Cum să ne facem viața mai frumoasă

 Cum să ne facem viața mai frumoasă

Conferință susținută de Preot Constantin Necula | Timișoara

 

Începutul conferinței și amintiri despre Părintele Teofil Părăian

Mai zic o dată: Hristos a înviat! Să-mi fac curaj.

În primul rând, vă mulțumesc că ați acceptat invitația părintelui Teofil de a ne asculta pe cățeii mai tineri. Îi mulțumesc Emanuelei pentru efort și sărut mâna și fruntea că, alături de toți ceilalți, vrea să facă ceva, nu doar să spună că face ceva. Se împlinește astăzi un gând de câteva luni și e important să fie așa.

Apoi, trebuie să vă spun că n-am nici adâncimea părintelui Cornel Toma, pe care îl iubesc ca pe ochii din cap, nici înălțimea duhovnicească a Preasfințitului Sofian, pe care îl iubesc ca pe ochii din cap. Nu pot să fiu decât eu și o să mă iertați că nu voi fi nici un opus, nici un coronaut, nici un om în el, ci voi încerca doar să vă bucur în seara aceasta cu aceste cuvinte legate de taina facerii unei vieți frumoase.

La întâlnirea noastră de la oratoriu, prima dată, părinții de acolo — unii la fel de tineri ca mine, nu prea suntem trecuți cu mult de vârstă unii de alții, este un grup de copii până la urmă cu căștița Preasfințitului, care nu pot să-i spun așa, dar ceilalți suntem niște puști cu aer de preoți — am constatat că, în ciuda faptului că n-am avut o ucenicie de chilie, nici una de epitrahil, nici una de apropiere imediată de părintele, eram cel mai vechi cunoscător al părintelui.

Vreau să încep cu această amintire, pentru că e legată de perioada aceasta a domniei Mironosițelor până la urmă. Eu m-am dus să văd un orb și am descoperit unul care vedea tot. Era prin anii '85–'86, nici nu mă gândeam că am să ajung vreodată preot, nici nu m-am gândit vreodată că voi face Teologia. La 16 ani nu gândești, te învață alții ce ai de gândit.

Ca să constat că piticul morocănos de la prima vedere era de fapt extrem de cordial și că găsea un cuvânt de bucurie pentru toți ceilalți. În ciuda faptului că părea îmbufnat când te uitai la el la prima vedere, iar după o Liturghie lungă-lungă, să ne ajungă la toți acolo, părintele era extrem de obosit — pentru puștiul uscat dinaintea lui a găsit cuvânt bun și cuvânt de camaraderie.

Pentru mine a fost foarte important să constat că Biserica poate să aibă și altfel de clerici, de oameni, de camarazi care îți întind mâna ca să te strângă zdravăn în brațe. Și atunci mă strângea la fel de zdravăn în brațe ca și către sfârșitul vieții și te privea în ochi. Eu am jurat, dacă mă propunea cineva cu pistolul la cap, după ce m-am trezit cu părintele, am crezut că tata și-a bătut joc de mine când a zis că nu vede părintele.

Despre bucuria credinței și citatele din Părintele Teofil Părăian

În seara aceasta vreau să vă spun că, în ciuda titlului „Cum să ne facem viața fericită”, nu-i de la noi, e tot de la părintele. Pentru că, de fapt, ideea inițială și fundamentală a teologiei vorbite a părintelui Teofil — ca și arheologie pe care el ne-a transmis-o generației noastre de preoți, cei care l-am căutat la Sâmbăta, cei care ne-am bucurat de el în anumite situații și momente din viață — este că, de fapt, fără bucurie nu există credință.

Să nu credeți că zic povești. Am să vă citesc din poate cea mai completă punere la punct a operei părintelui din punctul meu de vedere. Efortul făcut de părintele Ionuț Găscă este fundamental și inegalabil în literatura românească de până acum, din cartea aceasta: „Cu Arhimandritul Teofil Părăian — Veniți de luați bucurie!”.

Am să vă citesc trei pasaje, nici n-am să-mi îngădui să le comentez, și apoi am să vă citesc o declarație de dragoste a părintelui pentru dumneavoastră în seara asta, că suntem la Timișoara.

Spunea părintele: „Credința noastră creștină este credința bucuriei. Noi, credincioșii creștini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulțitori, ci și purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineînțeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăiești corect și să nu-ți dea Dumnezeu bucurie. Nu se poate să ai dragoste și să nu-ți dea Dumnezeu bucurie. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne dator lui Dumnezeu că nu împlinește poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Dumnezeu ne dă bucurie, ne face purtători de bucurie.”

A citat: „Nu se poate să fii credincios și să nu fii bucuros. Credința noastră este o chemare la bucuria de Paște. Ortodoxia, taina ortodoxă, trăirea în dreapta credință este o trăire în bucurie, o trăire în bucuria nădejdii și într-o bucurie adevărată, într-o bucurie mai presus de fire. Și necredincioșii au o bucurie a lor, dar nu este de calitatea bucuriei pe care o dă credința în Dumnezeu și bucuriile credinței.”

Rețin asupra acestei propoziții ultime: „Și necredincioșii au o bucurie a lor, îi vedem pe canale, dar nu este de calitatea bucuriei pe care o dă credința în Dumnezeu și bucuriile credinței.”

La întrebarea aceasta, ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta credință, părintele explică acolo: necazul cel mare nu-i ce urmează după moarte, ci ce se întâmplă cu sufletele noastre, cum lucrăm când ajungem la momentul morții.

Spune el așa: „Gândiți-vă ce lucru minunat este să poți să te rogi, ce lucru minunat este să poți să trăiești un eveniment prin sărbătorire. Cei necredincioși nu au aceste bucurii. Sau vă spuneam, când am vorbit odată despre disciplinarea minții prin rugăciunea de toată vremea, că am avut la Timișoara niște bucurii pe care sigur că numai credința în Dumnezeu le dă. Fără credință nu poți avea bucurii, nu poți ajunge la calitatea bucuriilor pe care le aduce credința.”

Deci, în seara aceasta, sub acest gând aș vrea să punem Timișoara care îi dă bucurie părintelui Teofil. E semn că nici sfinții nu rămân datori. Ei întorc bucuria. Când părintele Teofil i-a făcut ani de zile bucurii Timișoarei, eu știu că e așa. Îngăduiți-mi în seara aceasta să vă întorc, în numele părintelui Teofil, o parte din bucurie.

Presiunea lumii vs. Fericirea de la Hristos

Cum să ne facem viața mai frumoasă? Toată lumea din jur ne presează să ne facem viața frumoasă. Vă sună la telefon: „Accesați cardul nostru de credit ca să ne fiți datori 1500 de ani cu neam de neamul vostru”. Ne provoacă prin tot felul de produse, unele mai bune decât celelalte. Ați remarcat: toți înălbitorii sunt cei mai albi, unul mai alb decât altul; toate mașinile sunt mai bune decât celelalte și mai ieftine. Nu știu cum Dumnezeu se face că prin România sunt numai mașini ieftine.

M-am gândit foarte mult că presiunea aceasta e vizibilă că nu-i dumnezeiască. Dumnezeu, când te vrea bucuros și fericit, nu pune presiune. Deci, când simțiți presiunea să fiți neapărat bucuroși, veți vedea că, de fapt, nu Dumnezeu vă îngăduie să fiți bucuroși. „Mamă, mărită-te odată, fată, că-ți trece vârsta, ajungi fată bătrână!” Oricum, copiii noștri se dau bătrâni de mici, nu știu de ce-i mai chinuim cu propunerea asta. „Măi băiete, însoară-te, uite, ai terminat facultatea, ai făcut doctoratul, lasă-l încolo de școală, ia-ți nevastă, fă un copil!”

Toată lumea te îndeamnă să fii fericit, te îndeasă în fericire. La Hristos, în Biserică, nu-i așa. La Hristos întotdeauna fericirea e ca o îmbrățișare tandră de după spovedanie. Te duci acolo ca ultima cârpă, murdar de toate lăturile prin care ai trecut, cât ai fi de treabă, de băiat bun, de fată bună, de om bun. Tot te umpli de lături, că n-ai cum; dacă treci prin crescătoria de porci, te umpli de miresme.

Ajungi la părintele duhovnic și el, în loc să te tragă de urechi și să-ți zică vreo două, se uită în pământ și cu smerenie și cu fiască dragoste spune: „Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată...” Îți dăruiește fericirea!

Pentru că e vizibil că fericirea noastră nu poate sta în alta decât a ne lipi de Hristos, a fi una cu Hristos. A fi una cu Hristos înseamnă, de fapt, a trăi mai des cu Trupul și Sângele Său, a trăi în împărtășie de dialog cu El, a trăi în împărtășie de bucurie cu El.

Ce bucurie poți să ai dacă n-ai Hristos? Bucuriile lumii țin secunde, niciodată mai mult de o secundă. Orice braț ridicat la un gol atrage după sine tristețea celeilalte jumătăți de stadion. O bucurie neîmpărtășită nu e altceva decât o formă de îngâmfare și de egoism, fără de care ne-ar fi mult mai ușor să trăim.

De aceea, îndrăznesc să vă spun că, dacă vreți să fiți cu adevărat fericiți: smeriți-vă și dăruiți bucurii! Atât ar trebui să fie toată conferința: smeriți-vă și dăruiți bucurii!

Încetinirea ritmului vieții, smerenia și teologia trăită

Încercați să reduceți și să simplificați de fiecare dată mesajul credinței ortodoxe pe care o purtați la un zâmbet de cordialitate. Dacă vreți să vă începeți smerenia, toți trebuie să stăm pe loc prima dată. Noi nu mai stăm pe loc de mult. Repede vrem să ne trezim de dimineață, repede trebuie să ne facem cafea. De aceea nici nu mai fierbem cafeaua, o facem la filtru. Nu ne mai facem ceaiul cum făceau bunicile noastre — puneau frunză în floare de tei, o strecurau. Bagi plicul cu totul, pui zăpadă și-l bei pe scări.

Nu mai avem timp să respirăm. Când plecăm în lucrurile noastre, când asumăm niște urcușuri în viață, nu reușim să stăm pe loc pentru a putea să luăm avântul necesar urcușului duhovnicesc. Suntem nefericiți că nu mai respirăm, nu ne mai luăm timp de odihnă, nu ne mai luăm timp să gândim.

E lecția cea mai de preț pe care cred eu personal că Părintele Teofil a dat-o lumii teologice în ultimii ani. Cugetele care ne-au unit pe noi în facultate erau Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Alături de el apărea dintr-odată un moșulică care, la prima vedere, părea că n-a citit Jurnalul Fericirii, dar el era fericire.

Venea și spunea, cât erai tu de căpos și ditamai omul care intrase cu 10 la școală, că nu știi pe de rost nici un sfert din poeziile pe care le știa Părintele Teofil. Te cocoșa. Te dădeai tu popă mare și deștept, dar habar n-aveai pe de rost Liturghia cu gesturile sacramentale cum le știa părintele, care bănuiesc că în capul lui avea un desen al Altarului ceresc.

Dintr-odată constatai că, dincolo de cunoașterea teologică, primeai cel mai mare și cel mai de preț dar: bucuria de a fi creștin, bucuria de a fi teolog.

Dacă vreți să vă schimbați viața în fericire, încercați să vă asumați cu bucurie creștinismul! Lăsați-vă fețele lungi acasă, în cui. Încercați să zâmbiți măcar când intrați în Biserică! Când te uiți spre Biserică, vezi câteodată niște gogoșari botezați în oțet care stau acolo cu niște moace lungi și privesc la tine descumpăniți că-ți permiți să vorbești despre Hristos ca despre Fratele mai mare, descumpăniți că mai scapi câte o glumă.

Bucuria în mijlocul încercărilor și judecata altora

De la Părintele Teofil am învățat un lucru fundamental: poți fi bucuros și când te înjură ceilalți. Eu am avut onoarea de a fi acuzat laolaltă cu Părintele Teofil că „prea e bucuroasă Ortodoxia pe care o vestim noi, că nu știm să vorbim împotriva păcatului”.

Soluțiile pe care le propun nefericiții care cred că sunt fericiți sunt întotdeauna împotriva Crucii lui Hristos. Vor să ofere o teologie soft: „faceți de 40 de ori metanii, stați într-o mână și neapărat numai la duhovnicul ăla, numai după cartea asta...”.

Ideea construirii fericirii tale ca om al Bisericii înseamnă să trăiești în Biserică în plenitudinea ei, să nu trăiești pe la colțurile Bisericii. Avea Părintele Teofil o vorbă care mi-a rămas la suflet: „Vulturul, cât e el de vultur, dacă e cu gheara în clei, e prins”. Nu există păcate mari și mici, nu există nefericiri mari sau mici, ci doar nefericiri și păcate care te leagă de pământ și nu te slobozesc.

Dacă vrei să fii ceresc, adică cu o față luminoasă și bucuroasă de Hristos, trebuie să porți cu tine de fiecare dată acest semn teribil al Crucii lui Hristos, asumat cu destindere și cordialitate.

Biserica, Ortodoxia și chemarea la Înviere

Zilele acestea tot auziți că Biserica să facă spitale și azile. Știți cine strigă după asta? Cei care nu-și cresc copiii cu frică de Dumnezeu. Ei știu unde ajung la bătrânețe. Cei care își cresc copiii în frică de Dumnezeu construiesc biserici, pentru că ei știu unde ajung la bătrânețe. Biserica este spațiul în care își desăvârșește întâlnirea cu Hristos.

Biserica este un exercițiu de Înviere și de iertare. Prima taină a Învierei pe care Mântuitorul o dăruiește oamenilor este iertarea. Evanghelia noastră este Evanghelia iertării, nu a mitralierii păcatului și a păcătosului.

Taina Bisericii noastre este această taină: succesiunea fericirii apostolice în Biserica Ortodoxă. Este foarte greu să nu ții de Ortodoxie și să fii fericit.

Dacă vrei să fii fericit, trebuie să te faci geamănul lui Hristos! Când te vede lumea pe stradă, să zică: „Uite, ăsta seamănă cu Hristos! Uite cum aduce cu El: vorbește ca El, se comportă ca El, trăiește ca El, se dăruiește ca El, se jertfește ca El, ne bucură ca El!” Hristos nu-i ușor, dar este cheia bucuriei și fericirii în veșnicie.

Iertarea ca condiție a fericirii și simplitatea vieții

Când îi judecăm pe alții, adevărata fericire creștină nu se naște decât dacă faci exercițiul ca, la fiecare judecată pe care o aplici, să se încheie cu iertarea.

Vă îndemn să vă păstrați această bucurie a simplității trăirii vieții frățiilor voastre. Încercați să-I urmați Mântuitorului Hristos, Care este blând și smerit cu inima.

Încercați să nu vă încrâncenați să fiți fericiți cu orice preț. Am văzut oameni care au cheltuit pentru sănătatea lor sute de mii de euro și, când i-am îngropat, i-am îngropat la fel ca pe ăia de la țară care cheltuiseră 10 lei. Hristos nu ne-a lăsat în Scriptură o carte de bucate. Timpul bucuriei noastre este timpul pocăinței noastre, și suntem cu atât mai fericiți cu cât pocăința noastră ne bucură.

Părintele Teofil răspundea la o întrebare: „Dragă, iubirea șterge toate. Dacă-l iubești, îl iubești cu defecte cu tot, iar dacă nu-l iubești, nici cu calități nu-l iubești. În orice caz, iubirea nu este scormonitoare, nu-ți bagi degetul în coasta aproapelui tău ca să simți că este candidat la Înviere.”

Aveau două posibilități în viață: să alergăm ca femeile mironosițe sau să stăm pe loc țintuiți ca Maica Domnului, știind că Hristos a înviat. Noi știm că a înviat Hristos și asta e unica noastră fericire, cea mai de preț!

Când vă treziți din păcat, aduceți-vă aminte că a înviat Hristos și că nu sunteți singuri! Nu vă temeți!

Sesiunea de întrebări și răspunsuri

Ați pomenit de ironia duhovnicească. Părintele Teofil a fost incapabil de a disprețui pe cineva sau de a-l ironiza în sens negativ...

Ironia duhovnicească a Părintelui Teofil era, de fapt, un mod de a te pune la punct cu dragoste și smerenie, de a te ajuta să te vezi așa cum ești, fără îngâmfare.

Despre marii duhovnici, cum a fost Părintele Teofil, cel mai bun jurnal este cel pe care îl trăiești în inima ta și modul în care le urmezi învățătura.

Întrebare: Ortodoxia v-a făcut fericit sau aceasta vă este firea veselă?
Răspuns: Și firea mă ajută, dar suntem suma firilor celor din jurul nostru. M-am întâlnit cu oameni foarte bucuroși în viață, m-am întâlnit și cu disperați, dar suma bucuroșilor a bătut-o pe cea a disperaților. Hristos și credința sunt fundamentul acestei bucurii.

Întrebare: Este păcat să mergem în biserici de altă religie dacă tot pe Dumnezeu Îl căutăm acolo?
Răspuns: Trebuie să priviți Ortodoxia cu smerenie: nu suntem cei mai buni, dar suntem singurii care păstrăm plinătatea Adevărului. Ortodoxia este ca un munte de diamant. Nu trebuie să ne uităm Dumnezeu pe alte căi când avem tezaurul acasă.

Întrebare: Poate un om păcătos să ajungă călugăr?

Răspuns: Toți călugării sunt păcătoși la origine. Orice păcătos se poate mântui și poate ajunge ce-i îngăduie Dumnezeu. Dar să știți că există și o „călugărie” foarte frumoasă acasă, în familie, prin răbdare și dragoste.

Întrebare: De ce sunteți împotriva tinerilor care caută bucuria în discotecă?
Răspuns: Nu sunt împotriva tinerilor! Mie îmi place să văd tineri bucuroși. Problema e că bucuria din discotecă e amăgitoare și trece repede, pe când bucuria din Biserică este curată și veșnică.

Întrebare: Ce spuneți despre persoanele care evită să-și îmbrățișeze semenii de frică să nu le transmită „energii negative”?
Răspuns: Să terminăm cu ipohondria asta absurdă! Îmbrățișarea este un gest de dragoste și cordialitate. Noi nu ne îmbrățișăm ca să ne furăm energii, ci ca să arătăm că suntem oameni, că ne iubim în Hristos.

Întrebare: Ce trebuie să înțelegem prin a fi bătrân la tinerețe și tânăr la bătrânețe?
Răspuns: Toți suntem tineri, dar de vârste diferite. Biserica este spațiul vârstei nemuritoare. Cei mai buni preoți sunt cei care pun pe cel tânăr lângă cel bătrân și îi fac pe amândoi veșnici.

Întrebare: Cum poți transmite bucuria credinței cuiva care este refractar la bucurie?
Răspuns: Regula e simplă: „Eu trebuie să scad, iar El să crească”. Nu le vorbi doar din vorbe, ci fii alături de ei în suferință. Tăcerea, prezența și dragostea ta alături de nefericirea lor valorează mai mult decât predicile.

Întrebare: Cum să alegi un singur duhovnic când îți plac patru duhovnici la fel de mult?
Răspuns: Alege-l pe cel care a fost cel mai aspru cu tine, pe cel care te-a pus la punct și te-a ajutat cel mai mult să te smerești! Acolo este creșterea duhovnicească.

Încheiere

Închei cu cuvântul Părintelui Teofil (cap. 720): „Întristarea în pocăință nu e o chestiune esențială, ci esențialul este părăsirea păcatului. Iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine și cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine și prin binele acela acoperă cumva răul de odinioară.”

Fiți bucuroși să părăsiți păcatul! Priviți înainte cu credință, cu nădejde și cu dragoste și nu vă rușinați că sunteți ai lui Hristos!

Vă mulțumesc din suflet! Hristos a înviat!

 

Conferința se găsește și aici: https://hrabalexandru.blogspot.com/2022/10/preot-constantin-necula-conferinta-cum.html