Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

            Odată cu Sfintele Paști televiziunile ne-au arătat fragmente din slujba săvârșită în această noapte de la diferite biserici, dar și mulțime de tineri în baruri și cluburi cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, am putea spune lângă o țigară ori un pahar de ceva... sau îmbrăcați mai „altfel”... Dar sunt tinerii care Îl caută pe Dumnezeu.

            Despre acești tineri aș vrea să vorbesc. Cine sunt ei? Sunt tinerii care încă au un gram de credință sau cum ar spune părintele Necula „buzele acestea care înjură, care fumează, care scuipă, fetele astea care se dezbracă sunt totuşi trupuri mirunse cu Taina Sfântului Mir, sunt oameni botezaţi, sunt oameni care într-un fel sau altul fac parte din Trupul lui Hristos”^[1]. Sunt ai Bisericii, ai lui Hristos. Sunt oameni cu povești de viață, „fiecare dintre tinerii noștri are povestea lui de viață pe care ar împărtăși-o cu cineva capabil să o asculte, însă noi, așa-zișii maturi, suntem prea plictisiți sau importanță ca să mai ascultăm povești, darămite să mai dăm direcții de viață. Într-un astfel de context, sufletul tânărului face cunoștință cu răzvrătirea împotriva celui incapabil să-i acorde atenție. O răzvrătire ce se încearcă defulată în discoteci sau cluburi, narcotice sau limbaj viciat etc., tocmai pentru a demonstra că este suficient de matur ca să se gestioneze ființial singur. Uneori însă pierzi enorm până să-ți dai seama că de unul singur nu-ți prea ies treburile, că, de cele mai multe ori, te închizi ermetic în propria-ți suferință sau nemulțumire, pozând într-un frustrat și complexat evident. Simți nevoia unui sfătuitor sau a unui confident (i-aș spune mai degrabă părinte duhovnicesc) cu care să începi să reclădești ce s-a dărâmat în propria-ți ființă”[2].

            Tinerii aceștia Îl caută pe Hristos sau, mai bine zis, Hristos îi caută pe acești tineri. Și da, Hristos a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru unii ca ei decât pentru „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cât încă tinerii vin și își aprind lumânarea la Înviere există o speranță. Poate noi nu credem în ei, pentru noi ei pot fi pierduți, pot fi păcătoși, dar nu și pentru Hristos – depinde cu ce ochi vrem să-i privim – cu ochii lui Hristos sau cu ochii noștri omenești? „Odată, El, Hristos, ne spunea: «căutați și veți afla» (Matei 7, 7), ceea ce înseamnă că, întotdeauna, în exercițiul căutării stă ascunsă soluția salvatoare, că «nebunia» încăpățânării de a încerca marea cu degetul își poate aduce mireasma nădejdii de mai bine sau chiar Binele Însuși”[3]. Să-i căutăm pe acești tineri așa cum i-ar căuta Hristos. Să-i privim fără aroganța versatului într-ale vieții, ci cu harisma Duhului Sfânt[4].

Mântuitorul a iubit copiii. I-a binecuvântat și le-a oferit Împărăția lui Dumnezeu cf. Marcu 10, 14. El a făcut nenumărate minuni în legătură cu copiii și tinerii: a înviat pe fiica lui Iair (Marcu 5, 21-43, Matei 9, 18-26), a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) și pe prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 1-46), a eliberat de sub puterea demonică pe băiatul demonizat (Marcu 9, 17-32) și pe fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28, Marcu 7, 24-30). A vindecat pe slujitorul sutașului (Matei 8, 5-13 și Luca 7, 1-10) și a privit cu dragoste la tânărul bogat cf. Marcu 10, 21 și cu îndurerare la tânărul din Pilda Fiului Risipitor cf. Luca 15, 11-32, ajuns în mocirla păcatelor. A vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge de 12 ani despre care am putea spune că era tânără, conform legilor medicale, „dar care murea lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei”[5] (Luca 8, 43-48). A primit darul de mir de la femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) – o altă tânără. De altfel, unul dintre apostoli era tânăr – Sfântul Evanghelist Ioan -. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. De aici înțelegem că Mântuitorul „nu a rămas indiferent față de tineri. Dimpotrivă le-a arătat interes și i-a învăluit în prețuirea și dragostea Sa dumnezeiască [...] A privit cu îndurerare alunecările unora dintre tineri, dar nu i-a părăsit și nici nu și-a pierdut niciodată încrederea în posibilitățile lor refacere și reabilitare”^[6].

Dacă Hristos a crezut în tineri, indiferent de păcatele lor, cine suntem noi să nu fim alături de ei? Să credem în forța lor de schimbare, în puterea lor de respira aer curat! „Dar pentru aceasta este nevoie să urci muntele nevoințelor”[7]. Să urcăm pe muntele nevoințelor ducându-i în rugăciune în fața lui Hristos, o rugăciune care să ne mistuie și să căutăm să oferim răspunsuri și să căutăm răspunsuri în mijlocul tinerilor. „Locul unde vom găsi marile răspunsuri nu este altul decât în mijlocul tinerilor. Să nu ne amăgim cu poziționări periferice sau cu «fine» observații de duzină referitoare la profilul tânărului. Ar fi cel mai bine să coborâm în maidan și să-i privim în ochi pe acești «gangsteri», ba, mai mult, să le scanăm sufletul și să-i provocăm înspre orizonturi mai senine, fără pic de prejudecată. Strada arată altfel la firul ierbii decât din balcon”[8].

            Rămâne la latitudinea preoților, a noastră, a profesorilor de religie, a oamenilor Bisericii, cum gestionăm această situație și cum să le vorbim tinerilor de iubirea lui Hristos. Este cazul să ne întrebăm, acum mai mult ca niciodată: „Am făcut eforturi să-i înțelegem fără să-i stigmatizăm sau să-i etichetăm drept incurabili? V-ați întrebat de ce se moare în discoteci? Sau de ce se sting luminile în discoteci? Ați încercat să înțelegeți complexul fetei fără prieten sau teama tânărului de a nu reuși să fie cel mai bun, mai ales într-o societate concurențială, dar fără loialitate și spirit critic în actul concurenței? Din ce cauză îi este dat prietenului nostru să încerce și complexul părinților încuiați la minte, șablonați existențial? El este un consumist notoriu și alergic la sfaturi moralizatoare, stereotipii sterile, dorindu-și cu orice preț aur de original. Dar de ce toate astea?”[9]. Dacă nu am făcut asta până acum, să o facem de acum. A sosit momentul să fim alături de tinerii noștri.

            Hristos a fost foarte delicat cu tinerii și i-a înțeles. De asta îmi place Hristos, pentru că El a fost și este un „DELICAT”. Să fim delicați cu ei și noi, să încercăm să le înțelegem zbuciumul sufletesc, să-i îmbrățișăm și să-i ascultăm. Azi poate își aprind o lumânare în noaptea de Înviere, dar mâine își pot aprinde viața de lumina lui Hristos.

Să nu uităm că noi suntem învățători. Spunea Părintele Stăniloae, despre misiunea profetică a Mântuitorului, ceva și despre misiunea de învățător / profesor, Aceasta este una din misiunile culminante în lume „nu întrucât învățătorul descoperă o lume impersonală de idei și cunoștințe tehnice, ci întrucât se apleacă asupra unui suflet cu dragoste, făcându-l să crească până la înălțimea sa [a învățătorului, a profesorului n.n.], întrucât îi comunică nu lucruri exterioare, ci pe sine însuși, urmărind o identificare de destin cu ucenicul său, o ridicare a lui în «spațiul» cel mai lăuntric al său. E o lucrare din dragoste spre tot mai multă dragoste. Ea pornește din dragostea învățătorului, ca apoi, clipă de clipă, pe măsura ce de descoperă dragostea lui, să facă să se nască și cea a învățăcelului, legând printr-o dragoste tot mai adâncă cele două suflete și înființând un raport de totală înțelegere și negrăită comuniune între ele. Drumul învățăturii, ca adâncire a raportului între cele două persoane, este drumul spre comuniune, spre constituirea unei unități duale (Wirheit), fiind și drumul «mântuirii» uneia dintre cele două persoane, al creșterii ei la rang de subiect capabil de comuniune. Învățătorul e cel ce-și apropie mai strâns sufletul său de sufletul altuia, misiunea lui e slujba în favoarea umanității, a dezvoltării ei în fiecare ins. Deși în raportul învățător-învățăcel, primul are o poziție superioară, ultimul se simte la fel de fericit; nici cel dintâi nu observă în trăirea sa intimă și continuă superioritatea sa, nici cel din urmă inferioritatea sa. Fiecare uită de sine și vede numai pe celălalt atârnându-și tot rostul existenței de el; niciunul nu se simte dezavantajat. E o ierarhie fără distanță, fără mândrie și umilire. Dacă este o inegalitate funcțională, ea constituie pentru cel superior o obligație de slujire, nu un titlu de revendicări, iar la cel inferior ea e transformată în egalitate prin dragoste. Respectul se împreună cu dragostea. Astfel, raportul învățător-învățăcel e modelul desăvârșit al oricărei relații între ființele spirituale de grad deosebit”[10].

            Iată, ce dar minunat! Ce dar făcut nouă de Fiul lui Dumnezeu, acela de a fi învățători. Mântuitorul a dus la desăvârșire chipul învățătorului, al împreunării cuvântului cu dragostea[11]. Spunea, în continuare, Părintele Stăniloae că „dacă slujba de învățător e tot ce mai nobil pe pământ, fiind legată de lumină și având ca scop creșterea omului spiritual în dragoste și comuniune, ea e de la Dumnezeu. Învățătorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de El. la Dumnezeu este izvorul învățăturii și El singur are capacitatea de-a Se face însuși învățătorul desăvârșit al oamenilor, înființând între El și ei în formă perfectă raportul de Învățător și învățăcei”[12].

            Vom fi responsabili în fața lui Hristos de modul în care i-am tratat pe tineri. De aceea, închei printr-un cuvânt la care să medităm îndelung:

            „Tinerii sunt viitorul unei familii? Tinerii sunt viitorul unui popor. Tinerii sunt viitorul întregi lumi. Ei sunt purtătorii forței biologice menită să asigure continuitatea fizică a familiei, a poporului, a neamului omenesc. Dar în același timp tinerii sunt și purtătorii energiei sufletești capabile să preia valori viabile de la antecesori, să le sporească cu creații proprii și în condiții noi de viață, să asigure mersul înainte al lumii. Tineretul nu constituie numai o generație biologică, dar și istorică, în înțelesul că el aduce în circuitul vieții aptitudini și sensibilități noi, năzuințe spre cunoaștere și creație, spre înnoiri în toate domeniile de activitate. Tineretul e forța propulsivă a vieții, a istoriei. Fără tineri istoria ar încremeni în inerție. Viața ar stagna, ar fi curmată orice mișcare spre viitor. Tineretul constituie acea forță motrică capabilă să împiedice anchilozarea și să imprime istoriei o dinamică tinzând spre forme de viață din ce în ce mai evoluate. În general tineretul a fost întotdeauna și pretutindeni prețuit ca factorul în care oamenii își concentrau toate nădejdile lor de mai bine”[13].

           

---

[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, Sibiu, 2008, p. 113.

[2] Ovidiu Bârsan, Gânduri neastâmpărate. Iscodiri, deslușiri și temeri care ne privesc, Doxologia, Iași, 2018, p. 122.

[3] Ibidem, p. 120.

[4] Ibidem, p. 121.

[5] † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2016, p. 284.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Chemări la slujire, ed. Andreiana / InfoArt Media, Sibiu, 2012, p. 162.

[7] Ovidiu Bârsan, op. cit., p. 121.

[8] Ibidem, pp. 120-121.

[9] Ovidiu Bârsan, op. cit., pp. 121-122.

[10] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 264-265.

[11] Ibidem, p. 265

[12] Ibidem, p. 266.

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 158.

FAMILIA PREOTULUI ȘI PASTORAȚIA EI - Prof. ALEXANDRU HRAB

FAMILIA PREOTULUI ȘI PASTORAȚIA EI Prof. ALEXANDRU HRAB by Alexandru Hrab on Scribd

Familia preotului și pastorația ei

                    Prof. de religie,

                    Hrab Alexandru Sorin

                    ..... „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4, 23). Declarația la hirotonie este un punct de plecare în conștientizarea preotului în legătură cu rolul pe care îl are familia sa pentru el, pentru Biserică și societate. În aceasta se precizează: „Sunt la prima căsătorie și Cununie, după Pravilele bisericești și legile țări, cu…, fiica lui… și…, din…., jud…, de credință ortodoxă, care este și ea la prima căsătorie și Cununie. Încă mai înainte i-am făcut cunoscut că eu doresc să devin slujitor al Sfântului Altar și că această misiune impune o viață de model pentru alții și, deci, este obligată și ea să trăiască o viață sfântă, ca soție de preot, spre folosul sufletului ei, devenind pentru mine ajutorul necesar împlinirii lucrării duhovnicești, cum prevăd sfintele canoane (17, 18 Ap; 3, 6, 13 VI Ec.; 8 Neocez.). Conform acestor canoane, ea se obligă să fie model de soție, ajutătoare în toate activitățile preotului, prin viața ei exemplară și sfaturile pe care le va da credincioaselor, în calitatea ei de preoteasă, părtașă fiind la misiunea mea pastorală. Atât eu, cât și ea ne vom sili să fim împlinitori, nu doar ascultători ai cuvântului Evangheliei (cf. Iac 1,22)”^[1]. Declarația exprimă că „de o importanță deosebită în economia unei vieți de familie preoțești este cateheza pe care viitorul preot o face viitoarei sale soții. Îi va prezenta acesteia amănunte importante ale misiunii sale, făcând referire la statura exemplară a ei și ulterior a familiei lor”^[2]. Pe mai departe se continuă: „Mă oblig să îmi potrivesc viața mea cu învățăturile Sf. Apostol Pavel, care cere ca preotul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de oaspeți, îndemânatic a învăța pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, necertăreț, neiubitor de argint, bun chivernisitor al casei lui, căci dacă cineva a sa casă nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Tim 3, 2-5). După Sf. Scriptură și sfintele canoane (25 Ap.; 3, 4 VI Ec.; (, 10 Neocez. Și 3, 32 Sf. Vasile), m-am studiat pe mine însumi și știu că un preot nu se poate căsători, iar clericul care va cădea în păcatul desfrânării se caterisește, fiindcă: Nici desfrânații, (…) nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții (…) nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, zic Sf. Apostol Pavel (I Cor. 6, 9-10)”^[3] și mai departe: „Potrivit sfintelor canoane (15 Gangra și 35 Cartagina), mă oblig să-mi cresc toți copiii pe care mi-i dă Dumnezeu întru evlavie și moralitate și la vremea cuvenită să nu-i căsătoresc cu cei de altă credință (21 Cart.; 72 VI Ec.; 10, 21 Laod.) și să nu nesocotesc slujbele și darurile Bisericii”^[4]. Această declarație vine să-l responsabilizeze pe viitorul candidat la preoție în legătură cu viața familiară.

                    Din practică și urmărind viața unor preoți, se poate observa că cel mai mult au de suferit familiile lor. Familia preotului nu este familia unui sfânt. Nici nu se poate cere acest lucru din moment ce drumul spre sfințenie este un drum anevoios, un drum care este parcurs până la sfârșitul vieții pământești. Cu toate acestea ne punem întrebarea: „Cum îi poate îndemna clericul pe alții, în problemele de viață familiară și conjugală, când propria lui căsătorie și familie nu constituie un exemplu demn de urmat? Căsnicia și familia preotului sunt mult mai expuse privirii comunității decât cele ale unui psihoterapeut, întrucât familia celui dintâi participă la viața comunității bisericești, unde acesta este păstor”^[5].

                    Integralist în știință, preotul trebuie să fie integralist și în viața personală. Dacă în Biserica Apuseană preoții sunt celibatari, Biserica Ortodoxă care a păstrat întotdeauna calea de mijloc permițând candidaților la treapta preoției să rămână fie celibatari^[6], fie să se căsătorească, fie să intre în mănăstire ca monahi. Odată hirotonit, preotul este trimis în parohie unde este „pus în mijlocul comunității sale în condiții egale, legat profund de lume, de grijile ei, de existența vremelnică și de societate, prin relații de familie, obligat, cu alte cuvinte, a străluci nu numai prin virtuți individuale, ci și domestice”^[7].

                    Preotul este omul lui Dumnezeu, dar și omul familiei. Conduita lui de la Biserică, trebuie să fie aceeași și în casa lui. Conform proverbului Casa preotului este o casă cu pereți de sticlă ușa casei trebuie să fie „gata oricând a fi deschisă, în ea se vede totul: dacă preotul aplică ceea ce propovăduiește la biserică și dacă soția și copiii se comportă, la rândul lor, ca membri ai familiei preoțești. Când nu se întâmplă așa, credincioșii sesizează imediat, iar preotul pierde din autoritate în fața lor, ajungând să se întrebe revoltați, odată cu Sfântul Apostol Pavel: «Dacă nu știe să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?» (I Tim. 3, 5)”^[8]. În aceste condiții, „membrii familiei preotului simt permanent presiunea de a constitui o pildă de comportament pentru ceilalți, întrucât aparțin unui cap de familie a cărui lucrare sau «profesie» este să constituie un exemplu personal”^[9].

                    Orice greșeală a membrilor familiei este taxată. Familia preotului stă sub presiune. Preotul la rândul lui, „întrucât este identificat cu familia și lucrarea sa, poate ajunge să simtă o anumită dușmănie atât față de comunitatea bisericească, cât și față de propria familie când aude critici la adresa lor ce nu-l privesc direct pe el”^[10]. În aceste condiții, el nu mai găsește un loc de odihnă trupească fiindcă pentru un preot „căminul, în afară de biserică, trebuie să însemne o atmosferă de reconfortare, în care să-și refacă și să-și tonifice entuziasmul pentru chemarea sa, să se reculeagă, să-și verifice acțiunea și tactul, punând la contribuție ca punct de reper și control acea fină și subtilă intuiție a sensibilității feminine a unei soții pioase și sănătoase la suflet”^[11].

                    Se poate observa că se cere o stare de jertfă și soției preotului. În același timp și o atenție deosebită tânărului teolog în vederea alegerii soției. El trebuie să fie conștient că viața la parohie nu este ușoară, că adevăratele bucurii vin din slujirea lui Dumnezeu și din împlinirea vocației pentru care este chemat. Poate vor fi momente grele când nu se vor descurca din punct de vedere financiar, vor fi tot timpul în ochii enoriașilor, poate nu vor avea o locuință confortantă, vor veni copii pe lume, de aceea el trebuie să caute o fată care „să iubească fără seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit față de fețele bisericești, față de care să se afle în ascultare și supunere. Să iubească sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezența ei și a copiilor ei la toate acestea, fiind astfel o pildă pentru toți parohienii, un îndemn la viața și învățătura acesteia”^[12]. Ea devine prima persoană catehizată de preot.

                    Soția preotului trebuie să aibă o credință și dragoste puternică, să fie deschisă spre a „purta cu ușurință și spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau științific, cât mai ales din suflet, cu fiecare dintre păstoriți, fie că este vorba despre intelectuali sau despre enoriași simpli”^[13]. Ea mai trebuie să fie harnică, „să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată, optimistă”^[14]. Mai mult „dacă preotul este «părintele» tuturor păstoriților săi, indiferent de vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin de afecțiune, o adevărată mamă și soră pentru aceștia. Mamă pentru cei mai tineri ai parohiei, care să afle de la ea povețe și sfaturi, pentru folosul lor duhovnicesc; soră apropiată, gată să sară în ajutor tuturor celor mai în vârstă și lipsiți de sprijin”^[15]. Sunt calități, am putea spune, ideale, doar că azi în lumea noastră lucrurile nu stau tocmai așa, ne-o spune viața practică a preoților din parohii.

                    Chiar dacă soția are astfel de calități, ea ajunge din disperare să le piardă, fie există unele soții care nu le au defel. Este de reținut că „o soție bună în casa preotului este un alter ego al său, este mâna dreaptă nu numai în viața sa domestică, ci și în succesul misiunii sale de păstor sufletesc al enoriei, căreia i-l lasă la dispoziție în toată liniștea și seninătatea, de care are nevoie devotamentul în slujba mântuirii altora. Dimpotrivă, o soție rea și sub nivelul poziției sale de soție de preot, este un motiv de scandalizare pentru popor și o piedică pentru preot, al cărui moral nu se resimte și nu se deprimă de nimic altceva mai mult”^[16].

                    Ce se întâmplă atunci când soția este neglijată? Când pe umerii ei cade greul creșterii copiilor și aici spunem ca o paranteză, că „în educația copiilor însă, mama este, precum se știe cheia boltă, ca una care-și petrece tot timpul în mijlocul lor, le poate observa înclinațiile odată cu creșterea și-i poate îndruma după indicațiile soțului său. Fără îndoială, preotul, ca tată, nu poate angrena educația fiilor săi chiar în planul activității sale din parohie”^[17]. Totuși „copiii preotului pot contribui efectiv în plan misionar-pastoral, cu activități în rândurile tinerilor credincioși, la strană și la cor, în acțiuni social-caritabile, în organizarea și însuflețirea pelerinajelor, la buna funcționare a bibliotecii, la susținerea publicațiilor parohiale etc”^[18]. Însă, pe lângă acestea, dacă greșesc ceva, ei devin obiectul unei atenții speciale din partea enoriașilor^[19].

                    Dar revenind, la soția clericului. Ce se întâmplă cu ea când preotul este „sezonier” pe acasă. Când este sunat noaptea să meargă la un caz special sau când lucrează și în administrația bisericească, „astfel dimineața, se găsesc (n.n. autorii se referea la plural: preoții) la școală ori la birourile administrației bisericești, iar după amiaza până seara târziu emit certificate, primesc cereri pentru căsătorie, iau parte la adunările diferitelor parohii, spovedesc, botează sau aleargă să facă vreun maslu sau vreo sfințire”^[20]. Din păcate, preotul riscă să ajungă un străin în casa lui sau în situația de a-și neglija fie parohia, fie familia. Este interesant următorul exemplu: „Există multe alte lucruri pe care soția unui cleric ar trebui să le înțeleagă. Pentru un cleric este necesar să cumpere și să citească cărți. Soția trebuie să înțeleagă că banii destinați cărților și revistelor nu constituie o risipă, chiar dacă ele presupun amânarea cumpărării unei bluze sau a unei genți mult dorite. Mai trebuie să țină cont că, atunci când soțul stă liniștit într-un fotoliu, citind o carte valoroasă, în timp ce ea îi îmbracă pe copii sau curăță podeaua ori spală farfuriile, nu înseamnă că este puturos sau nesimțit, fără să-i pese că ea muncește, ci că cititul face parte din munca preotului”^[21]. Sunt diferite răspunsuri la aceste întrebări, dar unul singur stă în picioare: rugăciune, răbdare și jertfă și mai ales stare de afectivitate pentru soț pentru că nu trebuie uitat că „un cleric poate cădea mai ușor în păcate cu caracter erotic, dacă nevoia lui de afectivitate și tandrețe nu este satisfăcută și dacă nu înțelege în general ce neîmpliniri sufletești are, în afara acelor momente când este încercat de o anumită ispită”^[22].

                    Ce poate face preotul concret pentru familia lui? Poate începe prin valorificarea timpului, stabilirea unei zile pe săptămână pe care să o petreacă doar în familie și numai dacă are un caz grav de împărtășit sau o înmormântare care nu poate fi amânată atunci poate să se abată de la acest obicei. El trebuie să se folosească de înclinațiile pe care le are soția și de calitățile ei, asemenea și în cazul copiilor. Nu trebuie ca soția să devină neapărat profesoară de Religie și nici copiii preoți, ci este de ajuns să fie buni creștini. Să încerce pe cât se poate să-și facă simțită prezența și în familie cât de mult poate, ajutând după putință în treburile gospodărești. Stabilirea unor priorități de comun acord cu soția sa.

                    Cu toate riscurile la care sunt supuși preotul, soția și copiii săi trebuie să înțeleagă că sunt un exemplu pentru comunitate și că sunt chemați la stare de jertfă continuă. În același timp, enoriașii la rândul lor, trebuie să cunoască că familia preotului nu este o familie din sinaxar, ci o familie care tinde spre sinaxar în care fiecare membru are anumite nevoi, scăpări și neîmpliniri.

---

[1] Preot Mihai Iosu, Fii treaz în toate! Studii pastorale, ed. Astra Museum, Sibiu, 2012, p. 193.

[2] Ibidem, p. 194.

[3] Ibidem, p. 195.

[4] Ibidem, p. 196.

[5] Părintele Filotheos Faros, Clerul azi – o privire din interior. Tentații, impasuri, maladii și remedii, traducere: Lăzărescu Ovidiu, ed. Egumenița, f.l., 2013.

[6] De o bună bucată de vreme în Biserica Ortodoxă Română nu se mai hirotonesc preoți celibatari.

[7] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, f.a., p. 140.

[8] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia, București, f.a., p. 151.

[9] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.

[10] Ibidem, p. 234.

[11] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 151.

[12] Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea preoției creștine, ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 104.

[13] Ibidem, p. 108.

[14] Ibidem, p.112.

[15] Ibidem, p. 113.

[16] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 158.

[17] Ibidem, p. 156.

[18] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 153.

[19] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.

[20] Ibidem,.p.240.

[21] Ibidem, p. 258.

[22] Ibidem, p. 268.