Sfântul Paisie Aghioritul despre nașterea de copii și familia creștină

 

Cultura și credința, repere ale tinereții

 

Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

 

Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

 

O, Stăpâne,
fă din mine un mijlocitor al păcii Tale.
Unde este ură, eu să aduc iubire;
unde este jignire, eu să aduc iertare;
unde este dezbinare, eu să aduc unire;
unde este îndoială, eu să aduc credinţă;
unde este greşeală, eu să aduc adevărul;
unde este disperare, eu să aduc speranţă;
unde este tristeţe, eu să aduc bucurie;
unde este întuneric, eu să aduc lumină.

O, Doamne, dă-mi să văd că dreptatea Ta nu condamnă, ci vindecă; nu distruge, ci restaurează.

O, Doamne,
fă ca eu să nu caut cu tot dinadinsul
să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;
nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;
nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Pentru că celui ce dă, i se va da;
celui ce iartă, i se va ierta;
cel ce moare, va învia pentru viaţa veşnică.

— Sf. Francisc din Assisi

Sfântul Maslu: ce fel de vindecare să aștept? - Preot Nicolae Dima (video și transcrierea videoului)

 

DESPRE SFÂNTUL MASLU ȘI VINDECAREA SUFLETEASCĂ

Mărturie și reflecție teologică despre experiența Tainei Sfântului Maslu

Atunci când Ecaterina, fiica mea, era la ATI, Părintele Isaia a insistat să vină la Ecaterina să-i facă Sfântul Maslu. Părintele Isaia de la Mănăstirea Sfântul Gherasim Kefalonitul, din județul Constanța. Noi doream să facem Sfântul Maslu, deja participasem la câteva sfinte Masluri la capela spitalului, așa că l-am invitat bucuroși pe Părintele Isaia la spital. Doar că el a vrut să facă slujba în interiorul salonului și nu la capelă.

Nu știu dacă îl știți pe Părintele Isaia... nici noi nu-l știam până atunci. Este un om care vine din Pateric. Nu pare cineva care vrea să negocieze.

Ne-am convins după aceea că asta este doar prima impresie și sub impresia aceasta de la început se ascunde un om foarte binevoitor. Însă cu asta Părintele n-a vrut să fie de acord: să facem slujba la capelă, așa cum i-am propus, că era din toate punctele de vedere mult mai convenabil. N-a fost de acord cu asta. A zis: „Nu, nu mergem la capelă, ci mergem în salon. Trebuie să insistăm să ne lase să facem slujba în salon, lângă Ecaterina. Ea este beneficiarul principal al slujbei, trebuie să ne rugăm la capul ei.”

Nu știu de ce a insistat cu asta, nici astăzi nu știu de ce a insistat cu asta, însă probabil că știe Părintele mai bine. Așa ne-am zis și atunci, așa ne zicem și acum, am avut încredere în el, l-am văzut ca pe un mesager apărut pe neașteptate în viața noastră. A fost ca în povestirile cu sfinți, în care vine un personaj de stil de neobișnuit și te ia prin surprindere din toate punctele de vedere, cu felul lui de a vedea exact situația ta în care te găsești.

Și au fost două slujbe de Sfântul Maslu, nu una singură. Părintele Isaia a mai venit o dată, de fiecare dată împreună cu un ieromonah de la mănăstirea lui, după vreo trei săptămâni cred, și tot la capul Ecaterinei s-a făcut slujba.

Ei bine, în timpul slujbei, cu cele șapte ungeri cu ulei sfințit, așa cum trebuie să fie, cu toate cele ale rânduielii slujbei, nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, nimic vizibil chiar atunci. Adică ne-am fi dorit, cu siguranță ne-am fi dorit să vedem ceva spectaculos, dar n-am văzut.

Și totuși a fost ceva despre care trebuie să vă spun, și anume că la toate sfintele Masluri din săptămânile acelea – pentru că v-am spus că au fost mai multe, dintre care unul foarte special, făcut cu mai mulți părinți prieteni apropiați ai noștri, care s-au adunat în mod intenționat împreună –, la toate aceste sfinte Masluri am simțit că Maslul este slujba prin care îi spunem lui Dumnezeu cam în felul următor: nu-i spunem „Doamne, dă-mi o vindecare acum, pe loc!” (n-ar trebui să spunem așa), ci mai degrabă cred că ar trebui să-i spunem așa: „Noi, Doamne, suntem așa cum știi că suntem: slabi. Și ne punem acum în fața Ta cu toate neputințele noastre, cu toate bolile noastre, la care se adaugă și neputința de a înțelege rostul lor. Așa că vindecă-le Tu, așa cum știi că trebuie să fie ele vindecate.”

Sper că mă credeți, sper că ceea ce vă spun nu pare o frază inventată după ce toate lucrurile s-au terminat așa cum știți că s-au terminat. Așa am simțit, așa vă spun. Am fost în situația pe care am văzut-o de atunci de foarte multe ori, și anume părinți disperați care se agață de orice frânghie care le este aruncată pentru ca să poată să meargă înainte.

Bineînțeles că în vremea aceea nimeni nu putea să ne dea vreo asigurare, să ne promită ceva sau să vină cu vreo prevestire a vreunui miracol. Ba dimpotrivă, aș zice, toți meficii cu care am vorbit atunci au fost mai degrabă pesimiști. Și noi nu ne așteptam la un miracol. Noi eram în situația de a aștepta să vedem care este voia lui Dumnezeu. Și felul nostru de a-I spune lui Dumnezeu că avem o durere, care are nevoie de prezența și de răspunsul Lui, era Sfântul Maslu.

Acum, cele șapte citiri din Apostol, cele șapte citiri din Evanghelie, cele șapte rugăciuni de invocare a Duhului Sfânt, cele șapte sfințiri ale uleiului te pun în fața unui ritual de împrospătare. Și acest cuvânt, „împrospătare”, ne trimite cu gândul la echivalentul lui din engleză: „refresh”. Ca la calculatoare. Apeși butonul refresh ca să actualizezi. Repetare, repetare, repetare, repetare, repetare... mereu aceleași formule!

Chiar dacă se schimbă textul, pentru că și Apostolul, și Evanghelia, și rugăciunile sunt diferite, mereu sunt aceleași gesturi, mereu sunt introduse lecturile prin aceleași formule, mereu binecuvântarea uleiului, mereu ungere, binecuvântările celor prezenți, lecturile, tămâierile... toate formează un ritm în care simți că se întâmplă ceva special. Se întâmplă o concentrare a harului din ce în ce mai puternică.

Și noi știm din Evanghelie că Mântuitorul l-a lăudat pe omul insistent. Te găsești în slujba Sfântului Maslu exact în situația omului care insistă. Vă aduceți aminte? Îmi vin din Sfânta Evanghelie două cazuri cel puțin în care Mântuitorul se face că nu aude.

O dată cu femeia canaaneancă, care este... știți cum este ea de insistentă, ca un om care nu are altă soluție. Fiica ei era grav bolnavă și femeia aceasta depășește cu mult limitele bunului simț. Și mai trece și peste regulile religioase, de separare religioasă – ea avea altă religie decât Iisus și păgânii cu evreii nu se amestecau –, dar ea strigă din ce în ce mai tare către Mântuitorul, până când Mântuitorul se oprește și vorbește cu ea. După care ne dăm seama că totul a fost un test! Păi Mântuitorul a auzit-o de la început, însă nu s-a oprit decât după ce i-a văzut insistența! Ce vă spuneam? Rugăciunea insistentă! Ca și când insistența în sine ar fi o valoare prin ea însăși.

Și a doua oară, al doilea episod din Evanghelie, este atunci când Mântuitorul trece pe lângă orbul Bartimeu. Bartimeu din Ierihon. Iisus trece pe lângă el, orbul aude că trece Iisus, se face zarvă și Bartimeu știe că are o singură șansă. El este acum ca un naufragiat care stă pe o scândură în mijlocul oceanului și care vede avionul de salvare care îl caută. Nu are prea mult timp la dispoziție, trebuie să se facă văzut și auzit. Este singura lui șansă! Iar Bartimeu, orbul acesta din Ierihon, s-a făcut auzit. Și pentru că s-a făcut auzit, a primit vindecare.

Deci insistența în sine este bună. Este bună, ea este și un semn bun, adică este un indicator al credinței, este un revelator. De ce este revelator? Pentru că este semnul că știi de la cine să ceri, bați la poarta potrivită, n-ai încurcat porțile. Te ții de Dumnezeu până ce îți dă un semn că te-a auzit.

În afară de aceste exemple din Evanghelie, repetările de la Sfântul Maslu ne mai spun totuși ceva foarte important și ne trimit la un alt episod din Sfânta Scriptură, de data asta din Vechiul Testament. Noi știm că sunt șapte seturi de repetări, da? Sunt cele șapte Apostole, cele șapte Evanghelii, cele șapte rugăciuni, cele șapte sfințiri ale undelemnului, cele șapte ungeri. De ce ne amintesc toate aceste seturi de șapte ori? De șapte ori câte trei? Ne amintesc de o celebră asediere. Vă mai amintiți de Ierihon?

Ierihonul este localitatea din lume așezată la cea mai mică altitudine, mai mult de 200 de metri sub nivelul mării. Dar nu pentru asta este cunoscut în Biblie. Este cunoscut mai ales pentru că această cetate este prima cetate pe care Israel, poporul lui Israel, o cucerește în drumul spre țara în care curge miere și lapte, după traversarea Iordanului, la ieșirea din pustiu. Erau atunci sub conducerea lui Iosua, bineînțeles că vă amintiți.

Ierihon este o cetate locuită, dar în cartea Iosua, unde se povestește asedierea, cetatea aceasta n-are chip. N-are chip, nu-i vedem pe locuitorii ei. Un singur locuitor este vizibil, și anume o prostituată pe nume Rahab. În subtext ni se sugerează că Ierihonul nu este deloc cel mai curat loc de pe pământ. De altfel, și în restul episoadelor din Sfânta Scriptură când Ierihonul este amintit, el este mai degrabă un loc al lipsei de ordine, este un loc al păcatului moral și al lipsei de credință. De exemplu, Zaheu vameșul locuiește în Ierihon.

De altfel, Evanghelia despre Zaheu vameșul și vindecarea lui este una dintre cele șapte Evanghelii citite la Sfântul Maslu. Zaheu cel păcătos, care este vindecat de orbirea sa sufletească. Și intenționat ni se amintește despre vindecarea lui Zaheu, care nu are nicio infirmitate vizibilă, nicio infirmitate trupească, și totuși în el însuși, în interiorul minții și al sufletului lui, el este profund bolnav.

Și mă întorc acum: la porunca lui Dumnezeu, israeliții au asediat Ierihonul. Asediul acesta nu seamănă cu niciun altul din întreaga istorie. Durează doar șapte zile. Și în fiecare zi se face o procesiune imensă în jurul cetății, cu șapte preoți care poartă cu ei trâmbițe și care sună o dată la fiecare înconjurare. În ziua a șaptea, când preoții au sunat din trâmbițe, poporul a strigat și el cu putere multă, iar zidurile cetății s-au prăbușit. Ierihonul a căzut atunci.

Deci șapte înconjurări ale cetății, șapte trâmbițări, iar la a șaptea trâmbițare zidurile cetății au căzut atunci când poporul întreg a strigat. Rugăciunea tuturor celor adunați la Sfântul Maslu seamănă mult cu această strigare a poporului. Eu mereu când particip la Sfântul Maslu am sensação că particip la o asediere. Toți cei care sunt de față se pun în fața lui Dumnezeu, iar ceea ce trebuie cucerit prin harul miraculos al acestei Sfinte Taine este cetatea neputinței.

Cetatea neputinței! Atenție, deci nu este neapărat vorba despre o vindecare miraculoasă. Nu mă aștept ca Sfântul Maslu să mă facă să mearg din nou dacă sunt, de exemplu, paralizat. Nu acest fel spectaculos de vindecare magică este ceea ce caut eu la Sfântul Maslu. Ceea ce cred că trebuie vindecat totuși la Sfântul Maslu este mintea care se blochează în neputință.

Mintea care se blochează în neputință.

Sigur că se poate replica: este o păcăleală, pentru că tu ca preot nu mai ești în stare să faci un miracol așa cum făceau sfinții apostoli, care vindecau numai prin cuvânt sau atunci când umbra lor îi atingea pe cei bolnavi (să ne amintim din episoadele din Faptele Apostolilor care povestesc asta). Pentru că nu mai ești sfânt și nu mai ești capabil să faci astfel de vindecări, ai inventat o explicație care trimite totul în zona simbolicului. Ei bine, nu este așa! Nu este așa! În primul rând că vindecarea pe care o primim la Sfântul Maslu, deși nu este vizibilă, nu este simbolică. Nu este simbolică, este reală!

Dar în același timp avem în viața Sfântului Apostol Pavel un episod în care Apostolului i se refuză miracolul vizibil, ceea ce nu înseamnă că nu s-a întâmplat ceva cu el în interiorul lui. Deci Sfântul Pavel... atâtea miracole a făcut el, a înviat morți, a vindecat paralitici, era un om puternic în duh! Și totuși, Dumnezeu îi refuză cererea de a fi el însuși vindecat de boala de care suferea, despre care noi nu știm prea multe, dar știm că pentru el era foarte chinuitoare. Și Dumnezeu îi spune: „Nu-ți este de folos să te vindeci! Nu cere asta, pentru că ai cerut deja de mai multe ori. Nu-ți este de folos să te vindeci!”

Și nu s-a vindecat! Deci există situații în care boala în sine și suportarea ei este mai importantă decât o eventuală vindecare spectaculoasă. De ce se poate întâmpla lucrul acesta? De foarte multe ori se întâmplă pentru că experiența bolii te modelează sufletește. Te duce acolo unde trebuia să ajungi. Iar vindecarea nu te-ar modela la fel de bine. Asta e tot!

Doar că pentru ca să înțelegi lucrul acesta și pentru ca să-l poți accepta – pentru că nu este un lucru ușor de acceptat –, este nevoie de mult har de la Dumnezeu. Este nevoie de vindecarea suferințelor minții. Cea mai mare suferință a minții fiind faptul că nu prea vede ceea ce este spiritual, nu vede dincolo de fapte. De asta mergem la Sfântul Maslu: ca să primim acest fel de vindecare. Ce este, fraților, dincolo de faptele vizibile? Intenția! Ce este dincolo de ceea ce se vede? Intenția necunoscută și uneori greu de acceptat a lui Dumnezeu, care face operații pe noi, și anume operează de multe ori fără anestezie.

De ce mergem deci la Sfântul Maslu? Pentru că avem suferințe, pentru că avem neputințe și pentru că avem nevoie să ne vindece Dumnezeu gândirea, acceptarea. Experiența în sine a suferinței din care trebuie să învățăm mai mult decât durerea de care vrem să scăpăm.

Maslul este una dintre marile lucrări ale lui Dumnezeu pentru vindecare. Maslul lucrează deci pentru vindecarea trupului, fără doar și poate, dar mai ales, aș zice, pentru vindecarea sufletului. Pentru că știți și dumneavoastră: dacă trupul s-ar vindeca, dar sufletul nu, atunci la ce bun această vindecare? La ce bun toată experiența durerii prin care am trecut deja?

Mai mergem la Sfântul Maslu și pentru încă un lucru, și anume că avem nevoie să restabilim o legătură bună între noi și lumea întreagă. Nu e exagerat. Cum se face această restabilire a bunei legături între noi și lumea întreagă? Noi știm de la Părintele Stăniloae că omul vede lumea întreagă potrivit cu starea lui. Potrivit cu starea lui! Este chiar expresia Sfântului Părinte Stăniloae.

Ești preocupat de plăceri? O să vezi peste tot în jurul tău prilejuri de plăcere. Chipul lumii pentru tine va fi unul strâmb. El nu este strâmb – chipul lumii nu este strâmb –, dar în mintea ta el se strâmbă. Ești un om egoist? Vei crede că toți oamenii sunt egoiști. Ești o fire concurențială? Vei avea impresia că toți sunt adversarii tăi, sau cel puțin competitorii tăi, te întreci cu toții, te pui la întrecere cu toții, chiar dacă ei n-au intenția să se întreacă cu tine. Ești într-o suferință sufletească sau trupească? Ei bine, atunci vei crede că în jurul tău este doar boală și neputință.

Și dacă nu ești în starea asta, ci ești în starea opusă – iar starea opusă stării de boală nu este starea de sănătate, ci mai degrabă starea de... procesul de vindecare –, deci dacă ești în proces de vindecare, ei bine, atunci vei vedea în jurul tău oameni care încearcă să se vindece și ei. Într-un plan mai înalt, suferința ta te face sensibil la suferințele celorlalți. Căpăți o sensibilitate care se manifestă prin aceea că vede suferințele celorlalți. Iar intrarea ta în procesul de vindecare va însemna și că, într-un mod mult mai general, mai amplu, în peisajul general, vei contribui și tu cu începutul tău de vindecare la vindecarea lumii întregi. Vindecarea lumii întregi fiind un mare proiect al lui Dumnezeu.

Și concluzia acum: mergeți la Sfântul Maslu! Mergeți la Sfântul Maslu atunci când se face la biserică. Chemați-l la casă pe preot ca să slujească Sfântul Maslu în cazul în care aveți acasă un bolnav care nu se poate deplasa. Rugăciunea credinței îl va mântui pe cel care suferă, îi va da alinare – să nu vă îndoieți de asta, pentru că harul lui Dumnezeu pe care îl primim din belșug în Sfântul Maslu, harul lui Dumnezeu este mângâietor și vindecător.

Domnul să fie cu noi toți!

Dincolo de aparențe: comuniunea canonică și responsabilitatea alegerii

 

Dincolo de aparențe:

comuniunea canonică și responsabilitatea alegerii

 

Într-o societate în care informația circulă cu rapiditate, iar oferta religioasă este tot mai diversificată, există un aspect asupra căruia, cred, foarte puțini oameni reflectează înainte de a lua decizii cu implicații spirituale majore, precum botezul copiilor, cununia sau participarea la viața unei structuri religioase aflate în afara comuniunii canonice a Bisericii Ortodoxe.

În cele mai multe situații, asemenea alegeri nu sunt determinate de rea-credință sau de ostilitate față de Biserică. Dimpotrivă, mulți oameni sunt convinși că diferențele dintre diversele grupări religioase sunt exclusiv administrative sau instituționale și că, în fond, „toate duc la Dumnezeu”. Tocmai această percepție face necesară o reflecție serioasă asupra implicațiilor eclesiologice și canonice ale unei asemenea opțiuni.

La prima vedere, consecințele pot părea inexistente. Totuși, timpul are capacitatea de a scoate la iveală realități pe care prezentul le ascunde. Un copil botezat într-o structură aflată în afara comuniunii canonice poate dori, peste ani, să urmeze studii teologice într-o instituție a Bisericii Ortodoxe, să primească hirotonia sau să îndeplinească misiunea de naș la Botez ori la Cununie. În asemenea situații, pot apărea dificultăți privind recunoașterea actelor religioase săvârșite în afara comuniunii Bisericii, iar acestea pot genera consecințe canonice și pastorale deloc neglijabile.

Problema nu privește însă exclusiv generațiile viitoare. Și adulții care aleg să se integreze în astfel de structuri se pot confrunta, la un moment dat, cu limitări privind participarea deplină la viața liturgică și sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Situații precum asumarea calității de naș, implicarea în anumite slujiri bisericești sau alte acte care presupun comuniunea canonică pot deveni dificile tocmai din cauza statutului lor eclezial.

Aceste observații nu urmăresc să emită judecăți asupra conștiinței sau a credinței personale a cuiva. Judecata inimii aparține exclusiv lui Dumnezeu. Există însă o responsabilitate morală și pastorală de a prezenta oamenilor toate implicațiile unei decizii, astfel încât aceasta să fie luată în deplină cunoștință de cauză. Libertatea autentică presupune întotdeauna informare și discernământ.

O alegere făcută astăzi poate produce efecte peste zece, douăzeci sau chiar treizeci de ani. De aceea, înainte de un botez, de o cununie sau de orice alt act cu semnificație sacramentală, este legitim să ne întrebăm nu doar ce ni se oferă în prezent, ci și care vor fi consecințele eclesiale ale acelei opțiuni pentru noi și pentru copiii noștri.

În acest context se conturează, cred, adevărata dramă. Ea nu rezidă în dobândirea sau pierderea unui titlu onorific de „preot” ori „episcop”, ci în problema fundamentală a comuniunii bisericești. În eclesiologia ortodoxă, identitatea slujitorului nu este definită exclusiv prin hirotonie sau prin exercitarea unor funcții liturgice, ci prin apartenența efectivă la comuniunea Bisericii și la succesiunea ei apostolică.

Ce înseamnă, în mod concret, să porți veșminte preoțești sau arhierești și, totuși, să nu poți concelebra cu niciun episcop sau preot aflat în comuniunea canonică a Bisericii Ortodoxe? Ce înseamnă să nu poți participa liturgic la Sfânta Liturghie, la o înmormântare, la o cununie sau la un botez, nu din cauza unei neînțelegeri personale, ci din cauza inexistenței comuniunii canonice?

Imaginați-vă o situație profund umană. Moare un prieten apropiat, o rudă sau un vecin din comunitatea în care ai crescut. Dorința firească este aceea de a te ruga împreună cu ceilalți și de a sluji la căpătâiul celui pe care l-ai cunoscut întreaga viață. Și totuși, această slujire nu poate avea loc împreună cu preotul paroh, nu din lipsă de bunăvoință, nu din antipatie și nici din motive personale, ci deoarece comuniunea liturgică presupune, în mod necesar, existența unei comuniuni canonice.

Aceasta reprezintă una dintre cele mai profunde consecințe ale separării de comuniunea Bisericii. Nu este vorba doar despre recunoașterea unui statut clerical, ci despre imposibilitatea participării depline la aceeași viață sacramentală, la aceeași Sfântă Liturghie și la aceeași comuniune euharistică împreună cu întreaga Biserică.

Din această perspectivă, întrebarea esențială nu este cine poartă un anumit titlu și nici cine se prezintă drept episcop sau preot, ci ce înseamnă, în sens teologic și eclesiologic, să fii cu adevărat în Biserică. Pentru tradiția ortodoxă, răspunsul nu se reduce la existența unor veșminte, a unor însemne sau a unor titulaturi, ci presupune integrarea deplină în Trupul lui Hristos prin comuniune de credință, comuniune sacramentală și comuniune canonică cu episcopul și cu întreaga Biserică.

În definitiv, credința nu privește doar momentul prezent, ci întreaga existență a omului. Tocmai de aceea, orice decizie care privește viața bisericească trebuie evaluată nu doar prin prisma emoției de moment sau a aparențelor, ci și prin consecințele sale teologice, canonice și pastorale. În Ortodoxie, comuniunea nu constituie un element secundar al vieții eclesiale, ci însăși expresia vizibilă a unității Trupului lui Hristos, fără de care identitatea și misiunea Bisericii nu pot fi înțelese în deplinătatea lor.

Abia prin propria suferință înțelegem durerea celuilalt

 

 

Abia prin propria suferință înțelegem durerea celuilalt

 

În fața suferinței, a durerii și a morții, uneori este mai bine să taci. Când trăiești încercarea pe propria piele, înțelegi că una este să vorbești despre durere și cu totul alta este să o porți. Atunci înveți că adevărata compătimire nu se naște din predici, ci din crucea pe care ai dus-o tu însuți.

Sunt de admirat oamenii care, chiar și în suferință, nu se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, ci primesc cu smerenie și încredere voia Lui. Nu pentru că nu îi doare, nu pentru că nu plâng sau nu se întreabă „de ce?”, ci pentru că aleg să-și pună nădejdea în Dumnezeu chiar și atunci când nu înțeleg rostul încercării. O asemenea credință nu este slăbiciune, ci una dintre cele mai mari biruințe ale omului.

„Oricum, altceva este să afli că s-a îmbolnăvit cineva și altceva este să te îmbolnăvești tu. Abia atunci îl înțelegi pe cel bolnav. Auzeam despre „chimioterapii” și credeam că sunt „hymoterapii”, adică credeam că bolnavilor de cancer li se face terapie cu sucuri, cu alimente naturale. De unde să știu? Acum însă am înțeles ce suferință este” (Sf. Paisie Aghioritul).

Nu orice discurs religios este și ortodox

 

Nu orice discurs religios este și ortodox

 

Când deschid rețelele sociale  uneori mă întristez. Poate și din cauza algoritmilor, îmi sunt recomandate tot mai des tot felul de „preoți”, „episcopi” și grupări religioase apărute în afara comuniunii Bisericii Ortodoxe - deși la unii la dau „ignor”. Am observat că multe dintre aceste pagini promovează un discurs asemănător: dezlegări pentru orice problemă, rugăciuni „speciale”, vindecări, descoperiri, promisiuni extraordinare și mii de oameni care îi urmăresc cu entuziasm.

Nu scriu aceste rânduri din dorința de a judeca persoane. Dumnezeu este Cel care cunoaște inima fiecăruia. Însă cred că avem datoria de a face deosebirea între autentic și aparent, între învățătura Bisericii și ceea ce doar împrumută limbajul și formele Ortodoxiei.

Mii de aprecieri. Mii de distribuiri. Mii de comentarii.

Și nu pot să nu mă întreb: cum au ajuns să aibă atâta influență?

Nu mă impresionează numărul de urmăritori, ci faptul că, uneori, din perspectiva teologiei ortodoxe, unele dintre mesajele promovate ridică serioase semne de întrebare asupra teologiei ortodoxe, a istoriei Bisericii și a scrierilor Sfinților Părinți. Se întâlnesc afirmații eronate despre Sfântul Vasile cel Mare, despre Sfântul Ioan Gură de Aur, despre Sfântul Grigorie Teologul sau chiar despre tradiția liturgică a Bisericii. Cercetarea istorico-liturgică și teologică modernă spune asta: este foarte probabil ca nici Sfântul Vasile cel Mare, nici Sfântul Ioan Gură de Aur să nu fi redactat direct textul Molitfelor de exorcizare care le poartă numele astăzi. Iar asemenea confuzii nu sunt simple detalii istorice, ci ating însăși credibilitatea învățăturii pe care o propovăduiesc.

Însă mă preocupă și mai mult este altceva. Discursul lor pare să se adreseze aproape întotdeauna omului aflat în suferință: celui bolnav, celui deznădăjduit, celui care caută cu disperare o speranță. Tocmai în jurul acestor drame se construiesc adesea promisiuni de dezlegări, rugăciuni speciale, vindecări și alte practici prezentate ca răspunsuri rapide la orice necaz.

Biserica s-a rugat dintotdeauna pentru cei aflați în suferință și va continua să o facă. Însă rugăciunea nu este o formulă magică, iar harul lui Dumnezeu nu poate fi transformat într-un instrument de promovare sau într-un mijloc de a aduna adepți. Adevăratul păstor nu îl face pe om dependent de propria persoană, ci îl conduce spre Hristos și spre Biserica Sa.

Poate tocmai de aceea avem nevoie astăzi de mai mult discernământ decât oricând. Nu tot ceea ce este popular este și adevărat. Nu orice discurs religios este și ortodox. Și nu orice om îmbrăcat în rasă vorbește în numele Bisericii.

Hristos ne-a lăsat un criteriu simplu și mereu actual: „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Iar roadele adevărate nu sunt numărul de aprecieri, de urmăritori sau de distribuiri, ci păstrarea credinței apostolice, a comuniunii cu Biserica și conducerea oamenilor către Hristos, nu către propria persoană.

Vă zic și această relatare din viața Sf. Paisie: Un tânăr demonizat a fost adus la chilia Sfântului Paisie de către rudele sale. Era foarte agitat, vorbea urât și nu suporta apropierea de lucrurile sfinte. Cei care îl însoțeau sperau că bătrânul îi va citi imediat rugăciuni de exorcizare.

Sfântul Paisie însă nu s-a grăbit. Mai întâi a vorbit cu multă dragoste cu familia și a încercat să afle cum trăiau duhovnicește. Apoi a cerut să fie făcută rugăciune, spovedanie și împărtășire, după rânduiala Bisericii. El spunea adesea că diavolul nu este alungat prin gesturi spectaculoase, ci prin pocăință, smerenie și harul lui Dumnezeu.

În cele din urmă, după ce s-a rugat cu multă stăruință și smerenie, tânărul s-a liniștit, iar cei de față au mărturisit că s-a eliberat de lucrarea demonică. Sfântul Paisie nu și-a atribuit niciodată meritul, ci spunea că Hristos este Cel care vindecă, iar el este doar un instrument.

„Doamne, rămâi cu noi…” – lecția profundă a drumului spre Emaus

 

„Doamne, rămâi cu noi…” –

lecția profundă a drumului spre Emaus

 

Una din cele mai emoționante pericope evanghelice pentru mine.

Pe drumul către Emaus îi vedem pe cei doi ucenici, Luca și Cleopa, dezorientați și copleșiți de durere. Învățătorul fusese arestat și omorât, iar peste toate acestea venea și vestea tulburătoare adusă de femeile mironosițe, care spuneau că L-au văzut viu. Își aminteau și faptul că Petru și Ioan alergaseră la mormânt, dar nu găsiseră decât mormântul gol și giulgiurile rămase acolo.

Merg pe drum și vorbesc neîncetat despre toate acestea, încercând parcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. În această stare de nedumerire și apăsare, li se alătură un Străin. Intră în vorbă cu ei și începe să le tâlcuiască Scripturile, să le arate cum toate cele petrecute fuseseră vestite de proroci. Și totuși, ochii lor rămân ținuți; aud, dar încă nu înțeleg deplin.

Ajung la capătul drumului. Și din toată teologia auzită, din toate explicațiile primite, rămâne un singur strigăt simplu și profund:

„Doamne, rămâi cu noi…” Și Străinul rămâne.

La masă, în liniștea aceea adâncă, în gestul frângerii pâinii, totul se luminează. Ochii li se deschid. Îl recunosc. Nu în drum, nu în cuvinte, ci în Euharistie. În acel moment sfânt în care Hristos nu Se mai explică, ci Se dăruiește.

Iată Taina: Hristos este lângă noi pe drum, chiar și când nu-L vedem. Ne vorbește, chiar și când nu înțelegem. Ne încălzește inima, chiar și când suntem reci. Dar ni Se descoperă deplin atunci când Îl primim.

Drumul spre Emaus este drumul fiecăruia dintre noi. Un drum al confuziei, dar și al întâlnirii. Un drum pe care, dacă avem curajul să spunem: „Doamne, rămâi cu noi…”, El nu pleacă niciodată.

 

Cât de mult s-a schimbat lumea? Lecții duhovnicești despre dreptate si nedreptate

 

Cât de mult s-a schimbat lumea? Lecții duhovnicești despre dreptate si nedreptate

 

Cât de mult s-a schimbat lumea? O reflecție duhovnicească actuală

Trăim într-o lume în care valorile par tot mai răsturnate. Ceea ce altădată era considerat rău, astăzi este adesea acceptat sau chiar admirat. Fragmentul din cartea „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan” a Cuviosului Paisie Aghioritul ne oferă o perspectivă profundă asupra acestei realități și ne invită la o cercetare sinceră a propriei vieți.

Lumea falsului și a înșelăciunii

Cuviosul Paisie observă cu durere că oamenii au ajuns să falsifice aproape totul. Nu este vorba doar despre lucruri materiale, ci și despre relații, intenții și comportamente. Înșelăciunea a devenit o practică obișnuită, iar cel care reușește să „păcălească” pe altul este privit ca fiind inteligent sau descurcăreț.

Această mentalitate schimbă profund sufletul omului. În loc să caute adevărul și binele, omul ajunge să caute avantajul personal cu orice preț, chiar dacă acest lucru înseamnă nedreptate față de aproapele său.

Greutatea de a rămâne drept

Unul dintre cele mai puternice mesaje ale textului este dificultatea de a rămâne cinstit într-o lume coruptă. Omul drept ajunge adesea pus în situații-limită: la locul de muncă este presat să accepte compromisuri, să înșele sau să participe la nedreptăți.

Refuzul acestor lucruri nu vine fără cost. Uneori înseamnă pierderi materiale, marginalizare sau chiar suferință. A rămâne drept devine o luptă continuă, o alegere conștientă, zi de zi.

Dreptatea și ajutorul lui Dumnezeu

Și totuși, mesajul nu este unul de deznădejde. Dimpotrivă. Cuviosul Paisie subliniază un adevăr esențial: omul drept nu este niciodată singur. El Îl are pe Dumnezeu de partea sa.

Chiar dacă oamenii îl împing „spre cele de jos”, Dumnezeu îl ridică „spre cele de sus”. Această imagine este una de o mare frumusețe duhovnicească: asemenea unei plute care se ridică la suprafață, sufletul dreptului este înălțat de har, chiar și atunci când pare că pierde.

Răbdarea devine astfel cheia. Nu o răbdare pasivă, ci una plină de credință și nădejde.

O lecție despre adevărata reușită

Un exemplu impresionant din text vorbește despre un om nedreptățit de propriii frați, care nu s-a revoltat, ci a primit totul cu liniște și credință. În timp, ceea ce părea pierdere s-a transformat în binecuvântare, iar el a ajuns să fie răsplătit chiar din această viață.

În contrast, cei care au ales nedreptatea au ajuns, în final, să piardă totul.

Această întâmplare ne arată că adevărata reușită nu este cea imediată, ci cea binecuvântată de Dumnezeu.

Concluzie: Ce alegem?

Într-o lume în care nedreptatea pare să câștige teren, suntem puși în fața unei alegeri simple, dar decisive: alegem calea ușoară a compromisului sau calea grea, dar dreaptă?

Mesajul Cuviosului Paisie este limpede și actual: nu există nimic mai rău decât nedreptatea. De aceea, orice am face, să căutăm să avem binecuvântarea lui Dumnezeu în viața noastră.

Pentru că, în cele din urmă, aceasta este singura care contează cu adevărat.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Cu Durere Si Dragoste Pentru Omul Contemporan - Cel Drept Are Pe Dumnezeu de ... by Hrab Alexandru

Arhim. Emilianos Simonopetritul - AȘTEPTAREA LUI DUMNEZEU - Despre boală, suferință și moarte

 

Arhim. Emilianos Simonopetritul-AȘTEPTAREA LUI DUMNEZEU-Despre boală, suferință și moarte by Basileios Theodoros

Credința

 

Credința

 

            Pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide și îngălbenite de-abia că se mai țineau pe crengi. Iarba de pe pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de cristal de culoarea albastrului de cobalt.

            Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată.

            Preotul organiză în piața din fața bisericii o oră specială de rugăciune pentru a implora ploaie de la Dumnezeu.

La ora stabilită piața era plină de lume îngrijorată, dar plină de încredere.

Mulți aduseră cu ei obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu

Admirație Bibliile, crucile, rozariile.

            Nu reușea însă să-și dezlipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând.

            Pe genunchi avea o umbrelă roșie.

A te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede înseamnă să-ți iei umbrela[1].

---

[1]  Bruno Ferrero, Viața e tot ce avem (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Dominica Goția, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 69-70.

Secvențe TRINITAS. Tudor Sișu, reîntoarcerea la credință (01 05 2018)

RS - Dr. Radu Tincu - Pacatele religioase, explicate stiintific

George Grigoriu si Acad. Leon Danaila: Dialog de suflet in Lumina Invierii

Minunile credintei in Lumina Invierii: Prof. Constantin Dulcan si Lect. ...

RS- Dr. Virgil Stroescu: Materialistii nu pot explica sufletul. Undele r...

Abandon total

 

Abandon total

 

Nu te neliniști din cauza greutăților vieții, din cauza suișurilor și coborâșurilor, din cauza dezamăgirilor, din cauza viitorului mai mult sau mai puțin sumbru. Dorește ceea ce dorește Dumnezeu. Oferă-i sacrificiul sufletului tău simplu în mijlocul neliniștilor și greutăților și, mai ales, acceptă voia Lui. Nu contează că te consideri un ratat dacă Dumnezeu te consideră pe deplin realizat după placul Lui. Lasă-te cu încredere în mâinile lui dumnezeu, cate te iubește și va ajunge la tine, deși tu nu-l vezi. Gândește-te că ești în mâinile Lui, ocrotit cu atât mai puternic cu cât te simți mai trist și dezolat. Trăiește fericit, trăiește în pace, nimic să nu te deranjeze, nimic să nu te neliniștească, nici oboseala, nici eșecurile. Fă să apară și să se mențină tot timpul un zâmbet dulce pe fața ta, mărturie că Dumnezeu te călăuzește mereu. Și în adâncul inimii tale pune, înainte de toate, tot ceea ce te umple de pacea lui Dumnezeu. Roagă-te cu ardoare și ai încredere.

(Părintele Teilhard de Chardin)[1].

---

[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 4, ed. Pauline, București, 2004, P. 88-89.

Despre încrederea în Dumnezeu

Despre încrederea în Dumnezeu

A vorbi despre încredințarea în Mâinile lui Dumnezeu, a privi imagini motivaționale în legătură cu această încredințare, a viziona filme cu oameni care și-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, reușind într-un „final fericit” și a citi versete biblice despre acest lucru este cel mai ușor. Te gândești că atunci când valurile vieții vor veni peste tine te vei simți pregătit și ești pregătit. Dar tu în acel moment ești ca Sf. Ap. Petru. Crezi până la o vreme, primești cu bucurie Cuvântul Domnului, dar nu ai rădăcină, și la vreme de încercare te lepezi și nu mai crezi în ajutorul lui Dumnezeu sau luându-te cu grijile și plăcerile vieții te sufoci și gândul de încredințare în Dumnezeu dispare (cf. Lc 8, 13-14). Nu mai vezi mâna lui Hristos întinsă spre tine. Tu nu ești în stare să spui nici măcar „Doamne miluiește-mă”. Este ușor să-i spui unui om că lucrurile se vor așeza și că totul va fi bine. Dar când acel om vede că lucrurile nu se mai așază în viața lui, crezi că el mai gândește la rezolvare?! Este asemănător bolnavului de cancer care săracul știe că moare, dar toți îi spun că se face bine. Nimeni nu are curajul să-i spună „mori cu demnitate!” Cum să vezi tu ajutorul lui Dumnezeu când aștepți poate o vindecare sau îți vezi copilul bolnav, luptând cu moartea, iar mâna vindecătoare a lui Hristos nu apare sau întârzie să apară, când, poate, Dumnezeu îți i-a părinții într-un mod tragic, când ești copil și îți vezi mama murind? Ori când îți pierzi copilul nenăscut? Ești asemenea cuvintelor pe care azi le-am citit la un coleg pe Facebook:

„...Cu toată creatura

mi-am ridicat în vânturi rănile

şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte.

Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte!

Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre

s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul.

Cu picioare ca ale noastre

Iisus a umblat peste ape”

(Lucian Blaga, Tristețe metafizică).

            Suntem trăitori după aceste cuvinte pe care le spunem în Acatistul Sf. Nectarie: „în focul încercărilor puțină credință avem (…) și în inimile noastre se cuibăresc ușor îndoiala și deznădejdea”(Icos 10). Și așa este. Poate ești în situația în care ai făcut „rețete de acatiste” și zile de post și Dumnezeu nu răspunde. Zile în care ți-ai chemat sfinții apropiați în ajutor și nu vezi ajutorul. Ești atât de deznădăjduit încât nu mai vezi alte binefaceri ale lui Dumnezeu. Te întrebi ce vrea Dumnezeu de la tine sau cu tine? Dar nici la asta nu ai răspuns. Cazi în genunchi și aștepți. Te lepezi ca și Petru și iar revii ca Sf. Petru.

            Este ușor să vorbim despre iubirea lui Dumnezeu, dar este greu să trăim în această iubire. De cele mai multe ori ceea ce spunem despre Dumnezeu sunt „doar povești”, pentru că atunci când ai de dat proba credinței ești corigent. Bine că Dumnezeu nu ne lasă și repetenți.

            Și totuși ești „obligat” la o speranță sau de cele mai multe ori la „muncă” veșnică. Nu știm niciodată Judecățile lui Dumnezeu și tare ne-am dori să le cunoaștem ca să ne liniștim!

Te-ai saturat de viață? Urmărește asta!

 

  Nick Vujicic - Viața fară membre from Hrab Alexandru on Vimeo.