Hrab Alexandru: Dumitru Stăniloae - Rugăciunile pentru alții și so...

Hrab Alexandru: Dumitru Stăniloae - Rugăciunile pentru alții și so...: Pr. Prof. Dumitru Stăniloae RUGĂCIUNILE PENTRU ALȚII ȘI SOBORNICITATEA BISERICII RUGĂCIUNILE PENTRU VII Sobornicitatea e opusul singurătăț...

Dincolo de aparențe: comuniunea canonică și responsabilitatea alegerii

 

Dincolo de aparențe:

comuniunea canonică și responsabilitatea alegerii

 

Într-o societate în care informația circulă cu rapiditate, iar oferta religioasă este tot mai diversificată, există un aspect asupra căruia, cred, foarte puțini oameni reflectează înainte de a lua decizii cu implicații spirituale majore, precum botezul copiilor, cununia sau participarea la viața unei structuri religioase aflate în afara comuniunii canonice a Bisericii Ortodoxe.

În cele mai multe situații, asemenea alegeri nu sunt determinate de rea-credință sau de ostilitate față de Biserică. Dimpotrivă, mulți oameni sunt convinși că diferențele dintre diversele grupări religioase sunt exclusiv administrative sau instituționale și că, în fond, „toate duc la Dumnezeu”. Tocmai această percepție face necesară o reflecție serioasă asupra implicațiilor eclesiologice și canonice ale unei asemenea opțiuni.

La prima vedere, consecințele pot părea inexistente. Totuși, timpul are capacitatea de a scoate la iveală realități pe care prezentul le ascunde. Un copil botezat într-o structură aflată în afara comuniunii canonice poate dori, peste ani, să urmeze studii teologice într-o instituție a Bisericii Ortodoxe, să primească hirotonia sau să îndeplinească misiunea de naș la Botez ori la Cununie. În asemenea situații, pot apărea dificultăți privind recunoașterea actelor religioase săvârșite în afara comuniunii Bisericii, iar acestea pot genera consecințe canonice și pastorale deloc neglijabile.

Problema nu privește însă exclusiv generațiile viitoare. Și adulții care aleg să se integreze în astfel de structuri se pot confrunta, la un moment dat, cu limitări privind participarea deplină la viața liturgică și sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Situații precum asumarea calității de naș, implicarea în anumite slujiri bisericești sau alte acte care presupun comuniunea canonică pot deveni dificile tocmai din cauza statutului lor eclezial.

Aceste observații nu urmăresc să emită judecăți asupra conștiinței sau a credinței personale a cuiva. Judecata inimii aparține exclusiv lui Dumnezeu. Există însă o responsabilitate morală și pastorală de a prezenta oamenilor toate implicațiile unei decizii, astfel încât aceasta să fie luată în deplină cunoștință de cauză. Libertatea autentică presupune întotdeauna informare și discernământ.

O alegere făcută astăzi poate produce efecte peste zece, douăzeci sau chiar treizeci de ani. De aceea, înainte de un botez, de o cununie sau de orice alt act cu semnificație sacramentală, este legitim să ne întrebăm nu doar ce ni se oferă în prezent, ci și care vor fi consecințele eclesiale ale acelei opțiuni pentru noi și pentru copiii noștri.

În acest context se conturează, cred, adevărata dramă. Ea nu rezidă în dobândirea sau pierderea unui titlu onorific de „preot” ori „episcop”, ci în problema fundamentală a comuniunii bisericești. În eclesiologia ortodoxă, identitatea slujitorului nu este definită exclusiv prin hirotonie sau prin exercitarea unor funcții liturgice, ci prin apartenența efectivă la comuniunea Bisericii și la succesiunea ei apostolică.

Ce înseamnă, în mod concret, să porți veșminte preoțești sau arhierești și, totuși, să nu poți concelebra cu niciun episcop sau preot aflat în comuniunea canonică a Bisericii Ortodoxe? Ce înseamnă să nu poți participa liturgic la Sfânta Liturghie, la o înmormântare, la o cununie sau la un botez, nu din cauza unei neînțelegeri personale, ci din cauza inexistenței comuniunii canonice?

Imaginați-vă o situație profund umană. Moare un prieten apropiat, o rudă sau un vecin din comunitatea în care ai crescut. Dorința firească este aceea de a te ruga împreună cu ceilalți și de a sluji la căpătâiul celui pe care l-ai cunoscut întreaga viață. Și totuși, această slujire nu poate avea loc împreună cu preotul paroh, nu din lipsă de bunăvoință, nu din antipatie și nici din motive personale, ci deoarece comuniunea liturgică presupune, în mod necesar, existența unei comuniuni canonice.

Aceasta reprezintă una dintre cele mai profunde consecințe ale separării de comuniunea Bisericii. Nu este vorba doar despre recunoașterea unui statut clerical, ci despre imposibilitatea participării depline la aceeași viață sacramentală, la aceeași Sfântă Liturghie și la aceeași comuniune euharistică împreună cu întreaga Biserică.

Din această perspectivă, întrebarea esențială nu este cine poartă un anumit titlu și nici cine se prezintă drept episcop sau preot, ci ce înseamnă, în sens teologic și eclesiologic, să fii cu adevărat în Biserică. Pentru tradiția ortodoxă, răspunsul nu se reduce la existența unor veșminte, a unor însemne sau a unor titulaturi, ci presupune integrarea deplină în Trupul lui Hristos prin comuniune de credință, comuniune sacramentală și comuniune canonică cu episcopul și cu întreaga Biserică.

În definitiv, credința nu privește doar momentul prezent, ci întreaga existență a omului. Tocmai de aceea, orice decizie care privește viața bisericească trebuie evaluată nu doar prin prisma emoției de moment sau a aparențelor, ci și prin consecințele sale teologice, canonice și pastorale. În Ortodoxie, comuniunea nu constituie un element secundar al vieții eclesiale, ci însăși expresia vizibilă a unității Trupului lui Hristos, fără de care identitatea și misiunea Bisericii nu pot fi înțelese în deplinătatea lor.

Despre mersul la biserică - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Despre mersul la biserică

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).

Dar şi cât stai în biserică purtarea ta este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.

Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă, desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.

Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri închinate Preasfintei Treimi.

Şi când va veni vremea sfintei împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.

Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia? Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne îngăduie cu îndelungă-răbdare. Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor duhovniceşti.

Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?

Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

Sfântul Apostol spune: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11; 27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.

Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea. Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.

Cu toate acestea, mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică? Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre, pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.

Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.

Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu[1].

 

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Edit. Egumenița/Cartea Ortodoxă, pp. 165-172.

Trei cuvinte profetice despre creștinism Pentru fiecare dintre noi, sensul istoriei se află în alegerea pe care o facem. Bogdan TĂTARU CAZABAN

 

Trei cuvinte profetice despre creștinism

Pentru fiecare dintre noi, sensul istoriei se află în alegerea pe care o facem.

Bogdan TĂTARU CAZABAN

 

 

Cincizecimea inaugurează timpul Bisericii: în lumea care-și urma grijile și regulile, apare în Ierusalim comunitatea celor care cred în Hristos și-L mărturisesc ca Domn și Mîntuitor. O comunitate încă restrînsă, dar care, potrivit Faptelor apostolilor, va crește de la o zi la alta după primirea Duhului Sfînt. De aici începe istoria creștinismului ca istorie a Bisericii, pornind de la mărturia apostolilor care devine tradiție și hrănește de-a lungul secolelor credința tuturor celor ce vor constitui trupul mistic al lui Hristos. Căci aceasta e condiția esențială a Bisericii: de a forma pînă la sfîrșitul veacurilor umanitatea unită cu Hristos, noua creație, participînd la învierea Sa.

Există, așadar, o istorie de mărturie și de sfințenie, de miracole și de transfigurare prin credință. Dar și o istorie amestecată cu toate tentațiile și căderile oamenilor. Prima dă sensul lăuntric al timpului Bisericii; cea de-a doua e cadrul văzut, dezbătut, privit din afară, dar care, de multe ori ca pildă, are un sens deopotrivă pedagogic și spiritual. Cele trei fragmente alese mai jos din texte scrise în prima parte a secolului al XX-lea deschid o perspectivă pe care am putea-o numi profetică asupra împletirii celor două istorii în timpul pe care-l traversăm.

Nicolai Berdiaev: „În secolul nostru de credință împuținată, de necredință larg răspîndită, creștinismul este judecat după comportamentul creștinilor. În decursul veacurilor precedente, credința creștină era judecată înainte de toate după adevărul veșnic pe care îl propovăduia, după doctrina și poruncile sale. Secolul nostru este însă prea absorbit de om și de tot ce ține de el. Creștinii răi sînt ca o mască pe fața creștinismului. Faptele lor rele, deformările pe care le aduc propriei credințe, excesele atrag mai mult decît creștinismul însuși, sînt mai evidente decît marele adevăr creștin. În zilele noastre, un mare număr de oameni încep să judece credința creștină după adepții săi, aflați mult prea adesea departe de ea sau degenerați. Creștinismul este religia dragostei, dar este judecat după animozitatea și ura dintre creștini. Creștinismul este religia libertății, dar este judecat după violențele comise de creștini de-a lungul istoriei. Creștinii înșiși își compromit credința și reprezintă o piatră de poticnire pentru cei slabi” (Despre vrednicia creștinismului și nevrednicia creștinilor, traducere de Elisabeta Gheorghe, Editura Sophia, 2024).

Jean Daniélou: „Problema de mîine nu este problema ateismului, ci aceea a noului păgînism care este căutat. Acesta este interlocutorul nou pe care Biserica îl caută în prezent atunci cînd ascultă glasul timpului, cînd încearcă să discearnă semnele timpurilor. Căci semnele timpurilor sînt acelea prin care Dumnezeu vorbește naturii umane. Ateismul nu este decît tranziția de la păgînismul de ieri, acela al civilizației rurale, la păgînismul de mîine, al civilizației industriale. Păgînismul de mîine reprezintă problematica religioasă a omului modern. Acestei problematici trebuie să-i răspundă Biserica. Ea trebuie asumată, purificată și transfigurată, dacă este adevărat încă o dată că un creștin nu este decît un păgîn aflat pe drumul convertirii” (Rugăciunea, problemă politică, traducere de Leonard Netedu, Ratio et Revelatio, 2023).

Olivier Clément: „Timpul Bisericii este Duhul înaintînd în taina inimilor, este răbdarea lui Dumnezeu, care încă își drămuiește manifestarea iubirii față de omenire pentru ca focul acestei iubiri, atunci cînd prezența Sa se va dezvălui pe deplin, să nu ardă, ci să restaureze. Într-adevăr, Dumnezeu «nu întîrzie cu făgăduința Sa, (...) ci îndelung rabdă pentru voi, nevrînd să piardă pe cineva, ci toți să vină la pocăință» (2 Petru 3, 9). Părinții Bisericii au precizat deseori că sensul istoriei este constituirea pleromei omenirii îndumnezeite. Aceasta este așteptarea mucenicilor și, trebuie adăugat, și cea a lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, sensul istoriei se află în alegerea pe care o facem, pentru sau împotriva lui Hristos, în adîncul smereniei care ne deschide spre suflarea Duhului, în sinergia harului și a iubirii noastre, sinergie care conferă preoției noastre împărătești forța sa de exorcizare, de mijlocire, de transfigurare” (Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe, traducere de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Spandugino, 2021).

Sursa: https://www.dilema.ro/din-polul-plus/trei-cuvinte-profetice-despre-crestinism?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTAAAR3JJbr6X-8fog2eWlfxQVyjR-CgjkioGs6k1NbOKt4qqkkKzrDo_p1eUkU_aem_TT9YWR2aVfKxUU4_NwexdQ

 

 

Dumitru Stăniloae - Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

RUGĂCIUNILE PENTRU ALȚII ȘI SOBORNICITATEA BISERICII

RUGĂCIUNILE PENTRU VII

Sobornicitatea e opusul singurătății; e unirea interioară a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în întreg se reflectă calitățile și viața tuturor și fiecare reflectă calitățile și viața întregului. Sobornicitatea își are o analogie în raportul dintre organismul în a cărui unitate se armonizează totalitatea celulelor componente cu viața lor și dintre celulele care reflectă fiecare în parte calitățile specifice ale organismului ca întreg. Fiecare parte componentă se explică și există prin întreg și întregul se susține prin legătura tainică ce le unește pe toate. Legătura aceasta este mai mult decât un asentiment al părților; totuși întregul nu e în afara părților sau fără părți.

Sobornicitatea nu se manifestă numai în susținerea comună a credinței, a cultului și a organizării Bisericii, ci susține și reprezintă însăși viața Bisericii și a fiecărui membru al ei. Ea e opera iubirii neîntrerupte ce domnește în Biserică și al cărui izvor ultim este Hristos cu Duhul Sfânt care radiază din El.

Iar iubirea are forme de dialog, de comunicare între persoane. Sobornicitatea se manifestă deci ca o comunicare între persoane. Chiar când o persoană e singură în aparență, ea este într-o comunicare cu altele, prin răspunderea ce-o trăiește pentru acelea, prin preocuparea de ele, prin voința de a le ajuta într-un fel sau altul. Iar acelea se folosesc de preocuparea respectivei persoane de ele, chiar dacă nu au o cunoștință despre aceasta.

În comunicarea aceasta un rol important îl are rugăciunea fiecărei persoane pentru celelalte. Persoana care se roagă este în dialog, în comunicare cu cea pentru care se roagă, este în exercițiul unei răspunderi pentru aceea. Când două persoane se roagă una pentru alta, amândouă se află în exercițiul răspunderii uneia pentru alta. Iar răspunderea e o formă a iubirii între persoanele care au lipsă una de alta. Când numai una din persoane se roagă pentru alta, ultima nu se află în acest exercițiu al răspunderii și nu sesizează în mod conștient exercițiul răspunderii celeilalte pentru ea. Dar până la urmă are un folos din rugăciunea celei dintâi. În orice caz, nu există rugăciune fără răspundere, iar în răspundere o persoană experiază legătura în care se află cu cealaltă, legătură care nu depinde nici de voința sa, nici de voința celeilalte, ci de structura dialogică imprimată în fiecare persoană, iar în Biserică și de Duhul lui Hristos care întărește această legătură dialogică între persoane.

Dar nu numai în rugăciune vine la expresie legătura dialogică între persoane, sau răspunderea uneia pentru alta, ci și în fapta uneia în favoarea celeilalte. Oamenii în starea lor naturală simt și ei că prin faptele lor de întrajutorare împlinesc obligațiile unor răspunderi ale unuia pentru altul, răspunderi mai presus de voia lor. Dar membrii Bisericii știu că răspunderea aceasta este pusă asupra lor de Dumnezeu și că de ea se achită nu numai prin fapte, ci și prin rugăciune; ei mai știu că fără exercițiul acestei răspunderi se prăbușesc într-un fel de existență golită de conținut și de putere, într-o existență a coșmarului, a neputinței. În acest fel de existență de umbră chinuită cade nu numai cel neajutat de celălalt, dar și cel ce nu ajută. Căci cel ce nu rămâne în legătura dialogului cu celălalt, prin răspunsul la apelul lui, cade el însuși în golul singurătății, adică al unei existențe fantasmagorice, de coșmar.

Din viața Sfântului Pahomie se spune că odată el a visat că membrii uneia din mănăstirile meșteșugite și conduse de el se aflau într-o peșteră, legați între ei într-un șir, prin faptul că fiecare ținea de mână pe altul și tot șirul, având în frunte pe stareț, înainta spre o deschizătură în care se vedea lumina de afară. Alți oameni alergau continuu de colo până colo, prin întunericul peșterii, ascultând când de un glas, când de altul, care striga: «aici e lumina!». Alte șiruri mai mici se învârteau continuu în jurul unei coloane, fără să înainteze spre lumina de afară.

Imaginea se potrivește legăturii sobornicești dintre membrii Bisericii în general. Ei se susțin unii pe alții, având în frunte pe preoții și ierarhii Bisericii, toți împreună înaintând spre lumina împărăției veșnice, având încă de pe pământ o oarecare arvună a ei. Îndată ce unul se rupe din lanț și rămâne de unul singur, sau se încadrează într-un grup mic ce se mișcă în jurul vreunei căpetenii de caracter personal, rătăcește într-un întuneric fără ieșire, într-o neînțelegere a sensului existenței și al scopului ei.

Cine susține pe alții, se susține pe sine prin cei pe care-i susține; cine dă putere, primește putere. Sfântul Ioan Damaschin spune: «Precum cel ce voiește să ungă cu mir sau cu alt untdelemn pe un bolnav se împărtășește întâi el de ungere și apoi unge pe cel bolnav, tot așa cel ce lucrează pentru mântuirea aproapelui, întâi se folosește pe sine și apoi pe aproapele».

Se poate spune că fapta prin care cineva ajută și susține pe alții e prilejul sau mijlocul prin care Dumnezeu îl susține și-l ajută pe el însuși; e efortul care, mobilizând energiile cuiva, e semnul prezenței energiei divine, comunicată spre folosul celui ce face acest efort și spre al celui în favoarea căruia îl face. Cine vrea să facă efortul în folosul său exclusiv e victima unui scurtcircuit spiritual; cel ce nu vrea să lumineze pe alții, nu se luminează nici pe sine. Mai precis, cine nu primește lumina și energia lui Dumnezeu, ca să o transmită mai departe, nu o primește nici pentru sine, căci acela, opunându-se pornirii de propagare generoasă a iubirii lui Dumnezeu, se opune efectului ei chiar în persoana proprie. Nevrând să se facă mediu de propagare generoasă a acestei iubiri, neîncălzindu-se el însuși de pornirea generoasă a iubirii divine, nu numai că nu o transmite mai departe, dar nu-i dă putința să-și producă efectul deplin nici în sine însuși.

Iar dispoziția lui de a primi și de a transmite cu generozitate ajutorul divin se arată în rugăciunea și fapta lui pentru alții. De aceea spune Sfântul Ioan Damaschin: «Căci Domnul cel de oameni iubitor voiește să I se ceară și să împartă cele cerute spre mântuirea făpturilor Sale și mai ales atunci se înduplecă cu totul, nu când cineva luptă numai pentru sufletul său, ci când face aceasta pentru aproapele». Sau tot Sfântul Ioan Damaschin spune: «Cine împarte și dă, se bucură și se înveselește mai mult decât cel ce primește, și-și procură cea mai mare mântuire».

Răspunderea față de aproapele, hrănită de răspunderea față de Dumnezeu, e motorul care dă forță rugăciunii și faptei pentru alții. Căci ea ține ființa omului legată dialogic simultan de Dumnezeu și de semenii proprii. Apelul ce-l face un credincios către altul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau părinte)!» e manifestarea conștiinței lui că depinde simultan de Dumnezeu și de aproapele. Dar e și un apel la răspunderea aceluia în fața lui Dumnezeu, însă la o răspundere în care se include răspunderea pentru semenii lui și în speță pentru cel ce face apel la el. Prin acest apel trezește răspunderea îndoită a aceluia: față de Dumnezeu și față de cel care face apelul; îl trezește pe acela la conștiința legăturii dialogice în care se află cu Dumnezeu și cu aproapele care face apelul. În acest sens, chiar cel ce face apelul pentru cineva îi dă prilejul aceluia să se trezească. Dialogul constă din apelul unuia și din răspunsul oarecum necesar al celuilalt. Apelului trebuie să-i urmeze răspunsul. Dar apelul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau părinte)!» pornește din conștiința răspunsului ce trebuie să-l dea celălalt, simultan, lui Dumnezeu și celui ce face apelul.

Dar orice credincios nu apelează numai la rugăciunea celuilalt, ci se roagă el însuși pentru acela. Se angajează el însuși să se roage, când apelează la rugăciunea celuilalt; sau cel la care se face apelul pentru rugăciune adresează și el, la rândul său, un apel celui dintâi să se roage pentru el lui Dumnezeu.

Astfel amândoi se simt răspunzători simultan în fața lui Dumnezeu unul pentru altul. Amândoi sunt legați de Dumnezeu și unul de altul prin răspunsul ce trebuie să-l dea fiecare lui Dumnezeu pentru celălalt. Apelul reciproc la rugăciune trezește legătura lor dialogică cu Dumnezeu și întreolaltă, ca ființe răspunzătoare față de Dumnezeu și întreolaltă. Legătura între credincioși este o legătură în Dumnezeu și invers: legătura unui credincios cu Dumnezeu este o legătură cu ceilalți. Cine nu se simte legat de altul pierde legătura și cu Dumnezeu. Cine se roagă lui Dumnezeu pentru altul îl are pe celălalt nu numai în gând, ci e într-o legătură dialogică cu acela, prin răspunsul ce i-l dă împlinind apelul lui de a se ruga pentru el lui Dumnezeu. Pe cât de reală este legătura lui dialogică cu Dumnezeu în rugăciune, pe atât de reală este legătura lui cu semenul pentru care se roagă. Această legătură reală a lui cu Dumnezeu, în care este inclus și semenul pentru care se roagă, explică puterea divină care curge atât pentru cel care se roagă cât și peste cel pentru care acela se roagă.

Dar credincioșii sunt legați între ei și cu Dumnezeu, nu numai ca niște perechi izolate de alți credincioși. O pereche izolată este expusă și ea unui scurtcircuit al iubirii și al comunicării. Doi sau mai mulți oameni care se iubesc exclusiv între ei, fiind indiferenți sau dușmănoși față de alții, nu și-au sensibilizat în întregime ființa, pentru a o face un bun transmițător al iubirii divine și simultan un focar de iradiere a iubirii proprii, în toate direcțiile. Au rămas în ea zone, aspecte și realități de întuneric și de duritate, care nu pot să nu se repercuteze și asupra relației cu persoanele pe care le iubesc. Ei trăiesc într-un orizont îngust, înconjurat de întuneric. Numai un al treilea deschide lanțul comunicării și al luminii la nesfârșit. Cel ce beneficiază de răspunderea altuia pentru sine trebuie să-și trăiască în acel moment propria răspundere pentru un al treilea; și cel ce-și trăiește propria răspundere pentru cineva e trezit la aceasta de experiența răspunderii altuia pentru sine.

Pe lângă aceea, fiecare e fericit să experieze răspunderea cât mai multora pentru sine și trebuie să tindă a se simți răspunzător pentru cât mai mulți oameni și a-și exercita efectiv această răspundere.

Astfel o mare mulțime de oameni sunt prinși în țesătura dialogică între ei înșiși și între ei și Dumnezeu. Fiecare include în legătura sa dialogică cu Dumnezeu legătura sa dialogică cu toți pentru care se simte răspunzător în fața lui Dumnezeu sau întreaga Biserică. În acestea constă sobornicitatea Bisericii.

POMENIREA CELOR MORȚI

Dar credincioșii continuă să se simtă răspunzători și pentru credincioșii trecuți din viața aceasta. Ei nu-i pot șterge nici pe aceia din inima și din pomelnicul lor, ci îi trec numai din rândul celor vii în rândul celor decedați. Iar în această răspundere a lor pentru aceia se reflectă voia lui Dumnezeu care în generozitatea Sa voiește să-și reverse iubirea Sa și peste cei decedați în credință. În general, Dumnezeu voiește «ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului... Căci S-a dat pe Sine răscumpărare pentru toți» (I Tim. II, 4, 6). «Precum a pătimit El toate pentru om, așa le-a și gătit toate pentru el, spune Sfântul Ioan Damaschin. Căci cine, pregătind ospăț și chemând pe prieteni, nu voiește ca să vină toți și să se sature toți din bunătățile lui? Căci de ce a mai pregătit ospățul, dacă nu ca să primească la el pe prietenii săi?»

Dar în scopul acesta Dumnezeu voiește să-i asocieze pe toți în pornirea Sa generoasă către toți, pentru ca toți să se bucure simultan de generozitatea divină și de generozitatea cât mai multor oameni, sau prin generozitatea cât mai multor oameni. De aceea Dumnezeu nu uită nici pe cei adormiți și-i face și pe cei vii să nu-i uite pe aceia.

Desigur în acești «toți» nu se pot cuprinde real decât cei ce au răspuns, măcar într-o măsură cât de mică la apelul lui Dumnezeu, cât au fost în viață. Sfântul Ioan Damaschin zice că pentru toți cei ce și-au agonisit puțin aluat al virtuților, dar n-au apucat să facă cu ajutorul lor din toată ființa lor pâine, «Domnul va trezi după moarte pe apropiații și pe prietenii lor, cărora le îndreaptă gândurile și le mișcă sufletele spre folosul și ajutorul acelora. Iar aceștia mișcați de sus și prin atingerea Stăpânului de inimile lor vor completa lipsurile celor decedați». Dar celui care a plecat din viața aceasta cu un cuget întru totul trupesc nu-i va întinde după moarte nimeni o mână de ajutor, «pentru că nici Dumnezeu nu-l are pe acesta în amintire».

Lucrul trebuie înțeles astfel: Cei ce au decedat în credință au acceptat să intre în dialogul viu și de viață făcător cu Dumnezeu înainte de moarte, chiar dacă nu s-au angajat deplin în el, chiar dacă n-au răspuns cu toată ființa apelului lui Dumnezeu. Ca atare ei au decedat în legătura dialogică cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i mai lasă pe aceștia din legătura cu El, după ce ei nu mai pot face nimic pentru a progresa în această legătură. Ei rămân «în amintirea lui Dumnezeu». Dar cine rămâne în amintirea lui Dumnezeu rămâne în preocuparea Lui. Iar cel ce rămâne în preocuparea lui Dumnezeu rămâne în legătură cu Dumnezeu. Și acela nu moare sufletește de tot; rămâne și el viu sufletește în oarecare măsură, prin preocuparea lui Dumnezeu de el. Căci preocuparea lui Dumnezeu de el înseamnă îndreptarea gândului lui Dumnezeu spre el, ceea ce e totuna cu îndreptarea cuvântului de viață dătător al lui Dumnezeu spre el. Iar cuvântul lui Dumnezeu îl ține pe cel căruia i se adresează viu, prin răsunetul apelului lui Dumnezeu în conștiința lui, prin necesitatea de a răspunde trăită de acela în ființa lui.

Dar dacă credinciosul care se roagă lui Dumnezeu pentru un semen al său realizează un dialog atât cu Dumnezeu cât și cu acel semen al său, Dumnezeu realizând un dialog cu un ins în viață, sau menținându-l cu unul decedat, include, de asemenea, în dialogul acesta și pe anumiți semeni ai insului respectiv. Dumnezeu nu se adresează niciodată unui om în izolare, pentru că nu-l vede izolat. Dumnezeu vede pe fiecare om în legăturile lui ființiale cu semenii săi și îndreaptă preocuparea sa spre el pentru ca cuvântul Său să se răspândească prin acela și la alții, pentru a trezi și pe aceia la un răspuns, fie pentru că aceia au lipsă să fie ajutați, prin cel căruia Dumnezeu îi vorbește, fie pentru că are lipsă cel de care Dumnezeu se ocupă direct de ajutorul celorlalți. Astfel, dacă credinciosul în rugăciunea sa pentru alții realizează un dialog îndreptat și spre Dumnezeu și spre om, aceasta se datorește faptului că Dumnezeu Însuși îl suscită la acest dialog; se datorește faptului că Dumnezeu Însuși, cerându-i rugăciunea pentru altul, se arată preocupat și de acela, ba mai mult, a și început să lucreze la ajutorarea spirituală a acelora, incluzând în dialogul Său cu cel căruia îi cere rugăciunea și pe cel pentru care o cere, sau în preocuparea Sa îndreptată spre cel care are lipsă de rugăciune și pe cel căruia îi cere rugăciune.

Dacă ne rugăm și noi ca Dumnezeu «să pomenească» pe cei adormiți, aceasta nu înseamnă că noi avem inițiativa în pomenirea acelora, ci că Dumnezeu are lipsă și de răspunsul nostru și de răspunsul celor decedați, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei, pentru ca această preocupare a Lui să dureze veșnic și să fie cât mai eficientă. Iar răspunsul nostru e dat prin rugăciunea noastră către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-i pomenească pe cei de care El se preocupă. Numai așa pomenirea lui Dumnezeu îi ține pe aceia vii în veci, pentru că numai așa se menține dialogul adevărat între El și ei, răspunzând și aceia o dată cu noi, sau în urma răspunsului nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei. Dumnezeu îi uită dacă ei îl uită, ceea ce înseamnă că uităm noi înșine să ne rugăm pentru ei și să înviorăm prin aceasta răspunsul lor la preocuparea lui Dumnezeu de ei.

În orice caz, pomenirea lui Dumnezeu are puterea să țină vii spiritual în vecii vecilor pe cei ce răspund acestei pomeniri. Noi nu avem puterea aceasta, pentru că cu cât clipa despărțirii celor decedați de noi lunecă mai mult în trecut, amintirea lor slăbește în noi și cu aceasta și puterea noastră de a-i ține în legătură cu noi și deci vii. Numai pentru și prin Dumnezeu ei rămân mereu prezenți și deci vii, pentru că pentru El nu există trecut. Amintirea noastră n-are puterea să învingă trecutul și deci să mențină legătura cu cei adormiți, cum are Dumnezeu. Noi numai rămânând în legătură dialogică cu Dumnezeu rămânem și în legătură dialogică neslăbită cu ei. Numai conștiința răspunderii noastre pentru ei în fața lui Dumnezeu ne ține trează amintirea lor. Numai dacă Dumnezeu ne trimite în suflet preocuparea Sa de ei, adică numai dacă El nu uită să-și amintească de ei, făcându-ne să o simțim aceasta și noi în conștiința noastră, putem păstra și noi vie amintirea lor. Rugându-ne lui Dumnezeu ca să-și amintească de cei adormiți, ne ajutăm și nouă ca să păstrăm cât mai mult și mai neștearsă amintirea lor.

Cine își amintește de cineva îl ajută să rămână viu. Cu atât mai mult îl ajută amintirea lui Dumnezeu. Pentru cel lovit de amnezie totală sau parțială, toate persoanele sau anumite persoane se scufundă în neant. Aceasta înseamnă că persoana lovită de amnezie nu le mai dă nici un ajutor să existe; persoanele uitate pierd un sprijin, pierd un rost al existenței lor, o semnificație a acestei existențe. Și dacă toate persoanele umane ar fi lovite de amnezie în legătură cu o anumită persoană, aceea și-ar pierde orice rost, orice semnificație, orice interes al existenței ei. Ea s-ar scufunda spiritual într-un fel de pustiu chinuitor. Iar odată moartă trupește, ar intra definitiv în această pustietate chinuitoare și fără sens. Acest efect îl are cu atât mai mult uitarea lui Dumnezeu pentru un om care nu răspunde preocupării lui Dumnezeu de el. La această voluntară amnezie divină se adaugă amnezia voluntară a persoanelor umane care n-au primit niciodată un răspuns pozitiv de la persoana respectivă. Persoana respectivă, căzând din dialogul cu Dumnezeu și cu semenii, a căzut din realitate în golul fantasmagoric, fără conținut și fără sens, care constituie un chin negrăit.

Când cerem lui Dumnezeu «veșnică pomenire» pentru cineva, cerem să fie pomenit de Dumnezeu și în prezent, cum va fi pomenit în eternitate, deci să-l țină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl are uitat pentru o vreme, iar după aceea iarăși își va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu nici să-și aducă aminte câteodată de acela, ci să-l aibă neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor (αἰωνία ἡ μνήμη).

Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat, deci și cu el, se susține nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci și prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie. Prin acestea intercalăm și pe alți oameni în acest dialog. Adică îl pomenim în relație cu alții și-i facem și pe aceia să-l pomenească. Iar această pomenire a celui decedat de către noi, care săvârșim fapte de milostenie în numele lui, și de cei care beneficiază de aceste fapte, e un dialog nu numai între noi și aceia, ci și un răspuns dat apelului celui decedat și lui Dumnezeu pentru el. Această lărgire a dialogului se realizează de altfel și prin rugăciuni. Călugării în mănăstire se scoală cu ore înainte de începerea Sfintei Liturghii și pomenesc zeci de mii de credincioși adormiți, pentru care li s-a cerut să facă aceasta, «pentru că fiecare din cei adormiți așteaptă o ușurare prin această pomenire». Iar rudele celui adormit dau câte o haină pentru cel adormit, pentru că acela e gol și așteaptă haina aceasta. Nu numai rudele pomenesc pe cel adormit, ci cer aceasta și preoților și celor cărora le dau pentru el vreun lucru, pentru ca să fie atrași cât mai mulți în acest dialog cu cel adormit și cu Dumnezeu pentru el. Toți aceștia vorbesc între ei despre cel adormit și cu el și cu Dumnezeu. Sobornicitatea Bisericii nu se limitează numai la relațiile între cei vii, ci și la cele între ei și cei adormiți.

Avându-i pe cei adormiți în legătură dialogică cu noi, când cerem altora să-i pomenească și când săvârșim fapte de milostenie pentru ei, ei înșiși cer prin noi într-un anumit fel această pomenire și ne presează la săvârșirea acestor fapte. Nu numai noi săvârșim fapte pe care nu le-au avut ei timp, sau nu au fost în dispoziția de a le împlini cât au trăit pe pământ, ci oarecum ei înșiși participă la săvârșirea lor prin noi, prin presiunea ce-o exercită așteptarea sau apelul lor asupra noastră. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu «le socotește ca fapte ale lor». Iar întrucât toate faptele bune se săvârșesc din îndemnul lui Dumnezeu, căruia îi răspundem prin ele, faptele pentru cei adormiți sunt săvârșite și ele și de Dumnezeu, întrucât noi le săvârșim răspunzând apelului lui Dumnezeu de a le săvârși. Iar prin aceste fapte îi atragem și pe cei către care le săvârșim să intre pentru cei adormiți în dialogul rugăciunii cu Dumnezeu, pentru a completa ce n-au făcut aceia cât au trăit.

De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește de un testament pe care-l lasă cel ce moare nu numai rudelor, ci și săracilor și lui Dumnezeu însuși, ca să facă aceștia ceea ce n-a apucat el să facă: «Scrie în testamentul tău ca moștenitor, pe lângă copii și meșteșugari, și pe Stăpânul. Să aibă deci hârtia numele Stăpânului, să nu fie lipsită de pomenirea săracului».

Dumnezeu așteaptă de la toți oamenii să facă bine, pentru ca toți să devină buni, împlinindu-și această datorie față de Dumnezeu și toți să se facă buni prin binele ce li se face. Dacă unii au lipsit de la această datorie, binele pe care nu l-au făcut ei trebuie să-l facă pentru ei alții, pentru ca să nu rămână nici un bine voit de Dumnezeu nefăcut în lume și pentru ca omenirea în general să progreseze spre stadiul de bunătate urmărit de El. Dacă mulți oameni n-au putut deveni buni, pentru că n-au fost mișcați la aceasta de cei ce trebuiau să le facă bine, ei trebuie să fie mișcați spre bunătate de alții și în numele celor ce au neglijat această datorie a lor.

Dialogul desăvârșitor trebuie să cuprindă deplin pe toți cei credincioși, pe toți membrii Bisericii, pe toți cei ce sunt într-o oarecare măsură în Hristos, deci și pe cei decedați.

Prin faptele de milostenie câștigă nu numai cei adormiți, ci și cei ce le fac pentru ei și cei cărora li se fac. Ele se fac «pentru ca și cei decedați să se folosească de bunătatea lui Dumnezeu și iubirea de frați să crească și nădejdea în înviere să sporească și rugăciunea către Dumnezeu să se întărească și contribuțiile pentru locașurile lui Dumnezeu să se înmulțească printr-o mai mare căldură și facerea de bine către cei săraci să se extindă».

De aceea Dumnezeu nu uită de nici o faptă bună făcută celorlalți. «Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrul vostru și dragostea voastră pe care ați arătat-o pentru numele Lui, slujind altădată și slujind și astăzi sfinților» (Evr. VI, 10). Dumnezeu nu uită nici o faptă bună făcută altora pentru că toate se înscriu într-o linie de progres al omenirii spre un stadiu superior de bunătate. Nu uită, pentru că prin toate credincioșii răspund lui Dumnezeu pentru darurile ce le-au primit, răspunzându-i în primul rând Lui prin însușirea și înmulțirea bunătății Lui arătată lor prin darurile ce li le-a dat. Iar neuitând, întoarce darurile Sale iarăși însutit înmulțite celor ce-i întorc darurile acordate prin transmiterea lor către alții. Cine, făcând ceva pentru alții nu se simte prins într-un vânt înnaripat al întrecerii în dăruire și bunătate cu aceia!

Dumnezeu e însetat să vadă darurile Sale transmise de la om la om, spune Sfântul Ioan Damaschin, adică să vadă bunătatea Sa înmulțindu-se între oameni prin aderența lor la ea și prin străduința lor: «Căci după aceasta însetează, aceasta o voiește și o cere și o dorește Domnul, cel mai presus de bunătate, ca nu cumva să rămână cineva lipsit de darurile sale dumnezeiești». Sau: «Căci aceasta mulțumește și bucură pe milostivul Dumnezeu, ca să se grăbească fiecare spre ajutorarea aproapelui. Aceasta o voiește și o dorește Milostivul, ca toți să facem bine unii altora, cât și după moarte». Voiește să fim într-un dialog al faptelor între noi și prin aceasta să răspundem Lui unul pentru altul. Nu e vorba deci de o înmulțire a binelui într-un mod abstract, ci de o înmulțire a dragostei între persoanele concrete. Cei ce fac bine în viața aceasta nu vor vedea binele făcut de ei ca o entitate abstractă, ci în recunoștința cu care ei vor fi întâmpinați de cei cărora le-au făcut binele. Cu recunoștința aceasta ei vor întâmpina și pe cei decedați cei cărora li s-a făcut bine în numele lor. De asemenea, cei ce au făcut fapte rele nu le vor vedea printr-o contemplare abstractă, ci în mustrarea cu care îi vor întâmpina cei cărora ei le-au făcut. Căci pe toți îi vom vedea și-i vom recunoaște la judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei și cu răspunsul lor de recunoștință sau de mustrare la faptele noastre. Faptele noastre ni se vor face vădite din ei. Îi vom vedea și îi vom recunoaște chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. «Să nu socotească cineva că nu va recunoaște niciunul pe niciunul la acea înfricoșată judecată și adunare. Fiecare va recunoaște pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului». Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: «Nu vom cunoaște numai pe cunoscuți acolo, ci vom privi și pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră». Sfântul Vasile cel Mare zice și el: «Stând de jur împrejurul tău, cei nedreptățiți de tine vor striga către tine, căci oriunde ți-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâți de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat».

Din toate părțile toți îi vor scoate celui ce a făcut rele la suprafața conștiinței toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frățești și motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare și definitivă. Apoi va urma însăși această părăsire totală și definitivă de către toți; tăcerea și singurătatea eternă îl vor înconjura; va urma ieșirea lui din orice dialog pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazie să răspundă nimănui. Nici o urmă de comuniune nu va mai fi posibilă cu nimeni. Se va cufunda «în întunericul cel mai dinafară».

Până s-a mișcat între oamenii care nu-l cunoșteau, a mai putut înjgheba câte un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoștea de toți mârșăvia. Acum cade în singurătatea părăsirii și uitării de către toți, în extrema opusă a sobornicității. În aceasta constă iadul. Până sunt oameni pe pământ e un târg unde își poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind în vederea ei, rugăciuni și fapte bune, deci prin apeluri și răspunsuri, într-un vast și multiplu dialog purtat între mulți oameni și între ei și Dumnezeu, dând și primind nu numai oamenii între ei, ci și Dumnezeu. «Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde liturghisitorii? Unde psalmodiile? Unde facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul și putem oferii iubitorului de suflet Dumnezeu manifestările iubirii de frați. Căci primește completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neașteptate și nepregătiți și le socotește ca fapte ale lor».

Lumea ne e dată în faza de construcție morală și spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toți la această construire. Cine a plecat de aici nu mai poate participa la construirea ei decât prin meșterii și lucrătorii de pe pământ. Iar după judecata din urmă, nu mai poate participa nici unul. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalități de nivelat, nedreptăți de îndreptat, frățietate de realizat. Acolo ne bucurăm de fericirea perfectei comuniuni. Dar se bucură numai cei ce au participat direct sau indirect în lucrările de pe șantier.

Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiți de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie. «Tălmăcitorii și martorii oculari ai Cuvântului, ucenicii și Apostolii Mântuitorului care au cucerit pământul de jur împrejur au rânduit să se facă în legătură cu înfricoșatele, preacuratele și de viață făcătoarele Taine, pomenirea credincioșilor adormiți».

Sfântul Chiril al Alexandriei a evidențiat pe larg faptul că noi nu putem intra la Tatăl decât în stare de jertfă curată, dar noi nu ne putem transforma în starea de jertfă curată decât având în noi pe Hristos, singura jertfă curată sau asumându-ne Hristos cel jertfit în Sine. Pe lângă aceea, la liturghie toată comunitatea sau toată Biserica se aduce pe sine în Hristos jertfă curată Tatălui, toată se predă Tatălui, răspunzând desăvârșit la apelul Lui la iubire și împlinind scopul dialogului cu Tatăl.

Căci ea își însușește răspunsul lui Hristos, adică predarea Lui, sau Hristos unește răspunsul, adică predarea ei cu răspunsul sau predarea Sa. Dar comunitatea unită cu Hristos are legați de ea în dialogul amintirii și pe cei adormiți ai ei; și-L roagă și prin cuvinte pe Hristos, în dialogul ei cu El, să-i primească și pe ei, prin amintire, în legătură cu El și să-i ofere Tatălui sau să-i unească cu Tatăl prin dialogul predării Sale Tatălui.

Dacă tot dialogul nostru cu Tatăl, sau tot răspunsul nostru bine primit la apelul Tatălui, în dialogul cu Tatăl, sau toată predarea noastră Tatălui, prin rugăciune și fapte de autodepășire, primește puterea numai din puterea jertfei sau a predării desăvârșite a lui Hristos, evident că și atragerea celor adormiți ai noștri în acest act de predare Tatălui se datorește tot lui Hristos. Căci dacă El s-a adus jertfă pentru toți, ca toți să poată fi aduși jertfă în El, puterea jertfei Lui nu se oprește la cei aflători încă în viața terestră, ci se întinde la toți cei ce au sfârșit viața prin credință, în dialog cu El și cu cei credincioși; se întinde atât prin ea însăși cât și prin ceilalți credincioși. Hristos cu jertfa Lui, ce se oferă neîncetat pentru toți, ținându-i pe toți în legătură cu Sine în dialogul aducerii la Tatăl cu Sine, e izvorul sobornicității Bisericii.

 

Note și referințe bibliografice (din textul original):

* Comentariu pe marginea scrierii Sfântului Ioan Damaschin, De iis qui in fide dormierunt, P.G., XCV, 247–278.

1. Sf. Chiril din Alexandria, Dialogi de S. Trinitate, 1, P.G., LXXV, 696 D–697 A: «Prefacerea naturii noastre divizate și egoiste în natura Bisericii, adică reunirea persoanei noastre umane cu Hristos și cu semenul nostru în natura cea una a Bisericii devine unul din temeiurile pentru rugăciunea noastră pentru toți oamenii și în special pentru decedați, a credinței noastre în valoarea rugăciunilor sfinților și a botezului copiilor pentru credința părinților spirituali (a nașilor)».

2. Sfântul Ioan Damaschin, De iis qui in fide dormierunt, P.G., XCV, 269 D.

3. Ibidem, col. 252 C.

4. Ibidem, col. 268 A.

5. Ibidem.

6. Ibidem, col. 261 C. (În text din P.G., «ἐν τῷ μέτρῳ αὐτοῦ». Dar cred că e o transcriere greșită a lui «ἐν μνήμῃ αὐτοῦ»).

7. Ibidem, col. 253 C.

8. Ibidem, col. 269 (Citat de Sfântul Ioan Damaschin).

9. Ibidem, col. 269.

10. Ibidem, col. 263 D.

11. Ibidem, col. 361 C.

12. Ibidem, col. 276 A.

13. Ibidem, col. 276 B.

14. Ibidem, col. 276 C.

15. Ibidem, col. 254 C.

16. Ibidem, col. 219 C.

Dumitru Staniloae Rugaciunile Pentru Altii Si Sobornicitatea Bisericii by Hrab Alexandru on Scribd