Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
RUGĂCIUNILE PENTRU ALȚII ȘI SOBORNICITATEA BISERICII
RUGĂCIUNILE PENTRU VII
Sobornicitatea e opusul singurătății; e unirea
interioară a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în
întreg se reflectă calitățile și viața tuturor și fiecare reflectă calitățile
și viața întregului. Sobornicitatea își are o analogie în raportul dintre
organismul în a cărui unitate se armonizează totalitatea celulelor componente
cu viața lor și dintre celulele care reflectă fiecare în parte calitățile
specifice ale organismului ca întreg. Fiecare parte componentă se explică și
există prin întreg și întregul se susține prin legătura tainică ce le unește pe
toate. Legătura aceasta este mai mult decât un asentiment al părților; totuși
întregul nu e în afara părților sau fără părți.
Sobornicitatea nu se manifestă numai în susținerea
comună a credinței, a cultului și a organizării Bisericii, ci susține și
reprezintă însăși viața Bisericii și a fiecărui membru al ei. Ea e opera
iubirii neîntrerupte ce domnește în Biserică și al cărui izvor ultim este
Hristos cu Duhul Sfânt care radiază din El.
Iar iubirea are forme de dialog, de comunicare între
persoane. Sobornicitatea se manifestă deci ca o comunicare între persoane.
Chiar când o persoană e singură în aparență, ea este într-o comunicare cu
altele, prin răspunderea ce-o trăiește pentru acelea, prin preocuparea de ele,
prin voința de a le ajuta într-un fel sau altul. Iar acelea se folosesc de
preocuparea respectivei persoane de ele, chiar dacă nu au o cunoștință despre
aceasta.
În comunicarea aceasta un rol important îl are
rugăciunea fiecărei persoane pentru celelalte. Persoana care se roagă este în
dialog, în comunicare cu cea pentru care se roagă, este în exercițiul unei
răspunderi pentru aceea. Când două persoane se roagă una pentru alta, amândouă
se află în exercițiul răspunderii uneia pentru alta. Iar răspunderea e o formă
a iubirii între persoanele care au lipsă una de alta. Când numai una din
persoane se roagă pentru alta, ultima nu se află în acest exercițiu al răspunderii
și nu sesizează în mod conștient exercițiul răspunderii celeilalte pentru ea.
Dar până la urmă are un folos din rugăciunea celei dintâi. În orice caz, nu
există rugăciune fără răspundere, iar în răspundere o persoană experiază
legătura în care se află cu cealaltă, legătură care nu depinde nici de voința
sa, nici de voința celeilalte, ci de structura dialogică imprimată în fiecare
persoană, iar în Biserică și de Duhul lui Hristos care întărește această
legătură dialogică între persoane.
Dar nu numai în rugăciune vine la expresie legătura
dialogică între persoane, sau răspunderea uneia pentru alta, ci și în fapta
uneia în favoarea celeilalte. Oamenii în starea lor naturală simt și ei că prin
faptele lor de întrajutorare împlinesc obligațiile unor răspunderi ale unuia
pentru altul, răspunderi mai presus de voia lor. Dar membrii Bisericii știu că
răspunderea aceasta este pusă asupra lor de Dumnezeu și că de ea se achită nu
numai prin fapte, ci și prin rugăciune; ei mai știu că fără exercițiul acestei
răspunderi se prăbușesc într-un fel de existență golită de conținut și de
putere, într-o existență a coșmarului, a neputinței. În acest fel de existență
de umbră chinuită cade nu numai cel neajutat de celălalt, dar și cel ce nu
ajută. Căci cel ce nu rămâne în legătura dialogului cu celălalt, prin răspunsul
la apelul lui, cade el însuși în golul singurătății, adică al unei existențe
fantasmagorice, de coșmar.
Din viața Sfântului Pahomie se spune că odată el a
visat că membrii uneia din mănăstirile meșteșugite și conduse de el se aflau
într-o peșteră, legați între ei într-un șir, prin faptul că fiecare ținea de
mână pe altul și tot șirul, având în frunte pe stareț, înainta spre o
deschizătură în care se vedea lumina de afară. Alți oameni alergau continuu de
colo până colo, prin întunericul peșterii, ascultând când de un glas, când de
altul, care striga: «aici e lumina!». Alte șiruri mai mici se învârteau continuu
în jurul unei coloane, fără să înainteze spre lumina de afară.
Imaginea se potrivește legăturii sobornicești dintre
membrii Bisericii în general. Ei se susțin unii pe alții, având în frunte pe
preoții și ierarhii Bisericii, toți împreună înaintând spre lumina împărăției
veșnice, având încă de pe pământ o oarecare arvună a ei. Îndată ce unul se rupe
din lanț și rămâne de unul singur, sau se încadrează într-un grup mic ce se
mișcă în jurul vreunei căpetenii de caracter personal, rătăcește într-un
întuneric fără ieșire, într-o neînțelegere a sensului existenței și al scopului
ei.
Cine susține pe alții, se susține pe sine prin cei pe
care-i susține; cine dă putere, primește putere. Sfântul Ioan Damaschin spune:
«Precum cel ce voiește să ungă cu mir sau cu alt untdelemn pe un bolnav se
împărtășește întâi el de ungere și apoi unge pe cel bolnav, tot așa cel ce
lucrează pentru mântuirea aproapelui, întâi se folosește pe sine și apoi pe
aproapele».
Se poate spune că fapta prin care cineva ajută și
susține pe alții e prilejul sau mijlocul prin care Dumnezeu îl susține și-l
ajută pe el însuși; e efortul care, mobilizând energiile cuiva, e semnul
prezenței energiei divine, comunicată spre folosul celui ce face acest efort și
spre al celui în favoarea căruia îl face. Cine vrea să facă efortul în folosul
său exclusiv e victima unui scurtcircuit spiritual; cel ce nu vrea să lumineze
pe alții, nu se luminează nici pe sine. Mai precis, cine nu primește lumina și
energia lui Dumnezeu, ca să o transmită mai departe, nu o primește nici pentru
sine, căci acela, opunându-se pornirii de propagare generoasă a iubirii lui
Dumnezeu, se opune efectului ei chiar în persoana proprie. Nevrând să se facă
mediu de propagare generoasă a acestei iubiri, neîncălzindu-se el însuși de
pornirea generoasă a iubirii divine, nu numai că nu o transmite mai departe,
dar nu-i dă putința să-și producă efectul deplin nici în sine însuși.
Iar dispoziția lui de a primi și de a transmite cu
generozitate ajutorul divin se arată în rugăciunea și fapta lui pentru alții.
De aceea spune Sfântul Ioan Damaschin: «Căci Domnul cel de oameni iubitor
voiește să I se ceară și să împartă cele cerute spre mântuirea făpturilor Sale
și mai ales atunci se înduplecă cu totul, nu când cineva luptă numai pentru
sufletul său, ci când face aceasta pentru aproapele». Sau tot Sfântul Ioan
Damaschin spune: «Cine împarte și dă, se bucură și se înveselește mai mult decât
cel ce primește, și-și procură cea mai mare mântuire».
Răspunderea față de aproapele, hrănită de răspunderea
față de Dumnezeu, e motorul care dă forță rugăciunii și faptei pentru alții.
Căci ea ține ființa omului legată dialogic simultan de Dumnezeu și de semenii
proprii. Apelul ce-l face un credincios către altul: «Roagă-te pentru mine,
frate (sau părinte)!» e manifestarea conștiinței lui că depinde simultan de
Dumnezeu și de aproapele. Dar e și un apel la răspunderea aceluia în fața lui
Dumnezeu, însă la o răspundere în care se include răspunderea pentru semenii
lui și în speță pentru cel ce face apel la el. Prin acest apel trezește
răspunderea îndoită a aceluia: față de Dumnezeu și față de cel care face
apelul; îl trezește pe acela la conștiința legăturii dialogice în care se află
cu Dumnezeu și cu aproapele care face apelul. În acest sens, chiar cel ce face
apelul pentru cineva îi dă prilejul aceluia să se trezească. Dialogul constă
din apelul unuia și din răspunsul oarecum necesar al celuilalt. Apelului
trebuie să-i urmeze răspunsul. Dar apelul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau
părinte)!» pornește din conștiința răspunsului ce trebuie să-l dea celălalt,
simultan, lui Dumnezeu și celui ce face apelul.
Dar orice credincios nu apelează numai la rugăciunea
celuilalt, ci se roagă el însuși pentru acela. Se angajează el însuși să se
roage, când apelează la rugăciunea celuilalt; sau cel la care se face apelul
pentru rugăciune adresează și el, la rândul său, un apel celui dintâi să se
roage pentru el lui Dumnezeu.
Astfel amândoi se simt răspunzători simultan în fața
lui Dumnezeu unul pentru altul. Amândoi sunt legați de Dumnezeu și unul de
altul prin răspunsul ce trebuie să-l dea fiecare lui Dumnezeu pentru celălalt.
Apelul reciproc la rugăciune trezește legătura lor dialogică cu Dumnezeu și
întreolaltă, ca ființe răspunzătoare față de Dumnezeu și întreolaltă. Legătura
între credincioși este o legătură în Dumnezeu și invers: legătura unui
credincios cu Dumnezeu este o legătură cu ceilalți. Cine nu se simte legat de altul
pierde legătura și cu Dumnezeu. Cine se roagă lui Dumnezeu pentru altul îl are
pe celălalt nu numai în gând, ci e într-o legătură dialogică cu acela, prin
răspunsul ce i-l dă împlinind apelul lui de a se ruga pentru el lui Dumnezeu.
Pe cât de reală este legătura lui dialogică cu Dumnezeu în rugăciune, pe atât
de reală este legătura lui cu semenul pentru care se roagă. Această legătură
reală a lui cu Dumnezeu, în care este inclus și semenul pentru care se roagă,
explică puterea divină care curge atât pentru cel care se roagă cât și peste
cel pentru care acela se roagă.
Dar credincioșii sunt legați între ei și cu Dumnezeu,
nu numai ca niște perechi izolate de alți credincioși. O pereche izolată este
expusă și ea unui scurtcircuit al iubirii și al comunicării. Doi sau mai mulți
oameni care se iubesc exclusiv între ei, fiind indiferenți sau dușmănoși față
de alții, nu și-au sensibilizat în întregime ființa, pentru a o face un bun
transmițător al iubirii divine și simultan un focar de iradiere a iubirii
proprii, în toate direcțiile. Au rămas în ea zone, aspecte și realități de
întuneric și de duritate, care nu pot să nu se repercuteze și asupra relației
cu persoanele pe care le iubesc. Ei trăiesc într-un orizont îngust, înconjurat
de întuneric. Numai un al treilea deschide lanțul comunicării și al luminii la
nesfârșit. Cel ce beneficiază de răspunderea altuia pentru sine trebuie să-și
trăiască în acel moment propria răspundere pentru un al treilea; și cel ce-și
trăiește propria răspundere pentru cineva e trezit la aceasta de experiența
răspunderii altuia pentru sine.
Pe lângă aceea, fiecare e fericit să experieze
răspunderea cât mai multora pentru sine și trebuie să tindă a se simți
răspunzător pentru cât mai mulți oameni și a-și exercita efectiv această
răspundere.
Astfel o mare mulțime de oameni sunt prinși în
țesătura dialogică între ei înșiși și între ei și Dumnezeu. Fiecare include în
legătura sa dialogică cu Dumnezeu legătura sa dialogică cu toți pentru care se
simte răspunzător în fața lui Dumnezeu sau întreaga Biserică. În acestea constă
sobornicitatea Bisericii.
POMENIREA CELOR MORȚI
Dar credincioșii continuă să se simtă răspunzători și
pentru credincioșii trecuți din viața aceasta. Ei nu-i pot șterge nici pe aceia
din inima și din pomelnicul lor, ci îi trec numai din rândul celor vii în
rândul celor decedați. Iar în această răspundere a lor pentru aceia se reflectă
voia lui Dumnezeu care în generozitatea Sa voiește să-și reverse iubirea Sa și
peste cei decedați în credință. În general, Dumnezeu voiește «ca toți oamenii
să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului... Căci S-a dat pe Sine
răscumpărare pentru toți» (I Tim. II, 4, 6). «Precum a pătimit El toate pentru
om, așa le-a și gătit toate pentru el, spune Sfântul Ioan Damaschin. Căci cine,
pregătind ospăț și chemând pe prieteni, nu voiește ca să vină toți și să se
sature toți din bunătățile lui? Căci de ce a mai pregătit ospățul, dacă nu ca
să primească la el pe prietenii săi?»
Dar în scopul acesta Dumnezeu voiește să-i asocieze pe
toți în pornirea Sa generoasă către toți, pentru ca toți să se bucure simultan
de generozitatea divină și de generozitatea cât mai multor oameni, sau prin
generozitatea cât mai multor oameni. De aceea Dumnezeu nu uită nici pe cei
adormiți și-i face și pe cei vii să nu-i uite pe aceia.
Desigur în acești «toți» nu se pot cuprinde real decât
cei ce au răspuns, măcar într-o măsură cât de mică la apelul lui Dumnezeu, cât
au fost în viață. Sfântul Ioan Damaschin zice că pentru toți cei ce și-au
agonisit puțin aluat al virtuților, dar n-au apucat să facă cu ajutorul lor din
toată ființa lor pâine, «Domnul va trezi după moarte pe apropiații și pe
prietenii lor, cărora le îndreaptă gândurile și le mișcă sufletele spre folosul
și ajutorul acelora. Iar aceștia mișcați de sus și prin atingerea Stăpânului de
inimile lor vor completa lipsurile celor decedați». Dar celui care a plecat din
viața aceasta cu un cuget întru totul trupesc nu-i va întinde după moarte
nimeni o mână de ajutor, «pentru că nici Dumnezeu nu-l are pe acesta în
amintire».
Lucrul trebuie înțeles astfel: Cei ce au decedat în
credință au acceptat să intre în dialogul viu și de viață făcător cu Dumnezeu
înainte de moarte, chiar dacă nu s-au angajat deplin în el, chiar dacă n-au
răspuns cu toată ființa apelului lui Dumnezeu. Ca atare ei au decedat în
legătura dialogică cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i mai lasă pe aceștia din
legătura cu El, după ce ei nu mai pot face nimic pentru a progresa în această
legătură. Ei rămân «în amintirea lui Dumnezeu». Dar cine rămâne în amintirea lui
Dumnezeu rămâne în preocuparea Lui. Iar cel ce rămâne în preocuparea lui
Dumnezeu rămâne în legătură cu Dumnezeu. Și acela nu moare sufletește de tot;
rămâne și el viu sufletește în oarecare măsură, prin preocuparea lui Dumnezeu
de el. Căci preocuparea lui Dumnezeu de el înseamnă îndreptarea gândului lui
Dumnezeu spre el, ceea ce e totuna cu îndreptarea cuvântului de viață dătător
al lui Dumnezeu spre el. Iar cuvântul lui Dumnezeu îl ține pe cel căruia i se
adresează viu, prin răsunetul apelului lui Dumnezeu în conștiința lui, prin
necesitatea de a răspunde trăită de acela în ființa lui.
Dar dacă credinciosul care se roagă lui Dumnezeu
pentru un semen al său realizează un dialog atât cu Dumnezeu cât și cu acel
semen al său, Dumnezeu realizând un dialog cu un ins în viață, sau menținându-l
cu unul decedat, include, de asemenea, în dialogul acesta și pe anumiți semeni
ai insului respectiv. Dumnezeu nu se adresează niciodată unui om în izolare,
pentru că nu-l vede izolat. Dumnezeu vede pe fiecare om în legăturile lui
ființiale cu semenii săi și îndreaptă preocuparea sa spre el pentru ca cuvântul
Său să se răspândească prin acela și la alții, pentru a trezi și pe aceia la un
răspuns, fie pentru că aceia au lipsă să fie ajutați, prin cel căruia Dumnezeu
îi vorbește, fie pentru că are lipsă cel de care Dumnezeu se ocupă direct de
ajutorul celorlalți. Astfel, dacă credinciosul în rugăciunea sa pentru alții
realizează un dialog îndreptat și spre Dumnezeu și spre om, aceasta se
datorește faptului că Dumnezeu Însuși îl suscită la acest dialog; se datorește
faptului că Dumnezeu Însuși, cerându-i rugăciunea pentru altul, se arată
preocupat și de acela, ba mai mult, a și început să lucreze la ajutorarea
spirituală a acelora, incluzând în dialogul Său cu cel căruia îi cere
rugăciunea și pe cel pentru care o cere, sau în preocuparea Sa îndreptată spre
cel care are lipsă de rugăciune și pe cel căruia îi cere rugăciune.
Dacă ne rugăm și noi ca Dumnezeu «să pomenească» pe
cei adormiți, aceasta nu înseamnă că noi avem inițiativa în pomenirea acelora,
ci că Dumnezeu are lipsă și de răspunsul nostru și de răspunsul celor decedați,
înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei, pentru ca
această preocupare a Lui să dureze veșnic și să fie cât mai eficientă. Iar
răspunsul nostru e dat prin rugăciunea noastră către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-i
pomenească pe cei de care El se preocupă. Numai așa pomenirea lui Dumnezeu îi
ține pe aceia vii în veci, pentru că numai așa se menține dialogul adevărat
între El și ei, răspunzând și aceia o dată cu noi, sau în urma răspunsului
nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei. Dumnezeu îi uită dacă ei îl uită,
ceea ce înseamnă că uităm noi înșine să ne rugăm pentru ei și să înviorăm prin
aceasta răspunsul lor la preocuparea lui Dumnezeu de ei.
În orice caz, pomenirea lui Dumnezeu are puterea să
țină vii spiritual în vecii vecilor pe cei ce răspund acestei pomeniri. Noi nu
avem puterea aceasta, pentru că cu cât clipa despărțirii celor decedați de noi
lunecă mai mult în trecut, amintirea lor slăbește în noi și cu aceasta și
puterea noastră de a-i ține în legătură cu noi și deci vii. Numai pentru și
prin Dumnezeu ei rămân mereu prezenți și deci vii, pentru că pentru El nu
există trecut. Amintirea noastră n-are puterea să învingă trecutul și deci să mențină
legătura cu cei adormiți, cum are Dumnezeu. Noi numai rămânând în legătură
dialogică cu Dumnezeu rămânem și în legătură dialogică neslăbită cu ei. Numai
conștiința răspunderii noastre pentru ei în fața lui Dumnezeu ne ține trează
amintirea lor. Numai dacă Dumnezeu ne trimite în suflet preocuparea Sa de ei,
adică numai dacă El nu uită să-și amintească de ei, făcându-ne să o simțim
aceasta și noi în conștiința noastră, putem păstra și noi vie amintirea lor.
Rugându-ne lui Dumnezeu ca să-și amintească de cei adormiți, ne ajutăm și nouă
ca să păstrăm cât mai mult și mai neștearsă amintirea lor.
Cine își amintește de cineva îl ajută să rămână viu.
Cu atât mai mult îl ajută amintirea lui Dumnezeu. Pentru cel lovit de amnezie
totală sau parțială, toate persoanele sau anumite persoane se scufundă în
neant. Aceasta înseamnă că persoana lovită de amnezie nu le mai dă nici un
ajutor să existe; persoanele uitate pierd un sprijin, pierd un rost al
existenței lor, o semnificație a acestei existențe. Și dacă toate persoanele
umane ar fi lovite de amnezie în legătură cu o anumită persoană, aceea și-ar
pierde orice rost, orice semnificație, orice interes al existenței ei. Ea s-ar
scufunda spiritual într-un fel de pustiu chinuitor. Iar odată moartă trupește,
ar intra definitiv în această pustietate chinuitoare și fără sens. Acest efect
îl are cu atât mai mult uitarea lui Dumnezeu pentru un om care nu răspunde
preocupării lui Dumnezeu de el. La această voluntară amnezie divină se adaugă
amnezia voluntară a persoanelor umane care n-au primit niciodată un răspuns
pozitiv de la persoana respectivă. Persoana respectivă, căzând din dialogul cu
Dumnezeu și cu semenii, a căzut din realitate în golul fantasmagoric, fără
conținut și fără sens, care constituie un chin negrăit.
Când cerem lui Dumnezeu «veșnică pomenire» pentru
cineva, cerem să fie pomenit de Dumnezeu și în prezent, cum va fi pomenit în
eternitate, deci să-l țină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l
pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl
are uitat pentru o vreme, iar după aceea iarăși își va aduce aminte de el. Noi
nu cerem lui Dumnezeu nici să-și aducă aminte câteodată de acela, ci să-l aibă
neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor (αἰωνία ἡ μνήμη).
Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru
decedat, deci și cu el, se susține nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci și
prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie. Prin acestea
intercalăm și pe alți oameni în acest dialog. Adică îl pomenim în relație cu
alții și-i facem și pe aceia să-l pomenească. Iar această pomenire a celui
decedat de către noi, care săvârșim fapte de milostenie în numele lui, și de
cei care beneficiază de aceste fapte, e un dialog nu numai între noi și aceia,
ci și un răspuns dat apelului celui decedat și lui Dumnezeu pentru el. Această
lărgire a dialogului se realizează de altfel și prin rugăciuni. Călugării în
mănăstire se scoală cu ore înainte de începerea Sfintei Liturghii și pomenesc
zeci de mii de credincioși adormiți, pentru care li s-a cerut să facă aceasta,
«pentru că fiecare din cei adormiți așteaptă o ușurare prin această pomenire».
Iar rudele celui adormit dau câte o haină pentru cel adormit, pentru că acela e
gol și așteaptă haina aceasta. Nu numai rudele pomenesc pe cel adormit, ci cer
aceasta și preoților și celor cărora le dau pentru el vreun lucru, pentru ca să
fie atrași cât mai mulți în acest dialog cu cel adormit și cu Dumnezeu pentru
el. Toți aceștia vorbesc între ei despre cel adormit și cu el și cu Dumnezeu.
Sobornicitatea Bisericii nu se limitează numai la relațiile între cei vii, ci
și la cele între ei și cei adormiți.
Avându-i pe cei adormiți în legătură dialogică cu noi,
când cerem altora să-i pomenească și când săvârșim fapte de milostenie pentru
ei, ei înșiși cer prin noi într-un anumit fel această pomenire și ne presează
la săvârșirea acestor fapte. Nu numai noi săvârșim fapte pe care nu le-au avut
ei timp, sau nu au fost în dispoziția de a le împlini cât au trăit pe pământ,
ci oarecum ei înșiși participă la săvârșirea lor prin noi, prin presiunea ce-o
exercită așteptarea sau apelul lor asupra noastră. Sfântul Ioan Damaschin spune
că Dumnezeu «le socotește ca fapte ale lor». Iar întrucât toate faptele bune se
săvârșesc din îndemnul lui Dumnezeu, căruia îi răspundem prin ele, faptele
pentru cei adormiți sunt săvârșite și ele și de Dumnezeu, întrucât noi le
săvârșim răspunzând apelului lui Dumnezeu de a le săvârși. Iar prin aceste
fapte îi atragem și pe cei către care le săvârșim să intre pentru cei adormiți
în dialogul rugăciunii cu Dumnezeu, pentru a completa ce n-au făcut aceia cât
au trăit.
De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește de un
testament pe care-l lasă cel ce moare nu numai rudelor, ci și săracilor și lui
Dumnezeu însuși, ca să facă aceștia ceea ce n-a apucat el să facă: «Scrie în
testamentul tău ca moștenitor, pe lângă copii și meșteșugari, și pe Stăpânul.
Să aibă deci hârtia numele Stăpânului, să nu fie lipsită de pomenirea
săracului».
Dumnezeu așteaptă de la toți oamenii să facă bine,
pentru ca toți să devină buni, împlinindu-și această datorie față de Dumnezeu
și toți să se facă buni prin binele ce li se face. Dacă unii au lipsit de la
această datorie, binele pe care nu l-au făcut ei trebuie să-l facă pentru ei
alții, pentru ca să nu rămână nici un bine voit de Dumnezeu nefăcut în lume și
pentru ca omenirea în general să progreseze spre stadiul de bunătate urmărit de
El. Dacă mulți oameni n-au putut deveni buni, pentru că n-au fost mișcați la
aceasta de cei ce trebuiau să le facă bine, ei trebuie să fie mișcați spre
bunătate de alții și în numele celor ce au neglijat această datorie a lor.
Dialogul desăvârșitor trebuie să cuprindă deplin pe
toți cei credincioși, pe toți membrii Bisericii, pe toți cei ce sunt într-o
oarecare măsură în Hristos, deci și pe cei decedați.
Prin faptele de milostenie câștigă nu numai cei
adormiți, ci și cei ce le fac pentru ei și cei cărora li se fac. Ele se fac
«pentru ca și cei decedați să se folosească de bunătatea lui Dumnezeu și
iubirea de frați să crească și nădejdea în înviere să sporească și rugăciunea
către Dumnezeu să se întărească și contribuțiile pentru locașurile lui Dumnezeu
să se înmulțească printr-o mai mare căldură și facerea de bine către cei săraci
să se extindă».
De aceea Dumnezeu nu uită de nici o faptă bună făcută
celorlalți. «Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrul vostru și
dragostea voastră pe care ați arătat-o pentru numele Lui, slujind altădată și
slujind și astăzi sfinților» (Evr. VI, 10). Dumnezeu nu uită nici o faptă bună
făcută altora pentru că toate se înscriu într-o linie de progres al omenirii
spre un stadiu superior de bunătate. Nu uită, pentru că prin toate credincioșii
răspund lui Dumnezeu pentru darurile ce le-au primit, răspunzându-i în primul
rând Lui prin însușirea și înmulțirea bunătății Lui arătată lor prin darurile
ce li le-a dat. Iar neuitând, întoarce darurile Sale iarăși însutit înmulțite
celor ce-i întorc darurile acordate prin transmiterea lor către alții. Cine,
făcând ceva pentru alții nu se simte prins într-un vânt înnaripat al întrecerii
în dăruire și bunătate cu aceia!
Dumnezeu e însetat să vadă darurile Sale transmise de
la om la om, spune Sfântul Ioan Damaschin, adică să vadă bunătatea Sa
înmulțindu-se între oameni prin aderența lor la ea și prin străduința lor:
«Căci după aceasta însetează, aceasta o voiește și o cere și o dorește Domnul,
cel mai presus de bunătate, ca nu cumva să rămână cineva lipsit de darurile
sale dumnezeiești». Sau: «Căci aceasta mulțumește și bucură pe milostivul
Dumnezeu, ca să se grăbească fiecare spre ajutorarea aproapelui. Aceasta o
voiește și o dorește Milostivul, ca toți să facem bine unii altora, cât și după
moarte». Voiește să fim într-un dialog al faptelor între noi și prin aceasta să
răspundem Lui unul pentru altul. Nu e vorba deci de o înmulțire a binelui
într-un mod abstract, ci de o înmulțire a dragostei între persoanele concrete.
Cei ce fac bine în viața aceasta nu vor vedea binele făcut de ei ca o entitate
abstractă, ci în recunoștința cu care ei vor fi întâmpinați de cei cărora le-au
făcut binele. Cu recunoștința aceasta ei vor întâmpina și pe cei decedați cei
cărora li s-a făcut bine în numele lor. De asemenea, cei ce au făcut fapte rele
nu le vor vedea printr-o contemplare abstractă, ci în mustrarea cu care îi vor
întâmpina cei cărora ei le-au făcut. Căci pe toți îi vom vedea și-i vom
recunoaște la judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei și cu
răspunsul lor de recunoștință sau de mustrare la faptele noastre. Faptele
noastre ni se vor face vădite din ei. Îi vom vedea și îi vom recunoaște chiar
pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele.
«Să nu socotească cineva că nu va recunoaște niciunul pe niciunul la acea
înfricoșată judecată și adunare. Fiecare va recunoaște pe aproapele lui, nu
după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului». Iar Sfântul
Ioan Gură de Aur zice: «Nu vom cunoaște numai pe cunoscuți acolo, ci vom privi
și pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră». Sfântul Vasile cel
Mare zice și el: «Stând de jur împrejurul tău, cei nedreptățiți de tine vor striga
către tine, căci oriunde ți-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale
rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâți de tine,
slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat».
Din toate părțile toți îi vor scoate celui ce a făcut
rele la suprafața conștiinței toate relele făcute, toate refuzurile de
dialoguri frățești și motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o
însingurare înspăimântătoare și definitivă. Apoi va urma însăși această
părăsire totală și definitivă de către toți; tăcerea și singurătatea eternă îl
vor înconjura; va urma ieșirea lui din orice dialog pentru totdeauna. Nu va mai
putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazie să răspundă nimănui. Nici o urmă
de comuniune nu va mai fi posibilă cu nimeni. Se va cufunda «în întunericul cel
mai dinafară».
Până s-a mișcat între oamenii care nu-l cunoșteau, a
mai putut înjgheba câte un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoștea de toți
mârșăvia. Acum cade în singurătatea părăsirii și uitării de către toți, în
extrema opusă a sobornicității. În aceasta constă iadul. Până sunt oameni pe
pământ e un târg unde își poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul
primind în vederea ei, rugăciuni și fapte bune, deci prin apeluri și
răspunsuri, într-un vast și multiplu dialog purtat între mulți oameni și între
ei și Dumnezeu, dând și primind nu numai oamenii între ei, ci și Dumnezeu.
«Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt
atunci săracii? Unde liturghisitorii? Unde psalmodiile? Unde facerile de bine?
Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul și putem oferii
iubitorului de suflet Dumnezeu manifestările iubirii de frați. Căci primește
completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neașteptate și nepregătiți
și le socotește ca fapte ale lor».
Lumea ne e dată în faza de construcție morală și
spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toți la această
construire. Cine a plecat de aici nu mai poate participa la construirea ei
decât prin meșterii și lucrătorii de pe pământ. Iar după judecata din urmă, nu
mai poate participa nici unul. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalități
de nivelat, nedreptăți de îndreptat, frățietate de realizat. Acolo ne bucurăm
de fericirea perfectei comuniuni. Dar se bucură numai cei ce au participat direct
sau indirect în lucrările de pe șantier.
Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiți de la
pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie.
«Tălmăcitorii și martorii oculari ai Cuvântului, ucenicii și Apostolii
Mântuitorului care au cucerit pământul de jur împrejur au rânduit să se facă în
legătură cu înfricoșatele, preacuratele și de viață făcătoarele Taine,
pomenirea credincioșilor adormiți».
Sfântul Chiril al Alexandriei a evidențiat pe larg
faptul că noi nu putem intra la Tatăl decât în stare de jertfă curată, dar noi
nu ne putem transforma în starea de jertfă curată decât având în noi pe
Hristos, singura jertfă curată sau asumându-ne Hristos cel jertfit în Sine. Pe
lângă aceea, la liturghie toată comunitatea sau toată Biserica se aduce pe sine
în Hristos jertfă curată Tatălui, toată se predă Tatălui, răspunzând desăvârșit
la apelul Lui la iubire și împlinind scopul dialogului cu Tatăl.
Căci ea își însușește răspunsul lui Hristos, adică
predarea Lui, sau Hristos unește răspunsul, adică predarea ei cu răspunsul sau
predarea Sa. Dar comunitatea unită cu Hristos are legați de ea în dialogul
amintirii și pe cei adormiți ai ei; și-L roagă și prin cuvinte pe Hristos, în
dialogul ei cu El, să-i primească și pe ei, prin amintire, în legătură cu El și
să-i ofere Tatălui sau să-i unească cu Tatăl prin dialogul predării Sale
Tatălui.
Dacă tot dialogul nostru cu Tatăl, sau tot răspunsul
nostru bine primit la apelul Tatălui, în dialogul cu Tatăl, sau toată predarea
noastră Tatălui, prin rugăciune și fapte de autodepășire, primește puterea
numai din puterea jertfei sau a predării desăvârșite a lui Hristos, evident că
și atragerea celor adormiți ai noștri în acest act de predare Tatălui se
datorește tot lui Hristos. Căci dacă El s-a adus jertfă pentru toți, ca toți să
poată fi aduși jertfă în El, puterea jertfei Lui nu se oprește la cei aflători
încă în viața terestră, ci se întinde la toți cei ce au sfârșit viața prin
credință, în dialog cu El și cu cei credincioși; se întinde atât prin ea însăși
cât și prin ceilalți credincioși. Hristos cu jertfa Lui, ce se oferă neîncetat
pentru toți, ținându-i pe toți în legătură cu Sine în dialogul aducerii la
Tatăl cu Sine, e izvorul sobornicității Bisericii.
Note și referințe bibliografice (din textul original):
* Comentariu pe marginea scrierii Sfântului Ioan Damaschin, De
iis qui in fide dormierunt, P.G., XCV, 247–278.
1. Sf. Chiril din Alexandria, Dialogi de S. Trinitate, 1, P.G.,
LXXV, 696 D–697 A: «Prefacerea naturii noastre divizate și egoiste în natura
Bisericii, adică reunirea persoanei noastre umane cu Hristos și cu semenul
nostru în natura cea una a Bisericii devine unul din temeiurile pentru
rugăciunea noastră pentru toți oamenii și în special pentru decedați, a
credinței noastre în valoarea rugăciunilor sfinților și a botezului copiilor
pentru credința părinților spirituali (a nașilor)».
2. Sfântul Ioan Damaschin, De iis qui in fide dormierunt, P.G.,
XCV, 269 D.
3. Ibidem, col. 252 C.
4. Ibidem, col. 268 A.
5. Ibidem.
6. Ibidem, col. 261 C. (În text din P.G., «ἐν τῷ μέτρῳ αὐτοῦ».
Dar cred că e o transcriere greșită a lui «ἐν μνήμῃ αὐτοῦ»).
7. Ibidem, col. 253 C.
8. Ibidem, col. 269 (Citat de Sfântul Ioan Damaschin).
9. Ibidem, col. 269.
10. Ibidem, col. 263 D.
11. Ibidem, col. 361 C.
12. Ibidem, col. 276 A.
13. Ibidem, col. 276 B.
14. Ibidem, col. 276 C.
15. Ibidem, col. 254 C.
16. Ibidem, col. 219 C.
Dumitru Staniloae Rugaciunile Pentru Altii Si Sobornicitatea Bisericii by Hrab Alexandru on Scribd
