Durerea Tatălui și bucuria întoarcerii

 

Durerea Tatălui și bucuria întoarcerii

 

M-am gândit astăzi la Parabola fiului risipitor, pentru mine cea mai frumoasă din Sfânta Scriptură și, mai ales, la durerea tatălui care își așteaptă copilul. Un lucru care emoționează profund: durerea tatălui.

De obicei vorbim despre greșeala fiului, despre plecarea lui, despre risipire și despre pocăință. Dar poate că merită să privim și dinspre tată.

Fiul pleacă. Tatăl rămâne. Și îl așteaptă.

Nu știm cât timp. Nu știm câte seri a privit spre drum. Nu știm de câte ori s-a întrebat dacă se va mai întoarce vreodată. Dar ce se întâmplă cu tatăl în tot acest timp? El rămâne acasă. Și așteaptă, așteaptă. Poate privește în fiecare zi spre drum. Poate fiecare siluetă care apare departe îi face inima să tresară. Poate se întreabă, seară de seară: „Oare mai vine?” Fiul plecase cu partea lui de avere. Dar luase cu el ceva mult mai mult: o parte din inima tatălui. De aceea, când fiul risipitor se întoarce, tatăl spune: „Acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15, 24).

Dar mai știm un lucru: atunci când îl vede venind, „încă departe fiind el”, tatăl aleargă spre el, îi cade pe grumaz și îl sărută.

Poate că durerea lui Dumnezeu pentru omul care se îndepărtează de El seamănă, într-o anumită măsură, cu durerea unui părinte care și-a pierdut copilul.

Pentru un părinte, copilul pierdut nu poate fi înlocuit cu nimic. Oricât ar avea, oricât de mare i-ar fi casa, oricâți oameni ar fi în jurul lui, absența copilului rămâne o rană. Căci nu? Știm noi că nu avem un nume pentru părintele care și-a pierdut fiul, avem orfani, văduvi, dar nu și pentru asta.

Nu este doar întoarcerea cuiva plecat de acasă. Este aproape o înviere.

De aceea, cred că durerea lui Dumnezeu pentru omul care se pierde este asemănătoare, într-un fel, cu durerea unui părinte care și-a pierdut copilul. Pentru un părinte, nimic nu poate înlocui copilul pierdut. Nici averea. Nici casa. Nici timpul. Nici oamenii din jur. Rămâne un loc gol.

Ca și cum un părinte care și-a crezut copilul pierdut pentru totdeauna îl vede, într-o zi, venind viu spre casă. Și atunci nu-l mai interesează, în primul rând, unde a fost, cât a cheltuit, câte greșeli a făcut.

Fiul vine pregătit să spună:

„Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”

Dar tatăl nu începe să-i facă inventarul păcatelor.

Nu-i spune: „Ți-am spus eu”. Nu-l întreabă cât din avere a risipit. Nu-i cere să demonstreze mai întâi că s-a schimbat.

Aleargă spre el. Îl îmbrățișează. Îl sărută. Îi dă din nou haina cea dintâi, inelul și încălțămintea. Adică îi redă întreaga demnitate de fiu. Aleargă. Nu merge încet, aleargă spre el. Nu stă să vadă dacă fiul merită. Nu îl lasă să ajungă singur până la ușă. Îl strânge în brațe. Îl sărută.

Este clipa aceea în care tatăl nu mai vede toate păcatele fiului. Vede doar un singur lucru: copilul lui este viu. Parcă un părinte și-ar primi înapoi copilul pe care îl credea pierdut pentru totdeauna. Poate că pentru a înțelege puțin bucuria Tatălui din această parabolă trebuie să ne întoarcem să ne gândim la durerea unui părinte care și-a pierdut copilul. Dacă într-o zi acel copil, pe care îl credea pierdut pentru totdeauna, ar apărea viu la poarta casei, oare primul lucru al părintelui ar fi să-i ceară socoteală? L-ar întreba mai întâi unde a fost și ce a făcut? Sau ar alerga spre el și l-ar strânge la piept?

Fiul spune: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”, iar tatăl îi răspunde, parcă fără cuvinte: „Tu ai rămas fiul meu”. Nu îi răspunde cu reproșuri. Nu îi spune: „Ți-am spus eu”. Nu îl întreabă unde a fost. Nu îl întreabă câți bani a risipit. Nu îi amintește toate greșelile. Îi aduce haina cea dintâi. Îi pune inelul în deget. Îi dă încălțăminte. Îi redă demnitatea. Îl întoarce la dragostea cea dintâi.

Ce imagine extraordinară despre Dumnezeu! Noi ne întoarcem spre El cu povara greșelilor noastre, iar Dumnezeu ne întâmpină cu iubire. Noi ne gândim că trebuie să stăm la ușă. El ne cheamă în casă. Noi ne vedem nevrednicia. El vede copilul care s-a întors.

Aceasta nu înseamnă că păcatul nu contează. Dimpotrivă. Păcatul îl dusese pe fiu atât de departe încât tatăl spune despre el că fusese „mort”. Dar pocăința înseamnă tocmai întoarcerea din moarte la viață. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care ni le spune parabola fiului risipitor:

Dumnezeu nu stă la capătul drumului cu brațele încrucișate, așteptând să ne pedepsească pentru fiecare pas greșit. Stă cu brațele deschise. Și așteaptă întoarcerea noastră.

Iar când omul face primul pas spre casă, Dumnezeu aleargă în întâmpinarea lui. „Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Adevărata întrebare a parabolei nu este doar „Cât de departe ai plecat?”

Ci mai ales: „Vrei să te întorci acasă?”