FAMILIA PREOTULUI ȘI PASTORAȚIA EI - Prof. ALEXANDRU HRAB

FAMILIA PREOTULUI ȘI PASTORAȚIA EI Prof. ALEXANDRU HRAB by Alexandru Hrab on Scribd

Familia preotului și pastorația ei

                    Prof. de religie,

                    Hrab Alexandru Sorin

                    ..... „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4, 23). Declarația la hirotonie este un punct de plecare în conștientizarea preotului în legătură cu rolul pe care îl are familia sa pentru el, pentru Biserică și societate. În aceasta se precizează: „Sunt la prima căsătorie și Cununie, după Pravilele bisericești și legile țări, cu…, fiica lui… și…, din…., jud…, de credință ortodoxă, care este și ea la prima căsătorie și Cununie. Încă mai înainte i-am făcut cunoscut că eu doresc să devin slujitor al Sfântului Altar și că această misiune impune o viață de model pentru alții și, deci, este obligată și ea să trăiască o viață sfântă, ca soție de preot, spre folosul sufletului ei, devenind pentru mine ajutorul necesar împlinirii lucrării duhovnicești, cum prevăd sfintele canoane (17, 18 Ap; 3, 6, 13 VI Ec.; 8 Neocez.). Conform acestor canoane, ea se obligă să fie model de soție, ajutătoare în toate activitățile preotului, prin viața ei exemplară și sfaturile pe care le va da credincioaselor, în calitatea ei de preoteasă, părtașă fiind la misiunea mea pastorală. Atât eu, cât și ea ne vom sili să fim împlinitori, nu doar ascultători ai cuvântului Evangheliei (cf. Iac 1,22)”^[1]. Declarația exprimă că „de o importanță deosebită în economia unei vieți de familie preoțești este cateheza pe care viitorul preot o face viitoarei sale soții. Îi va prezenta acesteia amănunte importante ale misiunii sale, făcând referire la statura exemplară a ei și ulterior a familiei lor”^[2]. Pe mai departe se continuă: „Mă oblig să îmi potrivesc viața mea cu învățăturile Sf. Apostol Pavel, care cere ca preotul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de oaspeți, îndemânatic a învăța pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, necertăreț, neiubitor de argint, bun chivernisitor al casei lui, căci dacă cineva a sa casă nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Tim 3, 2-5). După Sf. Scriptură și sfintele canoane (25 Ap.; 3, 4 VI Ec.; (, 10 Neocez. Și 3, 32 Sf. Vasile), m-am studiat pe mine însumi și știu că un preot nu se poate căsători, iar clericul care va cădea în păcatul desfrânării se caterisește, fiindcă: Nici desfrânații, (…) nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții (…) nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, zic Sf. Apostol Pavel (I Cor. 6, 9-10)”^[3] și mai departe: „Potrivit sfintelor canoane (15 Gangra și 35 Cartagina), mă oblig să-mi cresc toți copiii pe care mi-i dă Dumnezeu întru evlavie și moralitate și la vremea cuvenită să nu-i căsătoresc cu cei de altă credință (21 Cart.; 72 VI Ec.; 10, 21 Laod.) și să nu nesocotesc slujbele și darurile Bisericii”^[4]. Această declarație vine să-l responsabilizeze pe viitorul candidat la preoție în legătură cu viața familiară.

                    Din practică și urmărind viața unor preoți, se poate observa că cel mai mult au de suferit familiile lor. Familia preotului nu este familia unui sfânt. Nici nu se poate cere acest lucru din moment ce drumul spre sfințenie este un drum anevoios, un drum care este parcurs până la sfârșitul vieții pământești. Cu toate acestea ne punem întrebarea: „Cum îi poate îndemna clericul pe alții, în problemele de viață familiară și conjugală, când propria lui căsătorie și familie nu constituie un exemplu demn de urmat? Căsnicia și familia preotului sunt mult mai expuse privirii comunității decât cele ale unui psihoterapeut, întrucât familia celui dintâi participă la viața comunității bisericești, unde acesta este păstor”^[5].

                    Integralist în știință, preotul trebuie să fie integralist și în viața personală. Dacă în Biserica Apuseană preoții sunt celibatari, Biserica Ortodoxă care a păstrat întotdeauna calea de mijloc permițând candidaților la treapta preoției să rămână fie celibatari^[6], fie să se căsătorească, fie să intre în mănăstire ca monahi. Odată hirotonit, preotul este trimis în parohie unde este „pus în mijlocul comunității sale în condiții egale, legat profund de lume, de grijile ei, de existența vremelnică și de societate, prin relații de familie, obligat, cu alte cuvinte, a străluci nu numai prin virtuți individuale, ci și domestice”^[7].

                    Preotul este omul lui Dumnezeu, dar și omul familiei. Conduita lui de la Biserică, trebuie să fie aceeași și în casa lui. Conform proverbului Casa preotului este o casă cu pereți de sticlă ușa casei trebuie să fie „gata oricând a fi deschisă, în ea se vede totul: dacă preotul aplică ceea ce propovăduiește la biserică și dacă soția și copiii se comportă, la rândul lor, ca membri ai familiei preoțești. Când nu se întâmplă așa, credincioșii sesizează imediat, iar preotul pierde din autoritate în fața lor, ajungând să se întrebe revoltați, odată cu Sfântul Apostol Pavel: «Dacă nu știe să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?» (I Tim. 3, 5)”^[8]. În aceste condiții, „membrii familiei preotului simt permanent presiunea de a constitui o pildă de comportament pentru ceilalți, întrucât aparțin unui cap de familie a cărui lucrare sau «profesie» este să constituie un exemplu personal”^[9].

                    Orice greșeală a membrilor familiei este taxată. Familia preotului stă sub presiune. Preotul la rândul lui, „întrucât este identificat cu familia și lucrarea sa, poate ajunge să simtă o anumită dușmănie atât față de comunitatea bisericească, cât și față de propria familie când aude critici la adresa lor ce nu-l privesc direct pe el”^[10]. În aceste condiții, el nu mai găsește un loc de odihnă trupească fiindcă pentru un preot „căminul, în afară de biserică, trebuie să însemne o atmosferă de reconfortare, în care să-și refacă și să-și tonifice entuziasmul pentru chemarea sa, să se reculeagă, să-și verifice acțiunea și tactul, punând la contribuție ca punct de reper și control acea fină și subtilă intuiție a sensibilității feminine a unei soții pioase și sănătoase la suflet”^[11].

                    Se poate observa că se cere o stare de jertfă și soției preotului. În același timp și o atenție deosebită tânărului teolog în vederea alegerii soției. El trebuie să fie conștient că viața la parohie nu este ușoară, că adevăratele bucurii vin din slujirea lui Dumnezeu și din împlinirea vocației pentru care este chemat. Poate vor fi momente grele când nu se vor descurca din punct de vedere financiar, vor fi tot timpul în ochii enoriașilor, poate nu vor avea o locuință confortantă, vor veni copii pe lume, de aceea el trebuie să caute o fată care „să iubească fără seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit față de fețele bisericești, față de care să se afle în ascultare și supunere. Să iubească sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezența ei și a copiilor ei la toate acestea, fiind astfel o pildă pentru toți parohienii, un îndemn la viața și învățătura acesteia”^[12]. Ea devine prima persoană catehizată de preot.

                    Soția preotului trebuie să aibă o credință și dragoste puternică, să fie deschisă spre a „purta cu ușurință și spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau științific, cât mai ales din suflet, cu fiecare dintre păstoriți, fie că este vorba despre intelectuali sau despre enoriași simpli”^[13]. Ea mai trebuie să fie harnică, „să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată, optimistă”^[14]. Mai mult „dacă preotul este «părintele» tuturor păstoriților săi, indiferent de vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin de afecțiune, o adevărată mamă și soră pentru aceștia. Mamă pentru cei mai tineri ai parohiei, care să afle de la ea povețe și sfaturi, pentru folosul lor duhovnicesc; soră apropiată, gată să sară în ajutor tuturor celor mai în vârstă și lipsiți de sprijin”^[15]. Sunt calități, am putea spune, ideale, doar că azi în lumea noastră lucrurile nu stau tocmai așa, ne-o spune viața practică a preoților din parohii.

                    Chiar dacă soția are astfel de calități, ea ajunge din disperare să le piardă, fie există unele soții care nu le au defel. Este de reținut că „o soție bună în casa preotului este un alter ego al său, este mâna dreaptă nu numai în viața sa domestică, ci și în succesul misiunii sale de păstor sufletesc al enoriei, căreia i-l lasă la dispoziție în toată liniștea și seninătatea, de care are nevoie devotamentul în slujba mântuirii altora. Dimpotrivă, o soție rea și sub nivelul poziției sale de soție de preot, este un motiv de scandalizare pentru popor și o piedică pentru preot, al cărui moral nu se resimte și nu se deprimă de nimic altceva mai mult”^[16].

                    Ce se întâmplă atunci când soția este neglijată? Când pe umerii ei cade greul creșterii copiilor și aici spunem ca o paranteză, că „în educația copiilor însă, mama este, precum se știe cheia boltă, ca una care-și petrece tot timpul în mijlocul lor, le poate observa înclinațiile odată cu creșterea și-i poate îndruma după indicațiile soțului său. Fără îndoială, preotul, ca tată, nu poate angrena educația fiilor săi chiar în planul activității sale din parohie”^[17]. Totuși „copiii preotului pot contribui efectiv în plan misionar-pastoral, cu activități în rândurile tinerilor credincioși, la strană și la cor, în acțiuni social-caritabile, în organizarea și însuflețirea pelerinajelor, la buna funcționare a bibliotecii, la susținerea publicațiilor parohiale etc”^[18]. Însă, pe lângă acestea, dacă greșesc ceva, ei devin obiectul unei atenții speciale din partea enoriașilor^[19].

                    Dar revenind, la soția clericului. Ce se întâmplă cu ea când preotul este „sezonier” pe acasă. Când este sunat noaptea să meargă la un caz special sau când lucrează și în administrația bisericească, „astfel dimineața, se găsesc (n.n. autorii se referea la plural: preoții) la școală ori la birourile administrației bisericești, iar după amiaza până seara târziu emit certificate, primesc cereri pentru căsătorie, iau parte la adunările diferitelor parohii, spovedesc, botează sau aleargă să facă vreun maslu sau vreo sfințire”^[20]. Din păcate, preotul riscă să ajungă un străin în casa lui sau în situația de a-și neglija fie parohia, fie familia. Este interesant următorul exemplu: „Există multe alte lucruri pe care soția unui cleric ar trebui să le înțeleagă. Pentru un cleric este necesar să cumpere și să citească cărți. Soția trebuie să înțeleagă că banii destinați cărților și revistelor nu constituie o risipă, chiar dacă ele presupun amânarea cumpărării unei bluze sau a unei genți mult dorite. Mai trebuie să țină cont că, atunci când soțul stă liniștit într-un fotoliu, citind o carte valoroasă, în timp ce ea îi îmbracă pe copii sau curăță podeaua ori spală farfuriile, nu înseamnă că este puturos sau nesimțit, fără să-i pese că ea muncește, ci că cititul face parte din munca preotului”^[21]. Sunt diferite răspunsuri la aceste întrebări, dar unul singur stă în picioare: rugăciune, răbdare și jertfă și mai ales stare de afectivitate pentru soț pentru că nu trebuie uitat că „un cleric poate cădea mai ușor în păcate cu caracter erotic, dacă nevoia lui de afectivitate și tandrețe nu este satisfăcută și dacă nu înțelege în general ce neîmpliniri sufletești are, în afara acelor momente când este încercat de o anumită ispită”^[22].

                    Ce poate face preotul concret pentru familia lui? Poate începe prin valorificarea timpului, stabilirea unei zile pe săptămână pe care să o petreacă doar în familie și numai dacă are un caz grav de împărtășit sau o înmormântare care nu poate fi amânată atunci poate să se abată de la acest obicei. El trebuie să se folosească de înclinațiile pe care le are soția și de calitățile ei, asemenea și în cazul copiilor. Nu trebuie ca soția să devină neapărat profesoară de Religie și nici copiii preoți, ci este de ajuns să fie buni creștini. Să încerce pe cât se poate să-și facă simțită prezența și în familie cât de mult poate, ajutând după putință în treburile gospodărești. Stabilirea unor priorități de comun acord cu soția sa.

                    Cu toate riscurile la care sunt supuși preotul, soția și copiii săi trebuie să înțeleagă că sunt un exemplu pentru comunitate și că sunt chemați la stare de jertfă continuă. În același timp, enoriașii la rândul lor, trebuie să cunoască că familia preotului nu este o familie din sinaxar, ci o familie care tinde spre sinaxar în care fiecare membru are anumite nevoi, scăpări și neîmpliniri.

---

[1] Preot Mihai Iosu, Fii treaz în toate! Studii pastorale, ed. Astra Museum, Sibiu, 2012, p. 193.

[2] Ibidem, p. 194.

[3] Ibidem, p. 195.

[4] Ibidem, p. 196.

[5] Părintele Filotheos Faros, Clerul azi – o privire din interior. Tentații, impasuri, maladii și remedii, traducere: Lăzărescu Ovidiu, ed. Egumenița, f.l., 2013.

[6] De o bună bucată de vreme în Biserica Ortodoxă Română nu se mai hirotonesc preoți celibatari.

[7] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, f.a., p. 140.

[8] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia, București, f.a., p. 151.

[9] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.

[10] Ibidem, p. 234.

[11] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 151.

[12] Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea preoției creștine, ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 104.

[13] Ibidem, p. 108.

[14] Ibidem, p.112.

[15] Ibidem, p. 113.

[16] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 158.

[17] Ibidem, p. 156.

[18] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 153.

[19] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.

[20] Ibidem,.p.240.

[21] Ibidem, p. 258.

[22] Ibidem, p. 268.

Pyaar Impossible

Pyaar Impossible

În ultima vreme nu m-am mai uitat la filme. Am văzut la cineva din lista de prieteni de pe FACEBOOK (țara tuturor posibilităților) că a urmărit filmul: „New Year's Eve”. Am vrut să-l văd și eu (dacă tot a avut o reclamă așa de mare), dar nu am apucat să vizionez mai mult de câteva minute. Nu mai contează. O să-l văd eu cumva, cândva.

Și dacă tot a venit vorba de filme vă recomand cu căldură: „Pyaar Impossible”. Nici pe acesta nu l-am văzut decât secvențial. Îi cer scz. că îmi permit să vă dau sfaturi de vizionare a unui film văzut doar pe secvențe și informat despre el din sinopsis-urile lui și din părerile altora. Bine, bine, bine... Este un film indian, o comedie de dragoste. Un film romantic.

De ce l-am ales pentru blog? Pentru că el spune povestea unei iubiri neîmplinite în prima fază. Câți dintre noi nu am fost puși în situația lui Abhay Sharma? Bine poate nu îndrăgostiți de cea mai frumoasă fată din școala, dar de o fată. Gata! Stop!

            Apoi el ne arată dragostea pe care: un soț trebuie să o poare soției sale/un iubit trebuie să o poare iubita lui. Deci un film în legătură cu familia.

            Filmul ne mai arată că trebuie câteodată să ne mărturisim și simțirile noastre. Să avem curaj. Un creștin trebuie să aibă curaj să nu fie laș.

Despre film pe scurt:

Povestea începe cu Abhay Sharma (Uday Chopra), care este îndrăgostit în secret de Alisha Merchant (Priyanka Chopra), o fată cu o imensă priză la băieți și cu o mare popularitate în universitate. După ce el îi salvează viața, ea neștiind lucrul acesta, tatăl ei o transfera de la facultate; timpul trece - mai exact 7 ani; în tot acesta timp se schimbă datele problemei: Abhay continuî sa se gândeascî la Alisha, dar totodatî lucrează și la un soft numit Unify. Alisha e acum o femeie divorțată, cu o fetiță de 7 ani.

Aventura începe când Abhay încearcă un parteneriat cu Siddharth Singh, sperând ca în felul acesta softul lui va fi cunoscut; Singh îi fura softul și se auto-intitulează creatorul softului. În încercarea de a recupera softul Abhay trece numai prin peripeții. Sursa: http://www.cinemagia.ro/filme/pyaar-impossible-475386/.

!Dacă vreți să-l vedeți online se poate găsi foarte ușor!

(Asta pare piraterie, dar nu v-am spus-o eu)

loading..

Educaţia creştină a copiilor-Hrab Alexandru

Educaţia creştină a copiilor

Hrab Alexandru

            Trăim într-o lume în care copiii nu mai sunt creativi. Să nu le ceri să facă un desen, o pictură, un eseu, o construcţie[1] cât de mică pentru că refuză. P.C.-ul, T.V.-ul, telefonul mobil sunt lucrurile agreate de copii şi care, totuşi, le dăunează grav sănătătea fizică şi cea psihică. Aceste lucruri duc în ziua de azi la disputele dintre copiii, care la rândul lor duc la dispute între părinţi[2] care în loc să caute adevărul, preferă să-şi asculte odrasla, dându-i dreptate şi certându-se pentru ea cu toată lumea, care în viziunea lor pare a le fi jignit groaznic copilul.

            Ne confruntăm cu părinţi care în loc să-şi îndrume copilul spre biserică, spre participarea la Sfânta Liturghie preferă să-i trimită la orice alte activităţi[3] care nu că nu ar fi bune, dar fără o credinţă în Dumnezeu lucrătoare nu aduc nimic de folos, astfel, ajungînd ca duminica în loc să fie la Sfânta Liturghie, copiii lor să fie în alte locuri. Ajungem să ne punem întrebarea: De ce nu se acordă aceiaşi importanţă în căutarea bisericii, spre urmarea lui Hristos cum se acordă importanţă şcolii, participării la concursurile şi festivităţile de la alte activităţi practicate?

            Ne este dat de multe ori să auzim nu numai din partea părinţilor[4], dar şi din partea bunicilor şi mai rar a străbunicilor, că fii/nepoţii nu pot participa la Sfânta Liturghie pentru că au fost seara la discotecă şi se odihnesc, sau că au fost o săptămână întreagă la şcoală şi duminica este singura lor zi liberă în care se pot recrea. Îi vedem pe aceşti părinţi/bunici mândri de faptul că urmaşii lor şi-au început viaţa intimă înainte de căsătorie, de la vârste fragede pentru că aşa este „la modă.” Îi auzim parcă de multe ori spunând: „să nu faceţi gălăgie că doarme Ion, o fost la discotecă şi o venit cu Ana şi acu dorm amândoi” şi o spun cu aşa mândrie, de parcă cine ştie ce lucru mare şi valoros au făcut[5]. Îmi amintesc aici de ceea ce spunea părintele Teofil Părăian, că atunci când trebuia să meargă la Biserica îşi întreba mama/bunica de ce trebuie să meargă la Biserică şi acestea nu răspundeau simplu, spunând: „apoi cum să nu mergem la biserică? Că-i păcat!” sau de părintele Virgil Gheorghiu, într-unul din romanele sale Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Amintiri dintr-o copilărie teologică sau Cum am vrut să mă fac sfânt, alte amintiri dintr-o copilărie teologică[6], afirma că era inadmisibil ca cineva să lipsească duminica de la Sfânta Liturghie, întreaga comunitate se gândea că cel care nu a venit să nu fi păţit ceva rău.

            Credem că este necesar să amintim de canonul 80[7] al Sinodului VI Ecumenic care cere ca cei care nu participă trei săptămâni consecutiv la Sfânta Liturghie să fie caterisiţi dacă sunt preoţi sau afurisiţi dacă sunt mireni.

            Aşadar, gândindu-ne la timpurile de atunci, vedem că acei oameni nu ştiu ce se întâmplă la biserică, în afară de faptul că acolo exista Sfânta Euharistie, însă aveau conştiinţa că trebuie să fie prezenţi, pentru că aşa este normal, aşa este bine. Din nefericire, astăzi când lumea a evoluat, când există un flux de informaţii despre viaţa Bisericii, când există numeroase cărţi care încearcă se explice cea ce se întâmplă în biserică, să pună mult mai mult în evidenţă miracolul Sfintei Liturghii, Taina lui Hristos, când prin purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel avem un post de televiziune, un post de radio şi un ziar al Bisericii Ortodoxe Române observăm un paradox, vedem că bisericile sunt goale. Mergând mai departe, vedem că în Timişoara avem o grădiniţă ortodoxă, Troiţa şi precum şi o şcoală, Sfântul Antim Ivireanul, plus programele naţionale ale Patriarhiei Române Hristos Împărtăşit copiilor şi Alege şcoala şi cu toate acestea ne confruntăm cu dezinteres din partea părinţilor.

            Ne-am învăţat să aruncăm vina pe preoţi[8], dar oare ei poartă toată vina? De aici se nasc alte întrebări: ce poate să facă Biserica? Ce pot să facă preoţii? Ce pot să facă părinţii?

            Plecând de la aceste întrebării vom încerca să elaborăm câteva răspunsuri, astfel luând în considerare concepţia Fericitului Augustin care afirma despre copil că este tatăl omului mare şi gândindu-ne că viaţa copilului începe din momentul conceperii[9], este recomandabil şi de preferat ca mamele să încerce să se împărtăşească cât mai des pe perioada sarcinii încercând să nu lipsească pe cât posibil de la Sfânta Liturghie, pentru că cel mic simte şi astfel va simţi Harul Divin şi se va uni cu Hristos prin Sfânta Euharistie. Este de preferat ca acest lucru să nu se limiteze doar la perioada sarcinii, ci să continue imediat după botezul pruncului, care până la vârsta de 7 ani se poate împărtăşi în fiecare duminică şi sărbătoare[10], precum şi îndemnul Mântuitorului: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

            Un alt lucru esenţial de ştiut pentru părinţi este că bucuria pe care o afişează atunci când copilul lor începe să vorbească şi mai ales când el înjură[11], nu poate să-i aducă copilului nimic bun pe viitor. Trebuie ştiut că odată pătruns în sufletul copilului această patimă a vorbitului vulgar, cu greu mai poate fi stopată, ajungând chiar la hulirea lui Dumnezeu, de aceea este bine să amintim îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur cu referire la copii: „de la o vârstă fragedă, copilul îşi însuşeşte cu repeziciune ceea i se spune, şi ceea ce aude se întipăreşte în sufletul lui ca pecetea în ceară. Prin aceasta, viaţa lor începe deja să se încline fie către păcat, fie către virtute. Aşadar, dacă chiar de la început îi abatem de la păcat şi îi punem pe calea cea bună, lucru acesta va deveni pentru ei deprindere, le va intra în fire, şi nu se vor mai abate atât de uşor spre rău, fiindcă obişnuinţa îi va atrage la fapte bune”[12]. De preferat ar fi ca părinţii în loc să-l înveţe pe copil să vorbească urât, mai bine l-ar învăţa rugăciuni, poezioare sau alte pilde, bineînţeles la limita de înţelegere a copilului, fără a cădea în cealaltă extremă, pentru că dacă ei ca părinţi se roagă două ore neapărat trebuie se roage şi copilul la fel.

De asemenea, părinţii nu trebuie să uite să-l înveţe pe cel mic cu postul, nu în totalitate, dar trebuie să existe o renunţare mică din ceea ce îi aduce plăcere copilului pentru „că ei trebuie să deprindă abnegaţia. Ei nu pot avea tot ce vor. Trebuie să înveţe să renunţe la propriile dorinţe pentru binele celorlalţi. Ei trebuie, de asemenea, să înveţe să fie grijulii. Omul ce n-are grijă de ceilalţi pricinuieşte întotdeauna vătămare şi durere – nu intenţionat, ci pur şi simplu din nepăsare. Pentru a arăta grijă faţă de cineva nu este nevoie de prea mult – un cuvânt de îmbărbătare atunci când cineva are neplăceri, puţină tandreţe atunci când celălalt arată întristat, o mână de ajutor la momentul potrivit pentru cel ce a obosit”[13].

            Un fapt care atrage atenţia este dat de rolul preotului în viaţa familiei. Astăzi, din păcate, sunt puţini preoţi care nu mai au parte de întâlniri cu familiile din parohie, iar dacă sunt aceste întâlniri, ori sunt în momentul în care preotul merge prin sat pentru sfinţirea caselor ori au loc la biserică, dar din păcate nu aduc nimic schimbător în conştiinţa părinţilor. Pentru ei, preotul este personajul negativ cu care îşi înfricoşează copiii. De aceea, atunci când vede că nu reuşeşte nimic cu părinţii, preotul este dator să încerce o colaborare cu şcolile şi grădiniţele din parohie. Astfel, vizitând copii de la grădiniţă şi din clasele mai mici este bine să aibă întotdeauna la el mici atenţii pentru a lega o prietenie cu copiii.

Tot aici intră o problemă des întâlnită în bisericile noastre, cea a celor bătrâni, care nu suportă să vadă copii în biserică pe motiv că aceştia tulbură slujba şi atunci merg bine mersi şi îi sfătuiesc pe părinţi să nu mai vină cu copii la Biserică. Si aici preotul trebuie să intervină, purtând discuţii cu bătrânii, explicându-le că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, mai ales pe acei copiii care fac gălăgie, punându-le în evidenţă cu delicateţe că în faţa lui Hristos şi ei, ca oameni maturi nu fac altceva decât să se manifeste la fel ca cei mici.

            Trebuie avut în vedere că odată cu creşterea în vârstă a copiilor, dacă aceştia nu vor fi supravegheaţi de părinţi şi dacă nu vor avea o colaborare eficientă cu preotul, se vor îndepărta tot mai mult de calea cea bună a lui Hristos. Trebuie acordată o atenţie specială vârstei de 9-10 ani, când copilul începe să caute motive de a nu mai participa la Sfânta Liturghie în schimbul altor activităţi[14]. Părinţii trebuie să fie categorici şi să-i oprească pe copiii de la aceste activităţi pe perioada Sfintei Liturghii, trimiţându-i la Biserică. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă că atunci „când îi trimitem la şcoală, ei ştiu că au răspunderi: să înveţe şi să-şi facă lecţiile. Aşa ar trebui să meargă şi la biserică, ca la şcoală. Noi trebuie să-i ducem, nu să-i lăsăm pe mâna altora. Să mergem împreună şi să ascultăm împreună slujba şi apoi să le cerem să-şi amintească ce-au auzit şi ce au învăţat. Numai aşa îi vom putea corecta uşor şi pe nesimţite. Dacă şi acasă copii vă aud tot timpul discutând ca nişte creştini cu frica lui Dumnezeu şi le daţi sfaturi bune, aceste seminţe vor da curând un rod bogat”[15]. Şi mai mult, părinţii trebuie să dea dovadă de învăţătura ce se desprinde din cadrul Sfintei Liturghii prin exemplul propriei lor vieţi, aşa cum învaţa Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că „cel mai mare ajutor, ne spune Părintele Paisie Aghioritul, şi cea mai mare moştenire pe care o pot da părinţii copiilor este să-i facă urmaşi ai bunătăţilor lor – şi pentru asta nu este nevoie de strădanii deosebite, căci dacă pruncul vede că părinţii se iubesc, discută cu nobleţe, sunt înţelepţi, plini de bucurie, se roagă cu smerenie şi aşa mai departe, întipăreşte toate acestea în sufletul său ca un indigo”[16].

            De preferat ar fi ca preotul să organizeze concursuri pentru copii, să-i implice pe aceştia în viaţa parohiei, să le ofere posibilitatea de a răspunde şi ei în cadrul slujbelor, să rostească Simbolul Credinţei şi chiar să le permită lor să umble cu tasul, mai mult să le permită ca venitul de pe un tas să fie a lor, chiar administrat de ei[17]. De asemenea, preotul poate să organizeze o bibliotecă pentru ei şi chiar o sală de lectură şi chiar să organizeze un mic consiliu parohial[18].

            Ca şi creştini trebuie să înţelegem că Biserica nu ne doreşte răul, că participarea duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare la Sfânta Liturghie nu înseamnă habotnicie, ci înseamnă descoperirea lui Hristos, descoperirea Sfinţilor, este o comuniune cu întreaga lume, atât cu cei vii cât şi cu cei adormiţi. Suntem datori cu toţii să înţelegem că societatea actuală are nevoie de oameni morali. Moralitatea nu poate să vină decât prin Biserică. Creşterea sănătoasă a copiilor are loc doar cu Hristos, prin Hristos şi în Hristos. Părinţii nu trebuie să uite niciodată că prin fiicele şi fiii lor se privesc în oglindă, că atitudinile copiilor sunt atitudinile părinţilor, iar copii lor reprezintă asigurarea unor bătrâneţi liniştite pentru părinţi.

            Fără a dori să mai lungim cele scrise, am considerat necesar să facem cunoscut cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur pentru părinţii care nu se îngrijesc cu adevărat de copiii lor: „părinţii care nu se îngrijesc de buna cuviinţă a copiilor sunt ucigaşi de copiii, şi încă mai răi decât ucigaşi de copiii, fiindcă aici e vorba de pierea şi moartea sufletului[19] [...] De aceea vă rog pe toţi să vă predaţi fiii şi fiicele, de la vârsta cea mai mică acestei liturghii (n.n. Sfântul Ioan se referă aici la întreaga viaţă a omului care trebuie să fie o Liturghie, o continuare a Liturghiei Bisericii, sau cum ar afirma părintele Ioan Bria o Liturghie după Liturghie.) şi să depuneţi în sufletele lor bogăţia care se potriveşte vieţii cereşti, fără să ascundeţi aur în pământ sau să adunaţi argint. Depuneţi în sufletele lor bunătate, smerenie, buna-cuviinţă, înţelepciune şi orice altă virtute. Liturghia tocmai de această cheltuială are nevoie. Dacă strângem această bogăţie pentru noi şi pentru copiii noştri, şi în această viaţă ne vom bucura de strălucire, dar şi în cea viitoare vom auzi vocea fericită cu care Domnul Iisus Hristos îi recunoaşte ca ai Săi pe toţi cei care L-au mărturisit”(Despre Ana, III)[20].

Bibliografie:

·         ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.

·         Gură de Aur, Ioan Sfântul, Părinţi, copii şi creşterea lor, culegere de texte patristice şi traducere lor în neogreacă de Ieromonah Benedict Aghioritul, Traducerea din neogreacă: Zenaida Anamaria Luca, Editura Panaghia, Vatra Dornei.

·         ***Cum să educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia/Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2011.

·         Necula, Pr. Conf. Dr. Constantin, Pastoraţia Bisericii în vreme de criză, Editura Agnos, Sibiu, 2012.

---

[1] Bisericuţe sau case (machete) din carton, plastic, lemn, etc.

[2] Disputele care au loc mai ales la şcoală sau la alte activităţi la care participă copiii.

[3] Dans, sport, cursuri de modeling, etc.

[4] Părinţii care să spune s-au născut într-o perioadă grea de comunism.

[5] Din păcate, acest lucru ne este dat să-l auzim din ce în ce mai des şi prin satele româneşti. Sate în care exista o dată tradiţia ca până în momentul căsătoriei tineri să nu întreţină relaţii intime.

[6] Ambele romane au apărut la Editura Deisis, Sibiu, în 2008 sub traducerea doamnei Maria-Cornelia Ică jr.

[7] Canonul 80 prevede: „Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit.)”

[8] Nu putem nega că sunt unii preoţi care nu-şi fac datoria, dar sunt o mulţime care dedică timp pentru proiectele de cateheze ale parohiei.

[9] A se vedea pentru aprofundare studiul Părintelui Sorin Lungoci, Climatul familial şi spiritual în timpul sarcinii, în Altarul Banatului, anul XX, nr. 1-3, ianuarie-martie 2009, pp.104-107.

[10] Este necesar să amintim că sunt unii preoţi „de modă veche” care consideră că dacă copilul este împărtăşit o dată la câteva luni sau cel puţin de 4 ori pe an, este de ajuns. Nu putem fi de acord cu acest lucru pentru că copilul este vulnerabil, el simte tot ceea ce se întâmplă în jurul său, de aceea are nevoie de comuniunea cu Hristos care nu poate veni decât prin Taina Sfintei Euharistii.

[11] Se ştie plăcerea unor părinţi/bunici de a-şi învăţa copilul/nepotul să vorbească urât, pentru că în viziunea lor acesta este un semn al înţelepciunii lumeşti a copilului.

[12] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia/Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 76-77.

[13] Sfânta Muceniţă Alexandra, Împărăteasa Rusiei, în volumul Cum să educăm ortodox…p. 85.

[14] Printre activităţi ca plimbările, ieşirile în grup cu prieteni prin parcuri, plimbările pe bicicletă, plimbări cu rolele sau privitul la TV şi PC.

[15]Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi creşterea lor, culegere de texte patristice şi traducere lor în neogreacă de Ieromonah Benedict Aghioritul, Traducerea din neogreacă: Zenaida Anamaria Luca, Editura Panaghia, Vatra Dornei, p.68.

[16] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici…p.165.

[17] Bineînţeles, preotul ar trebui să verifice în ce scop îşi administrează bănuţii, de preferat, să îi îndrume spre cumpărarea unor cărţi, plata unor pelerinaje sau ajutorarea unor familii nevoiaşe.

[18] Ideea promovată de părintele Constantin Necula într-un interviu cu părintele Valentin Delcă din parohia Veştem, Protopopiatul Sibiu, în cadrul emisiunii Biserică şi societate din 9 martie 2010, apărut în volumul Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Pastoraţia Bisericii în vreme de criză, Editura Agnos, Sibiu, 2012, pp. 159-175.

[19] Cum să educăm ortodox copilul, 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici…p.124.

[20] Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 28.