Dragostea lui Dumnezeu și dragostea dintre soți

 

Dragostea lui Dumnezeu și dragostea dintre soți

 

Am făcut fotografia aceasta la Trieste, pe malul Adriaticii. Nu am fotografiat atunci ceva spectaculos în mod intenționat: doar doi oameni așezați unul lângă altul, privind apa. Dar revăzând imaginea și o postare de la Pr. diacon Nicolae Hulpoi mi-am dat seama că uneori o fotografie simplă poate spune mai mult decât pare. Doi oameni, unul lângă altul, privind în aceeași direcție — poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase imagini ale iubirii dintre soți.

Pentru creștin însă, iubirea nu începe de la noi. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8 ). El este Iubirea supremă, iar în om a așezat această uimitoare putere de a ieși din sine, de a se dărui și de a-l iubi pe celălalt. Iubirea nu este doar o emoție omenească și nici numai acea tresărire a inimii care îi apropie pe doi oameni. Izvorul ei este Dumnezeu Însuși. El, Care este Iubirea desăvârșită, a așezat în noi puterea de a iubi, de a ne dărui și de a ieși din singurătatea propriului eu.

La începutul Scripturii, Dumnezeu privește spre Adam și spune un lucru extraordinar: „Nu este bine să fie omul singur” (Facerea 2, 18). Omul fusese creat într-o lume bună, avea înainte întreaga creație, dar îi lipsea cineva căruia să-i poată spune „tu”. Și Dumnezeu o creează pe Eva. Nu ca pe un accesoriu al vieții lui Adam, ci ca pe o ființă cu care acesta să intre într-o comuniune atât de adâncă, încât Scriptura va spune despre cei doi: „vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24).

Există ceva foarte frumos în cuvintele: „Nu e pe lumea asta ceva mai dulce pentru un bărbat decât femeia-prieten pe care, de la o vreme, nu o mai poate deosebi de sufletul său” Pr. Nicolae Hulpoi). Ele descriu, într-un limbaj simplu, ceea ce căsătoria poate deveni după ani de iubire adevărată: celălalt nu mai este doar persoana pe care o iubești, ci devine parte din propria ta viață, din gândurile tale, din bucuriile și durerile tale.

La începutul unei relații, iubirea este adesea emoție, dor, frumusețe și descoperire. În căsnicie însă, ea este chemată să devină mult mai mult: prietenie, răbdare, fidelitate, iertare și jertfă.

Iubirea adevărată se vede poate cel mai bine după ce au trecut anii. Atunci când el îi cunoaște slăbiciunile și totuși o iubește. Când ea îi cunoaște neputințele și nu îl abandonează. Când unul obosește și celălalt îl sprijină. Când apar necazurile și nu se întreabă fiecare „ce mai primesc eu din această căsnicie?”, ci „ce pot face pentru omul pe care Dumnezeu mi l-a încredințat?”.

Aici începe iubirea să semene cu iubirea lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu nu ne iubește numai când suntem vrednici de iubire. Ne iubește și când greșim, ne așteaptă când ne îndepărtăm și ne ridică atunci când cădem. De aceea iubirea creștină dintre soți nu poate fi doar: „te iubesc pentru ceea ce îmi oferi”. Ea devine treptat: „te iubesc pentru că ești tu și pentru că am ales să merg împreună cu tine înaintea lui Dumnezeu.”

Poate că una dintre cele mai frumoase transformări ale unei căsnicii este tocmai aceasta: soțul și soția ajung să fie cei mai buni prieteni.

Să poți spune după douăzeci, treizeci sau cincizeci de ani: „Este omul căruia îi pot spune tot. Cu el am râs. Cu el am plâns. Cu el am crescut copiii. Cu el m-am rugat. Cu el am trecut prin boală, lipsuri și încercări. Și nu-mi mai pot imagina povestea vieții mele fără el.”

Aceasta este o mare binecuvântare.

Dar iubirea aceasta nu se construiește singură. Ea trebuie îngrijită. Uneori prin lucruri foarte mici: o vorbă bună, o îmbrățișare, un „iartă-mă”, un „mulțumesc”, o rugăciune spusă împreună, un telefon dat la timpul potrivit, câteva minute în care îl asculți pe celălalt fără să te uiți la telefon.

Căsniciile nu sunt ținute împreună numai de marile declarații de iubire, ci de miile de mici gesturi de iubire repetate în fiecare zi.

Și poate că nimeni dintre noi nu este cu adevărat „vrednic” de iubirea pe care o primește. Cuvintele din finalul textului postării părintelui amintit – „Nu am fost vreodată și niciodată nu voi fi vrednic de tine” – pot fi înțelese și ca o profundă recunoștință: „Dumnezeu mi-a dăruit prin tine mai mult decât aș fi putut cere”.

Așa ar trebui să ne privim mai des soțul sau soția: nu ca pe ceva ce ni se cuvine, ci ca pe un dar.

În Taina Cununiei, Biserica nu le promite celor doi o viață fără încercări. Îi încununează. Iar cununa înseamnă și bucurie, și jertfă. Cei doi sunt chemați să învețe împreună iubirea lui Hristos: o iubire care nu fuge la prima dificultate, care nu contabilizează fiecare greșeală și care știe să spună din nou și din nou: „Suntem împreună”.

Dumnezeu este Iubirea supremă. Iar atunci când doi oameni se iubesc cu fidelitate, răbdare și jertfelnicie, ceva din iubirea Lui devine vizibil în lume.

Unul dintre cele mai mari daruri ale căsătoriei este să ajungi, după mulți ani, să privești omul de lângă tine și să înțelegi că Dumnezeu ți-a arătat prin el, într-un chip omenesc și imperfect, cât de frumos este să iubești și să fii iubit.

Și atunci cuvintele „te iubesc” nu mai înseamnă doar „îmi place să fiu lângă tine”.

Înseamnă:

„Îți mulțumesc că ai mers cu mine prin viață. Îți mulțumesc că mi-ai devenit prieten, familie și parte din suflet. Iar lui Dumnezeu Îi mulțumesc că, dintre atâția oameni, ne-a îngăduit să ne întâlnim și să învățăm împreună ce înseamnă iubirea”.