De
câte ori trec pe la Mănăstirea
Timișeni Șag, mă
opresc și la mormântul Părintelui
Ioan Negruțiu. În liniștea
acelui loc, printre cruci simple și flori așezate
cu smerenie, simți că
te afli înaintea unei
vieți care a ars ca o candelă
în vremuri de întuneric. Părintele
Ioan Negruțiu – un sfânt, un martir al temnițelor
comuniste –
rămâne
pentru noi chipul viu al credinței care nu s-a frânt sub povara
suferinței.
Viața
lui a fost o minune de rezistență și
credință: a îndurat iadul închisorilor
de la Aiud și Gherla timp de 16 ani și
a ieșit de acolo fără
pic de ură în
suflet. Deși a fost torturat, s-a rugat neîncetat pentru
prigonitorii săi, convins că doar prin
iubire și iertare omul își poate salva sufletul. După
eliberare, a devenit „doctor
de suflete”
pentru mii de oameni; cei care îi
treceau pragul plecau cu o pace pe care nu o puteau explica în cuvinte.
Părintele
Ioan Negruțiu ne-a arătat că
sfințenia înseamnă
să rămâi bun într-o lume
crudă, să alegi crucea
în locul
compromisului și să transformi
suferința în rugăciune.
Destinul său, marcat de prigoană,
refuzul eliberării din lagăr pentru a rămâne alături
de frații de suferință și
o neclintită fidelitate față de Hristos,
este mărturia unei generații
care „și-a
pus viața pentru apărarea credinței
și a sufletului românesc”.
În
rândurile care urmează se conturează
portretul acestui mărturisitor al secolului XX – preot,
profesor, duhovnic și martir –, a cărui
viață rămâne o lecție
de demnitate, curaj și iubire jertfelnică.
Veșnică să-i
fie pomenirea!
Preotul care a refuzat să
fie scos din lagăr
Preotul
Ioan Negruţiu face parte din generaţia care „a hotărât să-şi pună viaţa pentru
apărarea credinţei şi sufletului românesc”, generaţie care a fost „martirizată
de comunişti după înstăpânirea lor deplină în România”.
Reconstituirea
profilului său duhovnicesc, teologic şi intelectual numai pe baza puţinelor
documente păstrate în arhiva Centrului nostru Eparhial şi a sumarelor
informaţii publicate până acum este destul de dificilă, atât timp cât nu sunt
cunoscute momentele dramatice ale suferinţelor, privaţiunilor şi umilinţelor
trăite în temniţele comuniste.
În
acest scop, o documentare riguroasă în arhiva Consiliului Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii ar fi mai mult decât necesară.
Născut
la 9 iulie 1915, în satul Borşa, comuna Săcădat, judeţul Bihor, din părinţii
Simion şi Floarea, agricultori, Ioan Negruţiu s-a confruntat, de la vârsta cea
mai fragedă, cu greutăţile vieţii pământeşti. Potrivit propriei mărturisiri,
încă de la naştere, a fost firav şi bolnav, aşa încât pe la vârsta de trei luni
i s-a pregătit sicriul. Dumnezeu a avut însă un plan cu el şi i-a rânduit să-L
slujească, să propovăduiască Evanghelia şi să arate oamenilor „cărarea
Împărăţiei”.
Rămaşi
orfani de mamă şi apoi de tată, cei cinci copilaşi ai familiei Negruţiu au
crescut sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi sub oblăduirea plină de
dragoste a surorii mai mari. „Locuinţa de la marginea satului nu era deloc
înstărită: „Într-o seară am găzduit un cerşetor orb. Am împărţit cu dânsul
ţolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu
supa de bolovan, am fi avut şi noi cu ce să ne cinstim oaspetele care, surprins
de o sărăcie şi mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte”, povestea
părintele unor apropiaţi.”
Clasa
I primară a frecventato în satul natal, însă, din pricina sărăciei, a mers la
şcoală numai la începutul şi la sfârşitul anului şcolar. Învăţătoarea a
observat calităţile copilului Ioan şi, împreună cu soţul său, care era
directorul şcolii, l-a înscris la un orfelinat din Oradea, unde a beneficiat de
bursă. Studiile secundare le-a urmat în cadrul seminariilor teologice din
Edineţ (Basarabia) şi „Sfântul Andrei” din Galaţi, pe care l-a absolvit în anul
1934.
Închis
în beciurile Securităţii din Oradea
Între
anii 1934 şi 1938 a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar apoi a
urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, pe care le-a absolvit în
anul 1942. În acelaşi an a fost hirotonit diacon şi preot celib de către
episcopul martir Nicolae Popoviciu al Oradiei, care l-a numit profesor la
şcolile confesionale din oraşul Beiuş. Aici a activat din 1945 şi până în 1948,
când a fost arestat şi închis în beciurile Securităţii din Oradea. Procesul a
fost judecat la Cluj, preotul Ioan Negruţiu fiind condamnat ca „duşman al
poporului” la 10 ani de muncă silnică (op. cit., p. 141). După ispăşirea
pedepsei, a fost eliberat, dar nu peste mult timp a fost arestat din nou. În
total, a făcut şaisprezece ani de închisoare la Aiud, Cluj, Gherla, Jilava şi
Canal.
În
anul 1957, aflat la Canal, părintele Negruţiu a avut un vis care l-a urmărit,
prin semnificaţia lui adâncă, în toţi anii de suferinţă de mai târziu. „Urca cu
mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele
colţuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia
ridicându-şi ochii, cu teamă şi cutremur, spre cei trei crucificaţi, rămase
uimit şi cuprins de tulburare, neînţelegând ceea ce vede. Numai Domnul Iisus
Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenţi.
–
Doamne, strigă părintele Ioan, ai rămas singur pe Cruce! Nimeni nu e lângă Tine
să Te însoţească în această răstignire care nu se mai termină?
–
Nimeni, Ioane, îi răspunde Domnul Hristos de pe Cruce.
–
Doamne, iartă-mă dacă îndrăznesc să Te rog să mă primeşti şi pe mine pe una din
cruci, să fiu şi eu cu Tine! Să nu mai fii singur!
–
Ioane, te primesc! Suie-te! Întinde-ţi mâinile pe cruce!
–
Doamne, pe care să mă sui, pe cea din stânga sau pe cea din dreapta Ta? Pentru
osândă sau pentru mântuire?
–
Ioane, acum înţelesul nu mai e ca în Vinerea Răstignirii. Suie-te pe care vrei.
Pe cruce să fii, lângă Mine!
Ridicându-se
din genunchi, se îndrepta spre una din cruci. Dar trecând pe lângă picioarele
Mântuitorului, se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl
străbătu din creştet până în tălpi şi se trezi în sudoare şi suspinând.
Mântuitorul, iubindu-l, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire”
(Ibidem). A doua zi a fost eliberat, dar nu a făcut decât câţiva paşi de la
ieşirea pe poartă şi a fost preluat de o dubă a Securităţii, care l-a dus în
lagăr. Visul s-a împlinit şi părintele a purtat mai departe crucea suferinţei.
Alături
de fraţii de suferinţă, refuză eliberarea
Nu
peste mult timp, părintele Ioan a refuzat propunerea patriarhului Justinian de
a fi scos din lagăr, preferând să pătimească în continuare, pentru a-i întări
pe fraţii de suferinţă (cf. Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache, „Părintele Ioan
Negruţiu – deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr”,
http://www.hotnews.ro/ştiri-arhiva-1043334-serial-sfinţii-închisorilor-ioan-negruţiu-deţinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagăr-html).
Trimis,
cu domiciliu forţat, la Rubla, în Bărăgan, preotul martir Ioan Negruţiu a avut
puterea să transforme o casă părăginită în biserică şi să o târnosească. Din
păcate, misiunea începută aici a fost întreruptă brutal în anul 1958, când a
fost arestat din nou, condamnat şi închis la Aiud. Asupra sa fuseseră găsite
mai multe scrisori, între care se aflau şi unele poezii ale poetului Radu Gyr,
alt „veteran” al închisorilor comuniste.
După
decretul din 1964, preotul Ioan Negruţiu a fost eliberat şi a avut
posibilitatea de a-şi valorifica talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu atât
pe tărâm pastoral ca preot paroh, duhovnic şi predicator iscusit, dar şi în
administraţia bisericească. Astfel, din 1965 şi până în 1967 a funcţionat ca
preot paroh la Parohia Cihei din Bihorul natal, secretar şi inspector eparhial
la Episcopia Oradiei (1968-1971), profesor şi director la Seminarul Teologic
Special de la Curtea de Argeş (1971-1976), inspector general patriarhal şi
membru al Consistoriului Central Bisericesc (1976-1979) şi redactor principal
al revistei „Mitropolia Banatului” (1979-1981).
La
data de 1 ianuarie 1982, preotul Ioan Negruţiu a fost transferat din postul de
redactor principal la editură în postul de preot duhovnic la Mănăstirea
Timişeni Şag. Lucrarea sa duhovnicească în acest aşezământ monahal situat la
marginea Timişoarei a devenit rapid cunoscută, predicile elevate, bine
documentate, din care nu lipseau citate culese din Sfinţii Părinţi şi din
operele unor mari filosofi ai lumii, şi mai ales calităţile sale de duhovnic
smerit la cugetare şi blând sporind numărul credincioşilor, foarte mulţi tineri
venind aici să se îmbogăţească sufleteşte şi să primească hrană spirituală.
Preotul
Ioan Negruţiu a ostenit zeci de ani în ogorul Bisericii, a format multe
generaţii de slujitori ai altarelor, a semănat cuvântul lui Dumnezeu, cu multe
chinuri, mai ales în detenţie, îndeosebi prin exemplul vieţii sale, dar nu a
lăsat lucrări teologice, cu excepţia dialogului avut cu ieromonahul Ioanichie
Bălan, publicat în cunoscutele „Convorbiri duhovniceşti”, şi a tezei de
licenţă: „Concepţia creştină despre martiriu în primele trei secole”, notată cu
9,00, adică menţiunea „cum laudae”. Mărturiile sale, atâtea câte s-au păstrat,
despre suferinţele îndurate în temniţele comuniste, sunt, însă, foarte
importante. Iată doar câteva: „Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe – spunea
părintele – mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care
îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine
reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de
Teologie; fostele guverne, împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi
întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei
ş.a.m.d. ş…ţ Scopul era bine definit: exterminarea lentă a insului prin
anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea
chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.
Preotul
Ioan Negruţiu a făcut parte, aşadar, din rândul celor 1.725 de clerici
ortodocşi, între care 31 de ierarhi, unii scoşi din scaun şi morţi în
împrejurări obscure (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu ş.a.), care au
suferit la Canal, în închisori, deportări şi lagăre. Din pricina asprului regim
de detenţie suferit mai bine de 16 ani, sănătatea preotului Ioan Negruţiu s-a
deteriorat tot mai mult până când, în 1996, a căzut la pat şi, timp de şapte
ani, a fost îngrijit de maici în modesta chilie de la mănăstire, fiind vizitat
de toţi cei ce l-au cunoscut, l-au preţuit şi îndrăgit. S-a stins din viaţă la
22 octombrie 2003 şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.
(Pr.
Ionel Popescu – Ziarul Lumina), apud, https://fericiticeiprigoniti.net/preotul-care-a-refuzat-sa-fie-scos-din-lagar/
