Hrab Alexandru - Fii treaz în toate (Revista Învierea Decembrie-2018)

Hrab Alexandru - Fii treaz în toate (Revista Învierea Decembrie-2018) by Alexandru Hrab on Scribd

Predică la Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul - prof. de Religie Hrab Alexandru Sorin

https://soundcloud.com/hrab-alexandru/predica-la-soborul-sf-prooroc-ioan-botezatorul-prof-de-religie-hrab-alexandru-sorin/s-zKxa2

FAMILIA PREOTULUI ȘI PASTORAȚIA EI - Prof. ALEXANDRU HRAB

FAMILIA PREOTULUI ȘI PASTORAȚIA EI Prof. ALEXANDRU HRAB by Alexandru Hrab on Scribd

Familia preotului și pastorația ei

                    Prof. de religie,

                    Hrab Alexandru Sorin

                    ..... „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4, 23). Declarația la hirotonie este un punct de plecare în conștientizarea preotului în legătură cu rolul pe care îl are familia sa pentru el, pentru Biserică și societate. În aceasta se precizează: „Sunt la prima căsătorie și Cununie, după Pravilele bisericești și legile țări, cu…, fiica lui… și…, din…., jud…, de credință ortodoxă, care este și ea la prima căsătorie și Cununie. Încă mai înainte i-am făcut cunoscut că eu doresc să devin slujitor al Sfântului Altar și că această misiune impune o viață de model pentru alții și, deci, este obligată și ea să trăiască o viață sfântă, ca soție de preot, spre folosul sufletului ei, devenind pentru mine ajutorul necesar împlinirii lucrării duhovnicești, cum prevăd sfintele canoane (17, 18 Ap; 3, 6, 13 VI Ec.; 8 Neocez.). Conform acestor canoane, ea se obligă să fie model de soție, ajutătoare în toate activitățile preotului, prin viața ei exemplară și sfaturile pe care le va da credincioaselor, în calitatea ei de preoteasă, părtașă fiind la misiunea mea pastorală. Atât eu, cât și ea ne vom sili să fim împlinitori, nu doar ascultători ai cuvântului Evangheliei (cf. Iac 1,22)”^[1]. Declarația exprimă că „de o importanță deosebită în economia unei vieți de familie preoțești este cateheza pe care viitorul preot o face viitoarei sale soții. Îi va prezenta acesteia amănunte importante ale misiunii sale, făcând referire la statura exemplară a ei și ulterior a familiei lor”^[2]. Pe mai departe se continuă: „Mă oblig să îmi potrivesc viața mea cu învățăturile Sf. Apostol Pavel, care cere ca preotul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de oaspeți, îndemânatic a învăța pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, necertăreț, neiubitor de argint, bun chivernisitor al casei lui, căci dacă cineva a sa casă nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Tim 3, 2-5). După Sf. Scriptură și sfintele canoane (25 Ap.; 3, 4 VI Ec.; (, 10 Neocez. Și 3, 32 Sf. Vasile), m-am studiat pe mine însumi și știu că un preot nu se poate căsători, iar clericul care va cădea în păcatul desfrânării se caterisește, fiindcă: Nici desfrânații, (…) nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții (…) nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, zic Sf. Apostol Pavel (I Cor. 6, 9-10)”^[3] și mai departe: „Potrivit sfintelor canoane (15 Gangra și 35 Cartagina), mă oblig să-mi cresc toți copiii pe care mi-i dă Dumnezeu întru evlavie și moralitate și la vremea cuvenită să nu-i căsătoresc cu cei de altă credință (21 Cart.; 72 VI Ec.; 10, 21 Laod.) și să nu nesocotesc slujbele și darurile Bisericii”^[4]. Această declarație vine să-l responsabilizeze pe viitorul candidat la preoție în legătură cu viața familiară.

                    Din practică și urmărind viața unor preoți, se poate observa că cel mai mult au de suferit familiile lor. Familia preotului nu este familia unui sfânt. Nici nu se poate cere acest lucru din moment ce drumul spre sfințenie este un drum anevoios, un drum care este parcurs până la sfârșitul vieții pământești. Cu toate acestea ne punem întrebarea: „Cum îi poate îndemna clericul pe alții, în problemele de viață familiară și conjugală, când propria lui căsătorie și familie nu constituie un exemplu demn de urmat? Căsnicia și familia preotului sunt mult mai expuse privirii comunității decât cele ale unui psihoterapeut, întrucât familia celui dintâi participă la viața comunității bisericești, unde acesta este păstor”^[5].

                    Integralist în știință, preotul trebuie să fie integralist și în viața personală. Dacă în Biserica Apuseană preoții sunt celibatari, Biserica Ortodoxă care a păstrat întotdeauna calea de mijloc permițând candidaților la treapta preoției să rămână fie celibatari^[6], fie să se căsătorească, fie să intre în mănăstire ca monahi. Odată hirotonit, preotul este trimis în parohie unde este „pus în mijlocul comunității sale în condiții egale, legat profund de lume, de grijile ei, de existența vremelnică și de societate, prin relații de familie, obligat, cu alte cuvinte, a străluci nu numai prin virtuți individuale, ci și domestice”^[7].

                    Preotul este omul lui Dumnezeu, dar și omul familiei. Conduita lui de la Biserică, trebuie să fie aceeași și în casa lui. Conform proverbului Casa preotului este o casă cu pereți de sticlă ușa casei trebuie să fie „gata oricând a fi deschisă, în ea se vede totul: dacă preotul aplică ceea ce propovăduiește la biserică și dacă soția și copiii se comportă, la rândul lor, ca membri ai familiei preoțești. Când nu se întâmplă așa, credincioșii sesizează imediat, iar preotul pierde din autoritate în fața lor, ajungând să se întrebe revoltați, odată cu Sfântul Apostol Pavel: «Dacă nu știe să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?» (I Tim. 3, 5)”^[8]. În aceste condiții, „membrii familiei preotului simt permanent presiunea de a constitui o pildă de comportament pentru ceilalți, întrucât aparțin unui cap de familie a cărui lucrare sau «profesie» este să constituie un exemplu personal”^[9].

                    Orice greșeală a membrilor familiei este taxată. Familia preotului stă sub presiune. Preotul la rândul lui, „întrucât este identificat cu familia și lucrarea sa, poate ajunge să simtă o anumită dușmănie atât față de comunitatea bisericească, cât și față de propria familie când aude critici la adresa lor ce nu-l privesc direct pe el”^[10]. În aceste condiții, el nu mai găsește un loc de odihnă trupească fiindcă pentru un preot „căminul, în afară de biserică, trebuie să însemne o atmosferă de reconfortare, în care să-și refacă și să-și tonifice entuziasmul pentru chemarea sa, să se reculeagă, să-și verifice acțiunea și tactul, punând la contribuție ca punct de reper și control acea fină și subtilă intuiție a sensibilității feminine a unei soții pioase și sănătoase la suflet”^[11].

                    Se poate observa că se cere o stare de jertfă și soției preotului. În același timp și o atenție deosebită tânărului teolog în vederea alegerii soției. El trebuie să fie conștient că viața la parohie nu este ușoară, că adevăratele bucurii vin din slujirea lui Dumnezeu și din împlinirea vocației pentru care este chemat. Poate vor fi momente grele când nu se vor descurca din punct de vedere financiar, vor fi tot timpul în ochii enoriașilor, poate nu vor avea o locuință confortantă, vor veni copii pe lume, de aceea el trebuie să caute o fată care „să iubească fără seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit față de fețele bisericești, față de care să se afle în ascultare și supunere. Să iubească sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezența ei și a copiilor ei la toate acestea, fiind astfel o pildă pentru toți parohienii, un îndemn la viața și învățătura acesteia”^[12]. Ea devine prima persoană catehizată de preot.

                    Soția preotului trebuie să aibă o credință și dragoste puternică, să fie deschisă spre a „purta cu ușurință și spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau științific, cât mai ales din suflet, cu fiecare dintre păstoriți, fie că este vorba despre intelectuali sau despre enoriași simpli”^[13]. Ea mai trebuie să fie harnică, „să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată, optimistă”^[14]. Mai mult „dacă preotul este «părintele» tuturor păstoriților săi, indiferent de vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin de afecțiune, o adevărată mamă și soră pentru aceștia. Mamă pentru cei mai tineri ai parohiei, care să afle de la ea povețe și sfaturi, pentru folosul lor duhovnicesc; soră apropiată, gată să sară în ajutor tuturor celor mai în vârstă și lipsiți de sprijin”^[15]. Sunt calități, am putea spune, ideale, doar că azi în lumea noastră lucrurile nu stau tocmai așa, ne-o spune viața practică a preoților din parohii.

                    Chiar dacă soția are astfel de calități, ea ajunge din disperare să le piardă, fie există unele soții care nu le au defel. Este de reținut că „o soție bună în casa preotului este un alter ego al său, este mâna dreaptă nu numai în viața sa domestică, ci și în succesul misiunii sale de păstor sufletesc al enoriei, căreia i-l lasă la dispoziție în toată liniștea și seninătatea, de care are nevoie devotamentul în slujba mântuirii altora. Dimpotrivă, o soție rea și sub nivelul poziției sale de soție de preot, este un motiv de scandalizare pentru popor și o piedică pentru preot, al cărui moral nu se resimte și nu se deprimă de nimic altceva mai mult”^[16].

                    Ce se întâmplă atunci când soția este neglijată? Când pe umerii ei cade greul creșterii copiilor și aici spunem ca o paranteză, că „în educația copiilor însă, mama este, precum se știe cheia boltă, ca una care-și petrece tot timpul în mijlocul lor, le poate observa înclinațiile odată cu creșterea și-i poate îndruma după indicațiile soțului său. Fără îndoială, preotul, ca tată, nu poate angrena educația fiilor săi chiar în planul activității sale din parohie”^[17]. Totuși „copiii preotului pot contribui efectiv în plan misionar-pastoral, cu activități în rândurile tinerilor credincioși, la strană și la cor, în acțiuni social-caritabile, în organizarea și însuflețirea pelerinajelor, la buna funcționare a bibliotecii, la susținerea publicațiilor parohiale etc”^[18]. Însă, pe lângă acestea, dacă greșesc ceva, ei devin obiectul unei atenții speciale din partea enoriașilor^[19].

                    Dar revenind, la soția clericului. Ce se întâmplă cu ea când preotul este „sezonier” pe acasă. Când este sunat noaptea să meargă la un caz special sau când lucrează și în administrația bisericească, „astfel dimineața, se găsesc (n.n. autorii se referea la plural: preoții) la școală ori la birourile administrației bisericești, iar după amiaza până seara târziu emit certificate, primesc cereri pentru căsătorie, iau parte la adunările diferitelor parohii, spovedesc, botează sau aleargă să facă vreun maslu sau vreo sfințire”^[20]. Din păcate, preotul riscă să ajungă un străin în casa lui sau în situația de a-și neglija fie parohia, fie familia. Este interesant următorul exemplu: „Există multe alte lucruri pe care soția unui cleric ar trebui să le înțeleagă. Pentru un cleric este necesar să cumpere și să citească cărți. Soția trebuie să înțeleagă că banii destinați cărților și revistelor nu constituie o risipă, chiar dacă ele presupun amânarea cumpărării unei bluze sau a unei genți mult dorite. Mai trebuie să țină cont că, atunci când soțul stă liniștit într-un fotoliu, citind o carte valoroasă, în timp ce ea îi îmbracă pe copii sau curăță podeaua ori spală farfuriile, nu înseamnă că este puturos sau nesimțit, fără să-i pese că ea muncește, ci că cititul face parte din munca preotului”^[21]. Sunt diferite răspunsuri la aceste întrebări, dar unul singur stă în picioare: rugăciune, răbdare și jertfă și mai ales stare de afectivitate pentru soț pentru că nu trebuie uitat că „un cleric poate cădea mai ușor în păcate cu caracter erotic, dacă nevoia lui de afectivitate și tandrețe nu este satisfăcută și dacă nu înțelege în general ce neîmpliniri sufletești are, în afara acelor momente când este încercat de o anumită ispită”^[22].

                    Ce poate face preotul concret pentru familia lui? Poate începe prin valorificarea timpului, stabilirea unei zile pe săptămână pe care să o petreacă doar în familie și numai dacă are un caz grav de împărtășit sau o înmormântare care nu poate fi amânată atunci poate să se abată de la acest obicei. El trebuie să se folosească de înclinațiile pe care le are soția și de calitățile ei, asemenea și în cazul copiilor. Nu trebuie ca soția să devină neapărat profesoară de Religie și nici copiii preoți, ci este de ajuns să fie buni creștini. Să încerce pe cât se poate să-și facă simțită prezența și în familie cât de mult poate, ajutând după putință în treburile gospodărești. Stabilirea unor priorități de comun acord cu soția sa.

                    Cu toate riscurile la care sunt supuși preotul, soția și copiii săi trebuie să înțeleagă că sunt un exemplu pentru comunitate și că sunt chemați la stare de jertfă continuă. În același timp, enoriașii la rândul lor, trebuie să cunoască că familia preotului nu este o familie din sinaxar, ci o familie care tinde spre sinaxar în care fiecare membru are anumite nevoi, scăpări și neîmpliniri.

---

[1] Preot Mihai Iosu, Fii treaz în toate! Studii pastorale, ed. Astra Museum, Sibiu, 2012, p. 193.

[2] Ibidem, p. 194.

[3] Ibidem, p. 195.

[4] Ibidem, p. 196.

[5] Părintele Filotheos Faros, Clerul azi – o privire din interior. Tentații, impasuri, maladii și remedii, traducere: Lăzărescu Ovidiu, ed. Egumenița, f.l., 2013.

[6] De o bună bucată de vreme în Biserica Ortodoxă Română nu se mai hirotonesc preoți celibatari.

[7] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, f.a., p. 140.

[8] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia, București, f.a., p. 151.

[9] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.

[10] Ibidem, p. 234.

[11] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 151.

[12] Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea preoției creștine, ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 104.

[13] Ibidem, p. 108.

[14] Ibidem, p.112.

[15] Ibidem, p. 113.

[16] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 158.

[17] Ibidem, p. 156.

[18] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 153.

[19] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.

[20] Ibidem,.p.240.

[21] Ibidem, p. 258.

[22] Ibidem, p. 268.

Recenzie „Anglicanism & Ortodoxie. perspective religioase pentru o lume modernă”

Dau slavă lui Dumnezeu pentru încă un art. publicat.

Recenzie „Anglicanism & Ortodoxie. perspective religioase pentru o lume modernă”,în Învierea, revista Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Timișoarei, anul XXIX, nr. 66-67, decembrie 2017 -ianuarie 2018, pp. 22-25.

Recenzie „Anglicanism & Ortodoxie. perspective religioase pentru o lume modernă”, by Alexandru Hrab on Scribd

Recenzie Pr. Conf. Univ. dr. Constantin Necula - De ce ești trist...

Recenzia se găsește și aici: https://www.academia.edu/34127174/Recenzie_Pr._Conf._Univ._dr._Constantin_Necula_-_De_ce_e%C8%99ti_trist..

Recenzie Pr. Conf. Univ. dr. Constantin Necula - De ce ești trist... by Alexandru Hrab on Scribd

Spicuiri despre soț și soție în opera Sfântului Ioan Gură de Aur - Hrab Alexandru

   Spicuiri despre soț și soție în opera Sfântului Ioan Gură de Aur în Altarul Banatului, 10-12/ 2015, anul XXVI (LXV), serie nouă, octombrie-decembrie, pp. 110-119;

Spicuiri despre soț și soție în opera Sfântului Ioan Gură de Aur

Crâmpeie despre educația copiilor în gândirea Sfântului Ion Gură de Aur

Crâmpeie despre educația copiilor în

gândirea Sfântului Ion Gură de Aur[1]

prof. de Religie Hrab Alexandru Sorin

Anul 2015 este pentru Patriarhia Română: Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii. De aceea, se cuvine să acordăm o atenție deosebită misiunii educării copiilor așa cum a perceput-o Sfântul Ioan Gură de Aur cel care a fost unul din luminătorii familiei.

Vizitele Pastorale - Hrab Alexandru

    Articol despre vizitele pastorale ale preotului.  Apărut în revista Arhiepiscopiei Timișoara, Învierea, anul XXV, NR. 29 (563), Serie Nouă, noiembrie 2014.

Vizitele Pastorale - Hrab Alexandru

Vizitele pastorale

Prof. Alexandru Hrab

Trăim într-o lume secularizată în care membrii Bisericii se îndepărtează tot mai mult de Adevăr, se îndepărtează tot mai mult de calea care duce spre Hristos. Falsele valori stau la loc de cinste pe când adevăratele valori sunt considerate demodate fiindcă ele ar îngrădi chipurile libertatea omului. Acesta este mediul în care preotul, ca și păstor sufletesc al parohiei este chemat să intervină pentru ca păstoriții să-și găsească din nou calea spre Dumnezeu. Urmând cuvintelor și exemplului Mântuitorului care a spus că „n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10 ,45) și că „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”.(Ioan 10 ,11), preotul trebuie să caute să fie păstorul cel bun care să-și pună sufletul și să-și slujească enoriași.

Una dintre metodele de intervenției pe care le poate folosi preotul în folosul slujirii credincioșilor, pe lângă oficierea sfintelor Slujbe, pe lângă predica duminicală și orele de cateheză este reprezentată de vizitele pastorale. Dar ce sunt vizitele pastorale? În linii mari sunt „întâlniri ale preotului cu enoriașii săi, în casele acestora sau în instituțiile în care aceștia își desfășoară activitatea”[1]. Astfel, putem să spunem că vizitele pastorale sunt întâlniri ale preotului cu toți membrii parohiei, de la cei mai mici, până la cei mai bătrâni, întâlniri care au loc de obicei la casele acestora, în care preotul stă de vorbă cu ei și în care caută să afle nevoile lor și în același timp să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu.

            Părintele Nicolae Necula de la Facultatea de Teologie din București a împărțit vizitele pastorale în vizite sistematice sau programate, adică cele care se efectuează după un plan bine stabilit, bine pus la punct și vizite întâmplătoare, adică vizitele care țin de îndatoririle liturgice ale preotului față de credincioși din parohiei[2]. Totuși trebuie să ne punem întrebarea dacă aceste vizite întâmplătoare care țin de nevoile liturgice ale credincioșilor se pot considera cu adevărat vizite în sensul propriu al cuvântului din care credincioși pot învăța câte ceva? Dacă ele se fac mai ales atunci, după cum afirmă părintele, când omul se află în boală sau la sfârșitul vieții pământești[3] acei oameni ce mai pot învăța, ce mai pot discuta cu preotul când lor le stă gândul la necazul care s-a abătut sau care se abate asupra lor? Este adevărat că și aici preotul poate să-i îmbărbăteze ajutându-i să-și pună nădejdea în Dumnezeu, dar în astfel de momente este greu că cei păstoriți să se gândească la nădejde. Și așa de multe ori în unele locuri a devenit o tradiție ca doar atunci când cineva „trage să moară” preotul să meargă să-l viziteze. Este bine și de folos ca preotul să-i viziteze pe cei aflați în suferință, dar acest lucru trebuie să fie constant și nu doar atunci când aceștia sunt într-un stadiu final al bolii[4] și astfel nici cel bolnav, dar nici ceilalți credincioși nu vor vedea în preot pe cel care aduce moartea, ci pe cel care dă nădejde, care dă speranță pe cel care vine să-L aducă pe Hristos Care dă vindecare.

Privind de această dată spre vizitele sistematice, observăm că la aceste vizite au fost încadrate și vizitele legate de marile sărbători, pentru binecuvântarea casei[5]. Și aici intervine o problemă, de exemplu, într-un sat mare sau la orașe, unde sunt totuși mai mulți slujitori la o parohiei, mai există timpul necesar ca preotul să poată să stea de vorbă și să asculte probleme de la fiecare casă pe care o binecuvintează?

Cu adevărat cele prezentate mai sus reprezintă vizite, dar ele sunt vizitele de necesitate, vizite sacramentale, vizite în care se discută prea puțin despre nevoile oamenilor, în care prea puțin se ține cont dorințele lor, așa cum ar trebuie să fie după părerea noastră vizitele pastorale. Plecând de la cele enunțate,  nu vedem rostul împărțirii vizitelor pastorale în vizite programate și ocazionale, ci vizitele ar trebui să fie pe ordinea de zi a agendei preotului o continuă lucrare a acestuia. De preferabil ar fi, dacă s-ar putea și ar permite timpul să nu treacă o zi în care preotul să nu viziteze măcar o familie din parohie. Un bun exemplu de vizite pastorale poate fi urmărit și în romanul „Lucrătorii viei”[6].

            Din păcate pentru mulți dintre preoți vizitele pastorale nu au o importanță deosebită. Se mulțumesc cu faptele prezentate mai sus și atât, uitând parcă cuvintele Mântuitorului: „adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 45).

a)      De aceea nu putem să nu vedem importanța vizitelor pastorale, mai ales pentru un preot venit nou în parohie pentru că reprezintă un bun prilej ca preotul să-și cunoască viitorii enoriași și să-și aleagă colaboratorii potriviți pentru ca în viitor să-și pună în mișcare toată parohia, așa cum afirmă părintele Gheorghios Kapsanis „preotul poate să pună în mișcare toată parohia lui și să insufle un interes catehetic în toate cadrele și membrii ei, astfel încât toți să colaboreze la lucrarea catehetică, fiecare în felul său propriu, unul prin rugăciune, altul prin exemplul și sfaturile lui, iar altul prin susținerea economică a lucrării catehetice. Preotul catehet transformă parohia într-o parohie care catehizează. Psalții, epitropii, paracliserul, dobândesc o conștiință catehetică”[7].

b)      Un alt rol important al acestor vizite este acela că prin ele, preotul poate cunoaște întreaga situație financiară a membrilor parohiei. Astfel, va putea ca să ceară sprijinul persoanelor bine puse la punct din punct de vedere financiar pentru a le ajuta pe acele persoane din parohiei mai năpăstuite de soartă.

c)      Un alt mare rol pe care îl au vizitele pastorale este legat de problemele spirituale ale credincioșilor. Așadar, preotul va putea sta de vorbă cu ei dându-le un sfat potrivit pentru că de multe ori un cuvânt face mult și astfel, enoriași vor vedea în preot un adevărat părinte pe care simte durerea atunci când fii săi sufletești sunt bolnavi spiritual. Despre necesitatea vizitarea celor bolnavi trupește numai amintim aici fiindcă am amintit mai sus.

d)     Un alt beneficiu al vizitelor pastorale îl reprezintă împrietenirea preotului cu cei mai mici membri ai familie. Astfel, copiii vor fi familiarizați cu preotul și nu vor vedea în acesta un om înfricoșător așa cum i-au învățat părinții, ci un prieten de nădejde, un om la care vor ști să apeleze atunci când au probleme grave.

e)      O altă situația care impune vizită pastorală este dată de construirea unui nou locaș de închinare, sau pentru înzestrarea locașului cu obiecte necesare cultului, sau pentru pictarea ei, de asemenea, pentru întreținerea cimitirului sau a unor clădiri anexe bisericii[8]. Preotul va merge însoțit de epitrop și de preferabil un membru al consiliului parohial pentru a vedea fiecare familie din parohiei cum și în ce fel poate să ajute la ducerea la bun sfârșit a celor începute.

Ca o concluzie preotul nu trebuie să uite „să-i viteze în mod regulat și constant pe cei bolnavi, pe cei în vârstă, pe cei săraci și pe cei care se află în diferite situații grele. El trebuie să-i consoleze, să le insufle curaj, să le dea speranță și să se îngrijească de ajutorarea lor”[9]. Și să fie conștient că acest lucru nu se poate realiza fără ajutorul vizitelor pastorale.

În câteva cuvinte putem spune că prin vizitele pastorale se continuă Liturghia din Biserică sau am putea spune că ele reprezintă o „Liturghie după Liturghie”. Ele ne arată că Liturghia nu rămâne doar la actul săvârșirii ci ea se continuă în viața preotului și implicit prin vizita preotului și în viața credincioșilor. Ele sunt ocazii prin care preotul poate să-și cunoască enoriași mai ales dacă este un preot venit nou un parohie. De asemenea, ele reprezintă un prilej de a sta de vorbă cu membrii Bisericii și a-i învăța. Reprezintă un prilej de-a-i cerceta pe cei aflați în suferință. De asemenea, urmând exemplul păstorului și turma va începe să-și facă vizite și astfel se va restabilii pentru oameni comuniunea pierdută. Am putea spune că vizitele pastorale fac parte din marea misiune pastorală și de catehizarea pe care preotul o are primită de la Hristos și prin care preotul nu face altceva decât să-i conducă pe oameni spre Hristos.

Bibliografie

·         ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.

·         Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.

·         Iosu, Lect. Univ. Dr. Mihai, Studii de Teologie practică, ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2009.

·         Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, ed. IBMBOR, București, 2004.

·         Matallinos Gheorghios D., Parohia – Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004.

---

[1] Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, „Ce sunt vizitele pastorale, când se fac și ce rol au ele în activitatea preotului?”, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, ed. IBMBOR, București, 2004, p. 285.

[2] Ibidem, p. 287.

[3] Ibidem, p. 291.

[4] În legătură cu pastorația bolnavilor recomandăm studiul Părintelui Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu, „Priorități pastorale: bolnavi”, în Studii de Teologie practică, ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2009, pp. 77-100.

[5] Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., pp. 288-289.

[6] Este vorba despre romanul lui Dumitru Beleneș, apărut la editura Oastea Domnului din Sibiu în anul 2012, roman în care aceste prezintă primii 10 ani din viața preotului Ioan Mirea, cel care va ajunge mai târziu Episcopul Iosif Gafton.

[7] Gheorghios D. Matallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 117.

[8] Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., p. 290.

[9] Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 97.

loading..