ce mă străduiesc în fiecare zi - și, credeți-mă, este o strădanie uriașă! - să transmit o anumită înțelegere a mesajului creștin, preocupările mele sunt altele. Cred că instituția Bisericii se va îngriji de ea însăși dacă sufletul Bisericii este viu.

Ceea ce m-a dezamăgit mult în săptămânile dinaintea referendumului a fost sentimentul că s-a pierdut o ocazie extraordinară. Momentul ar fi putut fi folosit pentru a reînvia și, acolo unde era necesar, pentru a trezi credința adulților, de care depind atât de multe. Atenția întregii națiuni fusese mobilizată. Dimensiunea morală a problemei divorțului oferea numeroase posibilități de a predica inima și miezul mesajului creștin. Amvoanele și mijloacele de comunicare erau disponibile. Mi se părea că acesta era momentul pedagogic pe care îl așteptasem.

Dar, vai, dimensiunea credinței, singura care dă sens moralei creștine, deși prezentă într-o anumită măsură, s-a pierdut printre aspectele mai superficiale ale problemei. Îmi imaginez că adulții care erau nedumeriți la începutul dezbaterii erau și mai nedumeriți la sfârșitul ei. Accentul principal pus pe morală, în loc să fie pus pe credință, mi s-a părut că denaturează mesajul creștin. Carul a fost pus înaintea cailor. O chestiune periferică a înlocuit miezul central. Am devenit conștientă de pericolul modelului instituțional al Bisericii atunci când acesta caută mai degrabă să controleze decât să propovăduiască un mesaj spiritual.

Cât de diferite ar fi stat lucrurile dacă, în timpul dezbaterii despre divorț, ierarhia ne-ar fi chemat pe noi, Poporul lui Dumnezeu, să renunțăm la dorința noastră de siguranță și certitudine; dacă ne-ar fi avertizat cu privire la pericolul de a depinde de stat mai degrabă decât de harul lui Dumnezeu; dacă ar fi avut încredere în noi ca adulți asumați creștin și ne-ar fi provocat să ne asumăm riscul de a păși în necunoscut și de a ne încredința viața lui Dumnezeu. Mai presus de toate, dezbaterea ar fi fost cu totul diferită dacă episcopii și preoții ne-ar fi împărtășit ceva din entuziasmul „vieții noi” pe care îl trăiesc personal în fiecare zi, în timp ce merg cu Dumnezeu în mijlocul frustrărilor și dificultăților.

Atunci am fi înțeles mai bine ierarhia, ne-am fi simțit aproape de ea și am fi sprijinit-o cu căldură, pentru că toți am fi simțit că suntem angajați într-un efort comun. Atunci cateheza centrată pe experiență din sala de clasă nu s-ar mai fi simțit izolată.

Pentru noi, creștinii, chemați să ne iubim până și vrăjmașii, ar trebui să fie evident că în căsătorie nu ar trebui să existe divorț. În amintirea cuvintelor lui Iisus, așa cum ne-au fost păstrate în Noul Testament, avem minunate îndrumări pentru fericire și mijloace de apărare împotriva ruperii oricăreia dintre relațiile noastre. Trăim cu credința într-un Dumnezeu iubitor, Care Se îngrijește de toate nevoile noastre. Ni se cere să renunțăm la orice formalism gol, să ne convertim inimile și să fim ca niște copii unii față de alții, fără viclenie și fără prefăcătorie.

Cei care tratează în mod superficial orice relație nu sunt creștini angajați. Ei au dreptul să meargă pe drumul lor; noi, cei care suntem creștini, trebuie să fim lumini strălucitoare, mărturisind responsabilitatea față de Creatorul nostru pentru darul vieții și al iubirii. Oare lumina credinței, a speranței și a iubirii creștine a strălucit puternic în timpul dezbaterii despre divorț? Eu am văzut mai curând un semn de neîncredere în mesajul Evangheliei și o încredere în control. Un model centrat pe experiență ar transmite învățătura „fără divorț” într-un mod pozitiv, prin împlinire și dezvoltare personală și sexuală.

Cea mai mare dezamăgire a mea a fost în domeniul ecumenismului. Pacea pe această insulă și încetarea violenței ar trebui să fie preocuparea noastră creștină principală. Creștinismul se află în prezent sub acuzație. Distanța dintre Biserici este acum mai mare ca niciodată. O abordare diferită - una care părea să fi fost promisă în discuțiile din cadrul New Ireland Forum - ar fi putut contribui foarte mult la nașterea unui creștinism nou pe această insulă. Toate eforturile în această direcție au fost reduse la tăcere. Dacă predarea ecumenismului se limitează la sala de clasă, ea nu duce nicăieri.

Ideea mea este, așadar, că aceste două modele de Biserică, deși cooperează unul cu celălalt, se află prin însăși natura lor în opoziție.

Care model va birui?

Thomas Kuhn, în cartea sa The Structure of Scientific Revolutions (1973), explică modul în care se schimbă cunoașterea științifică. El folosește cuvântul „paradigmă” într-un sens foarte asemănător celui în care eu am folosit cuvântul „model”. „Paradigma” are o anvergură mai mare și se referă la o școală de gândire. De exemplu, modul einsteinian de a gândi știința a creat o paradigmă nouă, care a înlocuit perspectiva newtoniană. A avut loc o nouă schimbare de gândire, care a condus la o nouă interpretare a datelor științifice.

Simt că astăzi se petrece ceva analog în Biserică, în urma unei schimbări similare de gândire în lumea largă. Modelul centrat pe experiență înlocuiește modelul instituțional. Procesul a început la Conciliul Vatican II. În cazul Bisericii, însă, procesul este mai complex, pentru că nu ne preocupă numai schimbarea în sine, ci o schimbare care ne apropie de spiritul fondator al creștinismului. Ce fel de schimbare a inițiat Iisus și cum putem rămâne fideli acelei schimbări în lumea de astăzi?

Este interesant, prin urmare, să vedem ce spune Kuhn despre felul în care se schimbă paradigmele. El afirmă că oamenii care lucrează în interiorul unei anumite paradigme nu sunt conștienți de posibilitățile existente în afara ei. Viața însă este mereu în schimbare și paradigme noi sunt întotdeauna pe cale să apară. Oamenii doresc în mod firesc siguranță și continuă, cât timp este posibil, să-și caute adăpost în vechea paradigmă. Încearcă să-și facă întreaga gândire să se potrivească în ea. Dar, pe măsură ce timpul trece, această gândire devine tot mai puțin eficientă. Când se întâmplă aceasta, spune Kuhn, ei nu mai fac decât o „operațiune de ajustare”. Treptat, se confruntă cu tot mai multe evenimente incompatibile cu punctul de vedere pe care îl susțin. Aceasta înseamnă că noua paradigmă începe să se contureze. La început, ea este asociată doar cu o minoritate de oameni. Întâmpină o mare rezistență și câștigă adepți foarte încet.

Schimbarea de paradigmă a început în catolicism cu mult înainte de Conciliul Vatican II, în anumite zone ale Europei și în Lumea a Treia. Conciliul Vatican II a acceptat-o oficial. Cu toate acestea, provocarea pe care o aduce este adesea privită cu teamă și, în componentele mai instituționalizate ale Bisericii, a existat o rezistență constantă față de schimbarea implicată. Transformarea este încă în desfășurare și, ni se spune, va fi și mai mare pe măsură ce mileniul se apropie de sfârșit. Karl Rahner avertiza că gândirea catolică îngustă nu va mai putea purta minunatul mesaj al creștinismului prin schimbările care vor veni. Mulți prevăd că Lumea a Treia, și nu Europa, se va afla la cârma creștinismului. Aceasta ar conduce la schimbări uriașe. Este deja evident că devenim o comunitate mondială. Auzim ecourile evenimentelor din alte părți.

M-am străduit să arăt că aici, în Irlanda, modelul instituțional și modelul de Biserică centrat pe experiență coexistă și cooperează unul cu celălalt, fără vreun conflict aparent. Permiteți-mi acum să spun că această situație este nereală, dacă nu chiar ipocrită, și că ea face parte din problema irlandeză. Am subliniat de la început că aceste modele diferite pornesc de la mentalități diferite. Ele privesc totul în mod diferit, inclusiv nevoile Bisericii înseși.

Eu, de pildă, consider că situația Bisericii irlandeze este foarte gravă: religia nu face parte dintr-o existență plină de sens; ea nu atinge miezul moral al vieții; tinerii sunt profund înstrăinați. Problema ar putea fi abordată. Pe de altă parte, cei care aparțin modelului instituțional probabil nu vor fi de acord că Biserica se află într-o stare de decădere. Ei se simt liniștiți la gândul că suntem o mare țară catolică și că mulți oameni participă la Liturghie și primesc sacramentele. Ar prefera să nu se confrunte cu o problemă care presupune o schimbare instituțională majoră.

Eu mă pot exprima, dar nu este obligatoriu ca cineva să mă asculte. Atunci devin apatică și mă alătur lungului șir de laici apatici. Ben Kimmerling, într-un articol foarte inspirat din numărul din septembrie al revistei The Furrow, intitulat „Who Speaks for the Laity?” („Cine vorbește în numele laicilor?”), arată că o Biserică lipsită de dialog autentic generează apatie. Întrebarea „La ce bun?” exprimă o coexistență frustrată. Pentru a iniția o schimbare de model, avem nevoie de un dialog care nu se teme de confruntare.

Trebuie să conștientizăm amploarea uriașă a sarcinii care ne stă înainte. Biserica irlandeză nu este instituțională doar în sensul obișnuit al cuvântului. Din motive legate de istoria acestei țări, din vremea Reformei până în prezent, Biserica Catolică și-a dezvoltat rădăcini instituționale cu adevărat foarte adânci. Avem marele avantaj de a dispune acum de o bogăție importantă de informații istorice despre catolicismul irlandez în sinteza profesorului Corish de la Maynooth, The Irish Catholic Experience (1985), și în studiul dr. Dermot Keogh de la U.C.C., The Vatican, Bishops and Irish Politics 1919-1939 (1986). Aceste studii m-au ajutat să înțeleg puțin mai bine Biserica irlandeză de astăzi.

Dar, de când am citit aceste cărți, mă întreb: a influențat în vreun fel spiritul profetic al lui Iisus catolicismul irlandez? Cum le voi spune adolescenților mei ce este Biserica și cum îi voi ajuta să o iubească?

Dacă Biserica nu va trece foarte curând la un model centrat pe experiență, nu va mai exista o problemă a adolescenților în cateheză, pentru că nu vor mai exista adolescenți.

 

Notă despre autoare, în original: Irene Ní Mháille era profesoară de religie la Vocational School, Nenagh. Adresa indicată în articol: 3 Old Birr Road, Nenagh, Co. Tipperary.