Despre cinstirea Maicii Domnului

 

Despre cinstirea Maicii Domnului

 

Spunea cineva într-o predică că informațiile despre Maica Domnului ar proveni din evanghelii apocrife „aruncate” de Biserică și că, în aceste condiții, nu ar avea sens să o cinstim.

Verificând lucrurile, am înțeles că această afirmație nu este corectă din punct de vedere istoric. Biserica nu a considerat niciodată scrierile apocrife ca Scriptură și nu și-a întemeiat credința pe ele, dar nu le-a „aruncat”. Este adevărat că unii Sfinți Părinți le-au menționat ocazional, însă doar ca surse istorice sau tradiționale, nu ca autoritate biblică.

Cinstirea Maicii Domnului se bazează pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția vie a Bisericii, care a existat înainte de canonizarea Noului Testament.

Mai mult, credința Bisericii a fost dintotdeauna că Maica Domnului a rămas pururea Fecioară, lucru care ține de misiunea ei unică în planul mântuirii. Și atunci întreb, retoric: cum s-ar mai fi gândit ea să aibă alți copii, știind că a născut pe Fiul lui Dumnezeu și că întreaga ei viață a fost legată de această chemare unică? Însuși Dumnezeu a ales-o pentru acest plan. Iar Dumnezeu nu a ales-o pe Maica Domnului întâmplător, ci pentru credința, curăția și smerenia ei, dar mai ales pentru răspunsul ei liber: „Fie mie după cuvântul Tău”. O alegere care ne arată că Dumnezeu lucrează cu libertatea omului și că întruparea Fiului Său nu a fost un eveniment oarecare, ci o lucrare pregătită cu grijă.

Un argument biblic foarte clar este scena de la Cruce, unde Hristos o încredințează pe mama Sa ucenicului Ioan. În contextul iudaic al vremii, acest gest nu ar fi avut sens dacă Maica Domnului ar fi avut alți fii care să aibă grijă de ea.

Un exemplu al felului în care Biserica o cinstește corect este Soborul Maicii Domnului (26 decembrie), sărbătoare așezată imediat după Nașterea Domnului. Prin aceasta, Biserica arată limpede că Hristos este în centru, iar Maica Domnului este cinstită pentru rolul ei unic în întruparea Lui, nu separat și nu mai presus de El. În cele din urmă, rămâne și o întrebare simplă: cum poți spune că Îl cinstești pe Fiul, dacă ignori sau disprețuiești pe mama pe care El Însuși a ales-o și a cinstit-o? Cinstirea Maicii Domnului nu Îl umbrește pe Hristos, ci dimpotrivă, arată cât de reală și profundă a fost întruparea Lui. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin spune că Maica Domnului a cunoscut prima bucuria Învierii, nu ca o informație spectaculoasă, ci ca o concluzie firească: cea care nu s-a despărțit de Fiul ei nici la Cruce, nici la mormânt, nu putea fi lipsită de mângâierea Învierii.

Și revenind, îmi vine în minte episodul în care Mântuitorul îl readuce la viață pe fiul văduvei din Nain. Văzând durerea mamei din Nain, Hristos nu vede doar o tragedie a clipei. În lacrimile acelei văduve se adună toată fragilitatea femeii într-o lume în care ea trăia prin fiul ei. Înviindu-i fiul, Mântuitorul nu face doar o minune, ci oprește prăbușirea unei mame care urma să rămână singură, fără apărare, fără sprijin. Aceasta era condiția femeii din acea perioadă.

Dar această milă este și o anticipare. Hristos vede deja durerea Maicii Sale, care nu va primi înapoi un fiu înviat la poarta cetății, ci va sta sub cruce, în tăcere, lăsându-L să moară pentru lume. De aceea, o și încredințează ucenicului Ioan. Și din nou aduc această întrebare: „Dacă ar fi existat alți fii ai Maicii Domnului, de ce, pe cruce, Hristos nu i-ar fi încredințat Maica lor, ci o dăruiește ucenicului iubit?”. Să nu uităm, la doisprezece ani, Evanghelia vorbește despre un singur Copil „pierdut” și regăsit în Templu — Fiul Maicii Domnului; Evanghelia nu pomenește niciun alt copil al Maicii Domnului care să fi fost căutat împreună cu El/ei.

Astfel, dacă Fiul lui Dumnezeu Se pleacă cu atâta milă asupra durerii unei mame străine, cinstirea Maicii Domnului nu este un adaos omenesc, ci răspunsul firesc la inima Evangheliei.

 

Cu adevărat deșertăciune sunt toate - Alexandru Hrab

Cu adevărat deșertăciune sunt toate

By Alexandru Hrab

            Participând la numeroase înmormântări și la numeroase parastase nu am observat ori poate nu am fost întrutotul atent la unele din cuvintele rostite în cântările bisericești din cadrul slujbelor acestor evenimente. Una dintre ele spune: „Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii…”. Deci, toate în această viață sunt deșertăciune, umbră, vis, iar noi ne tulburăm în van și zadarnic, fără nici un temei adevărat, amăgindu-ne singuri că putem obține multe (un loc de muncă mai bine plătit, studii superioare, o casă mai mare etc.), că putem face lucruri mari, invidiindu-ne unii pe alții, urându-ne între noi, uitând, în cele din urmă, de Dumnezeu pentru ca în final cu acest trup de lut să fim așezați în pământul din care am fost creați. În groapă nu ducem nimic cu noi! Știm asta, dar ne tulburăm când cineva ne zice un cuvânt urât, ne întristăm când dăm de un necaz, suferim când „ni se scufundă corăbiile” și, totuși, alergăm.

            Spre ce alergăm? Suntem într-o alergare spre lumea de dincolo, iar în această grabă nu mai avem timp să vedem clipele importante pe lângă care trecem, pentru că suntem grăbiți să trecem prin viață importanți (Pr. Constantin Necula). În amăgirea noastră uităm să privim în jurul nostru la cei mai năpăstuiți de soartă. Ne furăm „căciula” unii altora, vrem să fim mai frumoși, mai bogați, mai înțelepți, mai inteligenți. Suntem nemulțumiți de ce avem și ne dorim mai mult, tot mai mult.

            Nu mai avem timp să iubim curat. Nu mai avem timp să ne vizităm părinții bătrâni și bolnavi. Nu mai avem timp pentru prieteni. Nu mai avem timp să ascultăm susurul unei ape, să privim la frumusețea unui răsărit și să ne liniștim odată cu soarele care apune. Nu mai vedem florile din jurul nostru și nici blândețea animalelor. Nu mai trăim bucuria, pentru că nu mai știm să ne bucurăm și să prețuim ceea ce avem. Am uitat de simplitate. La toate acestea aș adăuga o poveste de care am rămas profund impresionat: „Pătura pe care a primit-o recent de la o organizație de caritate, îi încălzea corpul înghețat. Cizmele pe care le-a găsit într-un coș de gunoi îi erau numai bune. Luminile străzii îi încălzeau sufletul înghețat de întunericul rece. Forma băncii din parc i se păru atat de cunoscută spatelui său bătrân și obosit. «Îți mulțumesc, Doamne! Viața este, pur și simplu, minunată. Spuse el!»”.

            Îți mulțumesc, Doamne! Pentru că văd, pentru că aud, pentru că merg, pentru că am mâini, pentru că citesc, pentru că pot să miros o floare. Pentru că mi-ai dat viață, dar pe care eu nu o prețuiesc, deoarece alerg după deșertăciune și pentru că vreau să fiu important în fața oamenilor, uitând că sunt important pentru Tine!

            Să nu uităm că toate le vom pierde, rând pe rând, pentru că toate sunt schimbătoare. Noi, oamenii, suntem nestatornici. Vom îmbătrâni și ne vom ofili. Azi putem să fim în slavă, dar mâine vom fi în pământ. Așa cum pierim noi va pieri și slava lumii acesteia.

            Să medităm, dar, acum la final de an la aceste versuri:

„Omule ce-n astă lume zi și noapte te trudești

Cât mai multe-averi și ranguri pe pământ s-agonisești.

Nu gândești că mâine, poate, Dumnezeu te va chema,

Și-atunci, câte-ai strâns pe lume ale cui vor rămânea?

Cui va rămânea averea câtă-n lume adunași,

Cui rămân a tale fapte și păcatul cui îl lași?

Cine-o să le spele-n lacrimi ca să scapi neosândit,

Cine, dacă tu-n viață nici măcar nu te-ai gândit?”

               

            Dacă ți-au plăcut sau dacă nu ți-au plăcut cele scrise merită să citești și aceasta:

Suntem generația care nu știe să prețuiască ceea ce are: de la omul de alături până la apa caldă din baie

Sursa

Cine suntem noi? Suntem oameni dăguți, frumoși, stilați și zâmbitori. Avem posibilitatea să ne răsfățăm, să obţinem tot ce dorim, nu ducem lipsă de nimic spre deosebire de celelalte generații din trecut. Dar, pe lângă toate acestea nu vedem esențialul, nu știm să ne bucurăm, să fim fericiți.

Noi suntem generația care mereu e pe fugă. Ne grăbim mereu, fugim undeva nici nu știm unde. Dorim multe, dar nu ne forţăm să obţinem nimic. Credem că merităm totul și nu e obligatoriu să oferim. Ne plac aventurile și nebuniile, dar nu știm limitele, exagerăm și devenim niște suflete goale. Suntem convinși că avem tot dreptul să ne folosim de oameni și să nu le mulțumim pentru zilele în care au fost alături.

Aruncăm mâncarea, dar nu ne gândim la cei care ar da orice pentru o bucată de pâine . Chiulim de la ore, pentru că nu dorim să ne forțăm creierul, dar sunt o mulțime de copii care vor să învețe. Cheltuim apă în zadar, dar în timpul ăsta sunt o mulțime de oameni care mor de sete. Nu ne vizităm mama, îi răspundem urât și nurealizăm faptul că este cineva care ar face orice ca să aibă o mamă. Ne certăm, jignim și nici nu regretăm, nu ne cerem iertare pentru comportamentul nostru.

Cine suntem noi? Suntem generația care nu știe să prețuiască ceea ce are: de la omul de alături până la apa caldă din baie. Avem oameni care ne iubesc, dar suntem atât de naivi și creduli încât ne lăsăm seduși de niște cuvinte spuse într-un club sau scrise pe o rețea de socializare. Nu știm să prețuim frumosul și grija celor care ne iubesc. Credem că avem tot timpul din lume, dar nu știm ce va fi mâine cu noi, cu cei care au nevoie de atenția

noastră. Privim sexul ca o plăcere carnală și tratăm pe unii doar ca niște corpuri, nimic mai mult.

Aceștia suntem noi. Noi, generația care a devenit oarbă la extraordinarul din jur și surdă la gândurile sincere.

Noi, cei egoiști și orgolioși. Ce-ar fi dacă ne-am schimba spre bine începând de acum?