Prof.
Teodor M. Popescu
SFINȚENIA
ȘI RĂSPUNDERILE PREOȚIEI
Studii
Teologice, seria a II-a, anul IV, nr. 3-4, martie-aprilie 1952, pp. 157-174
În conducerea Bisericii Ortodoxe Române, I.P.S. Patriarh Justinian
s-a dovedit un deschizător de drumuri noi. Interesele Bisericii și spiritul
vremii cereau, în adevăr, îndreptări și înnoiri în viața noastră religioasă.
Unele stări și concepții îndătinate prin inerție influențau mersul ei. Rutina,
formalismul, uneori lipsa de interes sau de stimul îngreunau mișcarea și
acțiunea; unele aspecte ale vieții religioase-morale-sociale erau neglijate.
Temperament dinamic și spirit practic, conducător energic și cu
inițiativă, I.P.S. Patriarh Justinian a dat impulsuri și directive, a lămurit
situații, a rezolvat probleme, a imprimat vieții bisericești un ritm nou.
Meritele și realizările progresive ale Înalt Preasfinției Sale au fost
înscrise, cu prilejul încheierii fiecărui an de păstorire patriarhală, în
publicațiile noastre bisericești și teologice. Ele sunt bine cunoscute clerului
și credincioșilor.
I.P.S. Patriarh Justinian a urmărit, între altele, să facă din
preoțime un factor activ și din misiunea ei o lucrare efectivă, cât mai utilă
Bisericii și societății. Înalt Preasfinția Sa a intensificat activitatea
clerului și a orientat-o spre probleme noi. Apostolatul preoțimii este privit
din toate laturile datoriilor și posibilităților sale, corpul preoțesc îndrumat
special spre o lucrare mai largă, mai roditoare și coordonată. Conștiința
chemării preoțești a fost sporită, spiritul de corp sacerdotal întărit. Se
simte vreme nouă.
I.P.S. Justinian năzuiește și realizează în mare, ca Patriarh, un
program de lucru preoțesc, pe care l-a meditat și experimentat în bună parte ca
preot de sat și de oraș. Este o bună școală și o garanție de succes. Înalt
Preasfinția Sa nu improvizează și nu visează, ci continuă, completează și
desăvârșește lucrul gândit și început pe ogorul aspru al misiunii preoțești.
Ceea ce mai ales face valoarea și interesul programului de activitate pastorală
al Înalt Preasfinției Sale este experiența și practica personală, cunoașterea
directă a terenului, a elementelor și a condițiilor slujirii preoțești,
contactul cu realitățile religioase, morale, culturale, sociale în general.
Înalt Preasfinția Sa le vede de aproape, de-a dreptul, cu ochii săi. Nu ignoră
și nu-și ascunde greutățile, nu pregetă, nu dă înapoi.
Clerul nostru are în programul și în activitatea preoțească și
patriarhală a Înalt Preasfințitului Justinian și îndemn și pildă de lucru. Prin
cursurile de îndrumare misionară, prin revistele bisericești și teologice, prin
conferințele protopopești, prin întărirea disciplinei preoțești, prin strunirea
și stimularea corpului sacerdotal, prin chemarea și antrenarea lui continuă și
în toată țara, prin gândurile și realizările cuprinse în Apostolatul Social,
I.P.S. Patriarh Justinian a dat clerului imboldul și exemplul a ceea ce trebuie
să facă, pentru a-și spori și întări lucrul în slujba Bisericii și a neamului.
Cu gândul că vor putea fi de oarecare folos, ca subliniere a înaltei
chemări a clerului, în sensul îmbunătățirii slujirii preoțești dorite de I.P.S.
Patriarh, facem în cele ce urmează câteva considerațiuni asupra sfințeniei și
răspunderilor preoției, sperând că dreptul de a le face nu va fi contestat
celui care le semnează, pentru calitatea lui de mirean. Socotesc chiar că este
necesar ca preotul să cunoască părerea, sentimentul, dezideratele
credincioșilor despre lucrul său, fie părerea lor bună sau rea, întemeiată sau
neîntemeiată.
În această calitate de credincios, observator și cunoscător de
aproape al vieții bisericești și al activității preoțești, comunic în paginile
ce urmează câteva gânduri — în parte constatări, în parte dorințe — privind
înalta și sacra misiune preoțească.
Dragostea de Biserică, respectul pentru preoție și gândul cel bun cu
care sunt scrise fac din ele un omagiu pentru sfânta slujire adusă lui Dumnezeu
și credincioșilor în sacerdoțiul creștin.
Elogiul preoției l-au făcut unii mari Părinți bisericești, în
scrieri pastorale cunoscute¹, se
face în tratate teologice și în cărțile de slujbă, se face mai ales în
cuvintele cele de la începutul Bisericii, ale Mântuitorului și ale Sfinților
Apostoli.
Elogiul preoției s-a făcut totodată cu pilda marilor păstori
creștini și a atâtor slujitori devotați sfintei lor misiuni, unii iluștri,
cunoscuți de noi, alții smeriți ostenitori, ale căror nume le-a scris singur
Domnul în cartea vieții.
Elogiul preoției se face continuu, prin sacrul ei oficiu, prin
puterea și prin chemarea ei, care vin de dincolo de om, prin necesitatea și
prin binecuvântatele ei efecte în viața noastră religioasă-morală; se face prin
esența ei dumnezeiască, prin consubstanțialitatea ei cu Biserica, cu sfânta
instituție a mântuirii oamenilor, prin afinitatea și prin legătura ei directă
cu opera marelui Preot Iisus Hristos și a sfinților Lui apostoli, primii Lui
slujitori.
Biserica este opera și trupul lui Iisus Hristos în lume, între noi,
în noi; preoția este organul prin care se face actual, activ, simțit,
luminător, sfințitor și roditor harul dumnezeiesc acordat Bisericii. Preotul
săvârșește lucrul lui Dumnezeu; preoția este acest lucru al lui Dumnezeu
săvârșit de om cu puterea lui Dumnezeu, este prezență a voii, a sfințeniei și a
puterii dumnezeiești între noi, prin omul învestit cu harul lui Dumnezeu.
Preotul este astfel împuternicitul lui Dumnezeu față de noi, este — cum îl
numește Sfântul Apostol Pavel — „omul lui Dumnezeu” (I Timotei 6, 11).
Când Iisus Hristos Mântuitorul a promis asistența Sa sfinților
apostoli, a promis-o prin ei tuturor slujitorilor Săi în Biserica Sa; când
Iisus Hristos Mântuitorul a întărit pe Apostolii Săi cu putere de sus, a
întărit prin ei pe toți slujitorii Săi în Biserica Sa; când Iisus Hristos a
trimis pe Ucenicii Săi să propovăduiască în toată lumea cuvântul Lui, să învețe
și să boteze popoarele, a dat prin ei acest mandat tuturor slujitorilor Săi;
când Iisus Hristos a cerut Apostolilor Săi să săvârșească Sfânta Cină a jertfei
euharistice, a cerut-o tuturor slujitorilor Săi până la sfârșitul veacurilor.
Preoția este prelungirea și perpetuarea misiunii sfinților apostoli
în lume, este un mandat încredințat de Mântuitorul slujitorilor Săi din toate
timpurile. Mai mult, preoția este într-un fel continuarea de către oameni a
slujirii lui Iisus Hristos Însuși, pentru mântuirea lumii. Preoția este o
lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din
cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea lui Hristos. Ca misiune și putere de
la Hristos, preoția este un miracol permanent în sânul Bisericii.
Preoția s-a bucurat de cinste în toate timpurile și în toate
religiile. Popoarele păgâne — culte sau inculte — au respectat în preoții lor —
în chipul lor superstițios — pe inițiații în tainele cerului, sacrificatorii,
îmblânzitorii zeilor, socotindu-i o castă sau o categorie deosebită de ceilalți
oameni. Poporul iudeu a respectat în preoții săi pe împlinitorii rânduielilor
Legii pentru slujirea lui Dumnezeu și pentru iertarea poporului; ei formau în
sânul lui un trib aparte (Levi), iar faptul că jertfele nu se puteau aduce
decât la templul unic din Ierusalim creștea prestigiul locului și al oficiului
lor.
Dar ce însemna preoția veche, chiar cea iudaică, față de sacerdoțiul
creștin, ca apostolat? Era oare un oficiu omenesc, o funcțiune de trib sau de
stat, o tradiție de familie, o însărcinare împreunată cu ritualismul, cu
formalismul și superstiția; ea nu era nici har dumnezeiesc, nici apostolat în
lume. Nici situația privilegiată a castei preoțești, nici autoritatea
sacerdoților de slujitori ai statului, nici faptul că împăratul roman însuși
era pontif, pontif suprem, nici prestigiul religios ce-l dau misterele
oficianților lor nu puteau să facă din preoție ceea ce a făcut Iisus Hristos:
slujirea lui Dumnezeu în duhul și adevărul religiei revelate a mântuirii, cu
puterea harului divin.
Între preoția antecreștină și preoția creștină este distanța și
deosebirea dintre religiile naturale omenești, denaturate, degenerate, coborâte
la nivelul superstiției păgâne sau al formalismului iudaic, și sublima
descoperire religioasă a Fiului lui Dumnezeu, deosebirea dintre o făclie ce
pâlpâie în noapte și soarele care luminează și încălzește ziua, cu putere și cu
efecte incomparabile; deosebirea dintre lucrul și puterea oamenilor și lucrul
și puterea lui Dumnezeu, dintre o însărcinare omenească și o misiune
dumnezeiască, distanța dintre magie sau rit și o Taină sfântă.
Niciun zeu sau semizeu, niciun întemeietor de religie sau legiuitor
religios, niciun pontifex maximus,
niciun om divinizat n-a exercitat și n-a pilduit el însuși sacerdoțiul, ca
funcțiune și ca misiune spirituală. Nu zeii oficiau sau învățau pe oameni
preoția, nici măcar profetul și primitorul Legii, Moise, nu era el preot.
Singur Iisus Hristos a exercitat preoția, preoția cea nouă, ca har și ca
misiune dumnezeiască, preoția ca un drept și ca un privilegiu al Fiului lui
Dumnezeu, Mântuitorul lumii, preoția ca mijlocire între Dumnezeu și
credincioși, nu redusă la rit, nici doar la o anumită învățătură, ci preoția ca
sfânt apostolat și slujire de la Dumnezeu la credincioși, ca mijloc al
mântuirii credincioșilor din încredințarea lui Dumnezeu și cu harul lui
Dumnezeu.
Preoția creștină vine din preoția lui Iisus Hristos, face urmare
preoției lui Iisus Hristos, este un atribut al lui Iisus Hristos, trecut de
Hristos și asupra slujitorilor Lui: este slujire din slujirea dumnezeiască a
lui Iisus Hristos. Așa au înțeles-o, cunoscut-o și prețuit-o creștinii dintru
început.
Când sfinții apostoli cereau credincioșilor din Ierusalim să aleagă
„șapte bărbați cu nume bun, plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune” și-i
întăreau cu punerea mâinilor și cu rugăciuni (Faptele Apostolilor 6, 3, 6);
când hirotoneau preoți la fiecare Biserică, rugându-se pentru aceasta cu
postire (Faptele Apostolilor 14, 23); când socoteau pe episcopi „puși de Duhul
Sfânt” ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu sângele
Său (Faptele Apostolilor 20, 32), ei transmiteau chemarea și puterea slujirii
lui Hristos.
Când Sfântul Clement Romanul deosebește pe cleric de „omul lumesc”,
când Sfântul Ignatie al Antiohiei cere creștinilor să se supună episcopului ca
harului lui Dumnezeu, iar presbiterului ca Legii lui Iisus Hristos (Epistola
către Magnezieni II, 2), învățându-i că episcopul stă în fruntea Bisericii în
locul sau în chipul lui Dumnezeu, preoții în locul sau în chipul colegiului
apostolilor (II, 6); când cere să fie respectați diaconii ca Iisus Hristos,
colegiul preoțesc ca o adunare a lui Dumnezeu, iar episcopul ca unul care este
chipul Tatălui (Epistola către Tralieni III, 1); când cere să nu facă nimic
fără clerici, fără ei nu există Biserică (III, 7), Clement și Ignatie tălmăceau
pentru creștini cinstea și tâlcul sacru al preoției creștine, așa cum în Biserica
Ortodoxă au rămas de atunci până azi.
Nu este părinte sau scriitor bisericesc care să nu privească preoția
la înaltul ei nivel de funcțiune dumnezeiască a Bisericii, de animatoare a
trupului omenesc al Bisericii, de călăuză și de putere și lumină conducătoare a
ei. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeosebi, care a trăit și a cinstit preoția cu o
conștiință și vrednicie excepțională, a văzut în ea o demnitate care întrece pe
toate celelalte, ba chiar slujirea îngerilor în ceruri.
Aceasta fiind cinstea preoției, creștinii, ținând să primească
Sfintele Taine din mâini curate, au ales de la început ca păstori pe oamenii
cei mai vrednici cu credința și cu virtuțile lor, i-au deosebit de ei cu
respectul și cu titlurile lor, știindu-i învestiți cu har dumnezeiesc și
socotindu-i părinții lor duhovnicești. Biserica a cinstit preoția nu numai în
respectul și drepturile ce i-a acordat, nu numai în onoruri și în privilegii,
ci și în condițiile, cerințele și datoriile ce a pus asupra ei, precum și în
severitatea și sancțiunile excepționale cu care a tratat-o din punct de vedere
disciplinar. Pentru aceleași păcate, canoanele prevăd de regulă pedepse mai
grave pentru clerici decât pentru laici.
Păgânii înșiși au cunoscut importanța clerului creștin și au
manifestat în felul lor brutal, de prigonitori, convingerea că păstorii
creștini sunt temeiul organizației bisericești, urmărindu-i pe ei cu preferință
sau uneori în mod exclusiv (ca Maximin Tracul). Împărații creștini au arătat
respectul lor față de cler nu numai prin tot felul de mărturii de cinste, prin
ajutoare, drepturi și unele privilegii, ci și prin dorința lor de a se bucura
ei înșiși, în Biserică, de unele onoruri și titluri preoțești și prin supunerea
lor puterii și disciplinei bisericești. Constantin cel Mare socotea o cinste a
se numi „episcop pentru cele dinafară” ale Bisericii, iar Justinian socotea
slujba și puterea imperială — o supremă demnitate ca și arhieria —, numindu-le
pe amândouă „cele mai mari demnități”.
Învățată, instituită și sfințită de Iisus Hristos, transmisă
Bisericii prin sfinții apostoli, respectată de credincioși ca o Taină
dumnezeiască, privită la înălțimea unei slujiri cerești pe pământ, râvnită în
cinstea ei chiar de împărați, temută și atacată de către păgâni și eretici, ca
poziție de rezistență a Bisericii, preoția a fost în adevăr totdeauna stâlpul
și puterea ei, condiția existenței Bisericii.
În trupul mistic al lui Iisus Hristos, care este Biserica și în care
toți creștinii sunt mădulare, clericii sunt cele esențiale, vitale,
indispensabile, fără care trupul nu poate exista și funcționa ca organism viu
și lucrător. În acest sens este îndreptățită zicerea după care ei sunt numiți
Biserică, pentru că o comunitate bisericească poate să existe fără o sută sau
fără o mie de credincioși, dar nu poate să existe fără episcop sau fără preot.
Dacă harul dumnezeiesc este principiul vieții ei tainice, este seva Bisericii,
clerul este organul prin care ea circulă și se comunică în trupul Bisericii,
prin care se leagă cu izvorul și cu temeiul ei, care este Dumnezeu.
Biserica ființează și se menține prin preoție; prin preoție este și
va fi Iisus Hristos în mijlocul nostru, prin preoție se însușește cuvântul Lui,
harul Lui, prin preoție devenim mădulare ale Bisericii, primim Sfintele ei
Taine, sfintele ei mijloace și făgăduințe de mântuire. Pe când noi, ceilalți
creștini, trăim în viața misterică și harică a Bisericii un moment: momentul și
destinul nostru personal, limitat la un individ, clerul trăiește viața
milenară, neîntreruptă, nesecată a harului transmis prin toți slujitorii, ca
printr-un singur fir, de la Hristos prin Sfinții Apostoli, din episcop în
episcop și de la fiecare episcop la fiecare preot.
Harul și slujirea fiecărui preot se înșiră ideal pe un lanț de aur,
în care el este o verigă și care leagă în Hristos pe toți clericii până la
sfârșit, prin sacră și neîntreruptă succesiune apostolică; o făclie nestinsă
trece din mână în mână, de la primii până la ultimii lampadofori ai lui Iisus
Hristos. Fiecare preot trăiește și lucrează în această succesiune neîntreruptă,
prezent în tot cursul ei; trăiește și lucrează sub specie aeternitatis. Firește, toți creștinii trăiesc ideal din
bogăția vieții harice, ce curge ca din nesecat izvor din puterea lui Dumnezeu,
dar trăiesc fragmentar și provizoriu; ei primesc, dar nu transmit har. Preotul
primește și comunică altora, din depozitul harului sacerdotal, care-i dă mai
mult decât puterea de a se mântui el, ca unul: pe aceea de a se mântui prin el
și alții. El trăiește în legătură și comuniune de har apostolic chemarea și
destinul tuturor slujitorilor lui Hristos, ba chiar pe al nostru, al celorlalți
creștini, care suntem păstoriții lui. El trăiește nu numai viața sa, ci și
viața noastră, a comunității, a comunității lui.
Prin el se binecuvintează și se sfințește viața noastră, de la
naștere și de la baia Botezului și până la rugăciunile de înmormântare a
credinciosului. Noi suntem în gândul și în rugăciunea lui de fiecare Liturghie,
de fiecare ierurgie, de fiecare zi; suntem prezenți în fiecare cuvânt și gest
sacramental, în fiecare rugăciune făcută pentru pacea, sănătatea, ajutorul,
iertarea și mântuirea noastră, suntem în grija și în bucuria lui de a se
îndrepta și izbăvi lumea, de a se realiza Biserica, Împărăția lui Dumnezeu.
„Fără aceștia nu se cheamă Biserică”, zicea Sfântul Ignatie despre clerici, iar
fără Biserică — adică fără preoți — nu se realizează opera mântuirii. Ei
întrupează și înfăptuiesc cuvântul lui Iisus Hristos, învățătura Lui, Împărăția
Lui, o fac realitate pământească, aduc harul, lumina și binecuvântarea lui
Dumnezeu în viața noastră.
Confesiunile și sectele protestante care au desființat preoția au
mutilat Biserica, au decapitat-o, au redus-o la un corp care nu mai este un
organism întreg, la o comunitate din care lipsește mădularul cel mai important
și care nu mai este o comunitate organică propriu-zisă.
Aceasta este greșeala fundamentală a tuturor organizațiunilor fără
preoție. Orice explicație ar avea și oricât de mare ar fi vina clerului însuși
în această negare a preoției, desclerizarea Bisericii este negarea unui oficiu
pentru care Mântuitorul a voit și Sfinții Apostoli au creat un organ propriu și
indispensabil vieții și chemării Bisericii în lume, mandatar și mijlocitor
învestit în chip special cu puteri de sus, element de bază al comunității,
purtătorul de cuvânt și interpretul lui Dumnezeu înaintea ei.
Pe cât de mare este cinstea și puterea preotului în calitatea lui de
om sfințit și sfințitor, cap și părinte al comunității creștine, plenipotențiar
al lui Dumnezeu, pnevmatofor și portdrapel al Bisericii, vehicul al harului,
vestitor al cuvântului lui Dumnezeu, ziditor al Bisericii, pe cât de sfântă și
de sublimă slujirea lui, cu care întrece în vrednicie și putere pe toți
pământenii, pe atât de mare este răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu și a
oamenilor pentru primirea și purtarea cu cinste a sarcinii lui, pentru
împlinirea cu scumpătate a datoriilor lui.
„De poftește cineva episcopie, bun lucru dorește”, scria Sfântul
Apostol Pavel lui Timotei (I Timotei 3, 1), luând cu aceasta prilej să enumere
o serie de calități cerute clericului, care fac din el un om „fără prihană”.
Acest cuvânt revine sub condeiul Apostolului când vorbește despre vrednicia
clericilor (Tit 1, 6-9). După ce arată și datoriile diferitelor categorii de
credincioși — bărbați și femei, bătrâni și tineri — Apostolul cere episcopului
să se arate pe sine pildă de fapte bune, de neschimbare în învățătură, de
cuviință, de cuvânt sănătos, fără vină, „pentru ca cel potrivnic să se
rușineze, neavând ce zice nimic rău de noi” (Tit 2, 7-8; I Timotei 6, 14).
Între vechile scrieri creștine este una care e un comentar fidel și
stăruitor al acestor cuvinte apostolice despre vrednicia sacerdoțiului:
Constituțiunile (Așezămintele) Apostolice², un adevărat cod al calităților și datoriilor preoțești.
Constituțiunile Apostolice exaltă, pe de o parte, cinstea cuvenită
sacerdoțiului creștin, pe de alta accentuează răspunderile lui: „Socotește pe
episcop ca ținând locul lui Dumnezeu între oameni și covârșind pe toți cei cu
slujire și cu cinste între ei” (II, XI), „ca judecând cu putere de la Dumnezeu”
(II, XII), și cere pentru el cel mai mare respect ce se poate datora unui om.
„Pe episcop sunteți datori să-l iubiți ca pe părintele vostru, să vă
temeți de el ca de împărat și să-l cinstiți ca pe Domnul” (II, XXXIV). „El este
căpetenia și conducătorul vostru, el este împăratul și stăpânitorul vostru, el
dumnezeul vostru pământesc după Dumnezeu, care trebuie să se bucure de cinste
din partea voastră, căci despre acesta și despre cei asemenea lui vorbește
Dumnezeu: «Eu am spus: dumnezei sunteți (Ps. 81, 6) și fii ai Celui Preaînalt
sunteți toți»; și: «Pe dumnezei să nu-i vorbești de rău» (Exod 22, 28), căci
episcopul, ca și Dumnezeu, să aibă întâietatea la respectul pe care trebuie să
i-l dați potrivit demnității lui, cu care stăpânește clerul și predomnește
peste toți credincioșii. Diaconul să stea în preajma acestuia, ca Hristos lângă
Tatăl... Și preoții să fie socotiți de voi în chipul nostru al Apostolilor: să
vă fie învățători ai cunoștinței de Dumnezeu, deoarece și Domnul, când ne-a
trimis pe noi, ne-a spus: «Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-i să păzească toate
câte am poruncit vouă»” (II, XXVI).
„Pe păstorul într-adevăr bun, laicul să-l cinstească, să-l iubească,
să se teamă de el ca de părintele, ca de Dumnezeu, ca de stăpânul său, ca de
arhiereul lui Dumnezeu, ca de învățătorul pietății, căci cine-l ascultă pe el,
pe Hristos Îl ascultă și cine se leapădă de el, de Hristos se leapădă, și cine
nu primește pe Hristos, nu primește pe Dumnezeu și Tatăl Său. «Cine, zice,
ascultă de voi, de Mine ascultă, și cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel
ce M-a trimis pe Mine»” (Luca 10, 16).
Această cinste excepțională, arătată clerului de toate gradele, este
împreunată cu excepționale datorii și răspunderi: „De aceea, episcope,
silește-te a fi curat în faptele tale, cunoscându-ți poziția și vrednicia, ca
cel ce, ținând locul lui Dumnezeu între oameni, covârșești pe toți oamenii, pe
preoți, pe împărați, pe domni, pe părinți, pe fii și pe toți cei care vă sunt
deopotrivă supuși” (II, XI).
În cartea a II-a, privitoare la cler, scrierea este un continuu
imbold spre înțelegerea și împlinirea datoriei, potrivit cu misiunea și cu
cinstea sacerdotală, și totodată un îndemn la consecvență, un frâu și un
avertisment pentru cei care nu ar fi la înălțimea chemării preoțești. Citând
cuvântul profetului Osea (4, 9), după care „poporul va fi ca și preotul”,
scrierea amintește pilda Mântuitorului, Care nu numai a învățat, ci a și făcut,
și cuvântul Lui: „Cine va face și va învăța, acela se va chema mare în
Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 5, 19).
Mai mult decât acestea și decât se poate spune în cărți întregi spun
cuvintele Mântuitorului către Apostolii Săi, cele mai mari și mai de cinste
care s-au adresat vreodată slujitorilor Lui: „Voi sunteți sarea pământului; iar
dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună, decât să
fie aruncată afară și călcată de oameni. Voi sunteți lumina lumii. Nu poate
cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici nu aprind făclia și o pun
sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor ce sunt în casă. Așa să
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele
bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 13-16).
În aceste cuvinte dumnezeiești se cuprinde misiunea apostolică și
preoțească, și cu cinstea, și cu răspunderea ei, ca în nicio carte din câte
s-au scris sau se mai pot scrie. Nu se poate închipui apostolat și preoție fără
deplină și riguroasă consecvență, fără potrivire între lucru și nume, între
faptă și cuvânt, între preot și preoție, între om și chemare. Nicio
îndeletnicire, nicio vrednicie, nicio slujire nu angajează și nu obligă ființa
omului la conformitate între om și lucrarea sa cât sacerdoțiul creștin.
Se poate exercita cu succes o profesiune liberă, o meserie, se poate
îndeplini mai mult sau mai puțin bine orice funcțiune; nu se poate însă săvârși
corect și cu folos slujirea preoțească fără identificarea preotului ca om cu
datoria sa, cu misiunea dumnezeiască. Există, de altfel, o morală și o
conștiință profesională pentru orice slujbă omenească; există cu atât mai mult
pentru preoție și cu atât mai înaltă, mai sfântă, mai constrângătoare, cu cât
esența dumnezeiască a slujirii preoțești se deosebește de esența omenească a
celorlalte slujiri.
Priceperea, talentul, îndemânarea pot să asigure succesul în orice
altă slujire; nu-l pot asigura ele singure în preoție. Preoția este mai întâi
slujire cu sufletul; este atitudine interioară; este o convingere, o
mărturisire, o dedicare cu totul misiunii. În aceasta, calitățile fizice și
intelectuale ale omului nu pot niciodată să înlocuiască pe cele morale.
Dimpotrivă, calitățile morale se cer în mod obligatoriu și necondiționat,
oricâte ar fi celelalte însușiri ale preotului. A cânta și a citi frumos, a predica
bine, a avea înfățișare impunătoare, a se găsi cu credincioșii în raporturi
corecte în formă nu este destul pentru preot. El slujește nu numai cu veșmântul
și cu gesturile rituale; el se judecă nu numai după forme și aparențe; el
slujește cu viața sa, cu inima sa, cu purtarea sa. A-și ascunde slăbiciunile
sau păcatele de ochii lumii nu ajunge spre a avea respectul și ascultarea ei
toată; preotul trebuie s-o edifice prin exemplu, trebuie să fie neapărat pildă
a celor ce învață, trebuie să predice și cu fapta și cu viața sa.
Dacă preotul face din Evanghelie o simplă carte de ritual, din care
doar citește pentru credincioși pericopele indicate de tipic și eventual le
explică bine, credincioșii nu vor vedea în Evanghelie mai mult decât atât: o
carte de slujbă, din care se fac citiri rituale și care se sărută ca un obiect
de cult, dar care nu pătrunde în credincios și în viața lui pe calea
sufletului, nu se face gânduri, simțiri și fapte creștine.
*
* *
Misiunea preoțească se strecoară printre două riscuri — de eroare și
de păcat — ca o corabie pe o mare cu adâncimi necunoscute, cu un fund stâncos,
printre colțuri periculoase. Unul este formalismul, căderea în rutină,
îndeplinirea mecanică, formală a slujirii, ritualismul: săvârșirea cultului
fără participare sufletească, fără convingere, fără căldură, fără adeziune
interioară, fără fior sfânt, fără sentimentul de evlavie, de emoție, de
înălțare care face din cult un act sacru, rugăciune, adică gând și simțire
îndreptată spre Dumnezeu, comunicare cu Dumnezeu, după sfântul și marele lui
sens și rost. Celălalt este nepotrivirea dintre cuvântul și fapta preotului,
dezmințirea predicii prin viața personală, trăirea în indiferență morală sau
chiar în păcatele lumii, o sumă de inconveniente și abateri care s-ar putea
cuprinde în ipocrizie, în sensul cel mai larg al cuvântului.
Cel dintâi, formalismul, constituie o gravă nesocotire și luare în
deșert a sublimului cult creștin ortodox, o profanare și, cu aceasta, o ofensă
adusă lui Dumnezeu Însuși. Lungimea cultului, oboseala, motive de grabă, uneori
grijile, poate o suferință, nu justifică nepăsarea, nesimțirea, lipsa de
interes cultic personal, evadarea din momentul măreț și cuceritor al cultului —
în stări de plictiseală, de absență sufletească sau chiar de distracție a unor
preoți. Catapeteasma Bisericii separă pe credincioși de slujitorii din altar,
dar nu oprește să se audă sau chiar să se vadă atitudini — discuții străine de
cult, râs, glume etc. — care scandalizează și demoralizează pe credincioși.
Cultul creștin este cult în duh și adevăr; este o manifestare a
credinței și a evlaviei, a unui sentiment curat, înălțător, mântuitor.
Nesocotirea caracterului lui sfânt și sublim face dintr-un act de adorare un
adevărat blasfem.
Preotul trebuie să mediteze cu cutremur asupra acestui lucru, pentru
a nu deveni din ierurg un profanator. El trebuie să se știe totdeauna în
prezența lui Dumnezeu, Căruia I se adresează cultul ca un suprem omagiu, ca
actul religios cel mai important, și să se reculeagă în adâncă stăpânire de
sine și liniște, în atitudine de respect, de smerenie, de înălțare sufletească.
Cum s-ar putea cere credincioșilor evlavie și respect pentru cult, dacă preotul
nu va învăța aceasta cu exemplul său de liturghisitor?
Celălalt păcat, care cuprinde de fapt pe toate celelalte, este nu
mai puțin, ba este chiar mai mult păgubitor pentru Biserică și pentru lucrul și
prestigiul preotului decât formalismul ritual. A învăța pe credincioși una, fie
și cu săvârșirea mecanică a cultului, prin simpla citire a Evangheliei și a
rugăciunilor, și a face alta; a sluji ca preot și a trăi ca un om de lume este
o contradicție care aduce clerului și Bisericii mai multe și mai grave ponoase
decât se crede de obicei.
Obișnuința cu asemenea stări face impresia că ele se suportă ca un
lucru firesc; în realitate, Biserica a pierdut și ar mai putea pierde din cauza
neridicării și nemenținerii clerului la nivelul sfintei lui datorii și
răspunderi înaintea lui Dumnezeu și a credincioșilor.
În misiunea sa sacră, preotul este nu numai un liturghisitor, un
propovăduitor și tălmăcitor al cuvântului lui Dumnezeu, ci și un director de
conștiințe, un educator, în înțelesul cel mai înalt și mai cuprinzător al
cuvântului. Buna purtare nu se învață însă niciodată doar ca un principiu
teoretic, abstract, ca o regulă de știință. Puterea ei este de când lumea
exemplul, și nu doar cel de o dată, ca o probă, ca o demonstrație, ci cel de
totdeauna, ca o deprindere, ca o concepție, ca mod de viață, ca atitudine
personală. Ceea ce Evanghelia cere ca o dovadă de credință tuturor creștinilor,
adică să se cunoască după roadele lor, credința să se arate prin fapte, fără
care, zice Sfântul Iacob, este moartă, cere cu atât mai mult preotului și în
primul rând lui, ca luminător, ca părinte, ca păstor, ca duhovnic și ca
judecător al credincioșilor. Zicala populară: „Să faci ce zice popa, nu ce face
popa” nu este o scuză și o indulgență acordată preotului pentru slăbiciunile
lui omenești; este mai degrabă o judecată, o apreciere defavorabilă, care nu-l
justifică și nu-l onorează. Ea constată inconsecvența lui, nepotrivirea dintre
ceea ce învață pe alții și ceea ce face el însuși, și are în plus asprimea și
gravitatea unei sentințe care din păcate generalizează, ca și cum predica
tuturor preoților ar fi lovită de nulitate prin inconsecvența dintre cuvânt și
faptă a unora.
Este, firește, ușor de criticat, mai ales preotul, dar tocmai
aceasta trebuie să-l facă mai atent asupra purtării sale. Este drept că lumea
judecă uneori după impresii, după zvonuri, după părerile și gusturile ei, că
cere uneori preotului tocmai ceea ce nu este potrivit cu chemarea lui, că
diferiți oameni au diferite păreri despre același preot sau despre aceeași
faptă, că este greu ca preotul să facă în același timp și pe placul tuturor;
dar este cu atât mai adevărat că preotul care își onorează numele și misiunea
se impune respectului credincioșilor. Un preot bun poate fi criticat de unii
sau un preot rău lăudat de alții, dar acestea sunt capricii sau excepții de
judecată, care nu pot fi normative în aprecierea preotului. Este, dimpotrivă,
regretabil când preotul, pentru plăcerea sau interesul unora, se lasă abătut de
la norma conduitei preoțești, spre concepții sau atitudini lumești. Insistența
cu care unii „credincioși” îndemnau, de exemplu, pe preot altădată, după
împrejurări, să bea, să mănânce, să glumească, să joace cărți, să danseze cu ei
și ca ei, uneori cu prilejuri religioase chiar, ca nunți, botezuri, parastase,
și ușurința cu care unii preoți cedau expuneau pe preot unor critici, care
puteau fi uneori exagerate, dar rămâneau în fond îndreptățite. Nu mai subliniem
nota de ridicol cu care preotul a ajuns caricaturizat, ca subiect de anecdote.
Din nefericire, se întâmplă uneori ca preotul să fie aplecat spre
plăcerea lumească a păstoriților sau prietenilor săi, fie din slăbiciune
personală de a se veseli cu ei, fie din grija că i-ar supăra dacă nu ar primi
poftirea lor. Este adevărat că există în popor ideea că preotul trebuie să
dovedească popularitatea, familiaritatea, prietenia, bunătatea sa, participând
cu toți oamenii la manifestările lor distractive obișnuite, intrând chiar în
cârciumă și „cinstindu-se” cu ei. Este adevărat că s-au găsit preoți care cedau
ușor gusturilor ușoare și că unii își manifestau veselia cu oarecare
exuberanță. „Poporul” face haz și-și socotește preotul apropiat și plăcut, dar
preotul, chiar câștigând laudă din aceasta, pierde mult mai mult: pierde
prestigiul, demnitatea, autoritatea morală, fără care preoția nu se poate
concepe și sluji. Popularitate cu acest preț nu se recomandă.
Unii preoți au crezut apoi că fac bună figură în societate prin
aparențe mondene, uneori excesiv pronunțate. Ținuta manifestă de obicei
atitudini și gusturi, exteriorizează concepția și duhul omului. Ea este unul
din criteriile aprecierii oricui, cu atât mai mult a preotului. Nu orice
eleganță, și mai ales cea cu lipsă de gust și de măsură, este distincție și
recomandă respectului, mai ales pe preot. Pe de altă parte, neglijența în
ținută expune pe preot disprețului. Unii, în însuși oficiul lor sacru de liturghisitori,
sacrifică gustului lumesc melodia bisericească, afectând cântare de spectacol;
alții, dimpotrivă, îneacă graiul și înțelesul frumoaselor rugăciuni într-o
Liturghie grăbită, mormăită sau stâlcită, fără suflet, fără nuanță. Ierurgii și
Sfinte Taine pline de tâlc adânc și de simțire creștină sublimă sunt
„răsolite”, uneori cu condamnabilă nepăsare, nu numai pentru pietate, ci și
pentru bunul-simț. Credincioșii observă și murmură, văzând în asemenea preot un
simplu profesionist grăbit să scape de o formalitate.
Păcatele preoțești se exagerează și se generalizează. Dacă un preot
dintr-o sută e cunoscut ca lacom și bețiv, afemeiat sau decăzut, opinia zisă
publică extinde păcatele și critica lui la toată tagma și aruncă ponoase și
oprobriu asupra tuturor preoților. Ceea ce poporul biciuiește cu gluma, cu
ironia, cu anecdota, răuvoitorii tagmei preoțești biciuiesc cu critica severă,
excesivă, unilaterală, nedreaptă. Din puținele pretexte ce iau sectanții de a
defăima clerul și Biserica, cele mai mult speculate sunt scăderile preotului.
Aceasta este o regulă generală. Nu este sectă care să nu critice, cu
severitate, cu patimă, viața clerului, să nu exagereze și generalizeze
slăbiciunile lui, să nu-și facă sieși merite din critica lui.
Această deprindere nu vine de acum, vine de demult. Ea este
moștenită, și nu din Biserica Ortodoxă. Se știe că revolta religioasă a
prereformatorilor și a reformatorilor, ca și a unor secte medievale anterioare
Reformei, era mai ales un protest vehement împotriva vieții clerului superior
și a monahismului. Priveliștea papalității și a curiei corupte a Renașterii, a
episcopatului medieval princiar, care trăia viață de lume, în gusturile și în
păcatele aristocrației laice, iubitoare de avere, de fast, de distracții, de
plăceri, de aventuri, de intrigi, de lupte, nu putea fi decât scandaloasă
pentru orice om doritor de îndreptare și gelos de prestigiul Bisericii. În
fruntea tuturor plângerilor și criticilor este cea privitoare la viața
clerului. Cu toată violența și patima ce a pus Luther în combaterea
papalității, trebuie recunoscut că indignarea lui era îndreptățită. Când oameni
de lume ca papii Sixt IV, Inocențiu VIII, Alexandru VI, Iuliu II, Leon X, un
șir de profani netrebnici pe scaunul zis al Sfântului Petru, pretinși „vicari
ai lui Hristos”, stăpâniți de gândurile și de grijile veacului, „păstoreau” cu
totală nepăsare și nesimțire de răspunderea lor pontificală, în nemulțumirea ce
creștea și mocnea cu izbucniri de revoltă, iar nefericiții predicatori ai
penitenței și naivii nebuni pentru Hristos se sfârșeau pe ruguri și
spânzurători, ca Savonarola, pentru a fi spus adevărul și a fi voit îndreptarea
Bisericii oficiale, nu e de mirat, deși e de regretat, că revolta a luat forme
excesive, păgubitoare creștinismului, triste prin unele din urmările ei.
Sectele neoprotestante exploatează toate greșelile clerului, ba se
justifică chiar cu aceasta. Critica pe care o fac clerului nostru, firește
exagerând și generalizând, este singurul temei al existenței lor la noi. Că
viața unora din conducătorii și predicatorii sectelor nu este mai presus de
critică, așa cum nu este a unora din preoții noștri, criticați de ei, este un
lucru cunoscut. Aceasta nu poate constitui un temei pentru justificarea
scăderilor, împotriva celor care critică instituția și tagma, adică Biserica și
clerul, pentru lipsurile unor slujitori ce nu constituie decât o minoritate.
Din contra, recunoașterea și îndreptarea slăbiciunilor noastre, acolo unde
există, este mult mai indicată decât critica pe care o putem face noi înșine
altora.
Greșelile și slăbiciunile sunt în adevăr omenești, generale și
comune; ele se găsesc în toate corpurile, în toate instituțiile, în toate
societățile. Preotul este un om luat din lume, crescut într-un mediu, format
într-o atmosferă, legat de timpul și de spațiul în care trăiește. El nu are
fire de înger; este un om ca și ceilalți oameni și nu e străin de nimic din
cele omenești. El este supus ispitelor și primejdiilor noastre morale și e
conștient de neputința sa omenească, și nimeni nu are de dus ca el o mai grea
sarcină pentru puterile omenești.
Această disproporție între cerințele misiunii lui sacre și între
puterile lui de om; între lucrul lui Dumnezeu, pe care îl are de săvârșit, și
slăbiciunea lui, cu care îl poartă pe umerii săi de om; această mare distanță
dintre caracterul și rostul ceresc al slujirii lui și mijloacele lui de
muritor, această nemăsurată și sublimă nepotrivire între esența și țelul
preoției și instrumentul slab care este ca om preotul trebuie să constituie
stimulul, imboldul, biciul care să lovească, uneori usturător și sângerând,
inima de om a preotului, pentru a-l ține continuu treaz, atent asupra sa, cu
ochii și cu gândul la sfințenia, la măreția, la răspunderea slujirii lui,
închinat ei, robit ei.
Așa cum vântul aspru și valul potrivnic biciuie fața vâslașului și
încordează puterile lui, așa cum întâmpinarea unui corp tare trezește și
îndoiește efortul, cum rezistența unui obstacol cere și provoacă o întărire de
avânt, așa postulează ispitele și greutățile vieții omenești pe preot,
vigilența lui, încordarea lui, ridicarea lui mai presus de ceea ce agită,
tulbură și coboară nivelul vieții noastre morale.
Aceasta este situația și aceasta datoria preotului. Luat dintre noi,
unul ca noi, tras în jos de legea gravității pământului, el trebuie totuși să
năzuiască și să izbutească să se ridice deasupra noastră, să ne întreacă pe
toți, să ne îndrepteze și să ne conducă pe noi, să ne cheme după el, să ne
înalțe cu el. Deși legat ca noi toți de condițiunile vieții pământești, deși
trăind între noi, el trebuie să tindă a se elibera moral de condițiunile vieții
noastre vulgare, a se ridica deasupra nivelului comun, a trăi sufletește în
atmosfera și în condițiunile vieții morale evanghelice, a se îmbunătăți și
desăvârși.
Slujirea și viețuirea lui se realizează într-un climat moral
deosebit de cel al vieții comune. El stă sufletește la o altitudine superioară
celei lumești. El nu trăiește doar cu pâine și pentru pâine, cu trupul și
pentru trup; el trăiește și cu cuvântul lui Dumnezeu și pentru cuvântul lui
Dumnezeu, trăiește ideal, în regiunea înaltă a spiritului, trăiește viața și
misiunea harului divin, trăiește transformarea omului în slujitor al lui
Dumnezeu, trăiește purificarea și sfințirea vieții lui de om, trăiește ridicarea
păcătosului, care este el ca om, la înălțimea purtătorului de Duh Sfânt, care
este el ca preot, ca urmaș al Sfinților Apostoli și al tuturor sfinților
păstori și părinți de atunci până acum. El nu trăiește viața unui om din vremea
noastră, care se bucură de ea ca de o clipă; el trăiește viața unui apostol,
trimis de Iisus Hristos încă de acum două mii de ani, ca să învețe lumea, să o
îndrepteze, să o lumineze, să o mântuiască.
La capătul neștiut al vremii, el este așteptat de Iisus Hristos,
asistat de sfinții apostoli, cei care au hirotonit pe primii preoți, cu roadele
ostenelilor sale, cu cei învățați, botezați, îndreptați, ridicați, ajutați,
mângâiați, sfințiți, mântuiți de el; cu oile cele rătăcite aflate, cu drahmele
cele pierdute găsite, cu talanții harului înmulțiți, făcuți câștig și bucurie
pentru cauza și Împărăția lui Dumnezeu. El este dator lui Dumnezeu nu numai cu
viața, cu mintea, cu sănătatea, cu credința, cu toate puterile sale fizice și
sufletești, ca oricare dintre noi, ci și cu talanții harului pe care l-a
primit. Acest har dumnezeiesc prețuiește mai mult decât toate darurile și
bunurile lui personale. Acest har transcendent îl covârșește, îl depășește, îl
înalță în valoare și importanță cu mult peste ceilalți oameni, dar îl ridică
totodată în răspundere mai presus de toți muritorii.
Înzestrat cu misiune și cu putere de sus, preotul este deci între
noi încărcat cu o răspundere egală cu sfințenia, cu înălțimea și cu cinstea
slujirii lui. Superior nouă tuturor ca vrednicie înaintea lui Dumnezeu,
creditat cu o încredere de care nu ne bucurăm noi, înarmat cu puteri pe care nu
le avem noi, hărăzit cu privilegii neîngăduite nouă, stând pe o poziție
inaccesibilă nouă, el este dator lui Dumnezeu și oamenilor cu echivalentul
darurilor și cinstei oficiului său sfânt, de care trebuie să se cutremure nu un
om, ci chiar un înger.
Așa cum slujirea lui este sfântă și cu mult mai mare decât a
noastră, păcatele lui sunt mai mari și osânda lui mai grea decât a noastră. El
răspunde nu numai de păcatele sale, ci și de păcatele noastre. Povara păcatelor
lui crește cu povara păcatelor noastre. Și dacă uneori credincioșii pot scuza
neștiința, indiferența sau chiar necredința lor cu păcatele preotului, preotul
nu va putea justifica niciodată păcatele sale cu cele ale credincioșilor săi.
El nu poate beneficia în această privință de circumstanța atenuantă.
Că cerințele sfântului său oficiu sunt mai mari decât puterile
omului, că nu este posibil nimănui să corespundă întru totul acestor cerințe
ale lui, este știut de Biserică dintru început. Spre deosebire de rigoriști și
de pretinșii iluminați, care au condiționat efectul Tainelor de vrednicia
personală a slujitorului, Biserica a recunoscut valide actele lui sacramentale,
a căror putere nu o face vrednicia omului, ci harul cu care este învestit ca
slujitor al lui Dumnezeu și care este valabil prin natura și prin calitatea lui
dumnezeiască, nu prin natura și prin calitatea omului, fie el nu un păcătos, ci
un sfânt. Împotriva montaniștilor, a donatiștilor, a novațienilor, a tuturor
celor care s-au socotit „curați” (cathari),
ca și a protestanților și a sectarismului nou, care au coborât efectul haric al
acțiunii preoțești la nivelul moral al omului slujitor, Biserica Ortodoxă a
întemeiat adevărul puterii proprii a Tainei — celei din har, nu din om —, a
stabilit just poziția preotului între sublimitatea slujirii lui sfinte și
condițiunile elementului său omenesc.
Scutește aceasta pe preot de răspunderea lui ca slujitor și păstor
de creștini? Poate fi aceasta o primă de încurajare pentru o viață liberă de
răspundere morală? Se poate transforma preoția într-o profesie exercitată
formal, în orele de serviciu? Nicidecum. Pentru că Biserica deosebește între om
și har, ea nu socotește nici anulat efectul harului pentru nevrednicia omului,
nici acoperită nevrednicia omului cu acțiunea harului sau înlăturată
răspunderea omului prin existența harului. Dimpotrivă, harul lucrează peste
nevrednicia omului, iar nevrednicia omului rămâne răspunzătoare cu toată
lucrarea harului, ba și mai mult răspunzătoare tocmai pentru aceasta. Harul nu
acordă imunitate; din contra, mărește responsabilitatea preotului, ca pe a unui
datornic cu mulți talanți.
Răspunderea pe care o avem fiecare înaintea și a oamenilor și a lui
Dumnezeu este înzecită și însutită pentru preot. Dacă fiecare din noi,
îndeplinind o slujbă omenească, este răspunzător legal și moral în fața
statului, a societății, a instituției, a corpului din care face parte, cu atât
mai mult este răspunzător preotul în cer și pe pământ pentru slujirea lui cu
caracter și scop dumnezeiesc. Comparând, ca mai potrivită omenește, situația
lui cu cea a unui părinte față de copiii săi, pe care are datoria de a-i crește
în frica lui Dumnezeu și în respectul principiilor morale, nu numai cu sfatul
și învățătura, ci și cu exemplul său, preotul, care este părintele și
educatorul turmei sale, al fiilor săi duhovnicești, le este dator nu numai cu
învățătura sa de bine, ci și cu exemplul celor învățate, cu pilda tuturor
virtuților și faptelor bune.
Nimic nu expune de aceea mai mult criticii, osândei și nereușitei
decât inconsecvența, nepotrivirea dintre învățătură și viață, dintre ceea ce
ceri altuia și faci tu însuți.
Asupra acestui păcat stă o osândă cum nu se poate mai aspră. Când
Mântuitorul a biciuit ipocrizia fariseilor, care erau morminte văruite și vase
curățite pe dinafară, osândea păcate care-i priveau mai mult pe ei înșiși; dar
când a osândit pe cei care smintesc pe cei mai mici, cum ar fi copiii — și în
această situație de copii se găsesc toți credincioșii față de preot ca părinte
—, asupra lor Mântuitorul a pus o pedeapsă care trebuie să cutremure pe preot
ca un blestem dumnezeiesc: „Iar celui ce va sminti pe unul din acești mai mici,
care cred în Mine, mai de folos i-ar fi să-și atârne o piatră de moară de gât
și să fie aruncat în adâncul mării. Vai lumii din pricina smintelilor... Vai de
omul acela prin care vine sminteala!” (Matei 18, 6-7).
Când acest om este preotul, păcatul lui este mai mare decât o
asemenea sminteală: este ucidere morală a copiilor lui, îndemn la păcat,
îmbrâncirea lor în gheenă. Cuvintele Mântuitorului despre sminteala celor mici
ar trebui să stea continuu în mintea preotului, ca un teribil memento. Nici faptul că un preot n-ar
scandaliza pe păstoriții săi prin rea purtare cunoscută nu-l scutește de
răspundere și de osândă, dacă el nu-i edifică prin exemplul personal. A nu
scandaliza pe alții nu este tot ce se cere preotului; el trebuie să zidească,
să miște pe alții, să-i îndemne cu pilda sa.
Evanghelia nu este teorie religioasă-morală; este viață: e ceva ce
trebuie nu doar știut, ci trăit, înfăptuit, și aceasta nu se poate învăța numai
cu cuvântul. Mai mult decât orice religie, creștinismul este și o concepție
despre viață, o viață nouă, o realizare morală, e o religie care nu doar se
învață, ci se și trăiește moral. Dacă preotul nu-l arată realizabil cu viața
lui, lumea nu-l poate crede vrednic sau posibil de realizat. Propovăduit lumii
vechi, creștinismul n-a impresionat doar prin frumusețea și adevărul
învățăturii lui, ci și prin trăirea lui de către creștini. Păgânii ajungeau la
înțelegerea și la prețuirea Evangheliei nu atât pe cale de lectură, cât pe cale
de privire și admirare a vieții creștinilor. Cuvintele Mântuitorului despre
iubire erau sublime; păgânii nu ziceau totuși aceasta, ci exclamau cu mirare:
„Vedeți cât de mult se iubesc ei, creștinii” (Tertulian, Apologetic, 39, 7). Dragostea creștinilor ilustra și demonstra
concret Evanghelia, o impunea respectului păgânilor. Viața lor era Evanghelie
împlinită, principii făcute fapte, realitate morală.
Așa va fi totdeauna. Exempla
trahunt. Cuvintele pot să placă, dar exemplele conving și atrag. Cel care
învață pe alții ceea ce el nu face, acela nu zidește, ci distruge, dezminte,
discreditează. Mântuitorul a avut cuvinte de iertare, de prețuire, de afecțiune
față de păcătoșii îndreptați, dar a rostit grele cuvinte de osândă contra
categoriei celei mai criticate pentru nesinceritatea și duplicitatea,
inconsecvența ei: pentru fățărnicia celor care legau pe alții cu datorii morale
grele, iar ei strecurau țânțarul și înghițeau cămila.
Preotul este pus anume pildă celorlalți. A-i învăța doar nu este
țelul și nu este lucrul cel mai greu. Evanghelia o pot citi azi mulți și fără
preot. A-i îndupleca să și urmeze Evanghelia, iată ceea ce trebuie să se
silească și să reușească a face preotul pe alții. Pentru aceasta nu ajunge
cuvântul nimănui niciodată. Dacă preotul, ca orice moralist și pedagog, nu
convinge și nu învață prin fapte, smintește, risipește, distruge, spre osânda
sa și spre nefericirea păstoriților săi.
Preotul este un „vas ales” pentru un lucru sfânt, un om deosebit de
toți ceilalți. Fapte care pot fi pentru alții indiferente sau tolerate prin
obișnuință și slăbiciune omenească sunt pentru el necuviincioase și nepermise.
Preotul trebuie să știe totdeauna, oriunde s-ar găsi și cu oricâtă toleranță de
ocazie i s-ar îngădui ceva, că el nu se poate purta, manifesta, bucura, supăra,
distra, folosi ca alții; nu poate vorbi și face ceva decât ca un preot. El
trebuie să fie așa cum trebuie să fie. Preotul nu poate trăi și sluji cu mască
sau travestit ca un actor. La el căutăm nu artă, ci adevărul, iar adevărului se
slujește cu față curată, cu sinceritate și cu naturalețe. Dumnezeu nu poate fi
mulțumit sau amăgit cu aparențe, cu forme, cu surogate. El cunoaște, suportă și
iartă slăbiciunile noastre, dar nu îngăduie prefăcătoria, subterfugiul,
înșelăciunea, nici când vrem să ne înșelăm pe noi înșine. El vrea slujbă
adevărată, vrea om adevărat în slujbă adevărată, vrea omul potrivit cu slujirea
sa, îl vrea identificat cu ea.
Aceasta impune preotului un continuu examen de conștiință. Prin el,
ca slujitor și împuternicit al lui Dumnezeu, se slăvește sau se defaimă
Dumnezeu; Îl cunosc oamenii prin el sau Îl tăgăduiesc din cauza lui. Prin
cuvintele și prin purtarea lui, el angajează pe Dumnezeu, ca unul care vorbește
și lucrează în numele Lui. Dacă preotul, prin purtarea sa, se împotrivește voii
lui Dumnezeu și dezminte cuvântul Lui, lumea va face cu atât mai ușor același
lucru. Răul se imită mai ușor decât binele. Cât de grea este pentru cugetul
nostru de creștini singură presupunerea că un preot ar putea să strice, în loc
să facă lucrul lui Dumnezeu, acel lucru care este rostul lui de a fi preot!
Dacă, făcând tot ce este în stare ca om, nu va putea zice niciodată că a făcut
totul sau destul pentru Dumnezeu, pe măsura sfințeniei și a cinstei slujirii
lui, ce se poate spune despre preotul care se mulțumește cu puțin, ba chiar se
mândrește cu atât sau își face merite deosebite din simpla împlinire formală a
datoriilor sale?
Preotul este apostol, care nu se mulțumește cu forme, cu jumătăți de
măsură, nu caută lauda lumii, nu caută ale sale, nu se îngâmfă pentru lucrul
său, ci se smerește și se străduiește să-l sporească și să-l facă mai bun.
Lauda și câștigul lui sunt mântuirea sa și a credincioșilor săi. Un preot în
întrecere cu lumea pentru bunuri și plăceri lumești, în atitudine de om cu
pântecele plin, cu vanitatea satisfăcută, cu socotelile pământești bine
încheiate, slujitor închipuit, superficial, uneori pedant și provocator prin
lipsa sa de modestie — iată cum nu trebuie să fie preotul. Toți vanitoșii sunt
ridiculi și toți orgolioșii sunt odioși, dar când e orgolios și vanitos
preotul, prezența și chipul lui repugnă. Vanitatea este semnul omului frivol,
ușuratec, neserios; orgoliul este demonic, anticreștin, e tot ce poate fi mai
străin de smerenia și de sinceritatea slujitorului și „omului” lui Dumnezeu.
Preotul este un om ca noi toți și, totuși, deosebit de noi toți. El
este covârșit de slujba sa, înălțat și smerit de ea în același timp, obligat la
multă răbdare, la tact, la prudență, la înfrânare, la devotament, la spirit de
sacrificiu. El este — am zis — un creștin model. El crede cu credință tare, el
iubește cu dragoste întreagă, el se îndestulează cu cumpătare, el se mulțumește
sufletește, el trăiește ca un „om duhovnicesc”, după cuvântul Apostolului.
Mâhnit, el nu poate da curs mâniei; lovit, el nu se răzbună; jignit, el nu
insultă; când trebuie să se supere, el se supără cel din urmă și cel mai puțin;
el nu poate rosti cuvinte ordinare, vulgare, înjurături, ocări, amenințări,
nimic din ceea ce spurcă și compromite pe creștin și pe el ca slujitor al Domnului.
El trebuie să întreacă în răbdare, înțelepciune și delicatețe pe toți oamenii.
El este omul și vasul lui Dumnezeu, e un om selecționat. Și cu el, familia lui
este o primă realizare a comunității creștine, a Evangheliei pe care o
propovăduiește, o familie selecționată, părtașă la meritul și la răspunderea
preotului ca slujitor al lui Dumnezeu.
Înseamnă această alegere și exceptare, această deosebire a preotului
de ceilalți oameni, scoaterea lui din viața socială, din lume, din drepturile
lui omenești, din dreptul de a se bucura de lume și de viața pe care o
trăiește? Nu, ci înseamnă a-și alege, înălța și satisface plăcerile,
interesele, drepturile pe plan moral, nevinovat, pilduitor, edificator; a se
folosi de viață, de bunurile și de plăcerile ei din latura lor frumoasă și
îngăduită creștinului și păstorului.
Preotul ortodox nu este obligat la asceză, la mortificare, la
recluziune; el se bucură de drepturile sale firești ca orice om, dar cu o
măsură, cu o bună-cuviință, un spirit moral, un simț al răspunderii pe care nu
le au în același grad ceilalți oameni. Mulțumirea și satisfacția lui trebuie să
fie totdeauna de altă calitate decât cea a omului comun, să fie justificată
moral.
Pentru ceea ce sacrifică din bunurile, plăcerile și interesele
lumești, preotul are în schimb bucurii și câștig cu mult superioare lor, pe
cele sufletești. Nu există mulțumire mai mare decât cea sufletească; nu există
plăcere echivalentă cu cea duhovnicească. Pe aceasta nimeni n-o are mai mult
decât preotul și o are anume pentru binele făcut, sub orice formă, altora.
Disciplina și sacrificiul ce și le impune prin observarea preceptelor
evanghelice și prin împlinirea datoriilor lui sacerdotale sunt cu prisosință
compensate cu bucurii și satisfacții morale unice, cunoscute numai de el și
cuvenite numai lui.
Preotul nu trebuie să-și măsoare și să-și cântărească nici
drepturile, nici datoriile cu cele ale lumii. Acesta este, de altfel, un
principiu valabil pentru toți creștinii, cu atât mai mult însă pentru el, ca
păstorul și modelul lor, care trebuie să-i mântuiască.
Între a putea face orice altceva și între a mântui pe oameni, mai
mare faptă și mulțumire este în ordinea sufletească cea din urmă. Aceasta
ridică slujba și cinstea preotului cu mult peste toate celelalte: o ridică în
grijă, în greutăți, în durere, în luptă sufletească, dar și în mulțumire și
câștig moral. O, dacă toți preoții ar privi și ar realiza misiunea lor din
latura aceasta a bunurilor ei duhovnicești și a mulțumirii sufletești, ar pune
în servirea ei o sfântă și nobilă pasiune, care ar face din ei eroi morali,
eroii spiritului creștin, cinstiți și respectați mai mult decât toți ceilalți
oameni.
Cu cât mai grea este situația lor morală pentru nereușita slujirii,
pentru ratarea misiunii lor sacre, când răspunderea lor poate fi încărcată cu
pierderi ireparabile în corpul Bisericii! Preotul trebuie să fie plin de simțul
și grija răspunderii. În sufletul lui trebuie să găsească ecou, azil și remediu
toate nevoile, toate grijile, toate păsurile, toate dorințele cele bune și
lipsurile păstoriților lui. Mai mult decât părintele, modelul și cârmaciul lor,
el trebuie să fie totodată semenul și fratele lor cel mai apropiat: primul
semen și frate al fiecăruia.
Preotul trebuie să sufere cu orice suferind, cu orice neputincios;
să pătimească împreună cu toți cei care pătimesc; să simtă durere, grijă,
apăsare pentru orice păcătos, pentru orice vicios, pentru orice rătăcit,
pierdut, pentru orice fiu risipitor. Preotul trebuie să cunoască inima, nevoile
și păsul fiecărui credincios sărac, orfan, văduvă, bătrân neajutorat, om muncit
de gânduri rele sau de păcate. Preotul trebuie să cunoască dramele, tragediile
vieții familiale, să fie în casa, în gândurile, în sufletul fiecărui credincios
pe care un necaz, o nenorocire, o pierdere, o deziluzie, o boală, un accident
al vieții îl încearcă, îl demoralizează, îl covârșește, îl biruie. Pe preot
trebuie să-l doară orice moarte prematură, avortul, concubinajul, orice cămin distrus,
orice apostazie, orice ceartă, orice scandal moral, orice rătăcire sau
nenorocire a păstoriților săi.
Sufletul lui trebuie să fie de o sensibilitate excepțională, de o
receptivitate neobișnuită, să vibreze ușor, cu afecțiune, cu înțelegere, cu
sentimentul împreună-suferinței cu toți fiii săi sufletești. El trebuie să facă
din tot ce poate tulbura sau pierde sufletul lor un caz de conștiință. Păcatele
și suferințele lor trebuie să tulbure liniștea lui, să nu-i dea pace până ce
nu-și face datoria de păstor și părinte al lor și de slujitor al lui Dumnezeu,
Care-i vrea ajutați și mântuiți. Aspecte morale hidoase, respingătoare, care
repugnă omului comun, ca niște răni infecte, trebuie să formeze obiectul
preocupării lui creștine pastorale. Acolo unde altul simte scârbă, nepăsare sau
revoltă, preotul trebuie să simtă interes moral, compasiune, răspundere.
El va da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit, pentru
fiecare suflet. El se va mântui sau se va pierde cu credincioșii săi: prin ceea
ce a făcut sau n-a făcut pentru mântuirea lor. El nu se poate mântui de unul
singur. El nu este în Biserică un număr, ca un credincios; el este capul unei
comunități, conducătorul, îndrumătorul altora, al multora, al familiei, al
turmei lui duhovnicești. El trăiește și slujește nu pentru sine doar, ci pentru
ea. Prin ea se îndreptățește înaintea lui Dumnezeu. Credincioșii lui sunt
martorii lui: sunt apărătorii sau acuzatorii lui la tribunalul ceresc. Prin ei
va răspunde preotul la întrebarea cea mare a lui Iisus Hristos: Ce ai făcut cu
frații Mei cei mici, cu mădularele trupului Meu? Ce ai făcut din Biserica Mea
și a ta? Unde sunt cei pe care ți i-am încredințat spre învățare, îndreptare și
mântuire, din Evanghelia Mea, prin cuvântul și prin pilda ta? Ce au devenit
credincioșii Mei? Ce ai făcut cu harul Meu? Unde sunt talanții ce ți i-am
încredințat? Fericirea sau nefericirea preotului stă în răspunsul ce va putea
da lui Hristos ca răspunzător de sufletele încredințate păstoriei lui. Iată
ceea ce niciun preot nu trebuie să uite niciodată.
El este crainicul, mesagerul, interpretul, „omul lui Dumnezeu” între
credincioși. El este apostolul, el este chipul creștinului, el este lumina
lumii și sarea pământului. Oricare ar fi numărul credincioșilor, oricâtă ar fi
știința sau puterea noastră a tuturor celorlalți, el ne întrece pe toți prin
vrednicia și prin puterea slujirii sale. El știe mai mult decât noi toți, el
simte mai mult decât noi toți, el poate mai mult decât noi toți, el face ceea
ce nu putem face noi toți: liturghisește împreună cu îngerii înaintea lui
Dumnezeu și ne înduhovnicește pe noi, credincioșii, spre mântuire, în numele,
din harul și cu puterea lui Dumnezeu.
Spune încredințat acestea un dascăl de Teologie, ostenitor cu
învățătura pentru luminarea multor preoți, care, cu respectul necondiționat ce
poartă preoției și cu smerenia cuvenită credinciosului mirean, se recunoaște
mai mic în slujba sa de cinste decât cel mai umil preot dintre studenții săi,
care, ca slujitor al lui Hristos, undeva într-un colț de țară, a mântuit sau va
mântui un suflet.
Note
1. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântul II. Apologetic despre fuga sa; Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre
Preoție; Sfântul Ambrozie, De officiis
ministrorum; Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Liber regulae pastoralis; Eustațiu al Tesalonicului (sec. XII) a
scris Către cei care se supără că preotul este numit părinte.
2. Cartea a II-a: Despre episcopi, preoți și diaconi, în Scrierile
Părinților apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele apostolice, vol.
II, traduse de Pr. Ioan Mihălcescu, Econ. Matei Pâslaru și Econ. G. N. Nițu,
1928, pp. 15-85.
