Trei cuvinte profetice despre creștinism
Pentru fiecare dintre noi, sensul
istoriei se află în alegerea pe care o facem.
Bogdan
TĂTARU CAZABAN
Cincizecimea
inaugurează timpul Bisericii: în lumea care-și urma grijile și regulile, apare
în Ierusalim comunitatea celor care cred în Hristos și-L mărturisesc ca Domn și
Mîntuitor. O comunitate încă restrînsă, dar care, potrivit Faptelor
apostolilor, va crește de la o zi la alta după primirea Duhului Sfînt. De
aici începe istoria creștinismului ca istorie a Bisericii, pornind de la
mărturia apostolilor care devine tradiție și hrănește de-a lungul secolelor
credința tuturor celor ce vor constitui trupul mistic al lui Hristos. Căci
aceasta e condiția esențială a Bisericii: de a forma pînă la sfîrșitul
veacurilor umanitatea unită cu Hristos, noua creație, participînd la învierea
Sa.
Există, așadar,
o istorie de mărturie și de sfințenie, de miracole și de transfigurare prin
credință. Dar și o istorie amestecată cu toate tentațiile și căderile
oamenilor. Prima dă sensul lăuntric al timpului Bisericii; cea de-a doua e
cadrul văzut, dezbătut, privit din afară, dar care, de multe ori ca pildă, are
un sens deopotrivă pedagogic și spiritual. Cele trei fragmente alese mai jos
din texte scrise în prima parte a secolului al XX-lea deschid o perspectivă pe
care am putea-o numi profetică asupra împletirii celor două istorii în timpul
pe care-l traversăm.
Nicolai
Berdiaev: „În secolul nostru de credință împuținată, de necredință larg
răspîndită, creștinismul este judecat după comportamentul creștinilor. În
decursul veacurilor precedente, credința creștină era judecată înainte de toate
după adevărul veșnic pe care îl propovăduia, după doctrina și poruncile sale.
Secolul nostru este însă prea absorbit de om și de tot ce ține de el. Creștinii
răi sînt ca o mască pe fața creștinismului. Faptele lor rele, deformările pe
care le aduc propriei credințe, excesele atrag mai mult decît creștinismul
însuși, sînt mai evidente decît marele adevăr creștin. În zilele noastre, un
mare număr de oameni încep să judece credința creștină după adepții săi, aflați
mult prea adesea departe de ea sau degenerați. Creștinismul este religia
dragostei, dar este judecat după animozitatea și ura dintre creștini.
Creștinismul este religia libertății, dar este judecat după violențele comise
de creștini de-a lungul istoriei. Creștinii înșiși își compromit credința și
reprezintă o piatră de poticnire pentru cei slabi” (Despre vrednicia
creștinismului și nevrednicia creștinilor, traducere de Elisabeta Gheorghe,
Editura Sophia, 2024).
Jean Daniélou:
„Problema de mîine nu este problema ateismului, ci aceea a noului păgînism care
este căutat. Acesta este interlocutorul nou pe care Biserica îl caută în
prezent atunci cînd ascultă glasul timpului, cînd încearcă să discearnă semnele
timpurilor. Căci semnele timpurilor sînt acelea prin care Dumnezeu vorbește
naturii umane. Ateismul nu este decît tranziția de la păgînismul de ieri, acela
al civilizației rurale, la păgînismul de mîine, al civilizației industriale.
Păgînismul de mîine reprezintă problematica religioasă a omului modern. Acestei
problematici trebuie să-i răspundă Biserica. Ea trebuie asumată, purificată și
transfigurată, dacă este adevărat încă o dată că un creștin nu este decît un
păgîn aflat pe drumul convertirii” (Rugăciunea, problemă politică,
traducere de Leonard Netedu, Ratio et Revelatio, 2023).
Olivier
Clément: „Timpul Bisericii este Duhul înaintînd în taina inimilor, este
răbdarea lui Dumnezeu, care încă își drămuiește manifestarea iubirii față de
omenire pentru ca focul acestei iubiri, atunci cînd prezența Sa se va dezvălui
pe deplin, să nu ardă, ci să restaureze. Într-adevăr, Dumnezeu «nu întîrzie cu
făgăduința Sa, (...) ci îndelung rabdă pentru voi, nevrînd să piardă pe cineva,
ci toți să vină la pocăință» (2 Petru 3, 9). Părinții Bisericii au precizat
deseori că sensul istoriei este constituirea pleromei omenirii îndumnezeite.
Aceasta este așteptarea mucenicilor și, trebuie adăugat, și cea a lui Dumnezeu.
Pentru fiecare dintre noi, sensul istoriei se află în alegerea pe care o facem,
pentru sau împotriva lui Hristos, în adîncul smereniei care ne deschide spre
suflarea Duhului, în sinergia harului și a iubirii noastre, sinergie care
conferă preoției noastre împărătești forța sa de exorcizare, de mijlocire, de
transfigurare” (Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe,
traducere de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Spandugino, 2021).
