CÎTEVA DIN VIRTUȚILE NECESARE PREOTULUI CA PĂSTOR ȘI OM - Pr. Prof. Ene Braniște

 

Pr. Prof. Ene Braniște — „Glasul Bisericii”, anul XV, nr. 8-9, august-septembrie 1956, pp. 473-483

Notă asupra transcrierii: a fost păstrată ortografia ediției din 1956 (de exemplu: „sînt”, „cînd”, „Romînă”). Au fost înlăturate numai erorile produse de recunoașterea automată a textului; formulările și trimiterile din original au fost păstrate.

Cel dintîi semn al adevăratei vocaţii pentru preoţie şi totodată cea mai puternică dovadă a conştiinţei preotului despre sublimitatea şi reponsabilitatea misiunii sale este curăţia morală şi sfinţenia vieţii sale. Aceasta este de fapt rezultanta sau suma unor virtuţi sau calităţi creştine, care trebuie să împodobească personalitatea oricărui preot. Cîteva din ele sînt enumerate în liniile sumare cu care sfîntul apostol Pavel schiţează discipolului său Timotei chipul adevăratului sacerdot: «Se cuvine deci ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, cuminte, cuviincios, iubitor de streini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de cîştig urît, ci îngăduitor, paşnic, neiubitor de argint, chivernisindu-şi bine casa, avînd copii ascultători cu toată cuviinţa; căci de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?» (I Tim. III, 2-5. Comp. şi tabloul corespunzător din epistola către Tit, I, 5-9).

Aproape toate aceste virtuţi se cer de fapt oricărui bun creştin care vrea să realizeze idealul perfecţiunii morale în lume. Dar preotul trebuie să le aibă şi să le practice într-un grad superior, ca unul care trebuie să fie întruchiparea vie a desăvîrşirii creştine. El trebuie să fie un fel de «campion oficial al virtuţii», cum îl numeşte un pastoralist apusean¹. În această privinţă el trebuie să întreacă pe păstoriţii săi aşa cum Saul întrecea prin înălţimea staturii pe toţi ceilalţi evrei (vezi I Împ. X, 23) sau chiar aşa cum se deosebeşte păstorul, fiinţă raţională, de oile sale, lipsite de raţiune, precum spunea Sfîntul Ioan Gură de Aur².

Vom enumera mai departe cîteva din virtuţile de căpetenie şi însuşirile alese, care trebuie să împodobească chipul ideal al preotului ca păstor şi om.

Cele dintîi virtuţi care trebuie să domine, să inspire şi să caracterizeze personalitatea adevăratului păstor de suflete şi întreaga lui activitate, sînt iubirea de oameni şi devotamentul, spiritul de sacrificiu şi zelul pastoral. Acestea izvorăsc mai ales din inima preotului, alcătuind laturea afectivă a personalităţii sale şi despre ele vom vorbi mai pe larg cu alt prilej. Acum vom vorbi despre alte cîteva calităţi sau însuşiri predominante care sînt de trebuinţă preotului pentru asigurarea succesului misiunii sale pastorale şi care ţin mai mult de intelect şi voinţă.

1. Stăpînirea de sine (înfrînarea, răbdarea, castitatea şi cumpătarea).

Cel mai mare duşman şi obstacol cu care avem de luptat şi pe care trebuie să-l biruim în suişul spre perfecţiune sîntem noi înşine. Putinţa de a ne domina pe noi înşine prin puterea voinţei constituie o prerogativă a fiinţei omeneşti şi totodată semnul ei de nobleţe, prin care omul se ridică deasupra animalelor, stăpînite şi conduse de instinctul orb. Adevăratul «supraom» nu este cel conceput de filosoful german Nietzsche, adică bestia care se ridică, prin forţa brutală, călcînd pe cadavrele celor mai slab înzestraţi pentru viaţă, ci omul care a reuşit să învingă fiara din el şi să se ridice deasupra a tot ceea ce e animalic, josnic, ruşinos şi meschin în fiinţa umană. Oamenii robiţi de patimi şi de instinctele oarbe sînt rămaşi cei mai aproape de animalitate. Cine vrea să conducă pe alţii şi să le fie pildă şi învăţătură trebuie să se biruiască întîi pe sine însuşi, adică instinctele rele, înclinaţiile şi impulsiunile inferioare, animalice şi egoiste, ale eului său. Cel ce n-a omorît în el însuşi sămînţa şi rădăcina păcatului nu poate propovedui altora virtutea. Cine nu se poate înfrîna pe sine nu poate fi pildă de înfrînare altora, ci este trestie bătută de vînt, după cum spune Mîntuitorul (Mat. XI, 7; Luca VII, 24).

«Nu-i mică primejdie, dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu şi oameni..., mai înainte de a domina cît mai mult materia, de a-ţi curăţi bine cugetul şi a te apropia de Dumnezeu mai mult decît oamenii de rînd», scrie Sfîntul Grigore de Nazianz³. Aşa de ex., preotul nu trebuie să se lase biruit niciodată de patima mîniei sau de violenţă în raporturile sale cu enoriaşii. Mai întîi pentru că el trebuie să dea pildă de răbdare şi stăpînire de sine şi al doilea pentru că mînia întunecă mintea şi îl poate împinge la vorbe, acte sau atitudini necugetate şi violente, care ar putea să provoace ceartă şi scandal, ură şi adversitate din partea enoriaşilor. Mîntuitorul ne avertizează că «oricine se mînie asupra fratelui său în deşert, vinovat va fi judecăţii. Şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vinovat va fi soborului; iar cine va zice: nebunule, vinovat va fi de gheena focului» (Mat. V, 22). Sfîntul apostol Pavel scrie: «Să nu apună soarele peste mînia voastră...» (Efes. IV, 26).

Iuţimea, mînia şi patima oarbă sînt totdeauna răi sfătuitori. Ele aduc proaste servicii oricărui om şi cu atît mai mult preotului. «Un suflet furios aduce sieşi şi celor din jurul său mare nefericire», zice Sfîntul Ioan Gură de Aur. Căci, continuă el, «nimic nu turbură deplina curăţire a minţii şi limpezime a gîndurilor ca mînia neînfrînată care izbucneşte cu mare furie. Căci aceasta, spune Sfîntul Duh, pierde şi pe cei înţelepţi (Proverbe XV, 1). Ochiul sufletului este întunecat în mînie ca într-o luptă pe timp de noapte cînd nu mai poate deosebi pe prieteni de duşmani, nici pe cei nemeritoşi dintre cei meritoşi... Căci din mînie curg cu uşurinţă şi vrăjmăşiile zadarnice şi ura neîntemeiată... Sub uriaşa furtună a patimilor, sufletul îşi pierde temelia, neavînd cum să-şi întărească puterea de a se împotrivi unei asemenea dorinţe»⁴.

Alături de alte calităţi şi virtuţi, îndelungă-răbdarea, o altă faţă a stăpînirii de sine, este tot atît de necesară preotului ca şi pîinea cea de toate zilele. Ea întăreşte sufletul în faţa necazurilor, făcîndu-ne să le suportăm mai uşor. Înarmîndu-se cu răbdarea şi stăpînirea de sine, preotul trebuie să întrebuinţeze totdeauna bunătatea şi blîndeţea, evitînd cu toată grija orice motiv de supărare, mînie, ceartă sau discuţie care ar putea să strice şi să învenineze bunele raporturi dintre el şi enoriaşii săi. Preotul iubitor de ceartă, gîlceavă şi scandal, e unealtă a diavolului, nu slujitor al lui Dumnezeu (comp. Efes. IV, 1-2 şi Col. III, 12-14). El risipeşte turma şi o dezbină, în loc să o adune şi să o împace. Un adevărat creştin şi cu atît mai mult preotul nu va răspunde niciodată cu cuvinte grele, cu răceală, indiferenţă sau ostilitate, celor ce-i fac rău. Va răspunde mai de grabă cu dragoste şi blîndeţe la ură şi violenţă, cu bunătate şi iertare la răutate şi răzbunare, cu mărinimie şi nobleţă la josnicie şi micime. Va binecuvînta pe cei ce îl blesteamă şi nu se va lăsa niciodată biruit de rău, ci va birui răul cu binele, precum ne îndeamnă sfîntul apostol Pavel (Rom. XII, 14, 21. Comp. şi I Petru III, 9). «Mîhnit, el nu poate da curs mîniei; lovit, el nu se răzbună, jignit, el nu insultă; cînd trebuie să se supere, el se supără cel din urmă şi cel mai puţin; el nu poate rosti cuvinte ordinare, vulgare, înjurături, ocări, ameninţări, nimic din ceea ce spurcă şi compromite pe creştin şi pe el ca slujitor al Domnului. El trebuie să întreacă în răbdare, înţelepciune şi delicateţă pe toţi oamenii»⁵.

2. Cumpătarea.

Autodisciplina pe care o impune stăpînirea de sine se manifestă în fapt mai ales prin cumpătare. Preotul se cade să fie cumpătat, chibzuit şi măsurat în toate: în vorbire, în ţinută, în îmbrăcăminte, dar mai ales la mîncare şi băutură. Între altele, sfîntul apostol Pavel cere episcopului (deci şi preotului) să fie «nebeţiv şi înfrînat» (I Tim. I, 7, 8). Dacă lipsa de măsură sau necumpătare în mîncare şi băutură sînt condamnabile la orice laic, la preot ele sînt deadreptul dezgustătoare. Preotul lacom şi beţiv e o permanentă pricină de scandal şi de sminteală pentru enoriaşii săi.

Sînt, mai ales la ţară, prilejuri şi practici religioase, la care preotul e invitat adesea să mănînce şi să bea cu enoriaşii lui. Aşa sînt de ex., parastasele cu pomeni pentru cei morţi, mesele de la nunţi şi onomastici, mersul cu botezul, etc. În asemenea ocazii refuzul total al preotului poate fi interpretat ca lipsă de atenţie, ca mîndrie sau răceală. De aceea unii preoţi preferă o popularitate rău înţeleasă şi deplasată, trecînd măsura mai ales la băutură, gustînd din toate paharele şi din toate felurile de băutură care li se îmbie. «S-a făcut preotul ca şi poporul», zice proorocul Ozea (IV, 9). În toate ocaziunile de acest fel preotul trebuie să dea pildă de înfrînare şi de cumpătare şi să impună măsură înclinării spre abuz a celorlalţi, «ridicînd pe cei din jurul său la sine prin virtute, iar nu să alunece la dînşii în viţiu»^5bis.

3. Înţelepciunea, tactul şi prudenţa.

Din cununa de virtuţi cu care personalitatea preotului se cade să fie împodobită nu trebuie să lipsească înţelepciunea, tactul şi prudenţa. Acestea sînt de obicei roada unei maturităţi de cugetare sau a unei îndelungate experienţe, care vine odată cu vîrsta înaintată; ele ne sînt necesare chiar de la începutul activităţii noastre şi le putem căpăta ca învăţături din experienţa înaintaşilor noştri sau a celor mai în vîrstă ca noi, ori din simţul de prevedere şi de justă cîntărire a realităţilor, care nu trebuie să ne părăsească niciodată.

Mîntuitorul însuşi sfătueşte pe sfinţii Săi apostoli: «Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blînzi (simpli) ca porumbeii...» (Mat. X, 16). Iar sfîntul Ioan Gură de Aur recomandă: «Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la minte, să fie înzestrat cu mii de ochi din toate părţile, pentru că el nu trăieşte numai pentru sine, ci şi pentru o atît de mare mulţime de popor»⁶.

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa îi sînt necesare preotului mai ales din pricina antagonismului veşnic dintre ideal şi realităţi⁷. Nicăieri ca în preoţie nu ne izbim mai des şi mai dureros de acest conflict dramatic dintre sublimitatea idealului şi asprimea sau mizeria realităţilor. Idealul adevăratului preot năzuieşte şi urcă spre sfinţenia raiului, dar realităţile cu care el e nevoit să lupte coboară adesea pînă în străfunduri de infern. În sufletul şi în misiunea preotului se întîlneşte şi se luptă adîncul şi necurăţia iadului cu înălţimea şi puritatea cerului. Antinomice în sine, ideal şi realitate se întîlnesc în sufletul preotului, care trebuie să lupte cu amîndouă, năzuind a le pune de acord. «Aceasta este raţiunea şi necesitatea preotului: să lupte pentru ideal cu realităţile»⁸. Fără să uite idealul, al căruia reprezentant şi purtător este, el e dator să ţină seama şi de realităţi, de condiţiile în care lucrează, de posibilităţile care îi stau la îndemînă, etc. Preotul trebuie să fie idealist şi realist în acelaşi timp: iubirea, devotamentul şi entuziasmul pentru misiunea lui îi nutresc idealismul, iar înţelepciunea, tactul şi prudenţa îi ajută să vadă realităţile şi să ţină seama de ele. Cu ochii aţintiţi spre azurul idealului, el nu trebuie să uite pămîntul pe care stă cu picioarele.

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa preotului sînt menite să corecteze, să atenueze şi să contrabalanseze excesul de idealism, sau idealismul incorigibil care ne-ar putea împinge la greşeli de tactică sau la acte necugetate şi costisitoare, care ar putea compromite sau zădărnici definitiv idealul nostru. Suişul spre ideal este, fără îndoială, presărat cu spini, cu arşiţe şi cu furtuni şi nu se poate face fără poticniri, căderi şi sîngerări. Preotul înzestrat cu înţelepciune, cu tact şi prudenţă, nici nu ignorează, nici nu subapreciază aceste greutăţi, dar nici nu le exagerează, nu le supraevaluează şi nu se sperie de ele: le prevede, le recunoaşte, nu le sfidează, ci le cîntăreşte just; e conştient dar nu înfricoşat şi nici disperat de toate greutăţile drumului pe care s-a angajat şi de toate sacrificiile ce se cer pînă la capătul lui. El ştie să păstreze totdeauna echilibrul just dintre ideal şi realităţi; fără să sacrifice idealul, îl urmăreşte cu tenacitate şi perseverenţă, dar şi cu hotărîre şi răbdare, fără să neglijeze sau să braveze realităţile, fără jertfe şi temerităţi zadarnice şi inutile. Căci dacă lipsa de zel face preoţia neroditoare, excesul de zel poate fi adesea păgubitor, atunci cînd compromite succesul întrebuinţînd mijloace neadecvate sau activînd în momente şi condiţii nefavorabile. Mîntuitorul condamnă de exemplu excesul de zel al sfîntului apostol Petru, cînd acesta scoate sabia în grădina Ghetsimani; căci gestul, oricît de eroic în aparenţă, în fond era zadarnic.

Înţelepciunea şi simţul realităţii ne ajută să prevedem în programul nostru de activitate pastorală tot ceea ce poate contribui la atingerea idealului, ne indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea misiunii noastre şi care duc mai deadreptul la ţintă şi totodată ne ajută să ne alegem momentul cel mai nimerit pentru a acţiona; iar tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci cînd par de netrecut şi să evităm eforturile inutile şi risipa zadarnică de energie. Ele ne învaţă să cedăm la nevoie, să aşteptăm cu răbdare şi încredere momente şi împrejurări mai favorabile, pentru a continua lupta cu mai multe şanse, sau pentru a relua de la capăt drumul întrerupt pentru o clipă. Înţelepciunea ne învaţă că idealul nu se poate realiza în întregime dintr-o dată, aşa după cum vrem noi. Tactul şi prudenţa ne învaţă ca în lupta cu realităţile să ne mulţumim cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe şi succese mici, dar din a cărora sumă se fac lucrurile mari.

Dar înţelepciunea, tactul şi prudenţa îi sînt necesare preotului nu numai în lupta cu piedicile şi greutăţile ce i se pun în cale, ci şi pentru a preîntîmpina şi a evita cu ajutorul lor răutatea, viclenia şi făţărnicia unora. Idealismul, zelul şi entuziasmul nostru, buna noastră credinţă, sinceritatea şi bunăvoinţa noastră se pot izbi şi pot fi dezamăgite, decepţionate sau înşelate, mai ales la începutul carierei noastre, nu numai de asprimea şi mizeria realităţilor, de diverse obstacole şi greutăţi, ci şi de reaua credinţă, duplicitatea sau făţărnicia unora dintre credincioşii noştri. Înţelepciunea şi prudenţa ne ajută să le prevedem şi să le evităm, să le combatem sau să le anihilăm.

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa preoţească nu sînt însă tot una cu diplomaţia, abilitatea, prefăcătoria sau şiretenia, care cochetează cu imoralitatea şi urmăresc salvarea sau satisfacerea intereselor noastre personale sau pămînteşti; înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină care are în vedere interesele supreme ale Evangheliei şi ale Bisericii şi care îl face pe preot, în calitatea lui de conducător în treburile religioase, să nu se vîre în mijlocul primejdiei, atunci cînd nu e nevoie şi cînd interesele Bisericii şi regulile strategiei duhovniceşti îl cer mai de grabă în afara focului luptei. Cazul sfîntului Ciprian, episcopul Cartaginei (†258), e grăitor în această privinţă. Atunci cînd a izbucnit persecuţia împăratului Deciu împotriva creştinilor (250), el a găsit că e mai prudent să se retragă undeva pînă va trece focul persecuţiei, decît să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia persecutorilor asupra Bisericii sale.

4. Tenacitate şi stăruinţă.

Preotul este reprezentantul şi purtătorul unui ideal înalt şi sublim: acela de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu şi a-i aduce pe calea perfecţiunii. Orice ideal cere însă sacrificii pentru împlinirea lui şi impune multă tărie şi stăruinţă, tenacitate şi perseverenţă în urmărirea lui.

Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări iar suişul spre perfecţiune nu este o linie dreaptă, ci un drum în zig-zag sau în serpentină, punctat nu numai de biruinţe şi succese, ci şi de înfrîngeri, îngenuncheri şi poticniri. Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrînt de piedicile, greutăţile şi necazurile întîlnite în cale, ci să tindă mereu înainte, printre greutăţi şi piedici, spre ţinta de atins⁹. «Cine a pus mîna pe plug şi se uită înapoi, acela nu e vrednic de împărăţia lui Dumnezeu», a spus Mîntuitorul (Luca IX, 62). În această privinţă, sfîntul Ioan Gură de Aur ne dă ca pildă pe pescari, care — spune el — «chiar dacă şi-au aruncat de mai multe ori mrejele şi n-au prins nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea lor; cu atît mai mult trebuie să facem noi aceasta. Căci iată ce se petrece: de multe ori se întîmplă ca prin învăţătura neîntreruptă, sămînţa căzută să taie aşa zicînd patima care copleşeşte sufletul omului; fiindcă cel ce aude acelaşi lucru de mai multe ori, pînă la urmă va simţi o înrîurire oarecare, căci nu este om care auzind ceva necontenit, să nu simtă şi oarecare schimbare. Este posibil ca, tocmai atunci cînd urmează ca cineva să simtă o prefacere înspre bine, să zădărnicim toată truda noastră prin întreruperea rîvnei de a da învăţătură altora. Are loc acelaşi lucru care se petrece cu un cultivator nepriceput, care răsădind o viţă de vie, o sapă numai în primul an, iar în anul al doilea şi al treilea, fără a o mai săpa, caută să culeagă numai roadele; şi trecînd trei ani fără să aibă vreun folos, în al patrulea an, adică tocmai atunci cînd ar fi putut obţine roadele ostenelilor sale, deznădăjduit, o lasă în paragină»¹⁰.

Apostolatul preoţesc este o continuă luptă; nu trebuie deci să depunem armele de la prima piedică sau de la prima neizbîndă, şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este adesea nu rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrînte. Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate cîştiga la sfîrşit, chiar în ciuda aparenţelor contrarii de la început. «Războaiele se poartă uneori în istorie de generaţii întregi... în şir, pînă să se ajungă a se defini hotărît balanţa într-o parte. Aceasta, cu atît mai mult în materie de cucerirea sufletului. Natura păstoririi sufletelor reclamă uneori sforţări de o viaţă întreagă de preot, un eşafodaj şi o înlănţuire de acţiuni şi de energie, pentru a se ajunge să se recolteze un succes precis, tocmai la capătul unei vieţi de om ori, poate, nici atunci»¹¹. Preotul nu trebuie să se descurajeze de insuccese, să nu le lase înfrînt de greutăţi şi să nu-şi piardă niciodată încrederea şi speranţa în biruinţa binelui. «Datoria celui în slujbă adevărată este să o cunoască, să o voiască şi să nu dispereze. Să stea cu hotărîre, cu clară vedere, cu tact şi cu credinţă la postul său. Să fie pregătit oricînd pentru furtună, să ştie a lua de la cap lucrul stricat, să poată aduna iarăşi cele risipite... Idealul nu este ceva ce se realizează total, global, dintr-o dată. El presupune o acţiune cu durată, servită de o voinţă tenace şi neclintită de la ceea ce se ştie datoare. Orice biruinţă smulsă veacului, orice lucru îndreptat, orice nobilă năzuinţă înfăptuită valorează cît împlinirea unui ideal. Un suflet mîntuit, un viţiu desrădăcinat, virtutea înmulţită, credinţa sporită, o faptă bună după alta dau satisfacţii de o viaţă. În ele, idealul triumfă pas cu pas asupra realităţii... Împrejurări protivnice pot să zădărnicească parte din lucrul tău, te pot opri şi nemulţumi pentru un timp. Nu pregeta şi nu cîrti. Drumul tău nu se opreşte la ele, ci duce peste ele sau pe lîngă ele, mai departe»¹².

Conştiinţa clară a măreţiei idealului pentru care luptă, credinţa în nobleţea luptei şi a misiunii lui, încrederea neştirbită şi nezdruncinată în biruinţa binelui prin puterea Aceluia care ne-a trimis în lume, nu trebuie să-l părăsească niciodată pe preot. «Pentru că oricine vine de la Dumnezeu biruieşte lumea şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră», zice sfîntul Ioan evanghelistul (I Ioan, V, 4). Îndeosebi preoţii mai tineri nu trebuie să se lase influenţaţi de şoaptele defetiste ale unora dintre preoţii mai în vîrstă şi rataţi, care au pierdut încrederea în ideal şi vorbesc de zădărnicia strădaniilor preoţeşti, privind cu ironie pe cei ce-şi iau în serios misiunea. Fără încredere şi speranţă în nobleţea cauzei binelui şi în biruinţa lui finală asupra răului nu se poate face nimic bun în lume.

5. Seriozitate.

În general este necesar, ba chiar obligatoriu pentru preot să-şi supravegheze cu atenţie conduita sa în viaţa civilă, socială şi familiară. Ţinuta şi comportarea preotului în manifestările sale publice şi particulare trebuie să se caracterizeze întotdeauna prin seriozitate şi demnitate. Bineînţeles că nu înţelegem prin aceasta o gravitate exterioară, afectată, adică acea ţinută studiată şi rigidă, acea poză sau mască de împrumut, care e menită să ascundă sterilitatea sau slăbiciunea spiritului şi care în general displace sau provoacă rîsul şi ironia. E vorba de o seriozitate naturală, o cuviinţă şi măsură în toate, care izvorăşte dinlăuntrul fiinţei noastre, adică din sentimentul sincer şi adînc al responsabilităţii preoţiei.

Această însuşire este impusă preotului prin însăşi situaţia şi rolul său în mijlocul lumii. Un preot conştient de importanţa sarcinii pe care o poartă pe umeri, conştient de gravitatea şi de răspunderile ei, nu se poate comporta ca oricare dintre oameni. În tot ce face şi spune, el trebuie să pună pecetea seriozităţii, a gravităţii şi a demnităţii unui adevărat slujitor al Domnului. În toate împrejurările el trebuie să rămînă reprezentant şi slujitor al lui Hristos, al Aceluia pe Care nimeni nu l-a văzut vreodată rîzînd, dar plîngînd adesea, precum Îl caracterizează portretul anonim atribuit lui Publius Lentulus. În orice situaţie şi împrejurare, el trebuie să se poarte aşa cum s-ar fi purtat Hristos însuşi. «Preotul să nu uite niciodată că este preot, în orice situaţie s-ar găsi. Viaţa sa particulară, socială, nu poate fi detaşată de calitatea lui de slujitor al sfîntului altar. El este preot la săvîrşirea celor sfinte şi îşi păstrează această calitate şi în familie şi în orice relaţii sociale»¹³. Să nu uite niciodată preotul că el nu se poate purta ca toţi ceilalţi oameni; ca preot şi păstor, el vorbeşte şi acţionează nu în numele său personal, ci al lui Dumnezeu, al Căruia reprezentant şi slujitor este. Prin tot ceea ce face sau spune, el angajează deci pe Dumnezeu însuşi şi Biserica. Recomandaţia făcută de sfîntul apostol Pavel tuturor creştinilor din timpul său: «Tot ce faceţi cu cuvîntul sau cu lucrul, toate să le faceţi întru numele Domnului Iisus...» (Col. III, 17), este cu atît mai obligatorie pentru preoţii din toate timpurile.

Seriozitatea şi demnitatea trebuie să caracterizeze deci atît vorba cît şi ţinuta sau purtarea preotului, în tot timpul vieţii sale. Ea este dovada şi expresia respectului pe care preotul însuşi îl acordă misiunii sale. De aceea, între calităţile cerute chipului model de episcop, pe care îl descrie sfîntul apostol Pavel, este şi aceea de a fi «treaz, cuminte şi cuviincios» (I Tim. III, 2) sau «cuminte, drept, cuvios» (Tit I, 8), adică însuşiri care se reduc la seriozitate. Afară de sfinţenie, nimic nu contribuie mai mult la creşterea şi menţinerea prestigiului preotului în parohie decît o ţinută consecvent demnă şi serioasă; şi, dimpotrivă, nimic nu păgubeşte mai mult prestigiului preoţesc decît lipsa de seriozitate. Atitudinile frivole, uşuratice, de bufon sau de măscăriciu, glumele şi vorbele neserioase nu cadrează cu gravitatea misiunii preoţeşti şi compromit pe preot în ochii credincioşilor. Pe cît de mult e respectat şi cinstit un preot care se respectă pe sine însuşi, pe atît de mult e desconsiderat un preot neserios. «Respectul este datorit preotului, necondiţionat, pentru harul şi slujirea sa, dar pentru oameni el trebuie agonisit şi meritat prin vrednicie personală. Pentru că omul din preot poate compromite pe preot; ca să fie respectat preotul, trebuie să se facă respectat şi omul care este preotul»¹⁴.

E ştiut că preotul învaţă nu numai prin ceea ce propoveduieşte în biserică, ci şi prin viaţa şi comportarea sa în societate. Felul de purtare şi manierele preotului pot exercita o puternică înrîurire educativă asupra enoriaşilor; aceştia aşteaptă de la păstorul lor să le fie model şi învăţător chiar şi în această lature. De aceea «preotul trebuie să aibă grijă ca prezenţa şi cuvîntul lui să fie totdeauna edificatoare pentru credincioşi în orice loc şi împrejurare s-ar găsi, fie în scop pastoral, fie în interes personal»^14bis.

Seriozitatea preotului se manifestă nu numai prin felul de purtare, prin îmbrăcămintea şi manierele lui, ci şi prin sobrietatea lui în vorbire. Precum zice Fericitul Ieronim, slujba preoţească cere ca preotul să-şi păstreze în castitate (curăţie) nu numai ochii, ci şi limba¹⁵. Un preot serios şi demn nu vorbeşte mult şi de prisos, nu flecăreşte zadarnic şi nu glumeşte decît puţin. Cuvîntul lui e măsurat, chibzuit, şi de aceea, cu greutate. «Cuvîntul vostru să fie: da, da şi: nu, nu; iar ce este mai mult decît acestea, de la cel rău este» (Mat. V, 37). Să nu uite preotul că «din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi» şi că «pentru orice cuvînt deşert pe care-l vor grăi oamenii vor da seamă în ziua judecăţii» (Mat. XII, 36-37).

Cuvintele de mînie, de ocară, de batjocură sau de ruşine, cuvintele cu două înţelesuri, înjurăturile sau blestemele nu au ce căuta în gura şi în vocabularul preotului. «Niciun cuvînt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai ce este bun spre zidire după trebuinţă...; şi nici vorbe de ruşine şi vorbe proaste sau glume, care nu se cuvin, ci mai de grabă mulţumire» (Efes. VI, 29 şi V, 4). Cum va rosti preotul cuvinte de ocară şi de ruşine cu gura cu care se roagă şi sfinţeşte Sfintele Daruri? Cum vor ieşi blesteme şi înjurături din gura care se cuvine numai să laude şi să binecuvinteze pe Dumnezeu? Gura preotului trebuie să fie oracolul lui Dumnezeu, iar nu al stricăciunii şi al corupţiei. Pentru el mai ales e valabil îndemnul pe care sfîntul apostol Pavel îl adresa tuturor creştinilor: «Cuvîntul lui Hristos să locuiască întru voi din belşug, învăţîndu-vă între voi în toată înţelepciunea, cu psalmi şi cu cîntări de laudă şi duhovniceşti...» (Col. III, 16). Sau, precum zice un distins pastoralist al nostru, «preotul nu poate umbla cu două dicţionare: unul în cele bisericeşti şi altul în relaţiunile sale de cetăţean»¹⁶.

Preotul este deci dator să-şi supravegheze bine vorbirea, pentru că orice cuvînt al lui poate, după caz, să zidească sau să dărîme, să jignească şi să ofenseze sau, dimpotrivă, să mîngîie şi să vindece răni, poate să înstreineze sau, dimpotrivă, să cîştige sufletele. «Cuvîntul vostru să fie totdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia» (Col. IV, 6). Un singur cuvînt al preotului, spus la vreme de cumpănă sau la momentul potrivit, poate avea ecouri şi consecinţe incalculabile în inimile şi în viaţa enoriaşilor lui.

6. Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud însă simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea sau bunăvoinţa şi delicateţea în maniere.

Preotul nu trebuie să adopte atitudini căutate sau studiate, forţate şi artificiale, ci să se poarte cu acea simplitate şi naturaleţă care izbucneşte din adîncul firii fiecăruia şi care merge deadreptul la inimă. Bunătatea, blîndeţea şi bunăvoinţa trebuie să transpire din toată înfăţişarea, din toate faptele şi vorbele lui, precum ne sfătuieşte sfîntul apostol Pavel: «Bunătatea voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor» (Filip. IV, 5). Pe cît de mult respinge şi displace un chip mohorît şi posac, o figură încruntată, o privire aspră sau înfumurată, tonul distant, indiferent sau rece, vorba răstită sau neprietenoasă, pe atît atrage şi cîştigă inimile o faţă veşnic senină şi luminată de un surîs binevoitor şi dulce, o atitudine prietenoasă şi cordială, o vorbă caldă şi blîndă. Nu degeaba spune proverbul popular că «vorba dulce mult aduce», sau, cum spune înţelepciunea orientală: «Mai repede şi mai uşor cîştigi ceva cu un surîs decît cu vîrful spadei».

Bunele maniere, o oarecare delicateţă şi distincţie în atitudine, în îmbrăcăminte şi în purtarea cu toată lumea, sînt calităţi cerute preotului în calitatea lui de creştin model şi totodată pedagog sau educator al turmei sale. Ele nu numai că ridică persoana preotului şi tot corpul preoţesc în stima, consideraţia şi respectul credincioşilor, dar pot aduce şi imense foloase în pastoraţie, ele fiind un mijloc sigur de a cîştiga simpatia, admiraţia şi iubirea credincioşilor¹⁷.

7. Familiaritatea.

Seriozitatea şi sobrietatea în atitudine şi comportare nu exclud o altă însuşire care s-ar părea diametral opusă faţă de acestea şi anume familiaritatea. Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un părinte faţă de copiii săi. Un cuvînt potrivit la întîlnirea cu fiecare, în loc de a-l lăsa să treacă cu un simplu salut convenţional; o întrebare privitoare la sănătate, la familie sau la interesele personale; un sfat sau un îndemn folositor, într-un cuvînt orice formă de relaţiuni care ar putea demonstra grija permanentă şi atenţiunea sinceră a păstorului faţă de păstoriţii săi, sînt lucruri menite să creieze acea apropiere şi legătură sufletească între păstor şi turmă, care contribuie într-o largă măsură la succesul pastoraţiei¹⁸.

Familiaritatea nu înseamnă însă sacrificarea demnităţii sau căderea în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău înţeleasă cu oricine, numai pentru a fi pe placul tuturor. Se cere sfinţiţilor slujitori oarecare discreţie şi rezervă faţă de tot ceea ce le-ar putea micşora sau scădea prestigiul în ochii lumii. Mai puţină familiaritate şi intimitate cu cei ce nu ştiu să respecte preoţia. Pentru aceasta preotul are datoria de a evita locurile sau situaţiile care i-ar putea ştirbi prestigiul sau l-ar compromite. El trebuie să-şi aleagă cu multă băgare de seamă relaţiile sociale şi pe prietenii intimi, pentru că tovărăşiile rele strică şi obiceiurile bune (comp. I Cor. XV, 33).

8. Modestie, smerenie.

Din buchetul de virtuţi şi calităţi creştine care trebuie să împodobească chipul ideal al preotului, nu poate lipsi modestia şi smerenia. «Îmbrăcaţi-vă în smerenie, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mîndri, pe cînd celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă deci sub mîna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit» (I Petru V, 5; comp. şi Mat. XXIII, 12; Iacob IV, 6, 10). Nimic mai respingător şi mai păgubitor pentru orice om şi cu atît mai mult pentru preot, decît trufia, orgoliul şi vanitatea. Acestea îi atrag antipatia, dispreţul sau chiar ura enoriaşilor. Dimpotrivă, prin modestie şi smerenie, el cîştigă sigur simpatia, respectul şi dragostea acestora. Adevăratul preot, care vrea să fie slujitor şi imitator vrednic al Păstorului celui Mare, nu poate fi decît modest şi smerit, aşa cum a fost şi Acela: «Învăţaţi-vă de la mine, că sînt blînd şi smerit cu inima...» (Mat. XI, 29).

Dar niciuna dintre virtuţile creştine nu se poate falsifica sau simula mai uşor decît smerenia. Există şi o smerenie nesinceră, simulată, prefăcută, ca aceea a fariseilor pe care îi biciuia cu cuvinte de foc Mîntuitorul. O asemenea smerenie aparentă sau de circumstanţă este mai de grabă ipocrizie, făţărnicie şi ea nu are ce căuta în viaţa şi în ţinuta preotului. De la acesta se cere o smerenie sinceră şi de fond, izvorîtă din adîncul inimii şi al convingerilor sale intime, o smerenie care nu exclude niciodată demnitatea persoanei umane. Ea se vede din întregul fel de a fi al preotului: din înfăţişarea, din purtarea şi din vorba sa. Preotul cu adevărat smerit şi modest nu umblă după ranguri şi onoruri cînd le merită, nu-i plac laudele altora chiar cînd sînt îndreptăţite şi nici lauda de sine, nu se îngîmfă cu calităţile, realizările şi meritele sale oricît ar fi ele de mari şi de multe, nu se revoltă la eventualele provocări, jigniri sau ofense ce i se aduc, etc.

9. Preotul trebuie să fie în general un om de caracter, un om de omenie, un om de atitudine hotărîtă şi rectilinie.

Cinste, corectitudine şi consecvenţă în atitudini şi purtare, ţinerea sau respectarea cuvîntului dat, etc., sînt însuşiri care trebuie să caracterizeze pe orice bun creştin şi în primul rînd pe preot. Ele sînt necesare preotului nu numai ca om, în relaţiile sale sociale, ci şi ca păstor; preotul cinstit, corect şi consecvent în faptele şi purtările sale cîştigă şi păstrează stima, respectul şi mai ales încrederea păstoriţilor săi, fără de care succesul pastoraţiei este compromis.

Pr. Prof. ENE BRANIŞTE

NOTE (conform originalului)

1. V. Lithard, Précis de Théologie pastorale, Paris 1930, p. 34.

2. Despre preoţie, cartea II-a, cap. 2.

3. Despre fugă, cap. 91.

4. Despre preoţie, cartea III-a, cap. 13 şi 14, trad. rom. de Pr. Ar. Geamănu, Craiova 1941, p. 70.

5. Prof. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, art. în rev. «Studii Teologice», an 1952, nr. 3-4, p. 172.

5 bis. Pr. P. Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti 1934, p. 168.

6. Despre preoţie, III, 12, trad. rom. cit., p. 68.

7. Vezi pentru aceasta Prof. T. M. Popescu, Ideal şi realităţi, în rev. «Raze de lumină», an. 1933, nr. 1, p. 3-8.

8. Prof. T. M. Popescu, art. cit. supra, p. 5.

9. Comp. Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 119.

10. Com. la Ep. II Tim., Migne, P.G., t. LXII, col. 632.

11. Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 120.

12. Prof. T. M. Popescu, Ideal şi realităţi, în rev. cit., p. 6-7.

13. Prof. Diac. O. Bucevschi, Purtarea morală a preotului, art. în rev. «Mitropolia Olteniei», an. 1955, nr. 5-6, p. 58.

14. Prof. T. M. Popescu, Preotul văzut de credincioşi, art. în rev. «Biserica Ortodoxă Romînă», an. 1955, nr. 10, p. 905.

14 bis. Idem, ibidem, p. 903.

15. Epist. XXIII ad Nepotianum.

16. Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 175-176.

17. Recomandări utile în legătură cu bunele maniere preoţeşti în diferite cazuri şi împrejurări date, se găsesc în Călăuza preotului în viaţa şi activitatea sa zilnică, Prelucrare şi alcătuire de Pr. Aur. Tăutu, Suceava, 1918.

18. Comp. Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 127-128.

Sursa scanată: „Glasul Bisericii”, anul XV, nr. 8-9, august-septembrie 1956.

Prof. Teodor M. Popescu: SFINȚENIA ȘI RĂSPUNDERILE PREOȚIEI

 

Prof. Teodor M. Popescu

SFINȚENIA ȘI RĂSPUNDERILE PREOȚIEI

Studii Teologice, seria a II-a, anul IV, nr. 3-4, martie-aprilie 1952, pp. 157-174

 

În conducerea Bisericii Ortodoxe Române, I.P.S. Patriarh Justinian s-a dovedit un deschizător de drumuri noi. Interesele Bisericii și spiritul vremii cereau, în adevăr, îndreptări și înnoiri în viața noastră religioasă. Unele stări și concepții îndătinate prin inerție influențau mersul ei. Rutina, formalismul, uneori lipsa de interes sau de stimul îngreunau mișcarea și acțiunea; unele aspecte ale vieții religioase-morale-sociale erau neglijate.

Temperament dinamic și spirit practic, conducător energic și cu inițiativă, I.P.S. Patriarh Justinian a dat impulsuri și directive, a lămurit situații, a rezolvat probleme, a imprimat vieții bisericești un ritm nou. Meritele și realizările progresive ale Înalt Preasfinției Sale au fost înscrise, cu prilejul încheierii fiecărui an de păstorire patriarhală, în publicațiile noastre bisericești și teologice. Ele sunt bine cunoscute clerului și credincioșilor.

I.P.S. Patriarh Justinian a urmărit, între altele, să facă din preoțime un factor activ și din misiunea ei o lucrare efectivă, cât mai utilă Bisericii și societății. Înalt Preasfinția Sa a intensificat activitatea clerului și a orientat-o spre probleme noi. Apostolatul preoțimii este privit din toate laturile datoriilor și posibilităților sale, corpul preoțesc îndrumat special spre o lucrare mai largă, mai roditoare și coordonată. Conștiința chemării preoțești a fost sporită, spiritul de corp sacerdotal întărit. Se simte vreme nouă.

I.P.S. Justinian năzuiește și realizează în mare, ca Patriarh, un program de lucru preoțesc, pe care l-a meditat și experimentat în bună parte ca preot de sat și de oraș. Este o bună școală și o garanție de succes. Înalt Preasfinția Sa nu improvizează și nu visează, ci continuă, completează și desăvârșește lucrul gândit și început pe ogorul aspru al misiunii preoțești. Ceea ce mai ales face valoarea și interesul programului de activitate pastorală al Înalt Preasfinției Sale este experiența și practica personală, cunoașterea directă a terenului, a elementelor și a condițiilor slujirii preoțești, contactul cu realitățile religioase, morale, culturale, sociale în general. Înalt Preasfinția Sa le vede de aproape, de-a dreptul, cu ochii săi. Nu ignoră și nu-și ascunde greutățile, nu pregetă, nu dă înapoi.

Clerul nostru are în programul și în activitatea preoțească și patriarhală a Înalt Preasfințitului Justinian și îndemn și pildă de lucru. Prin cursurile de îndrumare misionară, prin revistele bisericești și teologice, prin conferințele protopopești, prin întărirea disciplinei preoțești, prin strunirea și stimularea corpului sacerdotal, prin chemarea și antrenarea lui continuă și în toată țara, prin gândurile și realizările cuprinse în Apostolatul Social, I.P.S. Patriarh Justinian a dat clerului imboldul și exemplul a ceea ce trebuie să facă, pentru a-și spori și întări lucrul în slujba Bisericii și a neamului.

Cu gândul că vor putea fi de oarecare folos, ca subliniere a înaltei chemări a clerului, în sensul îmbunătățirii slujirii preoțești dorite de I.P.S. Patriarh, facem în cele ce urmează câteva considerațiuni asupra sfințeniei și răspunderilor preoției, sperând că dreptul de a le face nu va fi contestat celui care le semnează, pentru calitatea lui de mirean. Socotesc chiar că este necesar ca preotul să cunoască părerea, sentimentul, dezideratele credincioșilor despre lucrul său, fie părerea lor bună sau rea, întemeiată sau neîntemeiată.

În această calitate de credincios, observator și cunoscător de aproape al vieții bisericești și al activității preoțești, comunic în paginile ce urmează câteva gânduri — în parte constatări, în parte dorințe — privind înalta și sacra misiune preoțească.

Dragostea de Biserică, respectul pentru preoție și gândul cel bun cu care sunt scrise fac din ele un omagiu pentru sfânta slujire adusă lui Dumnezeu și credincioșilor în sacerdoțiul creștin.

Elogiul preoției l-au făcut unii mari Părinți bisericești, în scrieri pastorale cunoscute^¹, se face în tratate teologice și în cărțile de slujbă, se face mai ales în cuvintele cele de la începutul Bisericii, ale Mântuitorului și ale Sfinților Apostoli.

Elogiul preoției s-a făcut totodată cu pilda marilor păstori creștini și a atâtor slujitori devotați sfintei lor misiuni, unii iluștri, cunoscuți de noi, alții smeriți ostenitori, ale căror nume le-a scris singur Domnul în cartea vieții.

Elogiul preoției se face continuu, prin sacrul ei oficiu, prin puterea și prin chemarea ei, care vin de dincolo de om, prin necesitatea și prin binecuvântatele ei efecte în viața noastră religioasă-morală; se face prin esența ei dumnezeiască, prin consubstanțialitatea ei cu Biserica, cu sfânta instituție a mântuirii oamenilor, prin afinitatea și prin legătura ei directă cu opera marelui Preot Iisus Hristos și a sfinților Lui apostoli, primii Lui slujitori.

Biserica este opera și trupul lui Iisus Hristos în lume, între noi, în noi; preoția este organul prin care se face actual, activ, simțit, luminător, sfințitor și roditor harul dumnezeiesc acordat Bisericii. Preotul săvârșește lucrul lui Dumnezeu; preoția este acest lucru al lui Dumnezeu săvârșit de om cu puterea lui Dumnezeu, este prezență a voii, a sfințeniei și a puterii dumnezeiești între noi, prin omul învestit cu harul lui Dumnezeu. Preotul este astfel împuternicitul lui Dumnezeu față de noi, este — cum îl numește Sfântul Apostol Pavel — „omul lui Dumnezeu” (I Timotei 6, 11).

Când Iisus Hristos Mântuitorul a promis asistența Sa sfinților apostoli, a promis-o prin ei tuturor slujitorilor Săi în Biserica Sa; când Iisus Hristos Mântuitorul a întărit pe Apostolii Săi cu putere de sus, a întărit prin ei pe toți slujitorii Săi în Biserica Sa; când Iisus Hristos a trimis pe Ucenicii Săi să propovăduiască în toată lumea cuvântul Lui, să învețe și să boteze popoarele, a dat prin ei acest mandat tuturor slujitorilor Săi; când Iisus Hristos a cerut Apostolilor Săi să săvârșească Sfânta Cină a jertfei euharistice, a cerut-o tuturor slujitorilor Săi până la sfârșitul veacurilor.

Preoția este prelungirea și perpetuarea misiunii sfinților apostoli în lume, este un mandat încredințat de Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Mai mult, preoția este într-un fel continuarea de către oameni a slujirii lui Iisus Hristos Însuși, pentru mântuirea lumii. Preoția este o lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea lui Hristos. Ca misiune și putere de la Hristos, preoția este un miracol permanent în sânul Bisericii.

Preoția s-a bucurat de cinste în toate timpurile și în toate religiile. Popoarele păgâne — culte sau inculte — au respectat în preoții lor — în chipul lor superstițios — pe inițiații în tainele cerului, sacrificatorii, îmblânzitorii zeilor, socotindu-i o castă sau o categorie deosebită de ceilalți oameni. Poporul iudeu a respectat în preoții săi pe împlinitorii rânduielilor Legii pentru slujirea lui Dumnezeu și pentru iertarea poporului; ei formau în sânul lui un trib aparte (Levi), iar faptul că jertfele nu se puteau aduce decât la templul unic din Ierusalim creștea prestigiul locului și al oficiului lor.

Dar ce însemna preoția veche, chiar cea iudaică, față de sacerdoțiul creștin, ca apostolat? Era oare un oficiu omenesc, o funcțiune de trib sau de stat, o tradiție de familie, o însărcinare împreunată cu ritualismul, cu formalismul și superstiția; ea nu era nici har dumnezeiesc, nici apostolat în lume. Nici situația privilegiată a castei preoțești, nici autoritatea sacerdoților de slujitori ai statului, nici faptul că împăratul roman însuși era pontif, pontif suprem, nici prestigiul religios ce-l dau misterele oficianților lor nu puteau să facă din preoție ceea ce a făcut Iisus Hristos: slujirea lui Dumnezeu în duhul și adevărul religiei revelate a mântuirii, cu puterea harului divin.

Între preoția antecreștină și preoția creștină este distanța și deosebirea dintre religiile naturale omenești, denaturate, degenerate, coborâte la nivelul superstiției păgâne sau al formalismului iudaic, și sublima descoperire religioasă a Fiului lui Dumnezeu, deosebirea dintre o făclie ce pâlpâie în noapte și soarele care luminează și încălzește ziua, cu putere și cu efecte incomparabile; deosebirea dintre lucrul și puterea oamenilor și lucrul și puterea lui Dumnezeu, dintre o însărcinare omenească și o misiune dumnezeiască, distanța dintre magie sau rit și o Taină sfântă.

Niciun zeu sau semizeu, niciun întemeietor de religie sau legiuitor religios, niciun pontifex maximus, niciun om divinizat n-a exercitat și n-a pilduit el însuși sacerdoțiul, ca funcțiune și ca misiune spirituală. Nu zeii oficiau sau învățau pe oameni preoția, nici măcar profetul și primitorul Legii, Moise, nu era el preot. Singur Iisus Hristos a exercitat preoția, preoția cea nouă, ca har și ca misiune dumnezeiască, preoția ca un drept și ca un privilegiu al Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, preoția ca mijlocire între Dumnezeu și credincioși, nu redusă la rit, nici doar la o anumită învățătură, ci preoția ca sfânt apostolat și slujire de la Dumnezeu la credincioși, ca mijloc al mântuirii credincioșilor din încredințarea lui Dumnezeu și cu harul lui Dumnezeu.

Preoția creștină vine din preoția lui Iisus Hristos, face urmare preoției lui Iisus Hristos, este un atribut al lui Iisus Hristos, trecut de Hristos și asupra slujitorilor Lui: este slujire din slujirea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Așa au înțeles-o, cunoscut-o și prețuit-o creștinii dintru început.

Când sfinții apostoli cereau credincioșilor din Ierusalim să aleagă „șapte bărbați cu nume bun, plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune” și-i întăreau cu punerea mâinilor și cu rugăciuni (Faptele Apostolilor 6, 3, 6); când hirotoneau preoți la fiecare Biserică, rugându-se pentru aceasta cu postire (Faptele Apostolilor 14, 23); când socoteau pe episcopi „puși de Duhul Sfânt” ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 32), ei transmiteau chemarea și puterea slujirii lui Hristos.

Când Sfântul Clement Romanul deosebește pe cleric de „omul lumesc”, când Sfântul Ignatie al Antiohiei cere creștinilor să se supună episcopului ca harului lui Dumnezeu, iar presbiterului ca Legii lui Iisus Hristos (Epistola către Magnezieni II, 2), învățându-i că episcopul stă în fruntea Bisericii în locul sau în chipul lui Dumnezeu, preoții în locul sau în chipul colegiului apostolilor (II, 6); când cere să fie respectați diaconii ca Iisus Hristos, colegiul preoțesc ca o adunare a lui Dumnezeu, iar episcopul ca unul care este chipul Tatălui (Epistola către Tralieni III, 1); când cere să nu facă nimic fără clerici, fără ei nu există Biserică (III, 7), Clement și Ignatie tălmăceau pentru creștini cinstea și tâlcul sacru al preoției creștine, așa cum în Biserica Ortodoxă au rămas de atunci până azi.

Nu este părinte sau scriitor bisericesc care să nu privească preoția la înaltul ei nivel de funcțiune dumnezeiască a Bisericii, de animatoare a trupului omenesc al Bisericii, de călăuză și de putere și lumină conducătoare a ei. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeosebi, care a trăit și a cinstit preoția cu o conștiință și vrednicie excepțională, a văzut în ea o demnitate care întrece pe toate celelalte, ba chiar slujirea îngerilor în ceruri.

Aceasta fiind cinstea preoției, creștinii, ținând să primească Sfintele Taine din mâini curate, au ales de la început ca păstori pe oamenii cei mai vrednici cu credința și cu virtuțile lor, i-au deosebit de ei cu respectul și cu titlurile lor, știindu-i învestiți cu har dumnezeiesc și socotindu-i părinții lor duhovnicești. Biserica a cinstit preoția nu numai în respectul și drepturile ce i-a acordat, nu numai în onoruri și în privilegii, ci și în condițiile, cerințele și datoriile ce a pus asupra ei, precum și în severitatea și sancțiunile excepționale cu care a tratat-o din punct de vedere disciplinar. Pentru aceleași păcate, canoanele prevăd de regulă pedepse mai grave pentru clerici decât pentru laici.

Păgânii înșiși au cunoscut importanța clerului creștin și au manifestat în felul lor brutal, de prigonitori, convingerea că păstorii creștini sunt temeiul organizației bisericești, urmărindu-i pe ei cu preferință sau uneori în mod exclusiv (ca Maximin Tracul). Împărații creștini au arătat respectul lor față de cler nu numai prin tot felul de mărturii de cinste, prin ajutoare, drepturi și unele privilegii, ci și prin dorința lor de a se bucura ei înșiși, în Biserică, de unele onoruri și titluri preoțești și prin supunerea lor puterii și disciplinei bisericești. Constantin cel Mare socotea o cinste a se numi „episcop pentru cele dinafară” ale Bisericii, iar Justinian socotea slujba și puterea imperială — o supremă demnitate ca și arhieria —, numindu-le pe amândouă „cele mai mari demnități”.

Învățată, instituită și sfințită de Iisus Hristos, transmisă Bisericii prin sfinții apostoli, respectată de credincioși ca o Taină dumnezeiască, privită la înălțimea unei slujiri cerești pe pământ, râvnită în cinstea ei chiar de împărați, temută și atacată de către păgâni și eretici, ca poziție de rezistență a Bisericii, preoția a fost în adevăr totdeauna stâlpul și puterea ei, condiția existenței Bisericii.

În trupul mistic al lui Iisus Hristos, care este Biserica și în care toți creștinii sunt mădulare, clericii sunt cele esențiale, vitale, indispensabile, fără care trupul nu poate exista și funcționa ca organism viu și lucrător. În acest sens este îndreptățită zicerea după care ei sunt numiți Biserică, pentru că o comunitate bisericească poate să existe fără o sută sau fără o mie de credincioși, dar nu poate să existe fără episcop sau fără preot. Dacă harul dumnezeiesc este principiul vieții ei tainice, este seva Bisericii, clerul este organul prin care ea circulă și se comunică în trupul Bisericii, prin care se leagă cu izvorul și cu temeiul ei, care este Dumnezeu.

Biserica ființează și se menține prin preoție; prin preoție este și va fi Iisus Hristos în mijlocul nostru, prin preoție se însușește cuvântul Lui, harul Lui, prin preoție devenim mădulare ale Bisericii, primim Sfintele ei Taine, sfintele ei mijloace și făgăduințe de mântuire. Pe când noi, ceilalți creștini, trăim în viața misterică și harică a Bisericii un moment: momentul și destinul nostru personal, limitat la un individ, clerul trăiește viața milenară, neîntreruptă, nesecată a harului transmis prin toți slujitorii, ca printr-un singur fir, de la Hristos prin Sfinții Apostoli, din episcop în episcop și de la fiecare episcop la fiecare preot.

Harul și slujirea fiecărui preot se înșiră ideal pe un lanț de aur, în care el este o verigă și care leagă în Hristos pe toți clericii până la sfârșit, prin sacră și neîntreruptă succesiune apostolică; o făclie nestinsă trece din mână în mână, de la primii până la ultimii lampadofori ai lui Iisus Hristos. Fiecare preot trăiește și lucrează în această succesiune neîntreruptă, prezent în tot cursul ei; trăiește și lucrează sub specie aeternitatis. Firește, toți creștinii trăiesc ideal din bogăția vieții harice, ce curge ca din nesecat izvor din puterea lui Dumnezeu, dar trăiesc fragmentar și provizoriu; ei primesc, dar nu transmit har. Preotul primește și comunică altora, din depozitul harului sacerdotal, care-i dă mai mult decât puterea de a se mântui el, ca unul: pe aceea de a se mântui prin el și alții. El trăiește în legătură și comuniune de har apostolic chemarea și destinul tuturor slujitorilor lui Hristos, ba chiar pe al nostru, al celorlalți creștini, care suntem păstoriții lui. El trăiește nu numai viața sa, ci și viața noastră, a comunității, a comunității lui.

Prin el se binecuvintează și se sfințește viața noastră, de la naștere și de la baia Botezului și până la rugăciunile de înmormântare a credinciosului. Noi suntem în gândul și în rugăciunea lui de fiecare Liturghie, de fiecare ierurgie, de fiecare zi; suntem prezenți în fiecare cuvânt și gest sacramental, în fiecare rugăciune făcută pentru pacea, sănătatea, ajutorul, iertarea și mântuirea noastră, suntem în grija și în bucuria lui de a se îndrepta și izbăvi lumea, de a se realiza Biserica, Împărăția lui Dumnezeu. „Fără aceștia nu se cheamă Biserică”, zicea Sfântul Ignatie despre clerici, iar fără Biserică — adică fără preoți — nu se realizează opera mântuirii. Ei întrupează și înfăptuiesc cuvântul lui Iisus Hristos, învățătura Lui, Împărăția Lui, o fac realitate pământească, aduc harul, lumina și binecuvântarea lui Dumnezeu în viața noastră.

Confesiunile și sectele protestante care au desființat preoția au mutilat Biserica, au decapitat-o, au redus-o la un corp care nu mai este un organism întreg, la o comunitate din care lipsește mădularul cel mai important și care nu mai este o comunitate organică propriu-zisă.

Aceasta este greșeala fundamentală a tuturor organizațiunilor fără preoție. Orice explicație ar avea și oricât de mare ar fi vina clerului însuși în această negare a preoției, desclerizarea Bisericii este negarea unui oficiu pentru care Mântuitorul a voit și Sfinții Apostoli au creat un organ propriu și indispensabil vieții și chemării Bisericii în lume, mandatar și mijlocitor învestit în chip special cu puteri de sus, element de bază al comunității, purtătorul de cuvânt și interpretul lui Dumnezeu înaintea ei.

Pe cât de mare este cinstea și puterea preotului în calitatea lui de om sfințit și sfințitor, cap și părinte al comunității creștine, plenipotențiar al lui Dumnezeu, pnevmatofor și portdrapel al Bisericii, vehicul al harului, vestitor al cuvântului lui Dumnezeu, ziditor al Bisericii, pe cât de sfântă și de sublimă slujirea lui, cu care întrece în vrednicie și putere pe toți pământenii, pe atât de mare este răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor pentru primirea și purtarea cu cinste a sarcinii lui, pentru împlinirea cu scumpătate a datoriilor lui.

„De poftește cineva episcopie, bun lucru dorește”, scria Sfântul Apostol Pavel lui Timotei (I Timotei 3, 1), luând cu aceasta prilej să enumere o serie de calități cerute clericului, care fac din el un om „fără prihană”. Acest cuvânt revine sub condeiul Apostolului când vorbește despre vrednicia clericilor (Tit 1, 6-9). După ce arată și datoriile diferitelor categorii de credincioși — bărbați și femei, bătrâni și tineri — Apostolul cere episcopului să se arate pe sine pildă de fapte bune, de neschimbare în învățătură, de cuviință, de cuvânt sănătos, fără vină, „pentru ca cel potrivnic să se rușineze, neavând ce zice nimic rău de noi” (Tit 2, 7-8; I Timotei 6, 14).

Între vechile scrieri creștine este una care e un comentar fidel și stăruitor al acestor cuvinte apostolice despre vrednicia sacerdoțiului: Constituțiunile (Așezămintele) Apostolice^², un adevărat cod al calităților și datoriilor preoțești. Constituțiunile Apostolice exaltă, pe de o parte, cinstea cuvenită sacerdoțiului creștin, pe de alta accentuează răspunderile lui: „Socotește pe episcop ca ținând locul lui Dumnezeu între oameni și covârșind pe toți cei cu slujire și cu cinste între ei” (II, XI), „ca judecând cu putere de la Dumnezeu” (II, XII), și cere pentru el cel mai mare respect ce se poate datora unui om.

„Pe episcop sunteți datori să-l iubiți ca pe părintele vostru, să vă temeți de el ca de împărat și să-l cinstiți ca pe Domnul” (II, XXXIV). „El este căpetenia și conducătorul vostru, el este împăratul și stăpânitorul vostru, el dumnezeul vostru pământesc după Dumnezeu, care trebuie să se bucure de cinste din partea voastră, căci despre acesta și despre cei asemenea lui vorbește Dumnezeu: «Eu am spus: dumnezei sunteți (Ps. 81, 6) și fii ai Celui Preaînalt sunteți toți»; și: «Pe dumnezei să nu-i vorbești de rău» (Exod 22, 28), căci episcopul, ca și Dumnezeu, să aibă întâietatea la respectul pe care trebuie să i-l dați potrivit demnității lui, cu care stăpânește clerul și predomnește peste toți credincioșii. Diaconul să stea în preajma acestuia, ca Hristos lângă Tatăl... Și preoții să fie socotiți de voi în chipul nostru al Apostolilor: să vă fie învățători ai cunoștinței de Dumnezeu, deoarece și Domnul, când ne-a trimis pe noi, ne-a spus: «Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-i să păzească toate câte am poruncit vouă»” (II, XXVI).

„Pe păstorul într-adevăr bun, laicul să-l cinstească, să-l iubească, să se teamă de el ca de părintele, ca de Dumnezeu, ca de stăpânul său, ca de arhiereul lui Dumnezeu, ca de învățătorul pietății, căci cine-l ascultă pe el, pe Hristos Îl ascultă și cine se leapădă de el, de Hristos se leapădă, și cine nu primește pe Hristos, nu primește pe Dumnezeu și Tatăl Său. «Cine, zice, ascultă de voi, de Mine ascultă, și cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine»” (Luca 10, 16).

Această cinste excepțională, arătată clerului de toate gradele, este împreunată cu excepționale datorii și răspunderi: „De aceea, episcope, silește-te a fi curat în faptele tale, cunoscându-ți poziția și vrednicia, ca cel ce, ținând locul lui Dumnezeu între oameni, covârșești pe toți oamenii, pe preoți, pe împărați, pe domni, pe părinți, pe fii și pe toți cei care vă sunt deopotrivă supuși” (II, XI).

În cartea a II-a, privitoare la cler, scrierea este un continuu imbold spre înțelegerea și împlinirea datoriei, potrivit cu misiunea și cu cinstea sacerdotală, și totodată un îndemn la consecvență, un frâu și un avertisment pentru cei care nu ar fi la înălțimea chemării preoțești. Citând cuvântul profetului Osea (4, 9), după care „poporul va fi ca și preotul”, scrierea amintește pilda Mântuitorului, Care nu numai a învățat, ci a și făcut, și cuvântul Lui: „Cine va face și va învăța, acela se va chema mare în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 5, 19).

Mai mult decât acestea și decât se poate spune în cărți întregi spun cuvintele Mântuitorului către Apostolii Săi, cele mai mari și mai de cinste care s-au adresat vreodată slujitorilor Lui: „Voi sunteți sarea pământului; iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună, decât să fie aruncată afară și călcată de oameni. Voi sunteți lumina lumii. Nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici nu aprind făclia și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor ce sunt în casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 13-16).

În aceste cuvinte dumnezeiești se cuprinde misiunea apostolică și preoțească, și cu cinstea, și cu răspunderea ei, ca în nicio carte din câte s-au scris sau se mai pot scrie. Nu se poate închipui apostolat și preoție fără deplină și riguroasă consecvență, fără potrivire între lucru și nume, între faptă și cuvânt, între preot și preoție, între om și chemare. Nicio îndeletnicire, nicio vrednicie, nicio slujire nu angajează și nu obligă ființa omului la conformitate între om și lucrarea sa cât sacerdoțiul creștin.

Se poate exercita cu succes o profesiune liberă, o meserie, se poate îndeplini mai mult sau mai puțin bine orice funcțiune; nu se poate însă săvârși corect și cu folos slujirea preoțească fără identificarea preotului ca om cu datoria sa, cu misiunea dumnezeiască. Există, de altfel, o morală și o conștiință profesională pentru orice slujbă omenească; există cu atât mai mult pentru preoție și cu atât mai înaltă, mai sfântă, mai constrângătoare, cu cât esența dumnezeiască a slujirii preoțești se deosebește de esența omenească a celorlalte slujiri.

Priceperea, talentul, îndemânarea pot să asigure succesul în orice altă slujire; nu-l pot asigura ele singure în preoție. Preoția este mai întâi slujire cu sufletul; este atitudine interioară; este o convingere, o mărturisire, o dedicare cu totul misiunii. În aceasta, calitățile fizice și intelectuale ale omului nu pot niciodată să înlocuiască pe cele morale. Dimpotrivă, calitățile morale se cer în mod obligatoriu și necondiționat, oricâte ar fi celelalte însușiri ale preotului. A cânta și a citi frumos, a predica bine, a avea înfățișare impunătoare, a se găsi cu credincioșii în raporturi corecte în formă nu este destul pentru preot. El slujește nu numai cu veșmântul și cu gesturile rituale; el se judecă nu numai după forme și aparențe; el slujește cu viața sa, cu inima sa, cu purtarea sa. A-și ascunde slăbiciunile sau păcatele de ochii lumii nu ajunge spre a avea respectul și ascultarea ei toată; preotul trebuie s-o edifice prin exemplu, trebuie să fie neapărat pildă a celor ce învață, trebuie să predice și cu fapta și cu viața sa.

Dacă preotul face din Evanghelie o simplă carte de ritual, din care doar citește pentru credincioși pericopele indicate de tipic și eventual le explică bine, credincioșii nu vor vedea în Evanghelie mai mult decât atât: o carte de slujbă, din care se fac citiri rituale și care se sărută ca un obiect de cult, dar care nu pătrunde în credincios și în viața lui pe calea sufletului, nu se face gânduri, simțiri și fapte creștine.

*   *   *

Misiunea preoțească se strecoară printre două riscuri — de eroare și de păcat — ca o corabie pe o mare cu adâncimi necunoscute, cu un fund stâncos, printre colțuri periculoase. Unul este formalismul, căderea în rutină, îndeplinirea mecanică, formală a slujirii, ritualismul: săvârșirea cultului fără participare sufletească, fără convingere, fără căldură, fără adeziune interioară, fără fior sfânt, fără sentimentul de evlavie, de emoție, de înălțare care face din cult un act sacru, rugăciune, adică gând și simțire îndreptată spre Dumnezeu, comunicare cu Dumnezeu, după sfântul și marele lui sens și rost. Celălalt este nepotrivirea dintre cuvântul și fapta preotului, dezmințirea predicii prin viața personală, trăirea în indiferență morală sau chiar în păcatele lumii, o sumă de inconveniente și abateri care s-ar putea cuprinde în ipocrizie, în sensul cel mai larg al cuvântului.

Cel dintâi, formalismul, constituie o gravă nesocotire și luare în deșert a sublimului cult creștin ortodox, o profanare și, cu aceasta, o ofensă adusă lui Dumnezeu Însuși. Lungimea cultului, oboseala, motive de grabă, uneori grijile, poate o suferință, nu justifică nepăsarea, nesimțirea, lipsa de interes cultic personal, evadarea din momentul măreț și cuceritor al cultului — în stări de plictiseală, de absență sufletească sau chiar de distracție a unor preoți. Catapeteasma Bisericii separă pe credincioși de slujitorii din altar, dar nu oprește să se audă sau chiar să se vadă atitudini — discuții străine de cult, râs, glume etc. — care scandalizează și demoralizează pe credincioși.

Cultul creștin este cult în duh și adevăr; este o manifestare a credinței și a evlaviei, a unui sentiment curat, înălțător, mântuitor. Nesocotirea caracterului lui sfânt și sublim face dintr-un act de adorare un adevărat blasfem.

Preotul trebuie să mediteze cu cutremur asupra acestui lucru, pentru a nu deveni din ierurg un profanator. El trebuie să se știe totdeauna în prezența lui Dumnezeu, Căruia I se adresează cultul ca un suprem omagiu, ca actul religios cel mai important, și să se reculeagă în adâncă stăpânire de sine și liniște, în atitudine de respect, de smerenie, de înălțare sufletească. Cum s-ar putea cere credincioșilor evlavie și respect pentru cult, dacă preotul nu va învăța aceasta cu exemplul său de liturghisitor?

Celălalt păcat, care cuprinde de fapt pe toate celelalte, este nu mai puțin, ba este chiar mai mult păgubitor pentru Biserică și pentru lucrul și prestigiul preotului decât formalismul ritual. A învăța pe credincioși una, fie și cu săvârșirea mecanică a cultului, prin simpla citire a Evangheliei și a rugăciunilor, și a face alta; a sluji ca preot și a trăi ca un om de lume este o contradicție care aduce clerului și Bisericii mai multe și mai grave ponoase decât se crede de obicei.

Obișnuința cu asemenea stări face impresia că ele se suportă ca un lucru firesc; în realitate, Biserica a pierdut și ar mai putea pierde din cauza neridicării și nemenținerii clerului la nivelul sfintei lui datorii și răspunderi înaintea lui Dumnezeu și a credincioșilor.

În misiunea sa sacră, preotul este nu numai un liturghisitor, un propovăduitor și tălmăcitor al cuvântului lui Dumnezeu, ci și un director de conștiințe, un educator, în înțelesul cel mai înalt și mai cuprinzător al cuvântului. Buna purtare nu se învață însă niciodată doar ca un principiu teoretic, abstract, ca o regulă de știință. Puterea ei este de când lumea exemplul, și nu doar cel de o dată, ca o probă, ca o demonstrație, ci cel de totdeauna, ca o deprindere, ca o concepție, ca mod de viață, ca atitudine personală. Ceea ce Evanghelia cere ca o dovadă de credință tuturor creștinilor, adică să se cunoască după roadele lor, credința să se arate prin fapte, fără care, zice Sfântul Iacob, este moartă, cere cu atât mai mult preotului și în primul rând lui, ca luminător, ca părinte, ca păstor, ca duhovnic și ca judecător al credincioșilor. Zicala populară: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa” nu este o scuză și o indulgență acordată preotului pentru slăbiciunile lui omenești; este mai degrabă o judecată, o apreciere defavorabilă, care nu-l justifică și nu-l onorează. Ea constată inconsecvența lui, nepotrivirea dintre ceea ce învață pe alții și ceea ce face el însuși, și are în plus asprimea și gravitatea unei sentințe care din păcate generalizează, ca și cum predica tuturor preoților ar fi lovită de nulitate prin inconsecvența dintre cuvânt și faptă a unora.

Este, firește, ușor de criticat, mai ales preotul, dar tocmai aceasta trebuie să-l facă mai atent asupra purtării sale. Este drept că lumea judecă uneori după impresii, după zvonuri, după părerile și gusturile ei, că cere uneori preotului tocmai ceea ce nu este potrivit cu chemarea lui, că diferiți oameni au diferite păreri despre același preot sau despre aceeași faptă, că este greu ca preotul să facă în același timp și pe placul tuturor; dar este cu atât mai adevărat că preotul care își onorează numele și misiunea se impune respectului credincioșilor. Un preot bun poate fi criticat de unii sau un preot rău lăudat de alții, dar acestea sunt capricii sau excepții de judecată, care nu pot fi normative în aprecierea preotului. Este, dimpotrivă, regretabil când preotul, pentru plăcerea sau interesul unora, se lasă abătut de la norma conduitei preoțești, spre concepții sau atitudini lumești. Insistența cu care unii „credincioși” îndemnau, de exemplu, pe preot altădată, după împrejurări, să bea, să mănânce, să glumească, să joace cărți, să danseze cu ei și ca ei, uneori cu prilejuri religioase chiar, ca nunți, botezuri, parastase, și ușurința cu care unii preoți cedau expuneau pe preot unor critici, care puteau fi uneori exagerate, dar rămâneau în fond îndreptățite. Nu mai subliniem nota de ridicol cu care preotul a ajuns caricaturizat, ca subiect de anecdote.

Din nefericire, se întâmplă uneori ca preotul să fie aplecat spre plăcerea lumească a păstoriților sau prietenilor săi, fie din slăbiciune personală de a se veseli cu ei, fie din grija că i-ar supăra dacă nu ar primi poftirea lor. Este adevărat că există în popor ideea că preotul trebuie să dovedească popularitatea, familiaritatea, prietenia, bunătatea sa, participând cu toți oamenii la manifestările lor distractive obișnuite, intrând chiar în cârciumă și „cinstindu-se” cu ei. Este adevărat că s-au găsit preoți care cedau ușor gusturilor ușoare și că unii își manifestau veselia cu oarecare exuberanță. „Poporul” face haz și-și socotește preotul apropiat și plăcut, dar preotul, chiar câștigând laudă din aceasta, pierde mult mai mult: pierde prestigiul, demnitatea, autoritatea morală, fără care preoția nu se poate concepe și sluji. Popularitate cu acest preț nu se recomandă.

Unii preoți au crezut apoi că fac bună figură în societate prin aparențe mondene, uneori excesiv pronunțate. Ținuta manifestă de obicei atitudini și gusturi, exteriorizează concepția și duhul omului. Ea este unul din criteriile aprecierii oricui, cu atât mai mult a preotului. Nu orice eleganță, și mai ales cea cu lipsă de gust și de măsură, este distincție și recomandă respectului, mai ales pe preot. Pe de altă parte, neglijența în ținută expune pe preot disprețului. Unii, în însuși oficiul lor sacru de liturghisitori, sacrifică gustului lumesc melodia bisericească, afectând cântare de spectacol; alții, dimpotrivă, îneacă graiul și înțelesul frumoaselor rugăciuni într-o Liturghie grăbită, mormăită sau stâlcită, fără suflet, fără nuanță. Ierurgii și Sfinte Taine pline de tâlc adânc și de simțire creștină sublimă sunt „răsolite”, uneori cu condamnabilă nepăsare, nu numai pentru pietate, ci și pentru bunul-simț. Credincioșii observă și murmură, văzând în asemenea preot un simplu profesionist grăbit să scape de o formalitate.

Păcatele preoțești se exagerează și se generalizează. Dacă un preot dintr-o sută e cunoscut ca lacom și bețiv, afemeiat sau decăzut, opinia zisă publică extinde păcatele și critica lui la toată tagma și aruncă ponoase și oprobriu asupra tuturor preoților. Ceea ce poporul biciuiește cu gluma, cu ironia, cu anecdota, răuvoitorii tagmei preoțești biciuiesc cu critica severă, excesivă, unilaterală, nedreaptă. Din puținele pretexte ce iau sectanții de a defăima clerul și Biserica, cele mai mult speculate sunt scăderile preotului. Aceasta este o regulă generală. Nu este sectă care să nu critice, cu severitate, cu patimă, viața clerului, să nu exagereze și generalizeze slăbiciunile lui, să nu-și facă sieși merite din critica lui.

Această deprindere nu vine de acum, vine de demult. Ea este moștenită, și nu din Biserica Ortodoxă. Se știe că revolta religioasă a prereformatorilor și a reformatorilor, ca și a unor secte medievale anterioare Reformei, era mai ales un protest vehement împotriva vieții clerului superior și a monahismului. Priveliștea papalității și a curiei corupte a Renașterii, a episcopatului medieval princiar, care trăia viață de lume, în gusturile și în păcatele aristocrației laice, iubitoare de avere, de fast, de distracții, de plăceri, de aventuri, de intrigi, de lupte, nu putea fi decât scandaloasă pentru orice om doritor de îndreptare și gelos de prestigiul Bisericii. În fruntea tuturor plângerilor și criticilor este cea privitoare la viața clerului. Cu toată violența și patima ce a pus Luther în combaterea papalității, trebuie recunoscut că indignarea lui era îndreptățită. Când oameni de lume ca papii Sixt IV, Inocențiu VIII, Alexandru VI, Iuliu II, Leon X, un șir de profani netrebnici pe scaunul zis al Sfântului Petru, pretinși „vicari ai lui Hristos”, stăpâniți de gândurile și de grijile veacului, „păstoreau” cu totală nepăsare și nesimțire de răspunderea lor pontificală, în nemulțumirea ce creștea și mocnea cu izbucniri de revoltă, iar nefericiții predicatori ai penitenței și naivii nebuni pentru Hristos se sfârșeau pe ruguri și spânzurători, ca Savonarola, pentru a fi spus adevărul și a fi voit îndreptarea Bisericii oficiale, nu e de mirat, deși e de regretat, că revolta a luat forme excesive, păgubitoare creștinismului, triste prin unele din urmările ei.

Sectele neoprotestante exploatează toate greșelile clerului, ba se justifică chiar cu aceasta. Critica pe care o fac clerului nostru, firește exagerând și generalizând, este singurul temei al existenței lor la noi. Că viața unora din conducătorii și predicatorii sectelor nu este mai presus de critică, așa cum nu este a unora din preoții noștri, criticați de ei, este un lucru cunoscut. Aceasta nu poate constitui un temei pentru justificarea scăderilor, împotriva celor care critică instituția și tagma, adică Biserica și clerul, pentru lipsurile unor slujitori ce nu constituie decât o minoritate. Din contra, recunoașterea și îndreptarea slăbiciunilor noastre, acolo unde există, este mult mai indicată decât critica pe care o putem face noi înșine altora.

Greșelile și slăbiciunile sunt în adevăr omenești, generale și comune; ele se găsesc în toate corpurile, în toate instituțiile, în toate societățile. Preotul este un om luat din lume, crescut într-un mediu, format într-o atmosferă, legat de timpul și de spațiul în care trăiește. El nu are fire de înger; este un om ca și ceilalți oameni și nu e străin de nimic din cele omenești. El este supus ispitelor și primejdiilor noastre morale și e conștient de neputința sa omenească, și nimeni nu are de dus ca el o mai grea sarcină pentru puterile omenești.

Această disproporție între cerințele misiunii lui sacre și între puterile lui de om; între lucrul lui Dumnezeu, pe care îl are de săvârșit, și slăbiciunea lui, cu care îl poartă pe umerii săi de om; această mare distanță dintre caracterul și rostul ceresc al slujirii lui și mijloacele lui de muritor, această nemăsurată și sublimă nepotrivire între esența și țelul preoției și instrumentul slab care este ca om preotul trebuie să constituie stimulul, imboldul, biciul care să lovească, uneori usturător și sângerând, inima de om a preotului, pentru a-l ține continuu treaz, atent asupra sa, cu ochii și cu gândul la sfințenia, la măreția, la răspunderea slujirii lui, închinat ei, robit ei.

Așa cum vântul aspru și valul potrivnic biciuie fața vâslașului și încordează puterile lui, așa cum întâmpinarea unui corp tare trezește și îndoiește efortul, cum rezistența unui obstacol cere și provoacă o întărire de avânt, așa postulează ispitele și greutățile vieții omenești pe preot, vigilența lui, încordarea lui, ridicarea lui mai presus de ceea ce agită, tulbură și coboară nivelul vieții noastre morale.

Aceasta este situația și aceasta datoria preotului. Luat dintre noi, unul ca noi, tras în jos de legea gravității pământului, el trebuie totuși să năzuiască și să izbutească să se ridice deasupra noastră, să ne întreacă pe toți, să ne îndrepteze și să ne conducă pe noi, să ne cheme după el, să ne înalțe cu el. Deși legat ca noi toți de condițiunile vieții pământești, deși trăind între noi, el trebuie să tindă a se elibera moral de condițiunile vieții noastre vulgare, a se ridica deasupra nivelului comun, a trăi sufletește în atmosfera și în condițiunile vieții morale evanghelice, a se îmbunătăți și desăvârși.

Slujirea și viețuirea lui se realizează într-un climat moral deosebit de cel al vieții comune. El stă sufletește la o altitudine superioară celei lumești. El nu trăiește doar cu pâine și pentru pâine, cu trupul și pentru trup; el trăiește și cu cuvântul lui Dumnezeu și pentru cuvântul lui Dumnezeu, trăiește ideal, în regiunea înaltă a spiritului, trăiește viața și misiunea harului divin, trăiește transformarea omului în slujitor al lui Dumnezeu, trăiește purificarea și sfințirea vieții lui de om, trăiește ridicarea păcătosului, care este el ca om, la înălțimea purtătorului de Duh Sfânt, care este el ca preot, ca urmaș al Sfinților Apostoli și al tuturor sfinților păstori și părinți de atunci până acum. El nu trăiește viața unui om din vremea noastră, care se bucură de ea ca de o clipă; el trăiește viața unui apostol, trimis de Iisus Hristos încă de acum două mii de ani, ca să învețe lumea, să o îndrepteze, să o lumineze, să o mântuiască.

La capătul neștiut al vremii, el este așteptat de Iisus Hristos, asistat de sfinții apostoli, cei care au hirotonit pe primii preoți, cu roadele ostenelilor sale, cu cei învățați, botezați, îndreptați, ridicați, ajutați, mângâiați, sfințiți, mântuiți de el; cu oile cele rătăcite aflate, cu drahmele cele pierdute găsite, cu talanții harului înmulțiți, făcuți câștig și bucurie pentru cauza și Împărăția lui Dumnezeu. El este dator lui Dumnezeu nu numai cu viața, cu mintea, cu sănătatea, cu credința, cu toate puterile sale fizice și sufletești, ca oricare dintre noi, ci și cu talanții harului pe care l-a primit. Acest har dumnezeiesc prețuiește mai mult decât toate darurile și bunurile lui personale. Acest har transcendent îl covârșește, îl depășește, îl înalță în valoare și importanță cu mult peste ceilalți oameni, dar îl ridică totodată în răspundere mai presus de toți muritorii.

Înzestrat cu misiune și cu putere de sus, preotul este deci între noi încărcat cu o răspundere egală cu sfințenia, cu înălțimea și cu cinstea slujirii lui. Superior nouă tuturor ca vrednicie înaintea lui Dumnezeu, creditat cu o încredere de care nu ne bucurăm noi, înarmat cu puteri pe care nu le avem noi, hărăzit cu privilegii neîngăduite nouă, stând pe o poziție inaccesibilă nouă, el este dator lui Dumnezeu și oamenilor cu echivalentul darurilor și cinstei oficiului său sfânt, de care trebuie să se cutremure nu un om, ci chiar un înger.

Așa cum slujirea lui este sfântă și cu mult mai mare decât a noastră, păcatele lui sunt mai mari și osânda lui mai grea decât a noastră. El răspunde nu numai de păcatele sale, ci și de păcatele noastre. Povara păcatelor lui crește cu povara păcatelor noastre. Și dacă uneori credincioșii pot scuza neștiința, indiferența sau chiar necredința lor cu păcatele preotului, preotul nu va putea justifica niciodată păcatele sale cu cele ale credincioșilor săi. El nu poate beneficia în această privință de circumstanța atenuantă.

Că cerințele sfântului său oficiu sunt mai mari decât puterile omului, că nu este posibil nimănui să corespundă întru totul acestor cerințe ale lui, este știut de Biserică dintru început. Spre deosebire de rigoriști și de pretinșii iluminați, care au condiționat efectul Tainelor de vrednicia personală a slujitorului, Biserica a recunoscut valide actele lui sacramentale, a căror putere nu o face vrednicia omului, ci harul cu care este învestit ca slujitor al lui Dumnezeu și care este valabil prin natura și prin calitatea lui dumnezeiască, nu prin natura și prin calitatea omului, fie el nu un păcătos, ci un sfânt. Împotriva montaniștilor, a donatiștilor, a novațienilor, a tuturor celor care s-au socotit „curați” (cathari), ca și a protestanților și a sectarismului nou, care au coborât efectul haric al acțiunii preoțești la nivelul moral al omului slujitor, Biserica Ortodoxă a întemeiat adevărul puterii proprii a Tainei — celei din har, nu din om —, a stabilit just poziția preotului între sublimitatea slujirii lui sfinte și condițiunile elementului său omenesc.

Scutește aceasta pe preot de răspunderea lui ca slujitor și păstor de creștini? Poate fi aceasta o primă de încurajare pentru o viață liberă de răspundere morală? Se poate transforma preoția într-o profesie exercitată formal, în orele de serviciu? Nicidecum. Pentru că Biserica deosebește între om și har, ea nu socotește nici anulat efectul harului pentru nevrednicia omului, nici acoperită nevrednicia omului cu acțiunea harului sau înlăturată răspunderea omului prin existența harului. Dimpotrivă, harul lucrează peste nevrednicia omului, iar nevrednicia omului rămâne răspunzătoare cu toată lucrarea harului, ba și mai mult răspunzătoare tocmai pentru aceasta. Harul nu acordă imunitate; din contra, mărește responsabilitatea preotului, ca pe a unui datornic cu mulți talanți.

Răspunderea pe care o avem fiecare înaintea și a oamenilor și a lui Dumnezeu este înzecită și însutită pentru preot. Dacă fiecare din noi, îndeplinind o slujbă omenească, este răspunzător legal și moral în fața statului, a societății, a instituției, a corpului din care face parte, cu atât mai mult este răspunzător preotul în cer și pe pământ pentru slujirea lui cu caracter și scop dumnezeiesc. Comparând, ca mai potrivită omenește, situația lui cu cea a unui părinte față de copiii săi, pe care are datoria de a-i crește în frica lui Dumnezeu și în respectul principiilor morale, nu numai cu sfatul și învățătura, ci și cu exemplul său, preotul, care este părintele și educatorul turmei sale, al fiilor săi duhovnicești, le este dator nu numai cu învățătura sa de bine, ci și cu exemplul celor învățate, cu pilda tuturor virtuților și faptelor bune.

Nimic nu expune de aceea mai mult criticii, osândei și nereușitei decât inconsecvența, nepotrivirea dintre învățătură și viață, dintre ceea ce ceri altuia și faci tu însuți.

Asupra acestui păcat stă o osândă cum nu se poate mai aspră. Când Mântuitorul a biciuit ipocrizia fariseilor, care erau morminte văruite și vase curățite pe dinafară, osândea păcate care-i priveau mai mult pe ei înșiși; dar când a osândit pe cei care smintesc pe cei mai mici, cum ar fi copiii — și în această situație de copii se găsesc toți credincioșii față de preot ca părinte —, asupra lor Mântuitorul a pus o pedeapsă care trebuie să cutremure pe preot ca un blestem dumnezeiesc: „Iar celui ce va sminti pe unul din acești mai mici, care cred în Mine, mai de folos i-ar fi să-și atârne o piatră de moară de gât și să fie aruncat în adâncul mării. Vai lumii din pricina smintelilor... Vai de omul acela prin care vine sminteala!” (Matei 18, 6-7).

Când acest om este preotul, păcatul lui este mai mare decât o asemenea sminteală: este ucidere morală a copiilor lui, îndemn la păcat, îmbrâncirea lor în gheenă. Cuvintele Mântuitorului despre sminteala celor mici ar trebui să stea continuu în mintea preotului, ca un teribil memento. Nici faptul că un preot n-ar scandaliza pe păstoriții săi prin rea purtare cunoscută nu-l scutește de răspundere și de osândă, dacă el nu-i edifică prin exemplul personal. A nu scandaliza pe alții nu este tot ce se cere preotului; el trebuie să zidească, să miște pe alții, să-i îndemne cu pilda sa.

Evanghelia nu este teorie religioasă-morală; este viață: e ceva ce trebuie nu doar știut, ci trăit, înfăptuit, și aceasta nu se poate învăța numai cu cuvântul. Mai mult decât orice religie, creștinismul este și o concepție despre viață, o viață nouă, o realizare morală, e o religie care nu doar se învață, ci se și trăiește moral. Dacă preotul nu-l arată realizabil cu viața lui, lumea nu-l poate crede vrednic sau posibil de realizat. Propovăduit lumii vechi, creștinismul n-a impresionat doar prin frumusețea și adevărul învățăturii lui, ci și prin trăirea lui de către creștini. Păgânii ajungeau la înțelegerea și la prețuirea Evangheliei nu atât pe cale de lectură, cât pe cale de privire și admirare a vieții creștinilor. Cuvintele Mântuitorului despre iubire erau sublime; păgânii nu ziceau totuși aceasta, ci exclamau cu mirare: „Vedeți cât de mult se iubesc ei, creștinii” (Tertulian, Apologetic, 39, 7). Dragostea creștinilor ilustra și demonstra concret Evanghelia, o impunea respectului păgânilor. Viața lor era Evanghelie împlinită, principii făcute fapte, realitate morală.

Așa va fi totdeauna. Exempla trahunt. Cuvintele pot să placă, dar exemplele conving și atrag. Cel care învață pe alții ceea ce el nu face, acela nu zidește, ci distruge, dezminte, discreditează. Mântuitorul a avut cuvinte de iertare, de prețuire, de afecțiune față de păcătoșii îndreptați, dar a rostit grele cuvinte de osândă contra categoriei celei mai criticate pentru nesinceritatea și duplicitatea, inconsecvența ei: pentru fățărnicia celor care legau pe alții cu datorii morale grele, iar ei strecurau țânțarul și înghițeau cămila.

Preotul este pus anume pildă celorlalți. A-i învăța doar nu este țelul și nu este lucrul cel mai greu. Evanghelia o pot citi azi mulți și fără preot. A-i îndupleca să și urmeze Evanghelia, iată ceea ce trebuie să se silească și să reușească a face preotul pe alții. Pentru aceasta nu ajunge cuvântul nimănui niciodată. Dacă preotul, ca orice moralist și pedagog, nu convinge și nu învață prin fapte, smintește, risipește, distruge, spre osânda sa și spre nefericirea păstoriților săi.

Preotul este un „vas ales” pentru un lucru sfânt, un om deosebit de toți ceilalți. Fapte care pot fi pentru alții indiferente sau tolerate prin obișnuință și slăbiciune omenească sunt pentru el necuviincioase și nepermise. Preotul trebuie să știe totdeauna, oriunde s-ar găsi și cu oricâtă toleranță de ocazie i s-ar îngădui ceva, că el nu se poate purta, manifesta, bucura, supăra, distra, folosi ca alții; nu poate vorbi și face ceva decât ca un preot. El trebuie să fie așa cum trebuie să fie. Preotul nu poate trăi și sluji cu mască sau travestit ca un actor. La el căutăm nu artă, ci adevărul, iar adevărului se slujește cu față curată, cu sinceritate și cu naturalețe. Dumnezeu nu poate fi mulțumit sau amăgit cu aparențe, cu forme, cu surogate. El cunoaște, suportă și iartă slăbiciunile noastre, dar nu îngăduie prefăcătoria, subterfugiul, înșelăciunea, nici când vrem să ne înșelăm pe noi înșine. El vrea slujbă adevărată, vrea om adevărat în slujbă adevărată, vrea omul potrivit cu slujirea sa, îl vrea identificat cu ea.

Aceasta impune preotului un continuu examen de conștiință. Prin el, ca slujitor și împuternicit al lui Dumnezeu, se slăvește sau se defaimă Dumnezeu; Îl cunosc oamenii prin el sau Îl tăgăduiesc din cauza lui. Prin cuvintele și prin purtarea lui, el angajează pe Dumnezeu, ca unul care vorbește și lucrează în numele Lui. Dacă preotul, prin purtarea sa, se împotrivește voii lui Dumnezeu și dezminte cuvântul Lui, lumea va face cu atât mai ușor același lucru. Răul se imită mai ușor decât binele. Cât de grea este pentru cugetul nostru de creștini singură presupunerea că un preot ar putea să strice, în loc să facă lucrul lui Dumnezeu, acel lucru care este rostul lui de a fi preot! Dacă, făcând tot ce este în stare ca om, nu va putea zice niciodată că a făcut totul sau destul pentru Dumnezeu, pe măsura sfințeniei și a cinstei slujirii lui, ce se poate spune despre preotul care se mulțumește cu puțin, ba chiar se mândrește cu atât sau își face merite deosebite din simpla împlinire formală a datoriilor sale?

Preotul este apostol, care nu se mulțumește cu forme, cu jumătăți de măsură, nu caută lauda lumii, nu caută ale sale, nu se îngâmfă pentru lucrul său, ci se smerește și se străduiește să-l sporească și să-l facă mai bun. Lauda și câștigul lui sunt mântuirea sa și a credincioșilor săi. Un preot în întrecere cu lumea pentru bunuri și plăceri lumești, în atitudine de om cu pântecele plin, cu vanitatea satisfăcută, cu socotelile pământești bine încheiate, slujitor închipuit, superficial, uneori pedant și provocator prin lipsa sa de modestie — iată cum nu trebuie să fie preotul. Toți vanitoșii sunt ridiculi și toți orgolioșii sunt odioși, dar când e orgolios și vanitos preotul, prezența și chipul lui repugnă. Vanitatea este semnul omului frivol, ușuratec, neserios; orgoliul este demonic, anticreștin, e tot ce poate fi mai străin de smerenia și de sinceritatea slujitorului și „omului” lui Dumnezeu.

Preotul este un om ca noi toți și, totuși, deosebit de noi toți. El este covârșit de slujba sa, înălțat și smerit de ea în același timp, obligat la multă răbdare, la tact, la prudență, la înfrânare, la devotament, la spirit de sacrificiu. El este — am zis — un creștin model. El crede cu credință tare, el iubește cu dragoste întreagă, el se îndestulează cu cumpătare, el se mulțumește sufletește, el trăiește ca un „om duhovnicesc”, după cuvântul Apostolului. Mâhnit, el nu poate da curs mâniei; lovit, el nu se răzbună; jignit, el nu insultă; când trebuie să se supere, el se supără cel din urmă și cel mai puțin; el nu poate rosti cuvinte ordinare, vulgare, înjurături, ocări, amenințări, nimic din ceea ce spurcă și compromite pe creștin și pe el ca slujitor al Domnului. El trebuie să întreacă în răbdare, înțelepciune și delicatețe pe toți oamenii. El este omul și vasul lui Dumnezeu, e un om selecționat. Și cu el, familia lui este o primă realizare a comunității creștine, a Evangheliei pe care o propovăduiește, o familie selecționată, părtașă la meritul și la răspunderea preotului ca slujitor al lui Dumnezeu.

Înseamnă această alegere și exceptare, această deosebire a preotului de ceilalți oameni, scoaterea lui din viața socială, din lume, din drepturile lui omenești, din dreptul de a se bucura de lume și de viața pe care o trăiește? Nu, ci înseamnă a-și alege, înălța și satisface plăcerile, interesele, drepturile pe plan moral, nevinovat, pilduitor, edificator; a se folosi de viață, de bunurile și de plăcerile ei din latura lor frumoasă și îngăduită creștinului și păstorului.

Preotul ortodox nu este obligat la asceză, la mortificare, la recluziune; el se bucură de drepturile sale firești ca orice om, dar cu o măsură, cu o bună-cuviință, un spirit moral, un simț al răspunderii pe care nu le au în același grad ceilalți oameni. Mulțumirea și satisfacția lui trebuie să fie totdeauna de altă calitate decât cea a omului comun, să fie justificată moral.

Pentru ceea ce sacrifică din bunurile, plăcerile și interesele lumești, preotul are în schimb bucurii și câștig cu mult superioare lor, pe cele sufletești. Nu există mulțumire mai mare decât cea sufletească; nu există plăcere echivalentă cu cea duhovnicească. Pe aceasta nimeni n-o are mai mult decât preotul și o are anume pentru binele făcut, sub orice formă, altora. Disciplina și sacrificiul ce și le impune prin observarea preceptelor evanghelice și prin împlinirea datoriilor lui sacerdotale sunt cu prisosință compensate cu bucurii și satisfacții morale unice, cunoscute numai de el și cuvenite numai lui.

Preotul nu trebuie să-și măsoare și să-și cântărească nici drepturile, nici datoriile cu cele ale lumii. Acesta este, de altfel, un principiu valabil pentru toți creștinii, cu atât mai mult însă pentru el, ca păstorul și modelul lor, care trebuie să-i mântuiască.

Între a putea face orice altceva și între a mântui pe oameni, mai mare faptă și mulțumire este în ordinea sufletească cea din urmă. Aceasta ridică slujba și cinstea preotului cu mult peste toate celelalte: o ridică în grijă, în greutăți, în durere, în luptă sufletească, dar și în mulțumire și câștig moral. O, dacă toți preoții ar privi și ar realiza misiunea lor din latura aceasta a bunurilor ei duhovnicești și a mulțumirii sufletești, ar pune în servirea ei o sfântă și nobilă pasiune, care ar face din ei eroi morali, eroii spiritului creștin, cinstiți și respectați mai mult decât toți ceilalți oameni.

Cu cât mai grea este situația lor morală pentru nereușita slujirii, pentru ratarea misiunii lor sacre, când răspunderea lor poate fi încărcată cu pierderi ireparabile în corpul Bisericii! Preotul trebuie să fie plin de simțul și grija răspunderii. În sufletul lui trebuie să găsească ecou, azil și remediu toate nevoile, toate grijile, toate păsurile, toate dorințele cele bune și lipsurile păstoriților lui. Mai mult decât părintele, modelul și cârmaciul lor, el trebuie să fie totodată semenul și fratele lor cel mai apropiat: primul semen și frate al fiecăruia.

Preotul trebuie să sufere cu orice suferind, cu orice neputincios; să pătimească împreună cu toți cei care pătimesc; să simtă durere, grijă, apăsare pentru orice păcătos, pentru orice vicios, pentru orice rătăcit, pierdut, pentru orice fiu risipitor. Preotul trebuie să cunoască inima, nevoile și păsul fiecărui credincios sărac, orfan, văduvă, bătrân neajutorat, om muncit de gânduri rele sau de păcate. Preotul trebuie să cunoască dramele, tragediile vieții familiale, să fie în casa, în gândurile, în sufletul fiecărui credincios pe care un necaz, o nenorocire, o pierdere, o deziluzie, o boală, un accident al vieții îl încearcă, îl demoralizează, îl covârșește, îl biruie. Pe preot trebuie să-l doară orice moarte prematură, avortul, concubinajul, orice cămin distrus, orice apostazie, orice ceartă, orice scandal moral, orice rătăcire sau nenorocire a păstoriților săi.

Sufletul lui trebuie să fie de o sensibilitate excepțională, de o receptivitate neobișnuită, să vibreze ușor, cu afecțiune, cu înțelegere, cu sentimentul împreună-suferinței cu toți fiii săi sufletești. El trebuie să facă din tot ce poate tulbura sau pierde sufletul lor un caz de conștiință. Păcatele și suferințele lor trebuie să tulbure liniștea lui, să nu-i dea pace până ce nu-și face datoria de păstor și părinte al lor și de slujitor al lui Dumnezeu, Care-i vrea ajutați și mântuiți. Aspecte morale hidoase, respingătoare, care repugnă omului comun, ca niște răni infecte, trebuie să formeze obiectul preocupării lui creștine pastorale. Acolo unde altul simte scârbă, nepăsare sau revoltă, preotul trebuie să simtă interes moral, compasiune, răspundere.

El va da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit, pentru fiecare suflet. El se va mântui sau se va pierde cu credincioșii săi: prin ceea ce a făcut sau n-a făcut pentru mântuirea lor. El nu se poate mântui de unul singur. El nu este în Biserică un număr, ca un credincios; el este capul unei comunități, conducătorul, îndrumătorul altora, al multora, al familiei, al turmei lui duhovnicești. El trăiește și slujește nu pentru sine doar, ci pentru ea. Prin ea se îndreptățește înaintea lui Dumnezeu. Credincioșii lui sunt martorii lui: sunt apărătorii sau acuzatorii lui la tribunalul ceresc. Prin ei va răspunde preotul la întrebarea cea mare a lui Iisus Hristos: Ce ai făcut cu frații Mei cei mici, cu mădularele trupului Meu? Ce ai făcut din Biserica Mea și a ta? Unde sunt cei pe care ți i-am încredințat spre învățare, îndreptare și mântuire, din Evanghelia Mea, prin cuvântul și prin pilda ta? Ce au devenit credincioșii Mei? Ce ai făcut cu harul Meu? Unde sunt talanții ce ți i-am încredințat? Fericirea sau nefericirea preotului stă în răspunsul ce va putea da lui Hristos ca răspunzător de sufletele încredințate păstoriei lui. Iată ceea ce niciun preot nu trebuie să uite niciodată.

El este crainicul, mesagerul, interpretul, „omul lui Dumnezeu” între credincioși. El este apostolul, el este chipul creștinului, el este lumina lumii și sarea pământului. Oricare ar fi numărul credincioșilor, oricâtă ar fi știința sau puterea noastră a tuturor celorlalți, el ne întrece pe toți prin vrednicia și prin puterea slujirii sale. El știe mai mult decât noi toți, el simte mai mult decât noi toți, el poate mai mult decât noi toți, el face ceea ce nu putem face noi toți: liturghisește împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu și ne înduhovnicește pe noi, credincioșii, spre mântuire, în numele, din harul și cu puterea lui Dumnezeu.

Spune încredințat acestea un dascăl de Teologie, ostenitor cu învățătura pentru luminarea multor preoți, care, cu respectul necondiționat ce poartă preoției și cu smerenia cuvenită credinciosului mirean, se recunoaște mai mic în slujba sa de cinste decât cel mai umil preot dintre studenții săi, care, ca slujitor al lui Hristos, undeva într-un colț de țară, a mântuit sau va mântui un suflet.

Note

1. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântul II. Apologetic despre fuga sa; Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție; Sfântul Ambrozie, De officiis ministrorum; Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Liber regulae pastoralis; Eustațiu al Tesalonicului (sec. XII) a scris Către cei care se supără că preotul este numit părinte.

2. Cartea a II-a: Despre episcopi, preoți și diaconi, în Scrierile Părinților apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele apostolice, vol. II, traduse de Pr. Ioan Mihălcescu, Econ. Matei Pâslaru și Econ. G. N. Nițu, 1928, pp. 15-85.