Pr. Prof. Ene Braniște — „Glasul Bisericii”, anul XV, nr. 8-9, august-septembrie 1956, pp. 473-483
Notă asupra transcrierii: a fost păstrată ortografia ediției din 1956 (de exemplu: „sînt”, „cînd”, „Romînă”). Au fost înlăturate numai erorile produse de recunoașterea automată a textului; formulările și trimiterile din original au fost păstrate.
Cel dintîi semn al adevăratei vocaţii pentru preoţie şi totodată cea mai puternică dovadă a conştiinţei preotului despre sublimitatea şi reponsabilitatea misiunii sale este curăţia morală şi sfinţenia vieţii sale. Aceasta este de fapt rezultanta sau suma unor virtuţi sau calităţi creştine, care trebuie să împodobească personalitatea oricărui preot. Cîteva din ele sînt enumerate în liniile sumare cu care sfîntul apostol Pavel schiţează discipolului său Timotei chipul adevăratului sacerdot: «Se cuvine deci ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, cuminte, cuviincios, iubitor de streini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de cîştig urît, ci îngăduitor, paşnic, neiubitor de argint, chivernisindu-şi bine casa, avînd copii ascultători cu toată cuviinţa; căci de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?» (I Tim. III, 2-5. Comp. şi tabloul corespunzător din epistola către Tit, I, 5-9).
Aproape toate aceste virtuţi se cer de fapt oricărui bun creştin care vrea să realizeze idealul perfecţiunii morale în lume. Dar preotul trebuie să le aibă şi să le practice într-un grad superior, ca unul care trebuie să fie întruchiparea vie a desăvîrşirii creştine. El trebuie să fie un fel de «campion oficial al virtuţii», cum îl numeşte un pastoralist apusean1. În această privinţă el trebuie să întreacă pe păstoriţii săi aşa cum Saul întrecea prin înălţimea staturii pe toţi ceilalţi evrei (vezi I Împ. X, 23) sau chiar aşa cum se deosebeşte păstorul, fiinţă raţională, de oile sale, lipsite de raţiune, precum spunea Sfîntul Ioan Gură de Aur2.
Vom enumera mai departe cîteva din virtuţile de căpetenie şi însuşirile alese, care trebuie să împodobească chipul ideal al preotului ca păstor şi om.
Cele dintîi virtuţi care trebuie să domine, să inspire şi să caracterizeze personalitatea adevăratului păstor de suflete şi întreaga lui activitate, sînt iubirea de oameni şi devotamentul, spiritul de sacrificiu şi zelul pastoral. Acestea izvorăsc mai ales din inima preotului, alcătuind laturea afectivă a personalităţii sale şi despre ele vom vorbi mai pe larg cu alt prilej. Acum vom vorbi despre alte cîteva calităţi sau însuşiri predominante care sînt de trebuinţă preotului pentru asigurarea succesului misiunii sale pastorale şi care ţin mai mult de intelect şi voinţă.
1. Stăpînirea de sine (înfrînarea, răbdarea, castitatea şi cumpătarea).
Cel mai mare duşman şi obstacol cu care avem de luptat şi pe care trebuie să-l biruim în suişul spre perfecţiune sîntem noi înşine. Putinţa de a ne domina pe noi înşine prin puterea voinţei constituie o prerogativă a fiinţei omeneşti şi totodată semnul ei de nobleţe, prin care omul se ridică deasupra animalelor, stăpînite şi conduse de instinctul orb. Adevăratul «supraom» nu este cel conceput de filosoful german Nietzsche, adică bestia care se ridică, prin forţa brutală, călcînd pe cadavrele celor mai slab înzestraţi pentru viaţă, ci omul care a reuşit să învingă fiara din el şi să se ridice deasupra a tot ceea ce e animalic, josnic, ruşinos şi meschin în fiinţa umană. Oamenii robiţi de patimi şi de instinctele oarbe sînt rămaşi cei mai aproape de animalitate. Cine vrea să conducă pe alţii şi să le fie pildă şi învăţătură trebuie să se biruiască întîi pe sine însuşi, adică instinctele rele, înclinaţiile şi impulsiunile inferioare, animalice şi egoiste, ale eului său. Cel ce n-a omorît în el însuşi sămînţa şi rădăcina păcatului nu poate propovedui altora virtutea. Cine nu se poate înfrîna pe sine nu poate fi pildă de înfrînare altora, ci este trestie bătută de vînt, după cum spune Mîntuitorul (Mat. XI, 7; Luca VII, 24).
«Nu-i mică primejdie, dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu şi oameni..., mai înainte de a domina cît mai mult materia, de a-ţi curăţi bine cugetul şi a te apropia de Dumnezeu mai mult decît oamenii de rînd», scrie Sfîntul Grigore de Nazianz3. Aşa de ex., preotul nu trebuie să se lase biruit niciodată de patima mîniei sau de violenţă în raporturile sale cu enoriaşii. Mai întîi pentru că el trebuie să dea pildă de răbdare şi stăpînire de sine şi al doilea pentru că mînia întunecă mintea şi îl poate împinge la vorbe, acte sau atitudini necugetate şi violente, care ar putea să provoace ceartă şi scandal, ură şi adversitate din partea enoriaşilor. Mîntuitorul ne avertizează că «oricine se mînie asupra fratelui său în deşert, vinovat va fi judecăţii. Şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vinovat va fi soborului; iar cine va zice: nebunule, vinovat va fi de gheena focului» (Mat. V, 22). Sfîntul apostol Pavel scrie: «Să nu apună soarele peste mînia voastră...» (Efes. IV, 26).
Iuţimea, mînia şi patima oarbă sînt totdeauna răi sfătuitori. Ele aduc proaste servicii oricărui om şi cu atît mai mult preotului. «Un suflet furios aduce sieşi şi celor din jurul său mare nefericire», zice Sfîntul Ioan Gură de Aur. Căci, continuă el, «nimic nu turbură deplina curăţire a minţii şi limpezime a gîndurilor ca mînia neînfrînată care izbucneşte cu mare furie. Căci aceasta, spune Sfîntul Duh, pierde şi pe cei înţelepţi (Proverbe XV, 1). Ochiul sufletului este întunecat în mînie ca într-o luptă pe timp de noapte cînd nu mai poate deosebi pe prieteni de duşmani, nici pe cei nemeritoşi dintre cei meritoşi... Căci din mînie curg cu uşurinţă şi vrăjmăşiile zadarnice şi ura neîntemeiată... Sub uriaşa furtună a patimilor, sufletul îşi pierde temelia, neavînd cum să-şi întărească puterea de a se împotrivi unei asemenea dorinţe»4.
Alături de alte calităţi şi virtuţi, îndelungă-răbdarea, o altă faţă a stăpînirii de sine, este tot atît de necesară preotului ca şi pîinea cea de toate zilele. Ea întăreşte sufletul în faţa necazurilor, făcîndu-ne să le suportăm mai uşor. Înarmîndu-se cu răbdarea şi stăpînirea de sine, preotul trebuie să întrebuinţeze totdeauna bunătatea şi blîndeţea, evitînd cu toată grija orice motiv de supărare, mînie, ceartă sau discuţie care ar putea să strice şi să învenineze bunele raporturi dintre el şi enoriaşii săi. Preotul iubitor de ceartă, gîlceavă şi scandal, e unealtă a diavolului, nu slujitor al lui Dumnezeu (comp. Efes. IV, 1-2 şi Col. III, 12-14). El risipeşte turma şi o dezbină, în loc să o adune şi să o împace. Un adevărat creştin şi cu atît mai mult preotul nu va răspunde niciodată cu cuvinte grele, cu răceală, indiferenţă sau ostilitate, celor ce-i fac rău. Va răspunde mai de grabă cu dragoste şi blîndeţe la ură şi violenţă, cu bunătate şi iertare la răutate şi răzbunare, cu mărinimie şi nobleţă la josnicie şi micime. Va binecuvînta pe cei ce îl blesteamă şi nu se va lăsa niciodată biruit de rău, ci va birui răul cu binele, precum ne îndeamnă sfîntul apostol Pavel (Rom. XII, 14, 21. Comp. şi I Petru III, 9). «Mîhnit, el nu poate da curs mîniei; lovit, el nu se răzbună, jignit, el nu insultă; cînd trebuie să se supere, el se supără cel din urmă şi cel mai puţin; el nu poate rosti cuvinte ordinare, vulgare, înjurături, ocări, ameninţări, nimic din ceea ce spurcă şi compromite pe creştin şi pe el ca slujitor al Domnului. El trebuie să întreacă în răbdare, înţelepciune şi delicateţă pe toţi oamenii»5.
2. Cumpătarea.
Autodisciplina pe care o impune stăpînirea de sine se manifestă în fapt mai ales prin cumpătare. Preotul se cade să fie cumpătat, chibzuit şi măsurat în toate: în vorbire, în ţinută, în îmbrăcăminte, dar mai ales la mîncare şi băutură. Între altele, sfîntul apostol Pavel cere episcopului (deci şi preotului) să fie «nebeţiv şi înfrînat» (I Tim. I, 7, 8). Dacă lipsa de măsură sau necumpătare în mîncare şi băutură sînt condamnabile la orice laic, la preot ele sînt deadreptul dezgustătoare. Preotul lacom şi beţiv e o permanentă pricină de scandal şi de sminteală pentru enoriaşii săi.
Sînt, mai ales la ţară, prilejuri şi practici religioase, la care preotul e invitat adesea să mănînce şi să bea cu enoriaşii lui. Aşa sînt de ex., parastasele cu pomeni pentru cei morţi, mesele de la nunţi şi onomastici, mersul cu botezul, etc. În asemenea ocazii refuzul total al preotului poate fi interpretat ca lipsă de atenţie, ca mîndrie sau răceală. De aceea unii preoţi preferă o popularitate rău înţeleasă şi deplasată, trecînd măsura mai ales la băutură, gustînd din toate paharele şi din toate felurile de băutură care li se îmbie. «S-a făcut preotul ca şi poporul», zice proorocul Ozea (IV, 9). În toate ocaziunile de acest fel preotul trebuie să dea pildă de înfrînare şi de cumpătare şi să impună măsură înclinării spre abuz a celorlalţi, «ridicînd pe cei din jurul său la sine prin virtute, iar nu să alunece la dînşii în viţiu»5bis.
3. Înţelepciunea, tactul şi prudenţa.
Din cununa de virtuţi cu care personalitatea preotului se cade să fie împodobită nu trebuie să lipsească înţelepciunea, tactul şi prudenţa. Acestea sînt de obicei roada unei maturităţi de cugetare sau a unei îndelungate experienţe, care vine odată cu vîrsta înaintată; ele ne sînt necesare chiar de la începutul activităţii noastre şi le putem căpăta ca învăţături din experienţa înaintaşilor noştri sau a celor mai în vîrstă ca noi, ori din simţul de prevedere şi de justă cîntărire a realităţilor, care nu trebuie să ne părăsească niciodată.
Mîntuitorul însuşi sfătueşte pe sfinţii Săi apostoli: «Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blînzi (simpli) ca porumbeii...» (Mat. X, 16). Iar sfîntul Ioan Gură de Aur recomandă: «Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la minte, să fie înzestrat cu mii de ochi din toate părţile, pentru că el nu trăieşte numai pentru sine, ci şi pentru o atît de mare mulţime de popor»6.
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa îi sînt necesare preotului mai ales din pricina antagonismului veşnic dintre ideal şi realităţi7. Nicăieri ca în preoţie nu ne izbim mai des şi mai dureros de acest conflict dramatic dintre sublimitatea idealului şi asprimea sau mizeria realităţilor. Idealul adevăratului preot năzuieşte şi urcă spre sfinţenia raiului, dar realităţile cu care el e nevoit să lupte coboară adesea pînă în străfunduri de infern. În sufletul şi în misiunea preotului se întîlneşte şi se luptă adîncul şi necurăţia iadului cu înălţimea şi puritatea cerului. Antinomice în sine, ideal şi realitate se întîlnesc în sufletul preotului, care trebuie să lupte cu amîndouă, năzuind a le pune de acord. «Aceasta este raţiunea şi necesitatea preotului: să lupte pentru ideal cu realităţile»8. Fără să uite idealul, al căruia reprezentant şi purtător este, el e dator să ţină seama şi de realităţi, de condiţiile în care lucrează, de posibilităţile care îi stau la îndemînă, etc. Preotul trebuie să fie idealist şi realist în acelaşi timp: iubirea, devotamentul şi entuziasmul pentru misiunea lui îi nutresc idealismul, iar înţelepciunea, tactul şi prudenţa îi ajută să vadă realităţile şi să ţină seama de ele. Cu ochii aţintiţi spre azurul idealului, el nu trebuie să uite pămîntul pe care stă cu picioarele.
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa preotului sînt menite să corecteze, să atenueze şi să contrabalanseze excesul de idealism, sau idealismul incorigibil care ne-ar putea împinge la greşeli de tactică sau la acte necugetate şi costisitoare, care ar putea compromite sau zădărnici definitiv idealul nostru. Suişul spre ideal este, fără îndoială, presărat cu spini, cu arşiţe şi cu furtuni şi nu se poate face fără poticniri, căderi şi sîngerări. Preotul înzestrat cu înţelepciune, cu tact şi prudenţă, nici nu ignorează, nici nu subapreciază aceste greutăţi, dar nici nu le exagerează, nu le supraevaluează şi nu se sperie de ele: le prevede, le recunoaşte, nu le sfidează, ci le cîntăreşte just; e conştient dar nu înfricoşat şi nici disperat de toate greutăţile drumului pe care s-a angajat şi de toate sacrificiile ce se cer pînă la capătul lui. El ştie să păstreze totdeauna echilibrul just dintre ideal şi realităţi; fără să sacrifice idealul, îl urmăreşte cu tenacitate şi perseverenţă, dar şi cu hotărîre şi răbdare, fără să neglijeze sau să braveze realităţile, fără jertfe şi temerităţi zadarnice şi inutile. Căci dacă lipsa de zel face preoţia neroditoare, excesul de zel poate fi adesea păgubitor, atunci cînd compromite succesul întrebuinţînd mijloace neadecvate sau activînd în momente şi condiţii nefavorabile. Mîntuitorul condamnă de exemplu excesul de zel al sfîntului apostol Petru, cînd acesta scoate sabia în grădina Ghetsimani; căci gestul, oricît de eroic în aparenţă, în fond era zadarnic.
Înţelepciunea şi simţul realităţii ne ajută să prevedem în programul nostru de activitate pastorală tot ceea ce poate contribui la atingerea idealului, ne indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea misiunii noastre şi care duc mai deadreptul la ţintă şi totodată ne ajută să ne alegem momentul cel mai nimerit pentru a acţiona; iar tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci cînd par de netrecut şi să evităm eforturile inutile şi risipa zadarnică de energie. Ele ne învaţă să cedăm la nevoie, să aşteptăm cu răbdare şi încredere momente şi împrejurări mai favorabile, pentru a continua lupta cu mai multe şanse, sau pentru a relua de la capăt drumul întrerupt pentru o clipă. Înţelepciunea ne învaţă că idealul nu se poate realiza în întregime dintr-o dată, aşa după cum vrem noi. Tactul şi prudenţa ne învaţă ca în lupta cu realităţile să ne mulţumim cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe şi succese mici, dar din a cărora sumă se fac lucrurile mari.
Dar înţelepciunea, tactul şi prudenţa îi sînt necesare preotului nu numai în lupta cu piedicile şi greutăţile ce i se pun în cale, ci şi pentru a preîntîmpina şi a evita cu ajutorul lor răutatea, viclenia şi făţărnicia unora. Idealismul, zelul şi entuziasmul nostru, buna noastră credinţă, sinceritatea şi bunăvoinţa noastră se pot izbi şi pot fi dezamăgite, decepţionate sau înşelate, mai ales la începutul carierei noastre, nu numai de asprimea şi mizeria realităţilor, de diverse obstacole şi greutăţi, ci şi de reaua credinţă, duplicitatea sau făţărnicia unora dintre credincioşii noştri. Înţelepciunea şi prudenţa ne ajută să le prevedem şi să le evităm, să le combatem sau să le anihilăm.
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa preoţească nu sînt însă tot una cu diplomaţia, abilitatea, prefăcătoria sau şiretenia, care cochetează cu imoralitatea şi urmăresc salvarea sau satisfacerea intereselor noastre personale sau pămînteşti; înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină care are în vedere interesele supreme ale Evangheliei şi ale Bisericii şi care îl face pe preot, în calitatea lui de conducător în treburile religioase, să nu se vîre în mijlocul primejdiei, atunci cînd nu e nevoie şi cînd interesele Bisericii şi regulile strategiei duhovniceşti îl cer mai de grabă în afara focului luptei. Cazul sfîntului Ciprian, episcopul Cartaginei (†258), e grăitor în această privinţă. Atunci cînd a izbucnit persecuţia împăratului Deciu împotriva creştinilor (250), el a găsit că e mai prudent să se retragă undeva pînă va trece focul persecuţiei, decît să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia persecutorilor asupra Bisericii sale.
4. Tenacitate şi stăruinţă.
Preotul este reprezentantul şi purtătorul unui ideal înalt şi sublim: acela de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu şi a-i aduce pe calea perfecţiunii. Orice ideal cere însă sacrificii pentru împlinirea lui şi impune multă tărie şi stăruinţă, tenacitate şi perseverenţă în urmărirea lui.
Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări iar suişul spre perfecţiune nu este o linie dreaptă, ci un drum în zig-zag sau în serpentină, punctat nu numai de biruinţe şi succese, ci şi de înfrîngeri, îngenuncheri şi poticniri. Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrînt de piedicile, greutăţile şi necazurile întîlnite în cale, ci să tindă mereu înainte, printre greutăţi şi piedici, spre ţinta de atins9. «Cine a pus mîna pe plug şi se uită înapoi, acela nu e vrednic de împărăţia lui Dumnezeu», a spus Mîntuitorul (Luca IX, 62). În această privinţă, sfîntul Ioan Gură de Aur ne dă ca pildă pe pescari, care — spune el — «chiar dacă şi-au aruncat de mai multe ori mrejele şi n-au prins nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea lor; cu atît mai mult trebuie să facem noi aceasta. Căci iată ce se petrece: de multe ori se întîmplă ca prin învăţătura neîntreruptă, sămînţa căzută să taie aşa zicînd patima care copleşeşte sufletul omului; fiindcă cel ce aude acelaşi lucru de mai multe ori, pînă la urmă va simţi o înrîurire oarecare, căci nu este om care auzind ceva necontenit, să nu simtă şi oarecare schimbare. Este posibil ca, tocmai atunci cînd urmează ca cineva să simtă o prefacere înspre bine, să zădărnicim toată truda noastră prin întreruperea rîvnei de a da învăţătură altora. Are loc acelaşi lucru care se petrece cu un cultivator nepriceput, care răsădind o viţă de vie, o sapă numai în primul an, iar în anul al doilea şi al treilea, fără a o mai săpa, caută să culeagă numai roadele; şi trecînd trei ani fără să aibă vreun folos, în al patrulea an, adică tocmai atunci cînd ar fi putut obţine roadele ostenelilor sale, deznădăjduit, o lasă în paragină»10.
Apostolatul preoţesc este o continuă luptă; nu trebuie deci să depunem armele de la prima piedică sau de la prima neizbîndă, şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este adesea nu rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrînte. Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate cîştiga la sfîrşit, chiar în ciuda aparenţelor contrarii de la început. «Războaiele se poartă uneori în istorie de generaţii întregi... în şir, pînă să se ajungă a se defini hotărît balanţa într-o parte. Aceasta, cu atît mai mult în materie de cucerirea sufletului. Natura păstoririi sufletelor reclamă uneori sforţări de o viaţă întreagă de preot, un eşafodaj şi o înlănţuire de acţiuni şi de energie, pentru a se ajunge să se recolteze un succes precis, tocmai la capătul unei vieţi de om ori, poate, nici atunci»11. Preotul nu trebuie să se descurajeze de insuccese, să nu le lase înfrînt de greutăţi şi să nu-şi piardă niciodată încrederea şi speranţa în biruinţa binelui. «Datoria celui în slujbă adevărată este să o cunoască, să o voiască şi să nu dispereze. Să stea cu hotărîre, cu clară vedere, cu tact şi cu credinţă la postul său. Să fie pregătit oricînd pentru furtună, să ştie a lua de la cap lucrul stricat, să poată aduna iarăşi cele risipite... Idealul nu este ceva ce se realizează total, global, dintr-o dată. El presupune o acţiune cu durată, servită de o voinţă tenace şi neclintită de la ceea ce se ştie datoare. Orice biruinţă smulsă veacului, orice lucru îndreptat, orice nobilă năzuinţă înfăptuită valorează cît împlinirea unui ideal. Un suflet mîntuit, un viţiu desrădăcinat, virtutea înmulţită, credinţa sporită, o faptă bună după alta dau satisfacţii de o viaţă. În ele, idealul triumfă pas cu pas asupra realităţii... Împrejurări protivnice pot să zădărnicească parte din lucrul tău, te pot opri şi nemulţumi pentru un timp. Nu pregeta şi nu cîrti. Drumul tău nu se opreşte la ele, ci duce peste ele sau pe lîngă ele, mai departe»12.
Conştiinţa clară a măreţiei idealului pentru care luptă, credinţa în nobleţea luptei şi a misiunii lui, încrederea neştirbită şi nezdruncinată în biruinţa binelui prin puterea Aceluia care ne-a trimis în lume, nu trebuie să-l părăsească niciodată pe preot. «Pentru că oricine vine de la Dumnezeu biruieşte lumea şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră», zice sfîntul Ioan evanghelistul (I Ioan, V, 4). Îndeosebi preoţii mai tineri nu trebuie să se lase influenţaţi de şoaptele defetiste ale unora dintre preoţii mai în vîrstă şi rataţi, care au pierdut încrederea în ideal şi vorbesc de zădărnicia strădaniilor preoţeşti, privind cu ironie pe cei ce-şi iau în serios misiunea. Fără încredere şi speranţă în nobleţea cauzei binelui şi în biruinţa lui finală asupra răului nu se poate face nimic bun în lume.
5. Seriozitate.
În general este necesar, ba chiar obligatoriu pentru preot să-şi supravegheze cu atenţie conduita sa în viaţa civilă, socială şi familiară. Ţinuta şi comportarea preotului în manifestările sale publice şi particulare trebuie să se caracterizeze întotdeauna prin seriozitate şi demnitate. Bineînţeles că nu înţelegem prin aceasta o gravitate exterioară, afectată, adică acea ţinută studiată şi rigidă, acea poză sau mască de împrumut, care e menită să ascundă sterilitatea sau slăbiciunea spiritului şi care în general displace sau provoacă rîsul şi ironia. E vorba de o seriozitate naturală, o cuviinţă şi măsură în toate, care izvorăşte dinlăuntrul fiinţei noastre, adică din sentimentul sincer şi adînc al responsabilităţii preoţiei.
Această însuşire este impusă preotului prin însăşi situaţia şi rolul său în mijlocul lumii. Un preot conştient de importanţa sarcinii pe care o poartă pe umeri, conştient de gravitatea şi de răspunderile ei, nu se poate comporta ca oricare dintre oameni. În tot ce face şi spune, el trebuie să pună pecetea seriozităţii, a gravităţii şi a demnităţii unui adevărat slujitor al Domnului. În toate împrejurările el trebuie să rămînă reprezentant şi slujitor al lui Hristos, al Aceluia pe Care nimeni nu l-a văzut vreodată rîzînd, dar plîngînd adesea, precum Îl caracterizează portretul anonim atribuit lui Publius Lentulus. În orice situaţie şi împrejurare, el trebuie să se poarte aşa cum s-ar fi purtat Hristos însuşi. «Preotul să nu uite niciodată că este preot, în orice situaţie s-ar găsi. Viaţa sa particulară, socială, nu poate fi detaşată de calitatea lui de slujitor al sfîntului altar. El este preot la săvîrşirea celor sfinte şi îşi păstrează această calitate şi în familie şi în orice relaţii sociale»13. Să nu uite niciodată preotul că el nu se poate purta ca toţi ceilalţi oameni; ca preot şi păstor, el vorbeşte şi acţionează nu în numele său personal, ci al lui Dumnezeu, al Căruia reprezentant şi slujitor este. Prin tot ceea ce face sau spune, el angajează deci pe Dumnezeu însuşi şi Biserica. Recomandaţia făcută de sfîntul apostol Pavel tuturor creştinilor din timpul său: «Tot ce faceţi cu cuvîntul sau cu lucrul, toate să le faceţi întru numele Domnului Iisus...» (Col. III, 17), este cu atît mai obligatorie pentru preoţii din toate timpurile.
Seriozitatea şi demnitatea trebuie să caracterizeze deci atît vorba cît şi ţinuta sau purtarea preotului, în tot timpul vieţii sale. Ea este dovada şi expresia respectului pe care preotul însuşi îl acordă misiunii sale. De aceea, între calităţile cerute chipului model de episcop, pe care îl descrie sfîntul apostol Pavel, este şi aceea de a fi «treaz, cuminte şi cuviincios» (I Tim. III, 2) sau «cuminte, drept, cuvios» (Tit I, 8), adică însuşiri care se reduc la seriozitate. Afară de sfinţenie, nimic nu contribuie mai mult la creşterea şi menţinerea prestigiului preotului în parohie decît o ţinută consecvent demnă şi serioasă; şi, dimpotrivă, nimic nu păgubeşte mai mult prestigiului preoţesc decît lipsa de seriozitate. Atitudinile frivole, uşuratice, de bufon sau de măscăriciu, glumele şi vorbele neserioase nu cadrează cu gravitatea misiunii preoţeşti şi compromit pe preot în ochii credincioşilor. Pe cît de mult e respectat şi cinstit un preot care se respectă pe sine însuşi, pe atît de mult e desconsiderat un preot neserios. «Respectul este datorit preotului, necondiţionat, pentru harul şi slujirea sa, dar pentru oameni el trebuie agonisit şi meritat prin vrednicie personală. Pentru că omul din preot poate compromite pe preot; ca să fie respectat preotul, trebuie să se facă respectat şi omul care este preotul»14.
E ştiut că preotul învaţă nu numai prin ceea ce propoveduieşte în biserică, ci şi prin viaţa şi comportarea sa în societate. Felul de purtare şi manierele preotului pot exercita o puternică înrîurire educativă asupra enoriaşilor; aceştia aşteaptă de la păstorul lor să le fie model şi învăţător chiar şi în această lature. De aceea «preotul trebuie să aibă grijă ca prezenţa şi cuvîntul lui să fie totdeauna edificatoare pentru credincioşi în orice loc şi împrejurare s-ar găsi, fie în scop pastoral, fie în interes personal»14bis.
Seriozitatea preotului se manifestă nu numai prin felul de purtare, prin îmbrăcămintea şi manierele lui, ci şi prin sobrietatea lui în vorbire. Precum zice Fericitul Ieronim, slujba preoţească cere ca preotul să-şi păstreze în castitate (curăţie) nu numai ochii, ci şi limba15. Un preot serios şi demn nu vorbeşte mult şi de prisos, nu flecăreşte zadarnic şi nu glumeşte decît puţin. Cuvîntul lui e măsurat, chibzuit, şi de aceea, cu greutate. «Cuvîntul vostru să fie: da, da şi: nu, nu; iar ce este mai mult decît acestea, de la cel rău este» (Mat. V, 37). Să nu uite preotul că «din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi» şi că «pentru orice cuvînt deşert pe care-l vor grăi oamenii vor da seamă în ziua judecăţii» (Mat. XII, 36-37).
Cuvintele de mînie, de ocară, de batjocură sau de ruşine, cuvintele cu două înţelesuri, înjurăturile sau blestemele nu au ce căuta în gura şi în vocabularul preotului. «Niciun cuvînt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai ce este bun spre zidire după trebuinţă...; şi nici vorbe de ruşine şi vorbe proaste sau glume, care nu se cuvin, ci mai de grabă mulţumire» (Efes. VI, 29 şi V, 4). Cum va rosti preotul cuvinte de ocară şi de ruşine cu gura cu care se roagă şi sfinţeşte Sfintele Daruri? Cum vor ieşi blesteme şi înjurături din gura care se cuvine numai să laude şi să binecuvinteze pe Dumnezeu? Gura preotului trebuie să fie oracolul lui Dumnezeu, iar nu al stricăciunii şi al corupţiei. Pentru el mai ales e valabil îndemnul pe care sfîntul apostol Pavel îl adresa tuturor creştinilor: «Cuvîntul lui Hristos să locuiască întru voi din belşug, învăţîndu-vă între voi în toată înţelepciunea, cu psalmi şi cu cîntări de laudă şi duhovniceşti...» (Col. III, 16). Sau, precum zice un distins pastoralist al nostru, «preotul nu poate umbla cu două dicţionare: unul în cele bisericeşti şi altul în relaţiunile sale de cetăţean»16.
Preotul este deci dator să-şi supravegheze bine vorbirea, pentru că orice cuvînt al lui poate, după caz, să zidească sau să dărîme, să jignească şi să ofenseze sau, dimpotrivă, să mîngîie şi să vindece răni, poate să înstreineze sau, dimpotrivă, să cîştige sufletele. «Cuvîntul vostru să fie totdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia» (Col. IV, 6). Un singur cuvînt al preotului, spus la vreme de cumpănă sau la momentul potrivit, poate avea ecouri şi consecinţe incalculabile în inimile şi în viaţa enoriaşilor lui.
6. Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud însă simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea sau bunăvoinţa şi delicateţea în maniere.
Preotul nu trebuie să adopte atitudini căutate sau studiate, forţate şi artificiale, ci să se poarte cu acea simplitate şi naturaleţă care izbucneşte din adîncul firii fiecăruia şi care merge deadreptul la inimă. Bunătatea, blîndeţea şi bunăvoinţa trebuie să transpire din toată înfăţişarea, din toate faptele şi vorbele lui, precum ne sfătuieşte sfîntul apostol Pavel: «Bunătatea voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor» (Filip. IV, 5). Pe cît de mult respinge şi displace un chip mohorît şi posac, o figură încruntată, o privire aspră sau înfumurată, tonul distant, indiferent sau rece, vorba răstită sau neprietenoasă, pe atît atrage şi cîştigă inimile o faţă veşnic senină şi luminată de un surîs binevoitor şi dulce, o atitudine prietenoasă şi cordială, o vorbă caldă şi blîndă. Nu degeaba spune proverbul popular că «vorba dulce mult aduce», sau, cum spune înţelepciunea orientală: «Mai repede şi mai uşor cîştigi ceva cu un surîs decît cu vîrful spadei».
Bunele maniere, o oarecare delicateţă şi distincţie în atitudine, în îmbrăcăminte şi în purtarea cu toată lumea, sînt calităţi cerute preotului în calitatea lui de creştin model şi totodată pedagog sau educator al turmei sale. Ele nu numai că ridică persoana preotului şi tot corpul preoţesc în stima, consideraţia şi respectul credincioşilor, dar pot aduce şi imense foloase în pastoraţie, ele fiind un mijloc sigur de a cîştiga simpatia, admiraţia şi iubirea credincioşilor17.
7. Familiaritatea.
Seriozitatea şi sobrietatea în atitudine şi comportare nu exclud o altă însuşire care s-ar părea diametral opusă faţă de acestea şi anume familiaritatea. Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un părinte faţă de copiii săi. Un cuvînt potrivit la întîlnirea cu fiecare, în loc de a-l lăsa să treacă cu un simplu salut convenţional; o întrebare privitoare la sănătate, la familie sau la interesele personale; un sfat sau un îndemn folositor, într-un cuvînt orice formă de relaţiuni care ar putea demonstra grija permanentă şi atenţiunea sinceră a păstorului faţă de păstoriţii săi, sînt lucruri menite să creieze acea apropiere şi legătură sufletească între păstor şi turmă, care contribuie într-o largă măsură la succesul pastoraţiei18.
Familiaritatea nu înseamnă însă sacrificarea demnităţii sau căderea în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău înţeleasă cu oricine, numai pentru a fi pe placul tuturor. Se cere sfinţiţilor slujitori oarecare discreţie şi rezervă faţă de tot ceea ce le-ar putea micşora sau scădea prestigiul în ochii lumii. Mai puţină familiaritate şi intimitate cu cei ce nu ştiu să respecte preoţia. Pentru aceasta preotul are datoria de a evita locurile sau situaţiile care i-ar putea ştirbi prestigiul sau l-ar compromite. El trebuie să-şi aleagă cu multă băgare de seamă relaţiile sociale şi pe prietenii intimi, pentru că tovărăşiile rele strică şi obiceiurile bune (comp. I Cor. XV, 33).
8. Modestie, smerenie.
Din buchetul de virtuţi şi calităţi creştine care trebuie să împodobească chipul ideal al preotului, nu poate lipsi modestia şi smerenia. «Îmbrăcaţi-vă în smerenie, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mîndri, pe cînd celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă deci sub mîna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit» (I Petru V, 5; comp. şi Mat. XXIII, 12; Iacob IV, 6, 10). Nimic mai respingător şi mai păgubitor pentru orice om şi cu atît mai mult pentru preot, decît trufia, orgoliul şi vanitatea. Acestea îi atrag antipatia, dispreţul sau chiar ura enoriaşilor. Dimpotrivă, prin modestie şi smerenie, el cîştigă sigur simpatia, respectul şi dragostea acestora. Adevăratul preot, care vrea să fie slujitor şi imitator vrednic al Păstorului celui Mare, nu poate fi decît modest şi smerit, aşa cum a fost şi Acela: «Învăţaţi-vă de la mine, că sînt blînd şi smerit cu inima...» (Mat. XI, 29).
Dar niciuna dintre virtuţile creştine nu se poate falsifica sau simula mai uşor decît smerenia. Există şi o smerenie nesinceră, simulată, prefăcută, ca aceea a fariseilor pe care îi biciuia cu cuvinte de foc Mîntuitorul. O asemenea smerenie aparentă sau de circumstanţă este mai de grabă ipocrizie, făţărnicie şi ea nu are ce căuta în viaţa şi în ţinuta preotului. De la acesta se cere o smerenie sinceră şi de fond, izvorîtă din adîncul inimii şi al convingerilor sale intime, o smerenie care nu exclude niciodată demnitatea persoanei umane. Ea se vede din întregul fel de a fi al preotului: din înfăţişarea, din purtarea şi din vorba sa. Preotul cu adevărat smerit şi modest nu umblă după ranguri şi onoruri cînd le merită, nu-i plac laudele altora chiar cînd sînt îndreptăţite şi nici lauda de sine, nu se îngîmfă cu calităţile, realizările şi meritele sale oricît ar fi ele de mari şi de multe, nu se revoltă la eventualele provocări, jigniri sau ofense ce i se aduc, etc.
9. Preotul trebuie să fie în general un om de caracter, un om de omenie, un om de atitudine hotărîtă şi rectilinie.
Cinste, corectitudine şi consecvenţă în atitudini şi purtare, ţinerea sau respectarea cuvîntului dat, etc., sînt însuşiri care trebuie să caracterizeze pe orice bun creştin şi în primul rînd pe preot. Ele sînt necesare preotului nu numai ca om, în relaţiile sale sociale, ci şi ca păstor; preotul cinstit, corect şi consecvent în faptele şi purtările sale cîştigă şi păstrează stima, respectul şi mai ales încrederea păstoriţilor săi, fără de care succesul pastoraţiei este compromis.
Pr. Prof. ENE BRANIŞTE
NOTE (conform originalului)
1. V. Lithard, Précis de Théologie pastorale, Paris 1930, p. 34.
2. Despre preoţie, cartea II-a, cap. 2.
3. Despre fugă, cap. 91.
4. Despre preoţie, cartea III-a, cap. 13 şi 14, trad. rom. de Pr. Ar. Geamănu, Craiova 1941, p. 70.
5. Prof. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, art. în rev. «Studii Teologice», an 1952, nr. 3-4, p. 172.
5 bis. Pr. P. Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti 1934, p. 168.
6. Despre preoţie, III, 12, trad. rom. cit., p. 68.
7. Vezi pentru aceasta Prof. T. M. Popescu, Ideal şi realităţi, în rev. «Raze de lumină», an. 1933, nr. 1, p. 3-8.
8. Prof. T. M. Popescu, art. cit. supra, p. 5.
9. Comp. Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 119.
10. Com. la Ep. II Tim., Migne, P.G., t. LXII, col. 632.
11. Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 120.
12. Prof. T. M. Popescu, Ideal şi realităţi, în rev. cit., p. 6-7.
13. Prof. Diac. O. Bucevschi, Purtarea morală a preotului, art. în rev. «Mitropolia Olteniei», an. 1955, nr. 5-6, p. 58.
14. Prof. T. M. Popescu, Preotul văzut de credincioşi, art. în rev. «Biserica Ortodoxă Romînă», an. 1955, nr. 10, p. 905.
14 bis. Idem, ibidem, p. 903.
15. Epist. XXIII ad Nepotianum.
16. Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 175-176.
17. Recomandări utile în legătură cu bunele maniere preoţeşti în diferite cazuri şi împrejurări date, se găsesc în Călăuza preotului în viaţa şi activitatea sa zilnică, Prelucrare şi alcătuire de Pr. Aur. Tăutu, Suceava, 1918.
18. Comp. Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 127-128.
Sursa scanată: „Glasul Bisericii”, anul XV, nr. 8-9, august-septembrie 1956.
.png)
