Ediție Specială - PS Damaschin Dorneanul - 28 decembrie 2023

Darurile inimii

 

Darurile inimii

„Dragostea pe care o dăruim este singura pe care o păstrăm” (Elbert Hubbard).

 

În această lume nebună-nebună în care trăim, este mult mai ușor să treci ceva în contul propriu decât să faci un dar din inimă.

Iar darurile făcute din inimă sunt necesare mai ales în timpul sărbătorilor.

Cu câțiva ani în urmă, am început să-mi pregătesc copiii să accepte faptul că în anul acela, Crăciunul va fi mai sărac. Reacția lor a fost: „Da, sigur, mamă, am mai auzit asta și înainte!” Îmi pierdusem credibilitatea pentru că le spusesem același lucru și cu un an înainte, în timp ce treceam printr-un divorț. Dar atunci îmi dădusem osteneala și folosisem încrederea la maximum. Găsisem chiar niște măsuri de finanțare pline de imaginație ca să plătesc cadourile de Crăciun ale copiilor. Desigur, anul acesta urma să fie diferit, dar copiii nu mă mai credeau.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, mi-am pus întrebarea: „Cu ce, din ce am, pot să fac Crăciunul acesta deosebit?” În toate casele în care locuisem înainte de divorț, îmi făcusem timp să le decorez. Învățasem să lipesc tapetul, să pun gresie și faianță, să cos perdele și multe altele. Dar în casa pe care o închiriasem acum aveam puțin timp s-o decorez iar bani, și mai puțini. În plus, eram furioasă pe casa asta urâtă, cu covoarele roșu cu alb și pereții turcoaz cu verde. Refuzam să bag banii în ea. În forul meu interior, glasul mândriei rănite striga: „Nu vom sta prea mult aici!” Nimeni altcineva nu părea să fie deranjat de casă, cu excepția fiicei mele, Lisa, care se străduia întotdeauna să-și facă din camera ei un loc deosebit.

Era momentul să-mi pun talentul la bătaie. L-am sunat pe fostul meu soț și i-am cerut să cumpere o anume cuvertură de pat pentru Lisa. Apoi am cumpărat eu cearceafurile care să meargă cu ea.

În ajunul Crăciunului, am cheltuit 15 $ pe 4 l de vopsea. Am cumpărat și cele mai frumoase articole de papetărie pe care le-am găsit. Scopul meu era simplu: aveam să zugrăvesc, să cos și să fiu ocupată până la Crăciun ca să nu găsesc timp să-mi plâng de milă tocmai de sărbătoarea aceasta atât de importantă pentru familie.

Seara le-am dat copiilor câte trei seturi de rechizite și plicuri. La începutul fiecărei pagini scrisesem: „Ce îmi place la sora mea Mia”, „Ce îmi place la fratele meu Kris”, „Ce îmi place la sora mea Lisa” și „Ce îmi place la fratele meu Erik”. Copiii mei aveau 16, 14, 10 și 8 ani, și mi-a luat ceva timp să-i conving că vor fi în stare să găsească măcar un singur lucru care le place la ceilalți. În timp ce ei scriau fiecare în camera lui, eu m-am dus în dormitor să le împachetez darurile cumpărate de la magazin.

Când m-am întors în bucătărie, copiii terminaseră de scris. Numele erau și ele trecute pe plic. Ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat și ne-am urat noapte bună, și s-au dus la culcare. Lisei îi dădusem voie – temporar – să doarmă cu mine, cu condiția să nu arunce vreo privire iscoditoare până dimineața.

M-am pus pe treabă. Cu puțin înainte de zorii Crăciunului, am terminat de cusut perdelele, de zugrăvit și m-am dat un pas înapoi ca să-mi admir opera. Ia stai – de ce n-aș pune curcubee și norișori pe perete să meargă cu perdelele? Așa au apărut periile și pămătufurile mele de machiaj și la ora 5 eram gata. Prea obosită ca să mă mai gândesc că suntem o biată „familie descompusă” cum spun statisticile, m-am dus în dormitor și am găsit-o pe Lisa întinsă de-a curmezișul patului. Am decis că nu pot să dorm cu brațele și picioarele ei peste mine, așa că am luat-o încet în brațe și am dus-o ușor în camera ei. Când i-am pus capul pe pernă, m-a întrebat: „Mami, s-a făcut deja dimineață?”

„Nu, iubito, ține ochișorii închiși până vine Moșul”.

M-am trezit dimineața cu o șoaptă veselă la ureche: „Mami, e minunată!”

Mai târziu ne-am trezit cu toții și ne-am așezat în jurul bradului și am deschis puținele cadouri împachetate. Apoi fiecare copil a primit de la ceilalți cele trei plicuri. Am citit scrisorile cu ochii în lacrimi și nasul curgând. Apoi am ajuns la scrisorile „mezinului” familiei. Erik, la cei opt ani ai lui, nu se aștepta să audă nimic drăguț. Fratele lui scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că nu-i e teamă de nimic.” Mia notase: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că vorbește cu toată lumea!” Lisa scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că se urcă în pomi mai sus decât toți!”

Am simțit că mă trage cineva, ușor, de mânecă, apoi o palmă micuță se făcu căuș lângă urechea mea și Erik îmi șopti: „I-auzi, mami… n-am știut că mă plac!”

În perioadele cele mai grele, imaginația și inventivitatea ne-au oferit cele mai frumoase clipe. Sunt acum din nou pe picioarele mele din punct de vedere financiar și, între timp, am petrecut multe Crăciunuri minunate cu sumedenie de daruri în jurul bradului… dar când ne întreabă cineva care Crăciun ne-a plăcut cel mai mult, cu toții ne gândim la acela.

DAMIAN ANFILE: „Povestea Crăciunului: e păcat la Dumnezeu să fie cineva ...

Royal Choral Society: 'Hallelujah Chorus' from Handel's Messiah

Joyeux Noel (2005)

GLORIA IN EXCELSIS DEO. Antonio Vivaldi. Director: A. Fauró

Andrea Bocelli – Gloria in Excelsis Deo (Official Audio)

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Sărbătoarea Nașterii ...

Câmpul păstorilor - o icoană unicat

      Este o icoană unicat. Icoana de la biserica ridicată pe locul unde se spune că păstorii au primit vestea Nașterii Domnului. Biserica se află lângă Betleem (o distanță de câțiva km ). Locul pe care este construită această biserică a primit numele de „Câmpul păstorilor”. „Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut” (Luca 2, 8-15). Iată, Dumnezeu alege să anunțe venirea Fiului Său în lume unor oameni simpli, unor păstori.

Colindătorii din Bărăteaz (2023)

Vin colindătorii - Satchinez (2023)

 

Lucy Shimmers and the Prince of Peace (2020)

Cum de am ajuns să avem atât de multe lucruri? Elogiul simplității. Claudiu Balan despre cartea Elogiul Simplității scrisă de doamna Dominique Lorea

         Eu am cumpărat cartea de la Cărturești: https://carturesti.ro/carte/elogiul-simplitatii-242355754?2pau=6667b3e19&utm_campaign=2Performant&utm_source=6667b3e19&utm_medium=CPS&2pau=6667b3e19&2ptt=quicklink&2ptu=07b5f0fed&2prp=TFdaovXd1Ov79lpAdQzjfY9AjzxuoD9q-HK61g20sVGMELBORbrfw00jxOsH3IS5FBWMwOQORroatOKcyizp4dGIVzlT0NHJMBedg3hMtyEcVDpn9r9FQw9ve6CzxAyjBXZI6Q4907_5W-l4UwcnHv2Qjmvgx8q7szwmcfe8yO93abgnPFIMEb7abjuhaRrmePiV2vmkRIrnJivv26jPOf9eHMQl9K2SXrnY1FD5ZIidkUmY45cv4D6AiTy5ADLti2YYOzDSBAkNzPOBhawrPg&2pdlst=. 

Serbare dedicată Nașterii Domnului Grădinița Satchinez și Bărăteaz (fragment)

 

3 Filme pentru această perioadă (2023)

3 Filme pentru această perioadă (2023)
 

           „The Nativity Story” este un film biblic dramatic care a fost lansat în 2006. Regizat de Catherine Hardwicke; filmul spune povestea nașterii lui Iisus Hristos, conform relatărilor biblice din Evangheliile lui Matei și Luca. Este o dramatizare atentă a evenimentelor care au condus la nașterea lui Mântuitorului și a fost realizat cu scopul de a oferi o viziune cinematografică asupra acestei relatări biblice.

        „The Nativity Story” explorează dificultățile pe care le-au întâmpinat Fecioara Maria și Dreptul Iosif înainte și în timpul nașterii, precum și contextul social și politic tensionat din acea perioadă. Filmul se poate viziona aici:

https://hrabalexandru.blogspot.com/2021/12/the-nativity-story-2006-un-film-despre.html

 

„A Christmas Carol” din 1984 este o adaptare a celebrului roman scris de Charles Dickens. Filmul a fost regizat de Clive Donner și are în rolurile principale pe George C. Scott în rolul lui Ebenezer Scrooge, David Warner în rolul Bob Cratchit și Susannah York în rolul Belle.

Povestea lui „A Christmas Carol” este cunoscută pentru mesajul său despre generozitate, compasiune și transformare personală. Ebenezer Scrooge, un bătrân zgârcit și nemilos, este vizitat de trei spirite ale Crăciunului - Spiritele Trecutului, Prezentului și Viitorului - care îl confruntă cu alegerile sale și îl îndeamnă să-și schimbe modul de viață.

Adaptarea din 1984 este apreciată pentru interpretarea puternică a lui George C. Scott în rolul lui Scrooge. El aduce o profunzime și o autenticitate remarcabilă caracterizării personajului. Filmul păstrează atmosfera victoriană a povestirii originale și redă cu fidelitate secvențele cheie din romanul lui Dickens. Filmul se poate viziona aici:

https://hrabalexandru.blogspot.com/2023/10/film-christmas-carol-1984.html

 

„The Bells of St. Mary's” este un film clasic american din 1945, regizat de Leo McCarey. Este o continuare a filmului din 1944, „Going My Way”. Ambele filme îl au în rolul principal pe Bing Crosby, care îl interpretează pe Părintele Chuck O'Malley.

În „The Bells of St. Mary's”, Părintele O'Malley este transferat la o școală catolică, St. Mary's, pentru a ajuta la salvarea acesteia de la închidere. Acolo, el intră în conflict cu Maica Superioră Mary Benedict, interpretată de Ingrid Bergman. Cu toate că au abordări diferite în ceea ce privește gestionarea școlii, cei doi ajung să colaboreze și să dezvolte o relație specială.

Filmul se poate viziona aici:

https://hrabalexandru.blogspot.com/2023/12/the-bells-of-st-marys-1945.html

 

 

The Bells Of St Mary's (1945)

 The Bells Of St Mary's (1945)

„The Bells of St. Mary's” este un film clasic american din 1945, regizat de Leo McCarey. Este o continuare a filmului din 1944, „Going My Way”. Ambele filme îl au în rolul principal pe Bing Crosby, care îl interpretează pe Părintele Chuck O'Malley.

În „The Bells of St. Mary's”, Părintele O'Malley este transferat la o școală catolică, St. Mary's, pentru a ajuta la salvarea acesteia de la închidere. Acolo, el intră în conflict cu Maica Superioră Mary Benedict, interpretată de Ingrid Bergman. Cu toate că au abordări diferite în ceea ce privește gestionarea școlii, cei doi ajung să colaboreze și să dezvolte o relație specială.

Iosif, regele viselor

 

Pollyanna (2003)

Marius Ciprian Pop - Recital de Colinde - 2021

Marius Ciprian Pop și Orchestra Românașul - Recital de Colinde 2022

Marius Ciprian Pop - Cele mai frumoase colinde

Paula Hriscu - Românie, mândru plai!

 

Nicoleta Draghici & Marian Farcaș - Să nu uităm cine e România 🇷🇴

 

🇷🇴 LĂUDAȚI-L, CĂ E MARE DUMNEZEU! 🇷🇴- Priceasnă - Pr. Ghelasie Țepeș și Obștea Mănăstirii Sighișoara

 

Lavinia Goste & Marius Zorilă & Valahia - ROMANIA

 

Mariana Malos - „Avea un nume, România!” - Imn dedicat patriei noastre

 

1 Decembrie - Stralucirea Romaniei Mari - cantece patriotice

Festivitatea de deschidere a anului școlar 2023 - 2024 la Școala Gimnazială Satchinez

Scrisoarea Sfântului Andrei către Români - Nicolae Pintilie

 

Scrisoarea Sfântului Andrei către Români

Nicolae Pintilie

 

Vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă! Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea!

Împărăția lui Dumnezeu, 30 noiembrie 2014

POPOR ROMÂN,

Îţi scriu cu drag. Scriu pentru fiii mei, pe care i-am născut prin Evanghelie. Scriu ca un tată fiilor săi, cărora le-am lăsat toată moștenirea! Cu ochii umezi, îmi amintesc cum am pășit în pământul vostru. Da, la Tomis m-a lăsat corabia, parcă era ieri… În port, învălmășeală, iar eu nu cunoșteam pe nimeni. Eram doar un bătrân străin și zdrențuit. „Doamne, de ce m-ai adus aici? Eu nu cunosc pe nimeni în aceste ținuturi! De unde să încep, cui să vestesc că Tu ai înviat? Mă simt în mijlocul lupilor, Doamne! Tu știi sunt bătrân și bolnav…”. În momentul descumpănirii, pe malul mării… am plâns…!

Cu toiagul în mână și desaga în spate am început să cutreier țara necunoscută. Atunci am descoperit frumusețile pământului dintre Dunăre și mare: păduri nesfârșite, munți și râuri, câmpii mănoase și lunci roditoare. Am găsit pârâiașul și peștera în care, după cum știți, am locuit la voi! Rugăciune după rugăciune, lacrimă după lacrimă, am început să zidesc Biserica Neamului Românesc! Să știți că nu mi-a fost ușor! A trebuit mai întâi să învăț limba și obiceiurile. Atunci, am văzut că acest popor are o inimă bună și un suflet mare. Niciodată, nimeni nu mi-a închis ușa – în realitate, nu mie, ci lui Hristos pe care L-am vestit în pământul vostru! De la zi la zi, poporul lui Dumnezeu a început să crească. Peștera devenea neîncăpătoare, iar eu nu mai făceam față noilor frați! Atunci am hirotonit primii episcopi și preoți, bărbați din neamul vostru. Atunci am știut că aici o să se nască un popor de sfinți.

Am plâns din nou, când a trebuit să mă despart cu trupul de voi! Hristos avea nevoie de mine în alte locuri. „Doamne, sunt bătrân, de acum mă pregătesc să vin la Tine! Lăsă-mă să îmi trăiesc ultimele clipe cu poporul acesta pe care îl iubesc și care mă iubește…”, am insistat, dar Domnul avea alte planuri cu mine.

Din nou, la Tomis mă aștepta corabia. Frații au umplut portul. „Doamne, minunat ești Tu! Când am venit eram singur, iar acum suntem o adevărată Biserică!”. Am pășit în corabie dar, de fapt, nu m-am despărțit niciodată de voi. Gândul și rugăciunea la voi mi-au fost. Mă simt tată și apostol al neamului vostru! Orice tată are bucurii și tristeți de la fiii săi.

Bucurii au fost multe, de fapt, cele mai multe! Când am văzut că nu v-ați lepădat credința în fața popoarelor migratoare, care au fost cu sutele, că nu v-ați pierdut în marea islamică, mare care v-a înconjurat timp 400 de ani, că ați păzit întreaga Europă, că ați ținut credința așa cum eu v-am lăsat-o, curată și sinceră, deși au fost mulți care au vrut să o fure, că ați avut domnitori sfinți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Miron Barnovschi și Constantin Brâncoveanu, m-am bucurat că eu am fost ales să fiu apostolul vostru!

Când am văzut că sămânța semănată de mine, la bătrânețe și cu multe lacrimi, rodește, a înflorit în mine nădejdea că neamul meu românesc o să se mântuiască! Sămânța udată de mine în pământul românesc a rodit și a umplut raiul cu sfinți, deloc puțini: Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, Sfinții nemțeni…

Cimitirele voastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile voastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile voastre, casele voastre sunt înconjurate de sfințenie. De la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile voastre sfinte… Din plămada voastră s-au născut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Eliade, Iorga, Grigorescu și Tătărăscu…

Sunt nume la care sufletul vostru tresaltă! Și al meu tresaltă! Pentru că au răsărit din osteneală, din muncă și prin lacrimi! După cum bine știți, au fost și întristări… dar, nu vi le mai amintesc, că să nu stric inima voastră!

De fapt… de ce v-am scris… e să vă previn că vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă!

Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea!

Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite.

„Nu uita că ești român,

Că sus în deal la tine-n sat

Popa Ioan te-a botezat.

(…)

Nu uita că ești român,

Că tatăl tău și mama ta

Bunicul și bunica ta

Te-au învățat dintotdeauna să fii bun!”

Al vostru, Părinte întru Evanghelie, Andrei Apostolul![1].

---

[1] Nicolae Pintilie, „Scrisoarea Sfântului Andrei către Români”, Duminică, 30 Noiembrie 2014 http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/scrisoarea-sfantului-andrei-catre-romani.

 

Despre oamenii din viața mea (I)

 

Comunitatea catolică din Satchinez a sărbătorit în 15.10.2022 200 de ani de la sfințirea bisericii, dar și pe Sfânta protectoare: Tereza de Ávila . Catolicii numesc acest eveniment: Kerwei - serbarea hramului Bisericii. Ruga (pentru bănățeni). Evenimentul a fost deosebit, pentru că după 36 de ani s-au reluat și tradițiile legate de hramul bisericii. În imagine, alături de oficialități apar fostul episcop catolic de Timișoara, PS Martin Roos (originar din Satchinez), PS László BÖCSKEI, episcop de Oradea, actualul preot ortodox din Satchinez, dar și oameni care au contribuit la formarea mea: familia Rusandu: Alexandru și Silvia (în centrul imaginii). Părintele Alexandru, un om de mare cultură, m-a primit în altar, mi-a explicat tot ce are legătură cu biserica, a fost alături de mine în momentele când am avut nevoie de ajutorul dânsului, dar a avut grijă să mă țină și în duhul cărții, așa cum spunea cu privire la tot ceea ce ținea de cultură. Nu era duminică să nu îmi pună o întrebare legată de evanghelia din respectiva duminică sau de evenimentul sărbătorit în calendar. Țin minte și acum: avea un exemplar din N.T. tot adnotat pe margini, iar alături un dosar cu articole din ziar, note din cărți, note personale legate de temele omiletice. Avea un mare interes și pentru istorie și geografie. Iar doamna profesoară Silvia 8 ani de zile mi-a călăuzit pașii în școală, făcându-mă să iubesc tot ce ține de religie. Mi-ar fi plăcut să-l văd și pe fostul paroh catolic de Satchinez: Andreas Reinholz, căruia îi sunt recunoscător pentru pelerinajele de la Radna (Copil fiind mai „dădeam o fugă” și în pelerinajele catolice ) Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți care au organizat acest eveniment cu ani îndelungați, pace și sănătate!

Părintele Teofil Părăian - Despre viața duhovnicească în lumina Sfintei Scripturi

Despre filmul: Unde ești Adame?

 

Unde ești Adame?

„Mântuirea să obține prin acceptarea criticilor/jignirilor fără să te tulburi venite de la cei jurul tău”.

„Am făcut două greșeli: 1. Am acceptat preoția 2. Am acceptat să fiu stareț” .

„Am grijă de câini și pisici, pentru că aceștia tot timpul mi-au spus bună dimineața”.

Părintele Grigorie, Starețul Mănăstirii Dohiariu, (Citările din memorie).

Un film despre viața fiecăruia dintre noi.

Un aspect de reținut l-am aflat la final. Părintele Grigorie, Starețul Mănăstirii Dohiariu (cel care apare în film) alege la finalul vieții ca înmormântarea lui să se facă în grabă, fără fast și fără să fie anunțați ceilalți stareți. În altă parte a creștinătății, Henri J. M. Nouwen despre care putem spune că a fost pe cele mai înalte culmi în lumea academică alege spre finalul vieții să părăsească lumea academică și să se retragă într-un azil de persoane cu handicap mintal. Aici își va găsi liniștea. Ce au în comun cei doi? Nu au fugit după publicitate. Noi fugim, de cele mai multe ori, să ni se facă publicitate, să fim remarcați, să fim cei mai tari, să fim în față, să fim pe prima pagină a ziarelor. Goana după avere și onoruri sau rețete de falsă fericire. Parcă nu dorim luminarea psihică și bogăția spirituală, care se nasc din cunoașterea propriilor calități. Trăim într-o mare impostură și față de noi și față de Dumnezeu, pentru că vrem doar vandabilitate, profitul acum și aici... Îmi rămâne în minte întrebarea: „Ce au găsit acești oameni în simplitate și alături de cei simpli?!”.

Teatru radiofonic: Sfântul Ioan Evanghelistul - un mărturisitor al credi...

Nu te supăra niciodată pentru întârzierea lucrurilor

 

Părintele Pimen se întoarce

 

Eu pot! cu Alexandru Vlad Ciurea (@TVR1)

 

Film: A Christmas Carol (1984)

Dumitru Stăniloae - Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

RUGĂCIUNILE PENTRU ALȚII ȘI SOBORNICITATEA BISERICII

RUGĂCIUNILE PENTRU VII

Sobornicitatea e opusul singurătății; e unirea interioară a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în întreg se reflectă calitățile și viața tuturor și fiecare reflectă calitățile și viața întregului. Sobornicitatea își are o analogie în raportul dintre organismul în a cărui unitate se armonizează totalitatea celulelor componente cu viața lor și dintre celulele care reflectă fiecare în parte calitățile specifice ale organismului ca întreg. Fiecare parte componentă se explică și există prin întreg și întregul se susține prin legătura tainică ce le unește pe toate. Legătura aceasta este mai mult decât un asentiment al părților; totuși întregul nu e în afara părților sau fără părți.

Sobornicitatea nu se manifestă numai în susținerea comună a credinței, a cultului și a organizării Bisericii, ci susține și reprezintă însăși viața Bisericii și a fiecărui membru al ei. Ea e opera iubirii neîntrerupte ce domnește în Biserică și al cărui izvor ultim este Hristos cu Duhul Sfânt care radiază din El.

Iar iubirea are forme de dialog, de comunicare între persoane. Sobornicitatea se manifestă deci ca o comunicare între persoane. Chiar când o persoană e singură în aparență, ea este într-o comunicare cu altele, prin răspunderea ce-o trăiește pentru acelea, prin preocuparea de ele, prin voința de a le ajuta într-un fel sau altul. Iar acelea se folosesc de preocuparea respectivei persoane de ele, chiar dacă nu au o cunoștință despre aceasta.

În comunicarea aceasta un rol important îl are rugăciunea fiecărei persoane pentru celelalte. Persoana care se roagă este în dialog, în comunicare cu cea pentru care se roagă, este în exercițiul unei răspunderi pentru aceea. Când două persoane se roagă una pentru alta, amândouă se află în exercițiul răspunderii uneia pentru alta. Iar răspunderea e o formă a iubirii între persoanele care au lipsă una de alta. Când numai una din persoane se roagă pentru alta, ultima nu se află în acest exercițiu al răspunderii și nu sesizează în mod conștient exercițiul răspunderii celeilalte pentru ea. Dar până la urmă are un folos din rugăciunea celei dintâi. În orice caz, nu există rugăciune fără răspundere, iar în răspundere o persoană experiază legătura în care se află cu cealaltă, legătură care nu depinde nici de voința sa, nici de voința celeilalte, ci de structura dialogică imprimată în fiecare persoană, iar în Biserică și de Duhul lui Hristos care întărește această legătură dialogică între persoane.

Dar nu numai în rugăciune vine la expresie legătura dialogică între persoane, sau răspunderea uneia pentru alta, ci și în fapta uneia în favoarea celeilalte. Oamenii în starea lor naturală simt și ei că prin faptele lor de întrajutorare împlinesc obligațiile unor răspunderi ale unuia pentru altul, răspunderi mai presus de voia lor. Dar membrii Bisericii știu că răspunderea aceasta este pusă asupra lor de Dumnezeu și că de ea se achită nu numai prin fapte, ci și prin rugăciune; ei mai știu că fără exercițiul acestei răspunderi se prăbușesc într-un fel de existență golită de conținut și de putere, într-o existență a coșmarului, a neputinței. În acest fel de existență de umbră chinuită cade nu numai cel neajutat de celălalt, dar și cel ce nu ajută. Căci cel ce nu rămâne în legătura dialogului cu celălalt, prin răspunsul la apelul lui, cade el însuși în golul singurătății, adică al unei existențe fantasmagorice, de coșmar.

Din viața Sfântului Pahomie se spune că odată el a visat că membrii uneia din mănăstirile meșteșugite și conduse de el se aflau într-o peșteră, legați între ei într-un șir, prin faptul că fiecare ținea de mână pe altul și tot șirul, având în frunte pe stareț, înainta spre o deschizătură în care se vedea lumina de afară. Alți oameni alergau continuu de colo până colo, prin întunericul peșterii, ascultând când de un glas, când de altul, care striga: «aici e lumina!». Alte șiruri mai mici se învârteau continuu în jurul unei coloane, fără să înainteze spre lumina de afară.

Imaginea se potrivește legăturii sobornicești dintre membrii Bisericii în general. Ei se susțin unii pe alții, având în frunte pe preoții și ierarhii Bisericii, toți împreună înaintând spre lumina împărăției veșnice, având încă de pe pământ o oarecare arvună a ei. Îndată ce unul se rupe din lanț și rămâne de unul singur, sau se încadrează într-un grup mic ce se mișcă în jurul vreunei căpetenii de caracter personal, rătăcește într-un întuneric fără ieșire, într-o neînțelegere a sensului existenței și al scopului ei.

Cine susține pe alții, se susține pe sine prin cei pe care-i susține; cine dă putere, primește putere. Sfântul Ioan Damaschin spune: «Precum cel ce voiește să ungă cu mir sau cu alt untdelemn pe un bolnav se împărtășește întâi el de ungere și apoi unge pe cel bolnav, tot așa cel ce lucrează pentru mântuirea aproapelui, întâi se folosește pe sine și apoi pe aproapele».

Se poate spune că fapta prin care cineva ajută și susține pe alții e prilejul sau mijlocul prin care Dumnezeu îl susține și-l ajută pe el însuși; e efortul care, mobilizând energiile cuiva, e semnul prezenței energiei divine, comunicată spre folosul celui ce face acest efort și spre al celui în favoarea căruia îl face. Cine vrea să facă efortul în folosul său exclusiv e victima unui scurtcircuit spiritual; cel ce nu vrea să lumineze pe alții, nu se luminează nici pe sine. Mai precis, cine nu primește lumina și energia lui Dumnezeu, ca să o transmită mai departe, nu o primește nici pentru sine, căci acela, opunându-se pornirii de propagare generoasă a iubirii lui Dumnezeu, se opune efectului ei chiar în persoana proprie. Nevrând să se facă mediu de propagare generoasă a acestei iubiri, neîncălzindu-se el însuși de pornirea generoasă a iubirii divine, nu numai că nu o transmite mai departe, dar nu-i dă putința să-și producă efectul deplin nici în sine însuși.

Iar dispoziția lui de a primi și de a transmite cu generozitate ajutorul divin se arată în rugăciunea și fapta lui pentru alții. De aceea spune Sfântul Ioan Damaschin: «Căci Domnul cel de oameni iubitor voiește să I se ceară și să împartă cele cerute spre mântuirea făpturilor Sale și mai ales atunci se înduplecă cu totul, nu când cineva luptă numai pentru sufletul său, ci când face aceasta pentru aproapele». Sau tot Sfântul Ioan Damaschin spune: «Cine împarte și dă, se bucură și se înveselește mai mult decât cel ce primește, și-și procură cea mai mare mântuire».

Răspunderea față de aproapele, hrănită de răspunderea față de Dumnezeu, e motorul care dă forță rugăciunii și faptei pentru alții. Căci ea ține ființa omului legată dialogic simultan de Dumnezeu și de semenii proprii. Apelul ce-l face un credincios către altul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau părinte)!» e manifestarea conștiinței lui că depinde simultan de Dumnezeu și de aproapele. Dar e și un apel la răspunderea aceluia în fața lui Dumnezeu, însă la o răspundere în care se include răspunderea pentru semenii lui și în speță pentru cel ce face apel la el. Prin acest apel trezește răspunderea îndoită a aceluia: față de Dumnezeu și față de cel care face apelul; îl trezește pe acela la conștiința legăturii dialogice în care se află cu Dumnezeu și cu aproapele care face apelul. În acest sens, chiar cel ce face apelul pentru cineva îi dă prilejul aceluia să se trezească. Dialogul constă din apelul unuia și din răspunsul oarecum necesar al celuilalt. Apelului trebuie să-i urmeze răspunsul. Dar apelul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau părinte)!» pornește din conștiința răspunsului ce trebuie să-l dea celălalt, simultan, lui Dumnezeu și celui ce face apelul.

Dar orice credincios nu apelează numai la rugăciunea celuilalt, ci se roagă el însuși pentru acela. Se angajează el însuși să se roage, când apelează la rugăciunea celuilalt; sau cel la care se face apelul pentru rugăciune adresează și el, la rândul său, un apel celui dintâi să se roage pentru el lui Dumnezeu.

Astfel amândoi se simt răspunzători simultan în fața lui Dumnezeu unul pentru altul. Amândoi sunt legați de Dumnezeu și unul de altul prin răspunsul ce trebuie să-l dea fiecare lui Dumnezeu pentru celălalt. Apelul reciproc la rugăciune trezește legătura lor dialogică cu Dumnezeu și întreolaltă, ca ființe răspunzătoare față de Dumnezeu și întreolaltă. Legătura între credincioși este o legătură în Dumnezeu și invers: legătura unui credincios cu Dumnezeu este o legătură cu ceilalți. Cine nu se simte legat de altul pierde legătura și cu Dumnezeu. Cine se roagă lui Dumnezeu pentru altul îl are pe celălalt nu numai în gând, ci e într-o legătură dialogică cu acela, prin răspunsul ce i-l dă împlinind apelul lui de a se ruga pentru el lui Dumnezeu. Pe cât de reală este legătura lui dialogică cu Dumnezeu în rugăciune, pe atât de reală este legătura lui cu semenul pentru care se roagă. Această legătură reală a lui cu Dumnezeu, în care este inclus și semenul pentru care se roagă, explică puterea divină care curge atât pentru cel care se roagă cât și peste cel pentru care acela se roagă.

Dar credincioșii sunt legați între ei și cu Dumnezeu, nu numai ca niște perechi izolate de alți credincioși. O pereche izolată este expusă și ea unui scurtcircuit al iubirii și al comunicării. Doi sau mai mulți oameni care se iubesc exclusiv între ei, fiind indiferenți sau dușmănoși față de alții, nu și-au sensibilizat în întregime ființa, pentru a o face un bun transmițător al iubirii divine și simultan un focar de iradiere a iubirii proprii, în toate direcțiile. Au rămas în ea zone, aspecte și realități de întuneric și de duritate, care nu pot să nu se repercuteze și asupra relației cu persoanele pe care le iubesc. Ei trăiesc într-un orizont îngust, înconjurat de întuneric. Numai un al treilea deschide lanțul comunicării și al luminii la nesfârșit. Cel ce beneficiază de răspunderea altuia pentru sine trebuie să-și trăiască în acel moment propria răspundere pentru un al treilea; și cel ce-și trăiește propria răspundere pentru cineva e trezit la aceasta de experiența răspunderii altuia pentru sine.

Pe lângă aceea, fiecare e fericit să experieze răspunderea cât mai multora pentru sine și trebuie să tindă a se simți răspunzător pentru cât mai mulți oameni și a-și exercita efectiv această răspundere.

Astfel o mare mulțime de oameni sunt prinși în țesătura dialogică între ei înșiși și între ei și Dumnezeu. Fiecare include în legătura sa dialogică cu Dumnezeu legătura sa dialogică cu toți pentru care se simte răspunzător în fața lui Dumnezeu sau întreaga Biserică. În acestea constă sobornicitatea Bisericii.

POMENIREA CELOR MORȚI

Dar credincioșii continuă să se simtă răspunzători și pentru credincioșii trecuți din viața aceasta. Ei nu-i pot șterge nici pe aceia din inima și din pomelnicul lor, ci îi trec numai din rândul celor vii în rândul celor decedați. Iar în această răspundere a lor pentru aceia se reflectă voia lui Dumnezeu care în generozitatea Sa voiește să-și reverse iubirea Sa și peste cei decedați în credință. În general, Dumnezeu voiește «ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului... Căci S-a dat pe Sine răscumpărare pentru toți» (I Tim. II, 4, 6). «Precum a pătimit El toate pentru om, așa le-a și gătit toate pentru el, spune Sfântul Ioan Damaschin. Căci cine, pregătind ospăț și chemând pe prieteni, nu voiește ca să vină toți și să se sature toți din bunătățile lui? Căci de ce a mai pregătit ospățul, dacă nu ca să primească la el pe prietenii săi?»

Dar în scopul acesta Dumnezeu voiește să-i asocieze pe toți în pornirea Sa generoasă către toți, pentru ca toți să se bucure simultan de generozitatea divină și de generozitatea cât mai multor oameni, sau prin generozitatea cât mai multor oameni. De aceea Dumnezeu nu uită nici pe cei adormiți și-i face și pe cei vii să nu-i uite pe aceia.

Desigur în acești «toți» nu se pot cuprinde real decât cei ce au răspuns, măcar într-o măsură cât de mică la apelul lui Dumnezeu, cât au fost în viață. Sfântul Ioan Damaschin zice că pentru toți cei ce și-au agonisit puțin aluat al virtuților, dar n-au apucat să facă cu ajutorul lor din toată ființa lor pâine, «Domnul va trezi după moarte pe apropiații și pe prietenii lor, cărora le îndreaptă gândurile și le mișcă sufletele spre folosul și ajutorul acelora. Iar aceștia mișcați de sus și prin atingerea Stăpânului de inimile lor vor completa lipsurile celor decedați». Dar celui care a plecat din viața aceasta cu un cuget întru totul trupesc nu-i va întinde după moarte nimeni o mână de ajutor, «pentru că nici Dumnezeu nu-l are pe acesta în amintire».

Lucrul trebuie înțeles astfel: Cei ce au decedat în credință au acceptat să intre în dialogul viu și de viață făcător cu Dumnezeu înainte de moarte, chiar dacă nu s-au angajat deplin în el, chiar dacă n-au răspuns cu toată ființa apelului lui Dumnezeu. Ca atare ei au decedat în legătura dialogică cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i mai lasă pe aceștia din legătura cu El, după ce ei nu mai pot face nimic pentru a progresa în această legătură. Ei rămân «în amintirea lui Dumnezeu». Dar cine rămâne în amintirea lui Dumnezeu rămâne în preocuparea Lui. Iar cel ce rămâne în preocuparea lui Dumnezeu rămâne în legătură cu Dumnezeu. Și acela nu moare sufletește de tot; rămâne și el viu sufletește în oarecare măsură, prin preocuparea lui Dumnezeu de el. Căci preocuparea lui Dumnezeu de el înseamnă îndreptarea gândului lui Dumnezeu spre el, ceea ce e totuna cu îndreptarea cuvântului de viață dătător al lui Dumnezeu spre el. Iar cuvântul lui Dumnezeu îl ține pe cel căruia i se adresează viu, prin răsunetul apelului lui Dumnezeu în conștiința lui, prin necesitatea de a răspunde trăită de acela în ființa lui.

Dar dacă credinciosul care se roagă lui Dumnezeu pentru un semen al său realizează un dialog atât cu Dumnezeu cât și cu acel semen al său, Dumnezeu realizând un dialog cu un ins în viață, sau menținându-l cu unul decedat, include, de asemenea, în dialogul acesta și pe anumiți semeni ai insului respectiv. Dumnezeu nu se adresează niciodată unui om în izolare, pentru că nu-l vede izolat. Dumnezeu vede pe fiecare om în legăturile lui ființiale cu semenii săi și îndreaptă preocuparea sa spre el pentru ca cuvântul Său să se răspândească prin acela și la alții, pentru a trezi și pe aceia la un răspuns, fie pentru că aceia au lipsă să fie ajutați, prin cel căruia Dumnezeu îi vorbește, fie pentru că are lipsă cel de care Dumnezeu se ocupă direct de ajutorul celorlalți. Astfel, dacă credinciosul în rugăciunea sa pentru alții realizează un dialog îndreptat și spre Dumnezeu și spre om, aceasta se datorește faptului că Dumnezeu Însuși îl suscită la acest dialog; se datorește faptului că Dumnezeu Însuși, cerându-i rugăciunea pentru altul, se arată preocupat și de acela, ba mai mult, a și început să lucreze la ajutorarea spirituală a acelora, incluzând în dialogul Său cu cel căruia îi cere rugăciunea și pe cel pentru care o cere, sau în preocuparea Sa îndreptată spre cel care are lipsă de rugăciune și pe cel căruia îi cere rugăciune.

Dacă ne rugăm și noi ca Dumnezeu «să pomenească» pe cei adormiți, aceasta nu înseamnă că noi avem inițiativa în pomenirea acelora, ci că Dumnezeu are lipsă și de răspunsul nostru și de răspunsul celor decedați, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei, pentru ca această preocupare a Lui să dureze veșnic și să fie cât mai eficientă. Iar răspunsul nostru e dat prin rugăciunea noastră către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-i pomenească pe cei de care El se preocupă. Numai așa pomenirea lui Dumnezeu îi ține pe aceia vii în veci, pentru că numai așa se menține dialogul adevărat între El și ei, răspunzând și aceia o dată cu noi, sau în urma răspunsului nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei. Dumnezeu îi uită dacă ei îl uită, ceea ce înseamnă că uităm noi înșine să ne rugăm pentru ei și să înviorăm prin aceasta răspunsul lor la preocuparea lui Dumnezeu de ei.

În orice caz, pomenirea lui Dumnezeu are puterea să țină vii spiritual în vecii vecilor pe cei ce răspund acestei pomeniri. Noi nu avem puterea aceasta, pentru că cu cât clipa despărțirii celor decedați de noi lunecă mai mult în trecut, amintirea lor slăbește în noi și cu aceasta și puterea noastră de a-i ține în legătură cu noi și deci vii. Numai pentru și prin Dumnezeu ei rămân mereu prezenți și deci vii, pentru că pentru El nu există trecut. Amintirea noastră n-are puterea să învingă trecutul și deci să mențină legătura cu cei adormiți, cum are Dumnezeu. Noi numai rămânând în legătură dialogică cu Dumnezeu rămânem și în legătură dialogică neslăbită cu ei. Numai conștiința răspunderii noastre pentru ei în fața lui Dumnezeu ne ține trează amintirea lor. Numai dacă Dumnezeu ne trimite în suflet preocuparea Sa de ei, adică numai dacă El nu uită să-și amintească de ei, făcându-ne să o simțim aceasta și noi în conștiința noastră, putem păstra și noi vie amintirea lor. Rugându-ne lui Dumnezeu ca să-și amintească de cei adormiți, ne ajutăm și nouă ca să păstrăm cât mai mult și mai neștearsă amintirea lor.

Cine își amintește de cineva îl ajută să rămână viu. Cu atât mai mult îl ajută amintirea lui Dumnezeu. Pentru cel lovit de amnezie totală sau parțială, toate persoanele sau anumite persoane se scufundă în neant. Aceasta înseamnă că persoana lovită de amnezie nu le mai dă nici un ajutor să existe; persoanele uitate pierd un sprijin, pierd un rost al existenței lor, o semnificație a acestei existențe. Și dacă toate persoanele umane ar fi lovite de amnezie în legătură cu o anumită persoană, aceea și-ar pierde orice rost, orice semnificație, orice interes al existenței ei. Ea s-ar scufunda spiritual într-un fel de pustiu chinuitor. Iar odată moartă trupește, ar intra definitiv în această pustietate chinuitoare și fără sens. Acest efect îl are cu atât mai mult uitarea lui Dumnezeu pentru un om care nu răspunde preocupării lui Dumnezeu de el. La această voluntară amnezie divină se adaugă amnezia voluntară a persoanelor umane care n-au primit niciodată un răspuns pozitiv de la persoana respectivă. Persoana respectivă, căzând din dialogul cu Dumnezeu și cu semenii, a căzut din realitate în golul fantasmagoric, fără conținut și fără sens, care constituie un chin negrăit.

Când cerem lui Dumnezeu «veșnică pomenire» pentru cineva, cerem să fie pomenit de Dumnezeu și în prezent, cum va fi pomenit în eternitate, deci să-l țină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl are uitat pentru o vreme, iar după aceea iarăși își va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu nici să-și aducă aminte câteodată de acela, ci să-l aibă neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor (αἰωνία ἡ μνήμη).

Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat, deci și cu el, se susține nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci și prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie. Prin acestea intercalăm și pe alți oameni în acest dialog. Adică îl pomenim în relație cu alții și-i facem și pe aceia să-l pomenească. Iar această pomenire a celui decedat de către noi, care săvârșim fapte de milostenie în numele lui, și de cei care beneficiază de aceste fapte, e un dialog nu numai între noi și aceia, ci și un răspuns dat apelului celui decedat și lui Dumnezeu pentru el. Această lărgire a dialogului se realizează de altfel și prin rugăciuni. Călugării în mănăstire se scoală cu ore înainte de începerea Sfintei Liturghii și pomenesc zeci de mii de credincioși adormiți, pentru care li s-a cerut să facă aceasta, «pentru că fiecare din cei adormiți așteaptă o ușurare prin această pomenire». Iar rudele celui adormit dau câte o haină pentru cel adormit, pentru că acela e gol și așteaptă haina aceasta. Nu numai rudele pomenesc pe cel adormit, ci cer aceasta și preoților și celor cărora le dau pentru el vreun lucru, pentru ca să fie atrași cât mai mulți în acest dialog cu cel adormit și cu Dumnezeu pentru el. Toți aceștia vorbesc între ei despre cel adormit și cu el și cu Dumnezeu. Sobornicitatea Bisericii nu se limitează numai la relațiile între cei vii, ci și la cele între ei și cei adormiți.

Avându-i pe cei adormiți în legătură dialogică cu noi, când cerem altora să-i pomenească și când săvârșim fapte de milostenie pentru ei, ei înșiși cer prin noi într-un anumit fel această pomenire și ne presează la săvârșirea acestor fapte. Nu numai noi săvârșim fapte pe care nu le-au avut ei timp, sau nu au fost în dispoziția de a le împlini cât au trăit pe pământ, ci oarecum ei înșiși participă la săvârșirea lor prin noi, prin presiunea ce-o exercită așteptarea sau apelul lor asupra noastră. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu «le socotește ca fapte ale lor». Iar întrucât toate faptele bune se săvârșesc din îndemnul lui Dumnezeu, căruia îi răspundem prin ele, faptele pentru cei adormiți sunt săvârșite și ele și de Dumnezeu, întrucât noi le săvârșim răspunzând apelului lui Dumnezeu de a le săvârși. Iar prin aceste fapte îi atragem și pe cei către care le săvârșim să intre pentru cei adormiți în dialogul rugăciunii cu Dumnezeu, pentru a completa ce n-au făcut aceia cât au trăit.

De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește de un testament pe care-l lasă cel ce moare nu numai rudelor, ci și săracilor și lui Dumnezeu însuși, ca să facă aceștia ceea ce n-a apucat el să facă: «Scrie în testamentul tău ca moștenitor, pe lângă copii și meșteșugari, și pe Stăpânul. Să aibă deci hârtia numele Stăpânului, să nu fie lipsită de pomenirea săracului».

Dumnezeu așteaptă de la toți oamenii să facă bine, pentru ca toți să devină buni, împlinindu-și această datorie față de Dumnezeu și toți să se facă buni prin binele ce li se face. Dacă unii au lipsit de la această datorie, binele pe care nu l-au făcut ei trebuie să-l facă pentru ei alții, pentru ca să nu rămână nici un bine voit de Dumnezeu nefăcut în lume și pentru ca omenirea în general să progreseze spre stadiul de bunătate urmărit de El. Dacă mulți oameni n-au putut deveni buni, pentru că n-au fost mișcați la aceasta de cei ce trebuiau să le facă bine, ei trebuie să fie mișcați spre bunătate de alții și în numele celor ce au neglijat această datorie a lor.

Dialogul desăvârșitor trebuie să cuprindă deplin pe toți cei credincioși, pe toți membrii Bisericii, pe toți cei ce sunt într-o oarecare măsură în Hristos, deci și pe cei decedați.

Prin faptele de milostenie câștigă nu numai cei adormiți, ci și cei ce le fac pentru ei și cei cărora li se fac. Ele se fac «pentru ca și cei decedați să se folosească de bunătatea lui Dumnezeu și iubirea de frați să crească și nădejdea în înviere să sporească și rugăciunea către Dumnezeu să se întărească și contribuțiile pentru locașurile lui Dumnezeu să se înmulțească printr-o mai mare căldură și facerea de bine către cei săraci să se extindă».

De aceea Dumnezeu nu uită de nici o faptă bună făcută celorlalți. «Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrul vostru și dragostea voastră pe care ați arătat-o pentru numele Lui, slujind altădată și slujind și astăzi sfinților» (Evr. VI, 10). Dumnezeu nu uită nici o faptă bună făcută altora pentru că toate se înscriu într-o linie de progres al omenirii spre un stadiu superior de bunătate. Nu uită, pentru că prin toate credincioșii răspund lui Dumnezeu pentru darurile ce le-au primit, răspunzându-i în primul rând Lui prin însușirea și înmulțirea bunătății Lui arătată lor prin darurile ce li le-a dat. Iar neuitând, întoarce darurile Sale iarăși însutit înmulțite celor ce-i întorc darurile acordate prin transmiterea lor către alții. Cine, făcând ceva pentru alții nu se simte prins într-un vânt înnaripat al întrecerii în dăruire și bunătate cu aceia!

Dumnezeu e însetat să vadă darurile Sale transmise de la om la om, spune Sfântul Ioan Damaschin, adică să vadă bunătatea Sa înmulțindu-se între oameni prin aderența lor la ea și prin străduința lor: «Căci după aceasta însetează, aceasta o voiește și o cere și o dorește Domnul, cel mai presus de bunătate, ca nu cumva să rămână cineva lipsit de darurile sale dumnezeiești». Sau: «Căci aceasta mulțumește și bucură pe milostivul Dumnezeu, ca să se grăbească fiecare spre ajutorarea aproapelui. Aceasta o voiește și o dorește Milostivul, ca toți să facem bine unii altora, cât și după moarte». Voiește să fim într-un dialog al faptelor între noi și prin aceasta să răspundem Lui unul pentru altul. Nu e vorba deci de o înmulțire a binelui într-un mod abstract, ci de o înmulțire a dragostei între persoanele concrete. Cei ce fac bine în viața aceasta nu vor vedea binele făcut de ei ca o entitate abstractă, ci în recunoștința cu care ei vor fi întâmpinați de cei cărora le-au făcut binele. Cu recunoștința aceasta ei vor întâmpina și pe cei decedați cei cărora li s-a făcut bine în numele lor. De asemenea, cei ce au făcut fapte rele nu le vor vedea printr-o contemplare abstractă, ci în mustrarea cu care îi vor întâmpina cei cărora ei le-au făcut. Căci pe toți îi vom vedea și-i vom recunoaște la judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei și cu răspunsul lor de recunoștință sau de mustrare la faptele noastre. Faptele noastre ni se vor face vădite din ei. Îi vom vedea și îi vom recunoaște chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. «Să nu socotească cineva că nu va recunoaște niciunul pe niciunul la acea înfricoșată judecată și adunare. Fiecare va recunoaște pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului». Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: «Nu vom cunoaște numai pe cunoscuți acolo, ci vom privi și pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră». Sfântul Vasile cel Mare zice și el: «Stând de jur împrejurul tău, cei nedreptățiți de tine vor striga către tine, căci oriunde ți-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâți de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat».

Din toate părțile toți îi vor scoate celui ce a făcut rele la suprafața conștiinței toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frățești și motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare și definitivă. Apoi va urma însăși această părăsire totală și definitivă de către toți; tăcerea și singurătatea eternă îl vor înconjura; va urma ieșirea lui din orice dialog pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazie să răspundă nimănui. Nici o urmă de comuniune nu va mai fi posibilă cu nimeni. Se va cufunda «în întunericul cel mai dinafară».

Până s-a mișcat între oamenii care nu-l cunoșteau, a mai putut înjgheba câte un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoștea de toți mârșăvia. Acum cade în singurătatea părăsirii și uitării de către toți, în extrema opusă a sobornicității. În aceasta constă iadul. Până sunt oameni pe pământ e un târg unde își poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind în vederea ei, rugăciuni și fapte bune, deci prin apeluri și răspunsuri, într-un vast și multiplu dialog purtat între mulți oameni și între ei și Dumnezeu, dând și primind nu numai oamenii între ei, ci și Dumnezeu. «Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde liturghisitorii? Unde psalmodiile? Unde facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul și putem oferii iubitorului de suflet Dumnezeu manifestările iubirii de frați. Căci primește completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neașteptate și nepregătiți și le socotește ca fapte ale lor».

Lumea ne e dată în faza de construcție morală și spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toți la această construire. Cine a plecat de aici nu mai poate participa la construirea ei decât prin meșterii și lucrătorii de pe pământ. Iar după judecata din urmă, nu mai poate participa nici unul. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalități de nivelat, nedreptăți de îndreptat, frățietate de realizat. Acolo ne bucurăm de fericirea perfectei comuniuni. Dar se bucură numai cei ce au participat direct sau indirect în lucrările de pe șantier.

Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiți de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie. «Tălmăcitorii și martorii oculari ai Cuvântului, ucenicii și Apostolii Mântuitorului care au cucerit pământul de jur împrejur au rânduit să se facă în legătură cu înfricoșatele, preacuratele și de viață făcătoarele Taine, pomenirea credincioșilor adormiți».

Sfântul Chiril al Alexandriei a evidențiat pe larg faptul că noi nu putem intra la Tatăl decât în stare de jertfă curată, dar noi nu ne putem transforma în starea de jertfă curată decât având în noi pe Hristos, singura jertfă curată sau asumându-ne Hristos cel jertfit în Sine. Pe lângă aceea, la liturghie toată comunitatea sau toată Biserica se aduce pe sine în Hristos jertfă curată Tatălui, toată se predă Tatălui, răspunzând desăvârșit la apelul Lui la iubire și împlinind scopul dialogului cu Tatăl.

Căci ea își însușește răspunsul lui Hristos, adică predarea Lui, sau Hristos unește răspunsul, adică predarea ei cu răspunsul sau predarea Sa. Dar comunitatea unită cu Hristos are legați de ea în dialogul amintirii și pe cei adormiți ai ei; și-L roagă și prin cuvinte pe Hristos, în dialogul ei cu El, să-i primească și pe ei, prin amintire, în legătură cu El și să-i ofere Tatălui sau să-i unească cu Tatăl prin dialogul predării Sale Tatălui.

Dacă tot dialogul nostru cu Tatăl, sau tot răspunsul nostru bine primit la apelul Tatălui, în dialogul cu Tatăl, sau toată predarea noastră Tatălui, prin rugăciune și fapte de autodepășire, primește puterea numai din puterea jertfei sau a predării desăvârșite a lui Hristos, evident că și atragerea celor adormiți ai noștri în acest act de predare Tatălui se datorește tot lui Hristos. Căci dacă El s-a adus jertfă pentru toți, ca toți să poată fi aduși jertfă în El, puterea jertfei Lui nu se oprește la cei aflători încă în viața terestră, ci se întinde la toți cei ce au sfârșit viața prin credință, în dialog cu El și cu cei credincioși; se întinde atât prin ea însăși cât și prin ceilalți credincioși. Hristos cu jertfa Lui, ce se oferă neîncetat pentru toți, ținându-i pe toți în legătură cu Sine în dialogul aducerii la Tatăl cu Sine, e izvorul sobornicității Bisericii.

 

Note și referințe bibliografice (din textul original):

* Comentariu pe marginea scrierii Sfântului Ioan Damaschin, De iis qui in fide dormierunt, P.G., XCV, 247–278.

1. Sf. Chiril din Alexandria, Dialogi de S. Trinitate, 1, P.G., LXXV, 696 D–697 A: «Prefacerea naturii noastre divizate și egoiste în natura Bisericii, adică reunirea persoanei noastre umane cu Hristos și cu semenul nostru în natura cea una a Bisericii devine unul din temeiurile pentru rugăciunea noastră pentru toți oamenii și în special pentru decedați, a credinței noastre în valoarea rugăciunilor sfinților și a botezului copiilor pentru credința părinților spirituali (a nașilor)».

2. Sfântul Ioan Damaschin, De iis qui in fide dormierunt, P.G., XCV, 269 D.

3. Ibidem, col. 252 C.

4. Ibidem, col. 268 A.

5. Ibidem.

6. Ibidem, col. 261 C. (În text din P.G., «ἐν τῷ μέτρῳ αὐτοῦ». Dar cred că e o transcriere greșită a lui «ἐν μνήμῃ αὐτοῦ»).

7. Ibidem, col. 253 C.

8. Ibidem, col. 269 (Citat de Sfântul Ioan Damaschin).

9. Ibidem, col. 269.

10. Ibidem, col. 263 D.

11. Ibidem, col. 361 C.

12. Ibidem, col. 276 A.

13. Ibidem, col. 276 B.

14. Ibidem, col. 276 C.

15. Ibidem, col. 254 C.

16. Ibidem, col. 219 C.

Dumitru Staniloae Rugaciunile Pentru Altii Si Sobornicitatea Bisericii by Hrab Alexandru on Scribd