Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta tineri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tineri. Afișați toate postările

miercuri, 1 mai 2019

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere


Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere


            Odată cu Sfintele Paști televiziunile ne-au arătat fragmente din slujba săvârșită în această noapte de la diferite biserici, dar și mulțime de tineri în baruri și cluburi cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, am putea spune lângă o țigară ori un pahar de ceva... sau îmbrăcați mai „altfel”... Dar sunt tinerii care Îl caută pe Dumnezeu.
            Despre acești tineri aș vrea să vorbesc. Cine sunt ei? Sunt tinerii care încă au un gram de credință sau cum ar spune părintele Necula „buzele acestea care înjură, care fumează, care scuipă, fetele astea care se dezbracă sunt totuşi trupuri mirunse cu Taina Sfântului Mir, sunt oameni botezaţi, sunt oameni care într-un fel sau altul fac parte din Trupul lui Hristos”[1]. Sunt ai Bisericii, ai lui Hristos. Sunt oameni cu povești de viață, „fiecare dintre tinerii noștri are povestea lui de viață pe care ar împărtăși-o cu cineva capabil să o asculte, însă noi, așa-zișii maturi, suntem prea plictisiți sau importanță ca să mai ascultăm povești, darămite să mai dăm direcții de viață. Într-un astfel de context, sufletul tânărului face cunoștință cu răzvrătirea împotriva celui incapabil să-i acorde atenție. O răzvrătire ce se încearcă defulată în discoteci sau cluburi, narcotice sau limbaj viciat etc., tocmai pentru a demonstra că este suficient de matur ca să se gestioneze ființial singur. Uneori însă pierzi enorm până să-ți dai seama că de unul singur nu-ți prea ies treburile, că, de cele mai multe ori, te închizi ermetic în propria-ți suferință sau nemulțumire, pozând într-un frustrat și complexat evident. Simți nevoia unui sfătuitor sau a unui confident (i-aș spune mai degrabă părinte duhovnicesc) cu care să începi să reclădești ce s-a dărâmat în propria-ți ființă”[2].
            Tinerii aceștia Îl caută pe Hristos sau, mai bine zis, Hristos îi caută pe acești tineri. Și da, Hristos a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru unii ca ei decât pentru „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cât încă tinerii vin și își aprind lumânarea la Înviere există o speranță. Poate noi nu credem în ei, pentru noi ei pot fi pierduți, pot fi păcătoși, dar nu și pentru Hristos – depinde cu ce ochi vrem să-i privim – cu ochii lui Hristos sau cu ochii noștri omenești? „Odată, El, Hristos, ne spunea: «căutați și veți afla» (Matei 7, 7), ceea ce înseamnă că, întotdeauna, în exercițiul căutării stă ascunsă soluția salvatoare, că «nebunia» încăpățânării de a încerca marea cu degetul își poate aduce mireasma nădejdii de mai bine sau chiar Binele Însuși”[3]. Să-i căutăm pe acești tineri așa cum i-ar căuta Hristos. Să-i privim fără aroganța versatului într-ale vieții, ci cu harisma Duhului Sfânt[4].
Mântuitorul a iubit copiii. I-a binecuvântat și le-a oferit Împărăția lui Dumnezeu cf. Marcu 10, 14. El a făcut nenumărate minuni în legătură cu copiii și tinerii: a înviat pe fiica lui Iair (Marcu 5, 21-43, Matei 9, 18-26), a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) și pe prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 1-46), a eliberat de sub puterea demonică pe băiatul demonizat (Marcu 9, 17-32) și pe fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28, Marcu 7, 24-30). A vindecat pe slujitorul sutașului (Matei 8, 5-13 și Luca 7, 1-10) și a privit cu dragoste la tânărul bogat cf. Marcu 10, 21 și cu îndurerare la tânărul din Pilda Fiului Risipitor cf. Luca 15, 11-32, ajuns în mocirla păcatelor. A vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge de 12 ani despre care am putea spune că era tânără, conform legilor medicale, „dar care murea lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei”[5] (Luca 8, 43-48). A primit darul de mir de la femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) – o altă tânără. De altfel, unul dintre apostoli era tânăr – Sfântul Evanghelist Ioan -. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. De aici înțelegem că Mântuitorul „nu a rămas indiferent față de tineri. Dimpotrivă le-a arătat interes și i-a învăluit în prețuirea și dragostea Sa dumnezeiască [...] A privit cu îndurerare alunecările unora dintre tineri, dar nu i-a părăsit și nici nu și-a pierdut niciodată încrederea în posibilitățile lor refacere și reabilitare”[6].
Dacă Hristos a crezut în tineri, indiferent de păcatele lor, cine suntem noi să nu fim alături de ei? Să credem în forța lor de schimbare, în puterea lor de respira aer curat! „Dar pentru aceasta este nevoie să urci muntele nevoințelor”[7]. Să urcăm pe muntele nevoințelor ducându-i în rugăciune în fața lui Hristos, o rugăciune care să ne mistuie și să căutăm să oferim răspunsuri și să căutăm răspunsuri în mijlocul tinerilor. „Locul unde vom găsi marile răspunsuri nu este altul decât în mijlocul tinerilor. Să nu ne amăgim cu poziționări periferice sau cu «fine» observații de duzină referitoare la profilul tânărului. Ar fi cel mai bine să coborâm în maidan și să-i privim în ochi pe acești «gangsteri», ba, mai mult, să le scanăm sufletul și să-i provocăm înspre orizonturi mai senine, fără pic de prejudecată. Strada arată altfel la firul ierbii decât din balcon”[8].
            Rămâne la latitudinea preoților, a noastră, a profesorilor de religie, a oamenilor Bisericii, cum gestionăm această situație și cum să le vorbim tinerilor de iubirea lui Hristos. Este cazul să ne întrebăm, acum mai mult ca niciodată: „Am făcut eforturi să-i înțelegem fără să-i stigmatizăm sau să-i etichetăm drept incurabili? V-ați întrebat de ce se moare în discoteci? Sau de ce se sting luminile în discoteci? Ați încercat să înțelegeți complexul fetei fără prieten sau teama tânărului de a nu reuși să fie cel mai bun, mai ales într-o societate concurențială, dar fără loialitate și spirit critic în actul concurenței? Din ce cauză îi este dat prietenului nostru să încerce și complexul părinților încuiați la minte, șablonați existențial? El este un consumist notoriu și alergic la sfaturi moralizatoare, stereotipii sterile, dorindu-și cu orice preț aur de original. Dar de ce toate astea?”[9]. Dacă nu am făcut asta până acum, să o facem de acum. A sosit momentul să fim alături de tinerii noștri.
            Hristos a fost foarte delicat cu tinerii și i-a înțeles. De asta îmi place Hristos, pentru că El a fost și este un „DELICAT”. Să fim delicați cu ei și noi, să încercăm să le înțelegem zbuciumul sufletesc, să-i îmbrățișăm și să-i ascultăm. Azi poate își aprind o lumânare în noaptea de Înviere, dar mâine își pot aprinde viața de lumina lui Hristos.
Să nu uităm că noi suntem învățători. Spunea Părintele Stăniloae, despre misiunea profetică a Mântuitorului, ceva și despre misiunea de învățător / profesor, Aceasta este una din misiunile culminante în lume „nu întrucât învățătorul descoperă o lume impersonală de idei și cunoștințe tehnice, ci întrucât se apleacă asupra unui suflet cu dragoste, făcându-l să crească până la înălțimea sa [a învățătorului, a profesorului n.n.], întrucât îi comunică nu lucruri exterioare, ci pe sine însuși, urmărind o identificare de destin cu ucenicul său, o ridicare a lui în «spațiul» cel mai lăuntric al său. E o lucrare din dragoste spre tot mai multă dragoste. Ea pornește din dragostea învățătorului, ca apoi, clipă de clipă, pe măsura ce de descoperă dragostea lui, să facă să se nască și cea a învățăcelului, legând printr-o dragoste tot mai adâncă cele două suflete și înființând un raport de totală înțelegere și negrăită comuniune între ele. Drumul învățăturii, ca adâncire a raportului între cele două persoane, este drumul spre comuniune, spre constituirea unei unități duale (Wirheit), fiind și drumul «mântuirii» uneia dintre cele două persoane, al creșterii ei la rang de subiect capabil de comuniune. Învățătorul e cel ce-și apropie mai strâns sufletul său de sufletul altuia, misiunea lui e slujba în favoarea umanității, a dezvoltării ei în fiecare ins. Deși în raportul învățător-învățăcel, primul are o poziție superioară, ultimul se simte la fel de fericit; nici cel dintâi nu observă în trăirea sa intimă și continuă superioritatea sa, nici cel din urmă inferioritatea sa. Fiecare uită de sine și vede numai pe celălalt atârnându-și tot rostul existenței de el; niciunul nu se simte dezavantajat. E o ierarhie fără distanță, fără mândrie și umilire. Dacă este o inegalitate funcțională, ea constituie pentru cel superior o obligație de slujire, nu un titlu de revendicări, iar la cel inferior ea e transformată în egalitate prin dragoste. Respectul se împreună cu dragostea. Astfel, raportul învățător-învățăcel e modelul desăvârșit al oricărei relații între ființele spirituale de grad deosebit”[10].
            Iată, ce dar minunat! Ce dar făcut nouă de Fiul lui Dumnezeu, acela de a fi învățători. Mântuitorul a dus la desăvârșire chipul învățătorului, al împreunării cuvântului cu dragostea[11]. Spunea, în continuare, Părintele Stăniloae că „dacă slujba de învățător e tot ce mai nobil pe pământ, fiind legată de lumină și având ca scop creșterea omului spiritual în dragoste și comuniune, ea e de la Dumnezeu. Învățătorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de El. la Dumnezeu este izvorul învățăturii și El singur are capacitatea de-a Se face însuși învățătorul desăvârșit al oamenilor, înființând între El și ei în formă perfectă raportul de Învățător și învățăcei”[12].
            Vom fi responsabili în fața lui Hristos de modul în care i-am tratat pe tineri. De aceea, închei printr-un cuvânt la care să medităm îndelung:
            „Tinerii sunt viitorul unei familii? Tinerii sunt viitorul unui popor. Tinerii sunt viitorul întregi lumi. Ei sunt purtătorii forței biologice menită să asigure continuitatea fizică a familiei, a poporului, a neamului omenesc. Dar în același timp tinerii sunt și purtătorii energiei sufletești capabile să preia valori viabile de la antecesori, să le sporească cu creații proprii și în condiții noi de viață, să asigure mersul înainte al lumii. Tineretul nu constituie numai o generație biologică, dar și istorică, în înțelesul că el aduce în circuitul vieții aptitudini și sensibilități noi, năzuințe spre cunoaștere și creație, spre înnoiri în toate domeniile de activitate. Tineretul e forța propulsivă a vieții, a istoriei. Fără tineri istoria ar încremeni în inerție. Viața ar stagna, ar fi curmată orice mișcare spre viitor. Tineretul constituie acea forță motrică capabilă să împiedice anchilozarea și să imprime istoriei o dinamică tinzând spre forme de viață din ce în ce mai evoluate. În general tineretul a fost întotdeauna și pretutindeni prețuit ca factorul în care oamenii își concentrau toate nădejdile lor de mai bine”[13].
           



[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, Sibiu, 2008, p. 113.
[2] Ovidiu Bârsan, Gânduri neastâmpărate. Iscodiri, deslușiri și temeri care ne privesc, Doxologia, Iași, 2018, p. 122.
[3] Ibidem, p. 120.
[4] Ibidem, p. 121.
[5] Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2016, p. 284.
[8] Ibidem, pp. 120-121.
[9] Ovidiu Bârsan, op. cit., pp. 121-122.
[10] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 264-265.
[11] Ibidem, p. 265
[12] Ibidem, p. 266.
[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 158.


luni, 2 ianuarie 2017

Tineretul și viața - IPS Nicolae Corneanu

 



Tineretul și viața[1]

 

Sfintele Evanghelii ne vorbesc în mai multe rânduri despre întâlniri ale Mântuitorului Hristos cu tinerii. Un astfel de tânăr i S-a adresat odată întrebându-L: „Învățătorule bun, ce să fac să moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17; Luca 18, 18; cf. Matei 19, 16). Întâmplarea aceasta și întrebarea tânărului ne apar ca fiind caracteristice vârstei și deosebit de semnificative. Într-adevăr, nu este altă vârstă în care întrebările să bântuie cu atâta insistența și în care dorința de viață veșnică să fie atât de puternică.

E vorba, înainte de toate, de întrebările ce și le pun tinerii. De fapt, întrebările apar încă de la cei mici și cine nu știe câte întrebări, unele din cele mai neașteptate, pun copiii. Dacă la ei avem de-a face cu aceea curiozitate firească intrării în viață, al tineri întrebările pornesc dintr-o necesitate profundă de a cunoaște, de a lămuri numeroasele taine ce ne înconjoară. „ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, spunea demult Fericitul Augustin (354-430), și neliniști este sufletul nostru până nu-și va găsi odihna întru Tine”. Neliniștea cauzată de necunoscutul dimprejur duce la întrebări, destule din ele chiar dramatice. Așa s-a întâmplat cu tânărul care L-a întâlnit pe Hristos. El îndrăznește și întreabă. Nu cunoaște ocoluri, nici fraze emfatice, nici pauze afectate. Însetează după o certitudine de care să-și lege faptele tinereții și pune o întrebare care cuprinde întrebările la al căror răspuns obosesc toți înțelepții și stau zadarnic în rafturi cărțile bibliotecilor cu aproximativele lor răspunsuri. Cu adevărat tinerețea este vârsta în care se pun simultan marile probleme ale vieții, vârsta când sunt căutați învățătorii capabili să dea răspunsurile așteptate. Acum pot apărea îndoielile, negațiile, refuzurile, dar și acceptul facil al unor soluții aproximative, nu o dată greșite.

În al doilea rând, e vorba, în întâmplarea cu tânărul din Evanghelie, de obiectivul întrebării sale și anume dobândirea „vieții”. Ce viață? Oare nu o avea, nu a găsit-o în traiul său îndestulat („căci avea multe avuții” – Matei 19, 22; Marcu 10, 22; Luca 18, 23)? Plin de viață, tânărul se simțea totuși lipsit de viață. Nu toată viața este viață. Cea strânsă în vremelnic, undă de zădărnicie în alergarea spre moarte, cea care cadențează cu sfârșiturile, cu gust de râncezeală, aceasta nu-l putea mulțumii. Era tânăr, voia o viață superioară, care să nu-i târască zilele și tremurările pe ulițe, în bălăriile cu reptile și în vorbele goale ale pretinșilor înțelepți; el voia viața veșnică, împinsă dincolo de orice zăgaz, spărgând orice orizont și batjocorind orice amenințare a dintelui vremii.

În plus, tânărul din Evanghelie n-a întrebat simplu ce este viața veșnică și cum o poate dobândi ci, foarte important, ce să fac? Nu ce să cuget sau ce să simt ci, încă o dată, ce să fac, căci fapte este împlinirea ideii și a inimii, este vădirea unei metafizice, traducerea unei convingeri.

Viața spre care aspira tânărul din Evanghelie, spre care se cuvine să aspire și azi tineretul, nu este viața să-i zicem biologică, viața care e prăvălire și îndobitocire, ci viața autentică, viața care e înălțare și umanizare.

„Am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Aceste cuvinte se adresează mai ales tinerilor. Iar plenitudinea vieții se obține prin contactul pur cu însăși viața care e Dumnezeu și în al doilea rând, printr-o trăire spirituală autentică. Prima cale este înălțarea senină spre crestele unde odihnește Dumnezeu, a doua este chemarea dramatică, dar plină de încredere, căreia Dumnezeu îi miruie fruntea cu bucuria biruinței.

Iată câteva învățăminte ce se desprind din întâlnirea tânărului bogat cu Iisus Domnul. Tinerețea este vremea ispitelor care trebuie înfrânate; e vremea în care impulsurile firii trebuie supuse imperativelor morale. Când glasurile de sirenă îl trag până aproape de marginea prăpastiei, tânărul strigă din adâncuri către Dumnezeu și El îl smulge din vârtejul prăbușirii. Când puterile sunt slabe, cheamă binecuvântarea lui Dumnezeu și El îl întărește; „Prin ce își va îndreptat tânărul calea sa, întreabă Psalmistul? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 90).

Potrivirea vieții după cuvântul lui Dumnezeu înseamnă rotunjirea personalității după chipul cel plin de lumină a lui Iisus. Personalitatea nu e un fruct care vine de la sine; ea angajează toate forțele tinereții. Ea nu e rezultatul indiferenței și delăsării, ci al unui efort conștient, dârz și fără răgaz. În acest efort, sprijinul cel mai puternic este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos și în sfinții Lui. Dacă e adevărată maxima: „Spune-mi cu vine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”, tânărul care se însoțește cu Dumnezeu și cu sfinții Lui devine asemenea lor, se simte pătruns de bunătatea, sfințea, iubirea lui Hristos și plăsmuit după asemănarea Lui. Fie ca toți tinerii să urmeze lui Hristos și astfel să cunoască și să dobândească viața veșnică[2].

 



[1] „Învierea”, an. II, nr. 2 (2), marți, 15 ianuarie 1991; suplimentul „Tineretul ortodox”, an. I, nr. 3, p.1, p. 1.

[2] Mitropolit Nicolae Corneanu, Pe baricadele presei bisericeşti, vol. I, ed. Învierea, Timișoara, 2000, pp 97-99.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină