Despre cinstirea Maicii Domnului

 

Despre cinstirea Maicii Domnului

 

Spunea cineva într-o predică că informațiile despre Maica Domnului ar proveni din evanghelii apocrife „aruncate” de Biserică și că, în aceste condiții, nu ar avea sens să o cinstim.

Verificând lucrurile, am înțeles că această afirmație nu este corectă din punct de vedere istoric. Biserica nu a considerat niciodată scrierile apocrife ca Scriptură și nu și-a întemeiat credința pe ele, dar nu le-a „aruncat”. Este adevărat că unii Sfinți Părinți le-au menționat ocazional, însă doar ca surse istorice sau tradiționale, nu ca autoritate biblică.

Cinstirea Maicii Domnului se bazează pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția vie a Bisericii, care a existat înainte de canonizarea Noului Testament.

Mai mult, credința Bisericii a fost dintotdeauna că Maica Domnului a rămas pururea Fecioară, lucru care ține de misiunea ei unică în planul mântuirii. Și atunci întreb, retoric: cum s-ar mai fi gândit ea să aibă alți copii, știind că a născut pe Fiul lui Dumnezeu și că întreaga ei viață a fost legată de această chemare unică? Însuși Dumnezeu a ales-o pentru acest plan. Iar Dumnezeu nu a ales-o pe Maica Domnului întâmplător, ci pentru credința, curăția și smerenia ei, dar mai ales pentru răspunsul ei liber: „Fie mie după cuvântul Tău”. O alegere care ne arată că Dumnezeu lucrează cu libertatea omului și că întruparea Fiului Său nu a fost un eveniment oarecare, ci o lucrare pregătită cu grijă.

Un argument biblic foarte clar este scena de la Cruce, unde Hristos o încredințează pe mama Sa ucenicului Ioan. În contextul iudaic al vremii, acest gest nu ar fi avut sens dacă Maica Domnului ar fi avut alți fii care să aibă grijă de ea.

Un exemplu al felului în care Biserica o cinstește corect este Soborul Maicii Domnului (26 decembrie), sărbătoare așezată imediat după Nașterea Domnului. Prin aceasta, Biserica arată limpede că Hristos este în centru, iar Maica Domnului este cinstită pentru rolul ei unic în întruparea Lui, nu separat și nu mai presus de El. În cele din urmă, rămâne și o întrebare simplă: cum poți spune că Îl cinstești pe Fiul, dacă ignori sau disprețuiești pe mama pe care El Însuși a ales-o și a cinstit-o? Cinstirea Maicii Domnului nu Îl umbrește pe Hristos, ci dimpotrivă, arată cât de reală și profundă a fost întruparea Lui. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin spune că Maica Domnului a cunoscut prima bucuria Învierii, nu ca o informație spectaculoasă, ci ca o concluzie firească: cea care nu s-a despărțit de Fiul ei nici la Cruce, nici la mormânt, nu putea fi lipsită de mângâierea Învierii.

Și revenind, îmi vine în minte episodul în care Mântuitorul îl readuce la viață pe fiul văduvei din Nain. Văzând durerea mamei din Nain, Hristos nu vede doar o tragedie a clipei. În lacrimile acelei văduve se adună toată fragilitatea femeii într-o lume în care ea trăia prin fiul ei. Înviindu-i fiul, Mântuitorul nu face doar o minune, ci oprește prăbușirea unei mame care urma să rămână singură, fără apărare, fără sprijin. Aceasta era condiția femeii din acea perioadă.

Dar această milă este și o anticipare. Hristos vede deja durerea Maicii Sale, care nu va primi înapoi un fiu înviat la poarta cetății, ci va sta sub cruce, în tăcere, lăsându-L să moară pentru lume. De aceea, o și încredințează ucenicului Ioan. Și din nou aduc această întrebare: „Dacă ar fi existat alți fii ai Maicii Domnului, de ce, pe cruce, Hristos nu i-ar fi încredințat Maica lor, ci o dăruiește ucenicului iubit?”. Să nu uităm, la doisprezece ani, Evanghelia vorbește despre un singur Copil „pierdut” și regăsit în Templu — Fiul Maicii Domnului; Evanghelia nu pomenește niciun alt copil al Maicii Domnului care să fi fost căutat împreună cu El/ei.

Astfel, dacă Fiul lui Dumnezeu Se pleacă cu atâta milă asupra durerii unei mame străine, cinstirea Maicii Domnului nu este un adaos omenesc, ci răspunsul firesc la inima Evangheliei.

 

Gânduri despre Maica Domnului - Hrab Alexandru

Gânduri despre Maica Domnului

Hrab Alexandru

Nu știu câți v-ați gândit cu adevărat la viața pe care a dus-O Sfânta Fecioară Maria. Născută într-o familie modestă, la 15 ani ajunge să fie logodită cu Dreptul Iosif. În anul de logodnă, pentru că atât dura pe atunci logodna la evrei, Îngerul Gavril vine la Ea, aducându-I vestirea de bucurie, că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se va naște ca Om din Ea.

Obiceiul la iudei era acesta: dacă cineva dintre femei rămânea însărcinată înainte de a fi căsătorită, aceea femeie era considerată de moravuri ușoare și era condamnată la moarte prin ucidere cu pietre. Gândiți-vă cum locuitorii din orașul în care locuia Sfânta Fecioară, văzând-O însărcinată, se gândeau și o judecau în sinea lor, considerând că ar fi o femeie ușoară, care l-a înșelat pe Dreptul Iosif, de aceea ne spune Sfânta Evanghelie că Dreptul Iosif ar fi vrut să o părăsească în ascuns doar pentru a nu fi ucisă cu pietre. Să privim cu ochii minții la Măicuța noastră, care știind că poartă în pântece pe Fiul Lui Dumnezeu, a rămas smerită în fața privirilor răutăcioase și pline de pizmă ale oamenilor şi nu a căutat să se dezvinovățească spunându-le Taina, Miracolul, în urma căruia a rămas însărcinată, ci gândindu-se că dacă Dumnezeu a ales-O, cu siguranță tot El va îndrepta lucrurile și va arăta adevărul în ochii oamenilor și Dumnezeu a îndreptat în așa fel lucrurile că iată, pe Fecioara Maria o laudă toate neamurile.

            Un aspect deosebit, din viața Macii Domnului, îl vedem și atunci când I se apropia ora nașterii, pentru că nu a fost primită în nici o casă, nimeni nu a vrut să-i dea un loc de odihnă și cu toate acestea, Ea nu a deschis gura împotriva Lui Dumnezeu să-i strige spunându-i: „Cum Mie, nu poți să-mi dai un loc de odihnă, pentru că-L port în pântece pe Fiul Tău?”, ci a rămas smerită, acceptând să nască într-un grajd de vite.

            Un alt episod din viața Maicii Domnului îl vedem la nunta din Cana Galilei, atunci când tinerilor căsătoriți li s-a terminat vinul, Ea se înduioșează, nu stă pe gânduri ci merge la Fiul Ei cerându-I să-i ajute pe tinerii căsătoriți, ca să nu se facă de râs. Și aici vine minunea. Prima minune cunoscută a Mântuitorului a fost făcută datorită Maicii Sale, deci putem spune că ea a rămas de atunci mijlocitoare pentru toți oameni care o cheamă în ajutor.

            Poate cel mai greu din viaţa Fecioarei Maria și poate cel mai marcant, a fost atunci când și-a văzut Fiul, știindu-L fără de păcat, fără de vină, condamnat la moarte. Oare cum a fost inima Ei de mamă, cum s-a simțit, atunci când L-a văzut pe Domnul părăsit de toți ucenicii Săi, care au fugit speriați? Cum s-a simțit văzând că acei oameni, care L-au aclamat pe Domnul atunci când a intrat în Ierusalim, când El a fost pus în comparație cu tâlharul Baraba, de Pilat, au strigat „răstignește-L” și atunci când își ducea Crucea, L-au scuipat și L-au batjocorit? Poate gândind la acest lucruri, poeta Teodosia Lațcu, cea care mai târziu ajunge Maica Teodosia Lațcu, a scris poezia numită „Maica, în care chiar în prima strofă spune: „Când El suia cu trudă pe Golgota,/ Tu L-ai urmat, uitată în popor./ Și nimeni n-a știut că două trupuri Se frâng, spre mântuirea tuturor;/ Și nimeni n-a văzut, că patru palme/ Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,/ Că două capete se-cununară/ Cu spinii grei, în curtea lui Pilat”. Deci, atunci când Domnul Își ducea Crucea spre Golgota, Maica Domnului a fost singură, uitată de toți, rămasă din nou în smerenie. Însă după ce vuitul mulțimii s-a potolit, când pe dealul Golgotei au rămas doar cele trei cruci și ostași care le păzeau, atunci când au venit și celelalte femei, dar și ucenicul Ioan, care s-a așezat lângă Sfânta Fecioară, Mântuitorul îi spune de pe Cruce cu referire la Sfântul Apostol Ioan: „Iată fiul tău” și Sfântului Apostol Ioan: „Iată Mama Ta”. Însă aceste cuvinte nu sunt adresate doar pentru ei, acolo ci pentru noi toți. Mântuitorul spunându-ne de fapt: „iat-O pe Mama voastră” Iar Macii Sale: „iată pe fii Tăi”, adică de acum Tu, Maica Mea, ești Mama oamenilor. Toate acestea ne arată că Maica Domnului merită o cinstire deosebită.