Ce se întâmplă cu sufletul după moarte în învățătura Bisericii Ortodoxe?

 Ce se întâmplă cu sufletul după moarte în învățătura Bisericii Ortodoxe?

Moartea este una dintre realitățile pe care omul le poate amâna în gând, dar nu le poate evita. În fața ei, întrebarea nu este numai cum murim, ci mai ales: ce se întâmplă cu omul după moarte? Mai există sufletul? Unde merge? Este judecat? Mai poate rugăciunea celor vii să-i fie de folos?

Biserica Ortodoxă nu răspunde acestor întrebări prin speculații despre «lumea de dincolo», ci plecând de la Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, experiența liturgică și mărturia Sfinților Părinți.

În limbajul teologiei, toate aceste învățături alcătuiesc eshatologia, adică învățătura despre realitățile ultime ale omului și ale creației.

Ce este, de fapt, moartea?

Din perspectiva creștină, moartea trupească înseamnă despărțirea sufletului de trup. Trupul se întoarce în pământ, iar sufletul, fiind nemuritor, continuă să existe.

Manualul de Teologie Dogmatică al Pr. Isidor Todoran și Arhid. Ioan Zăgrean definește tocmai astfel moartea și subliniază că, pentru creștin, ea nu este dispariția persoanei, ci trecerea din viața pământească spre existența de dincolo și spre comuniunea cu Dumnezeu. Învierea lui Hristos este cea care schimbă radical perspectiva asupra morții.

Și manualul coordonat de Pr. Prof. Ștefan Buchiu insistă asupra caracterului tainic al acestei despărțiri. Moartea rămâne dureroasă și înfricoșătoare, dar Biserica așază în centrul ei nădejdea vieții împreună cu Hristos: o realitate vremelnică se închide și se deschide realitatea veșnică.

Așadar, creștinismul nu spune că moartea este ceva neînsemnat. Hristos Însuși a plâns la mormântul lui Lazăr. Dar moartea nu mai este privită drept ultimul cuvânt asupra omului. Pentru cel unit cu Hristos, ea devine o trecere.

Sufletul continuă să existe după moarte

Învățătura ortodoxă exclude ideea că sufletul ar dispărea împreună cu trupul sau că persoana ar înceta să existe până la învierea de obște.

Una dintre cele mai importante mărturii biblice este parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31). După moarte, Lazăr este în «sânul lui Avraam», iar bogatul se află într-o stare de suferință. El vede, își amintește de frații săi și este conștient de propria sa situație.

Manualul de Teologie Dogmatică Ortodoxă din 2022 folosește tocmai această parabolă pentru a arăta că persoana trece dincolo de moartea trupului, păstrând conștiință și memorie. Moartea trupului nu înseamnă, prin urmare, moartea persoanei.

Ce este judecata particulară?

Învățătura ortodoxă vorbește despre două momente distincte: judecata particulară, legată de moartea fiecărei persoane, și Judecata universală, care va avea loc după învierea morților, la sfârșitul istoriei.

«Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata.» (Evrei 9, 27)

Todoran și Zăgrean afirmă explicit că, după moartea trupească, sufletul se supune judecății particulare. Ei precizează însă ceva foarte important: starea primită atunci nu este încă deplină și definitivă în sensul stării omului întreg, pentru că împlinirea eshatologică va veni după învierea trupurilor și Judecata universală.

Părintele George Remete prezintă judecata într-un mod deosebit de expresiv: ea nu trebuie înțeleasă numai juridic, ca un tribunal exterior. Judecata este întâlnirea omului cu Adevărul absolut, în care adevărul propriei vieți devine limpede. Dumnezeu luminează existența omului și se descoperă ceea ce acesta a devenit prin întreaga sa viață.

De aceea, judecata lui Dumnezeu nu poate fi separată nici de propria conștiință. Omul se vede pe sine în adevărul în care îl vede Dumnezeu.

După ce criteriu este judecat omul?

Aici apare unul dintre cele mai frumoase aspecte ale teologiei ortodoxe. Nu este vorba numai despre o contabilitate a faptelor: «atâtea fapte bune» împotriva «atâtor păcate».

Criteriul fundamental este relația omului cu Hristos.

Todoran și Zăgrean arată că fericirea celui drept după judecată este legată de comuniunea cu Hristos, iar nefericirea celui păcătos de îndepărtarea de Dumnezeu. Întreaga viață - faptele, gândurile, alegerile - se descoperă în lumina acestei comuniuni.

George Remete merge în aceeași direcție: judecata arată ce a devenit omul în raport cu Hristos. Virtuțile nu sunt simple «puncte» câștigate, ci transformarea persoanei după chipul lui Hristos.

Această perspectivă schimbă mult imaginea populară a judecății. Întrebarea nu mai este numai: «Câte păcate am făcut?», ci și: «Ce am devenit? Cât din chipul lui Hristos s-a putut vedea în mine? Am învățat să iubesc? Am trăit în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii?»

Raiul și iadul: locuri sau stări?

Biserica mărturisește realitatea raiului și a iadului. Dar trebuie evitată înțelegerea lor exclusiv materială.

Părintele George Remete arată că teologia ortodoxă le poate înțelege atât ca realități obiective, cât și ca stări spirituale și existențiale ale persoanei. Raiul este legat de fericirea comuniunii cu Dumnezeu, iar iadul de suferința despărțirii de această comuniune.

Manualul coordonat de Ștefan Buchiu formulează foarte clar aceeași idee: raiul, Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică exprimă comuniunea nesfârșită cu Sfânta Treime, în timp ce iadul exprimă experiența omului despărțit de Dumnezeu.

Aceasta nu înseamnă că raiul și iadul sunt simple stări psihologice inventate de om. Sunt realități ale existenței viitoare. Însă limbajul biblic despre foc, întuneric, lumină, ospăț sau cămară trebuie înțeles și duhovnicește.

Una dintre ideile patristice cele mai tulburătoare este că omul poate trăi chiar iubirea lui Dumnezeu în mod diferit, după starea în care se află el însuși. Pentru cel care Îl iubește pe Dumnezeu, comuniunea este bucurie; pentru cel închis iubirii, aceeași realitate poate fi trăită ca suferință.

Iadul este, astfel, și drama necomuniunii.

Sunt «vămile văzduhului» o dogmă?

Aici este nevoie de multă precizie, pentru că în literatura religioasă populară se fac uneori afirmații mult mai categorice decât face însăși teologia Bisericii.

Există în anumite scrieri patristice și ascetice reprezentarea «vămilor văzduhului», prin care este exprimată cercetarea sufletului după moarte.

Dar această reprezentare nu este dogmă a Bisericii.

Todoran și Zăgrean spun expres că învățătura despre vămi nu are caracter dogmatic și că imaginile trebuie înțelese spiritual și simbolic, ideea fundamentală fiind aceea că sufletul se înfățișează judecății lui Hristos.

Părintele George Remete este chiar mai explicit: învățătura despre vămi nu este dogmă și avertizează împotriva materializării excesive a unor realități spirituale sau a impresiei că demonii ar deveni adevărații judecători ai sufletului. Judecătorul este Hristos.

Această precizare este foarte importantă. Credinciosul nu trebuie să-și construiască în imaginație o geografie exactă a lumii nevăzute. Biserica ne spune ceea ce este necesar pentru mântuire, nu ne oferă o hartă fizică a existenței de după moarte.

Și atunci ce se întâmplă în cele 40 de zile?

În evlavia și practica liturgică ortodoxă, pomenirile de la trei, nouă și patruzeci de zile ocupă un loc important.

Dar trebuie făcută deosebirea între rânduiala liturgică și imaginile duhovnicești legate de aceste zile, pe de o parte, și formularea dogmatică propriu-zisă, pe de altă parte.

Cele trei manuale dogmatice consultate nu construiesc o cronologie rigidă, «zi după zi», a călătoriei sufletului. Accentul lor cade pe realitățile sigure ale credinței: despărțirea sufletului de trup, continuarea existenței personale, judecata particulară, starea sufletului după aceasta, rugăciunea Bisericii, învierea trupurilor și Judecata universală.

Prin urmare, cele patruzeci de zile nu trebuie transformate într-o schemă mecanică în care pretindem că știm cu exactitate unde se află sufletul în fiecare zi.

Taina rămâne taină.

De ce ne mai rugăm pentru cei morți?

Aici teologia ortodoxă devine extraordinar de frumoasă. Moartea nu distruge comuniunea Bisericii.

Cei care au plecat dintre noi nu încetează să existe și nici nu încetează să fie persoane. De aceea, Biserica nu îi «uită», ci îi pomenește neîncetat.

Părintele George Remete explică rugăciunea pentru cei morți prin însăși concepția ortodoxă despre mântuire: mântuirea nu este o realizare individualistă, ci comuniune.

Și mai puternică este formularea manualului din 2022: între cei vii și cei adormiți există în Biserică un raport personal, duhovnicesc și comunitar. Această comuniune se exprimă mai ales în Sfânta Liturghie, unde sunt pomeniți cei adormiți.

De aceea facem parastase. De aceea dăm pomelnice. De aceea facem milostenie pentru cei adormiți. De aceea îi pomenim la Proscomidie și la Sfânta Liturghie.

Nu fiindcă Dumnezeu ar avea nevoie să fie convins să iubească, ci fiindcă iubirea noastră pentru cel adormit continuă în Biserică.

Manualul coordonat de Ștefan Buchiu exprimă aceasta într-o formulare deosebit de frumoasă: moartea trupului nu poate șterge din inima celor rămași persoana iubită. Rugăciunea, milostenia și, mai ales, pomenirea liturgică păstrează această legătură în Hristos.

Am putea spune simplu: La marginea mormântului nu se termină iubirea.

Starea de după moarte nu este încă starea finală a omului

Un aspect deseori uitat este că omul nu este numai suflet. Omul este suflet și trup.

De aceea, scopul final al creștinismului nu este existența veșnică a unor suflete despărțite de trup, ci învierea omului întreg.

Starea sufletului dintre moarte și învierea de obște este reală, dar nu reprezintă încă plinătatea eshatologică.

Todoran și Zăgrean subliniază că fericirea sau nefericirea de după judecata particulară nu au caracterul deplin pe care îl vor avea după învierea trupurilor și Judecata universală.

Teologia ortodoxă nu este, așadar, doar o doctrină despre «nemurirea sufletului».

În Crez nu spunem: «Aștept nemurirea sufletului.» Ci: «Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.»

Aceasta este diferența esențială. Hristos n-a venit numai pentru ca sufletul nostru să continue să existe. El a venit pentru restaurarea și transfigurarea întregului om.

Moartea nu are ultimul cuvânt

În fața unui mormânt, omul simte foarte puternic ruptura produsă de moarte. Un glas nu se mai aude. Un loc rămâne gol. Un chip rămâne numai în fotografie și în memorie.

Creștinismul nu ne cere să ne prefacem că această despărțire nu doare. Dar ne spune că ea nu este definitivă.

«Dacă credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.» (I Tesaloniceni 4, 14)

De aceea slujba înmormântării ortodoxe este străbătută simultan de două realități: durerea despărțirii și nădejdea Învierii.

Plângem pentru că iubim. Ne rugăm pentru că iubim. Pomenim pentru că iubim. Și nădăjduim pentru că Hristos a înviat.

În loc de concluzie

Ce se întâmplă, așadar, cu sufletul după moarte?

Biserica nu ne spune totul despre lumea de dincolo. Nu transformă taina în curiozitate și nici nu ne oferă o descriere fotografică a veșniciei.

Dar ne spune destul cât să nu trăim fără sens.

Moartea desparte sufletul de trup, dar nu distruge persoana. Sufletul continuă să existe și se înfățișează lui Hristos. Viața pământească își descoperă atunci adevărul. Comuniunea sau îndepărtarea noastră de Dumnezeu capătă o nouă profunzime. Biserica continuă să se roage pentru cei adormiți, pentru că iubirea și comuniunea ei depășesc mormântul. Iar la sfârșitul istoriei, Hristos va învia trupurile și omul întreg va intra în realitatea definitivă a veacului viitor.

În centrul eshatologiei ortodoxe nu stă, de fapt, moartea. Stă Hristos.

Iar pentru creștin, cea mai importantă întrebare nu este numai: «Ce va fi cu mine după moarte?», ci și: «Cum trăiesc astăzi, pentru ca întâlnirea mea cu Hristos să fie întâlnirea cu Cel pe Care am început deja să-L iubesc?»

De aceea, ultimul cuvânt al credinței creștine asupra omului nu este mormântul, ci Învierea.

Surse teologice folosite

• Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică. Manual pentru Seminariile Teologice, ediția a IX-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, în special capitolele despre eshatologia particulară, pp. 293-301.

• Pr. Prof. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă. Manual pentru Seminariile Teologice, ediția a IV-a revăzută, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, în special pp. 343-352.

• Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, coord. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Editura Basilica, București, 2022, capitolul V - Eshatologia, în special pp. 682-703.