Se afișează postările cu eticheta Revista Invierea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Revista Invierea. Afișați toate postările
duminică, 16 martie 2025
duminică, 22 ianuarie 2023
Despre soția creștină - Hrab Alexandru
Despre soția creștină
Hrab Alexandru
În numărul 11 din
1 iunie 2012 al revistei „Învierea” a Arhiepiscopiei Timișoarei, vorbeam despre
soțul creștin, mai exact despre felul în care un soț ar trebui să se poarte cu
soția sa, sau de ce nu un prieten cu prietena sa, însă cred că ar fi frumos să existe
o continuare a acelui articol în care să vedem cum ar fi o soție potrivită unui
soț creștin sau mai corect o soție creștină, lucru care din păcate în lumea de
azi, lumea secularizării și a modernizării, a ajuns să fie uitat și dacă mă
gândesc bine nu s-a uitat ce înseamnă soție creștină, ci pur și simplu nu mai
există noțiunea de femeie creștină.
Mai
ales azi când avem de a face tot mai des și când ne întâlnim cu femeia de
afaceri, cu femeia de succes, cu femeia politician, în general cu femeia care
are ambiţia să facă o carieră, este important să se restabilească rolul femeii
în societate, rolul femeii ca şi creștină, ca şi soție creștină. De aceea,
gândindu-ne la Maica Domnului, Noua Evă, exemplul suprem pentru femei și la
Femeile Mironosițe, vedem la ce demnitate a ridicat Hristos femeia, ce chemare
deosebită i-a dat, făcând din femeie primul Apostol. Așadar, Femeile Mironosițe
s-au făcut Apostoli ai Apostolilor, fiind cele care au mărturisit pentru prima
dată Învierea Domnului. De aceea, ele se fac model pentru toate femeile. Și
dacă ne gândim la ce ceea ce le îndemna Părintele Ilie Cleopa pe mame
spunându-le: „Mamelor, sunteţi
mironosiţele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceţi Domnului, nu miresme de
mult preţ, ci credinţa voastră curată şi copii buni, bine educaţi şi
credincioşi. Vorbiţi-le mai mult de Dumnezeu, de sfinţi, de Biserică şi de
înaintaşi. Nu-i smintiţi cu nimic şi daţi-le să citească cărţi bune, cât mai
mult. Dumneavoastră puteţi contribui cât mai mult la înnoirea duhovnicească a
lumii, a Bisericii, a societăţii. Adăugaţi untdelemn sfânt în sufletele copiilor
dumneavoastră. Dintre ei vor ieşi mâine suflete mari, oameni buni, preoţi
credincioşi, dascăli luminaţi, creştini model. Viitorul familiei, al copiilor,
al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiţi la datorie ca şi
mamele noastre. Gândiţi-vă ce mame sfinte am avut!”.
Pornind de la ceea ce a spus
Părintele Cleopa, mă gândesc că ce-i mai de preț și ce poate fi mai frumos pentru
o soție decât asta, să știe că este Mironosița de azi? Ce dar mai frumos putea
să-i facă Dumnezeu decât acesta, de a fi Apostol, primul Apostol care a vestit Învierea
lui Hristos. Și mă gândesc acum și la un cuvânt al Părintelui Teofil Părăian
intitulat „Martorii Învierii Domnului”, dar și la ceea ce a spus Părintele
Cleopa, vedem că femeia este primul martor al Învierii și ea se face din
generație în generația martor al Învierii prin nașterea de copii și educarea lor.
Dacă Hristos a dat Apostolilor Preoția Sacramentală, pe femeie a restaurat-o
prin nașterea Sa din Fecioara Maria și prin arătarea Sa după Înviere Femeilor
Mironosițe, la preoția jertfei pe altarul nașterii de copii. De aceea, nimeni
nu mai poate spune că femeia se mai face vinovată de căderea în păcat. Și vedem
că acest lucru de restaurare a făpturii feminine s-a împlinit în istorie prin
vestitoarele Învierii Domnului, mamele eroine care au urmat exemplu Maicii
Domnului și a Femeilor Mironosițe bine-vestind copiilor lor credința curată, de
aceea este bine să le amintim pe câteva dintre ele: pe Sfânta Împărăteasă Elena
mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, apoi pe Emilia mama Sfântului
Vasile cel Mare, pe Antuza mama Sfântului Ioan Gură de Aur, pe Nona mama
Sfântului Grigorie din Nazianz, pe Monica mama Fericitului Augustin, pe
Anastasia mama Sfântului Andrei Șaguna și multe alte mame sfinte din istoria
Bisericii.
Femeile
de mai sus, mamele de mai sus au fost cu adevărat eroine, cu adevărat „mame de
afaceri și de succes” pentru că ele au cumpărat ingrediente de miresme duhovnicești
de la Hristos, pe care le-au târguit pe sufletele copiilor lor, făcându-i pe
aceștia oameni buni, creştini model, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi ai
lumii și în cele din urmă Sfinții ai Bisericii, pentru ca miresmele cumpărate
de la Hristos să se întoarcă miruri pentru Hristos prin viețile model ale
fiilor lor. Și iată afacerea cea mai productivă pentru o femeie, misiunea de
mamă și soție. De aceea, femeiile nu trebuie să caute să renunțe la misiunea
lor de mamă și soție petrecând mai mult timp în afara familiei pentru că ne
spune și Sfântul Ioan Gură de Aur că „nimic
nu este mai de cinste pentru o femeie decât bărbatul ei”. Și precum soțul
este chemat să întrețină familia, femeia este ocrotitoarea casei.
Dacă ne gândim la această chemare a
soției de a fi ocrotitoare a casei, în vremurile de azi ni s-ar putea pune
întrebarea cum să mai fie ea ocrotitoare a casei când este nevoită pentru un
trai mai decent să meargă să muncească? Problema nu se ridică din cauza că ea
trebuie să muncească, ci problema este dată de felul în care femeia va ajunge
să vadă munca, începând să fie preocupată în cele din urmă de carieră,
zbătându-se pentru un salariu cât mai mare și ajungând la un salariu poate cu
mult peste al soțului, astfel preluând ea conducerea familiei şi uitând că
trebuie să pună accent pe autoritatea bărbatului ca soț și tată al copiilor.
Într-o astfel de familie nu mai există grija pentru suflet și mântuire, ci
grija pentru plăcerile trecătoare ale vieții. Așa se naște femeia independentă
din punct de vedere financiar care până la urmă uită să-și cinstească soțul.
Spunea Părintele Alexandru Rojdestvenskii că „soția trebuie să-și cinstească
întotdeauna sincer soțul în calitatea lui de cap al familiei. Această
îndatorire i-o insuflă Dumnezeu și legile firii, făcând-o mai slabă față de
bărbat și menind-o să fie ajutor al acestuia. Chiar dacă soția își întrece
uneori soțul prin calitățile morale, prin educație și experiență, nici atunci
nu are dreptul să iasă dintre hotarele rânduite de Legea lui Dumnezeu, ci
trebuie să păstreze întotdeauna cu sfințenie în suflet și să arate cu fapta
cinstirea cuvenită soțului”. Dar nu o supunere prostească, ci o supunere cu
dragoste, o supunere ca pentru Dumnezeu, care pleacă din iubire și rugăciune
pentru soț și unde este această supunere și Dumnezeu va binecuvânta acea familie
dând înțelepciune soțului.
Femeilor vreți soți model? Fiți soții
model! Ce frumos ar fi să domnească în familie această imagine: atunci când
soțul vine obosit de la muncă soția să-l aștepte cu masa pusă, cu un mic
aranjament floral ca la restaurant și cu zâmbetul pe buze. Nu sună frumos? Ba
da! Dar cum să fie bine și armonie în familie când soțul vine de la muncă iar soția
în loc să-l aștepte așa, ea stă în fața televizorului care promovează imaginea
femeii de succes. Dar care succes? Succesul de fațadă şi spunea un alt Părinte
rus, Protoiereul Artemie Vladimirov: „soției creștine i-aș dori să se rupă
puțin câte puțin, de imaginea energicei „lady” contemporane, care este
necruțătoare în judecățile sale critice și batjocorește neputințele soțului
său, neștiind că „dragostea îndelung
rabdă, este binevoitoare… nu se aprinde de mânie…toate le suferă, toate le crede…
toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7). Eu i-aș dori să se străduie totdeauna
să-i placă soțului, fiindcă pentru el trebuie să fie cea mai frumoasă, cea mai
dorită, cea mai dragă, trebuie să fie mângâietoarea lui și izvorul lui de
inspirației” și dacă mai pune aici îndemnul din cartea Pildelor referitor la
cum trebuie să fie soția pentru un soț: „cerboaică
preaiubită şi gazelă plină de farmec să-ţi fie ea; dragostea de ea să te îmbete
totdeauna şi iubirea ei să te desfăteze” (Pilde 5, 19)
Citind cele de mai sus ne putem
întreba până la urmă cum este soția? Trebuie ca prin faptele și iubirea ei să-l
îmbete întotdeauna pe soț. Dacă soția va fi așa nu se va mai putea plânge că
soțul vine beat de băutură, că o bate sau că o înșeală. Focul dragostei într-o
familie tot timpul este ținut aprins de soție. Soția poate prin focul dragostei
și al chibzuinței să-și îndrepte soțul și Sfântul cel cu Gură de Aur ne spune
cum poate soția să-și îndrepte soțul: „nu
atât cu vorba, cât cu fapta trebuie îndreptat soțul. În ce fel? Când vede că
ești așezată, necheltuitoare, că nu ești împătimită de podoabe, că nu ceri o
grămadă de bani, ci te mulțumești cu ceea ce este, că nu pretinzi nici aur,
nici mărgăritare, nici haine de preț, ci iubești cumințenia, curăția, bunătatea
și ceri de el aceleași lucruri, va asculta sfaturile tale cu răbdare și chiar
cu plăcere!”. Respectând exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur, exemplu care
trebuie urmat încă înainte de căsătorie, femeia îl va face pe bărbat să preia şi el, la rândul lui, sfatul dat de
marele Solomon în Pildele sale: „nu te
uita la femeia linguşitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul
gurii sale e mai alunecător decât untdelemnul, dar la sfârşit ea este mai amară
decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuţişuri. Picioarele ei
coboară către moarte; paşii ei duc de-a dreptul în împărăţia morţii. Ea nu ia
seama la calea vieţii, paşii ei merg în neştire, nici ea nu ştie unde.
Fereşte-ţi calea ta de ea şi nu te apropia de uşa casei ei” (Pilde 5, 3-8).
Însă, nu numai pe bărbat îl va face să urmeze acest exemplu, ci ea ca și femeie
se va feri să ajungă lingușitoare, sau după cum s-a denaturat termenul „o mironosiță”
şi va reuși să restabilească adevăratul sens al termenului devenind o
Mironosiță cu daruri alese pentru soț și pentru viitorii copii.
Soția nu trebuie să uite să-și
susțină soțul în toate planurile lui, îndreptându-le spre scopuri înalte, că
trebuie să-i fie sursă de inspirație și să-l îmbete cu iubirea ei. De asemenea,
nu trebuie să uite că misiunea ei este de fi soția și mamă și că datoare este
să se ocupe de firma numită familie și de bunurile mai de preț decât aurul și
argintul numite soț și copii. De aceea, poate îndemnul Sfintei Mucenițe
Alexandra, Împărăteasa Rusiei, trebuie să rămână veșnic în sufletul soției: „nu numai fericirea vieții bărbatului depinde
de soție, ci și dezvoltarea și creșterea caracterului său. O soție bună este o
binecuvântare cerească, cel mai bun dar pentru bărbat, îngerul lui și izvor de
bunătăți fără număr. Glasul ei este pentru el muzica cea mai dulce, zâmbetul ei
îi luminează ziua, sărutul ei este paznicul credincioșiei lui, mâinile ei sunt
balsam pentru sănătatea lui și pentru toată viața lui, hărnicia ei e chezășia
bunăstării lui, economia ei îi este cel mai de nădejde administrator, buzele ei îi sunt
sfetnicul cel mai bun, pieptul ei cea mai moale pernă, pe care sunt date
uitării toate grijile, iar rugăciunile ei sunt avocatul lui înaintea Domnului.”
Deci, întotdeauna nu trebuie uitat că
soția este binecuvântarea cerească pentru soț și ambii împreună formează un
singur trup spre Hristos, Viața Veșnică.
vineri, 29 decembrie 2017
Un om ales de Dumnezeu Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae - Preot Zaharia Pereş
Un
om ales de Dumnezeu
Cuvinte
de dor după bunul Mitropolit Nicolae
Preot Zaharia Pereş
Vrednicul de pomenire Mitropolit
Nicolae al Banatului s-a născut de praznicul Intrării în biserică a Maicii
Domnului, a păşit spre veşnicie într-o zi de duminică şi a fost înmormântat în
ziua cinstirii Acoperământului Maicii Domnului. Pilda omului şi Mitropolitului
Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie
şi în curajul pocăinţei.
Este foarte greu să scrii la trecut
despre cineva atât de drag, pentru că oricum ai aşeza cuvintele ele răspund la
timpul prezent. Toate amintirile legate de el sugerează veşnicia lucrului bine
închegat, a omului care L-a avut pe Dumnezeu în suflet şi L-a făcut apoi
cunoscut celor din jur prin sine, prin faptele sale, dar mai ales prin
atitudinea sa faţă de toţi care i-au deschis uşa casei, ziua şi noaptea. Altfel
spus, au trecut peste 52 de ani de când Bunul Dumnezeu a rânduit ca la noi în
Banat să fie instalat în Catedrala Mitropolitană din Timişoara un vrednic şi
bun arhipăstor al oamenilor din aceste părţi ale ţării, originar din
Caransebeş, oraş cu tradiţie în viaţa bisericească, dar şi culturală a
României, locul de unde a plecat primul Patriarh, Miron Cristea, dar iată şi al
doilea „patriarh“ al nostru, al bănăţenilor, Nicolae Corneanu. Însă aşa a
rânduit Dumnezeu să fim mândri că şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este
tot din părţile Banatului şi duce mai departe amintirea Înaltpreasfinţitului Părinte
Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului. Starea
morală şi intelectuală a Mitropolitului nostru a fost apreciată încă din anii
studiilor teologice care l-au recomandat în misiunea de profesor la Seminarul
Teologic din Caransebeş, apoi în cea de conferenţiar la Institutul Teologic
Ortodox din Sibiu şi ulterior în funcţiile administrative la Centrul eparhial
al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Toate acestea evidenţiază că
până la treapta arhieriei, teologul Nicolae Corneanu a studiat şi a trudit
pentru cunoaşterea învăţăturii Bisericii noastre şi a făcut cinste şcolilor pe
unde a trecut, dar şi Centrului eparhial timişorean, unde, prin misiunile
încredinţate, a demonstrat calităţi administrative desăvârşite. Sigur că
trebuie amintite studiile doctorale în Litere şi Teologie de la Universitatea
din Bucureşti, care s-au finalizat cu lucrarea „Viaţa Sfântului Antonie cel
mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului“.
În calitate de arhiereu a reuşit atât
de multe, încât simt că nu pot scrie cu toată convingerea că voi cuprinde
totul, motiv pentru care aş aminti doar în treacăt, fără titluri, zecile de
cărţi şi studii puse pe hârtie în orele târzii din noapte, responsabilităţile
încredinţate de Sfântul Sinod, reprezentările Bisericii noastre la conferinţele
şi organismele bisericeşti internaţionale, dialogul eficient cu celelalte culte
şi religii şi toate acestea pentru că pe lângă impresionanta cultură laică şi
religioasă a ştiut să grăiască frumos în limbile franceză, germană şi greacă,
din greacă traducând „Scara Raiului“ a Sfântului Ioan Scărarul, care s-a
tipărit la editura noastră arhidiecezană în opt ediţii, mai precis în peste
40.000 de exemplare... Şi câte nu am putea spune despre realizările
Mitropolitului Nicolae, de la sutele de preoţi care îl cinstesc şi-l respectă
dincolo de moarte numai din dragoste şi până la zecile de biserici construite
cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, şi nu doar atât, pentru că nu a fost
om care să-i fi trecut pragul şi să nu fie sprijinit şi ajutat.
Un alt aspect demn de remarcat este
modul în care a fost apreciat de toate autorităţile locale şi judeţene, care au
găsit la Înaltpreasfinţia Sa bunăvoinţă şi înţelepciune părintească, dar şi o
grijă aparte pentru bunul mers al societăţii, întrucât nu de puţine ori îi
cereau sfatul şi se bucurau de interesul acordat problemelor din această zonă a
ţării. Iar în privinţa celorlalte culte şi confesiuni creştine, şi nu numai,
din Banat, acestea au recunoscut în persoana Mitropolitului Nicolae pe omul
trimis de Dumnezeu nu pentru a crea disensiuni, ci pentru a-i aduce mereu la
masa dialogului, de a-i uni în dragoste, frăţietate şi demnitate, motiv pentru
care în unanimitate regretă profund plecarea vrednicului şi împăciuitorului
ierarh.
În urmă cu mai mulţi ani, Părintele
Mitropolit m-a chemat să-i fiu consilier la Centrul eparhial şi de atunci am
descoperit mult mai mult decât am ştiut despre Înaltpreasfinţia Sa. În primul
rând, am constatat că am dat admitere la „Şcoala Mitropolitului Nicolae“, care
nu numai că ne-a învăţat administraţie, dar ne-a arătat că preotul trebuie să
fie modest, cinstit, curat, punctual, blând, să aibă o ţinută frumoasă şi
îngrijită, dar în acelaşi timp să fie respectuos cu cei dragi din familie şi
mai ales cu credincioşii pe care-i păstoreşte. Iar în al doilea rând, pot să
spun că cea mai mare calitate pe care am văzut-o la Înaltpreasfinţitul a fost
bunătatea, o bunătate cum nu mi-am putut închipui că poate exista la vreun om.
A încercat permanent să fie promotorul binelui, să fie de ajutor celor care îl
rugau ceva şi atunci când nu găsea o soluţie favorabilă nu le spunea oamenilor
că nu se poate, ci să mai aştepte, să aibă răbdare, că se va găsi o soluţie şi
aşa era, găsea varianta cea mai bună pentru ei, chiar dacă de multe ori se
neglija pe sine. Aş mai aminti că, tot din respect faţă de oameni, la marile
sărbători plecau de la masa ierarhului nostru câteva sute, ba chiar în jur de o
mie de felicitări scrise de mână în toată lumea, fapt ce l-a făcut iubit şi apreciat
pretutindeni, dat fiind că atunci când ajungeam undeva în străinătate şi
spuneam numele ierarhului nostru eram foarte bine primiţi şi respectaţi.
Nu pot încheia aceste câteva gânduri
fără să mă aplec cu smerenie, Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, şi să Vă
mulţumesc încă o dată pentru cinstea deosebită pe care mi-aţi făcut-o, de a Vă
fi alături şi de a sublinia împreună cu membrii familiei că „pilda omului şi
Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea
sa de excepţie şi în curajul pocăinţei“.
Cu ochii în lacrimi, lângă toţi cei
care V-au fost aproape, rugăm pe Atotmilostivul Dumnezeu să Vă pomenească întru
Împărăţia Sa![1].
[1] Preot
Zaharia Pereş, „Un om ales de Dumnezeu. Cuvinte de dor după bunul Mitropolit
Nicolae” în ziarul Lumina, Luni, 20
octombrie 2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/cuvinte-de-dor-dupa-bunul-mitropolit-nicolae.
Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu
Sfinții
Părinți
călăuzitori
ai dreptei credințe[1]
Propovăduită
și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit
norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul
aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări
prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul
acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât
să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A
fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au
împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund
cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului,
eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din
veac în veac.
De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți
trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea
predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai
ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea
Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de
credință.
Pe
acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea
și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei.
Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de
totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în
scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea
interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste
interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de
păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a
sfârteca „trupul lui Hristos”.
Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și
grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința
necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest
deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost
oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.
Este
adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct
pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în
miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare
posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine
a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui
până la sfârșitul veacurilor.
Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au
alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt,
chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se
va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli
binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o
Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor,
urmașii direcți ai acestora.
Într-un
atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael
Ramsey, „adresarea la scrierile
Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe
baza Scripturii…
Calea spre unitate se află în
restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o
descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele
Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă
puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].
Convinși
de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice
credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul
Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac
al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta
tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat
trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și
sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat,
ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei
Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici
obligația de a ține seama de spuse lor.
Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la
transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort
încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect
celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de
viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au
posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus.
Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine
autoritatea lor de dascăli?
Dorind
prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui
să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în
mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se
cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].
[1]
Articol apărut în Almanahul parohiei
ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.
[2]
Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții
Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I.
Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p.
811.
[3]
Mitropolit Nicole Corneanu, Studii
Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.
vineri, 4 august 2017
luni, 2 ianuarie 2017
Tineretul și viața - IPS Nicolae Corneanu
Tineretul
și viața[1]
Sfintele Evanghelii ne vorbesc în mai
multe rânduri despre întâlniri ale Mântuitorului Hristos cu tinerii. Un astfel
de tânăr i S-a adresat odată întrebându-L: „Învățătorule bun, ce să fac să
moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17; Luca 18, 18; cf. Matei 19, 16).
Întâmplarea aceasta și întrebarea tânărului ne apar ca fiind caracteristice
vârstei și deosebit de semnificative. Într-adevăr, nu este altă vârstă în care
întrebările să bântuie cu atâta insistența și în care dorința de viață veșnică
să fie atât de puternică.
E vorba, înainte de toate, de
întrebările ce și le pun tinerii. De fapt, întrebările apar încă de la cei mici
și cine nu știe câte întrebări, unele din cele mai neașteptate, pun copiii.
Dacă la ei avem de-a face cu aceea curiozitate firească intrării în viață, al
tineri întrebările pornesc dintr-o necesitate profundă de a cunoaște, de a
lămuri numeroasele taine ce ne înconjoară. „ne-ai făcut pentru Tine, Doamne,
spunea demult Fericitul Augustin (354-430), și neliniști este sufletul nostru
până nu-și va găsi odihna întru Tine”. Neliniștea cauzată de necunoscutul
dimprejur duce la întrebări, destule din ele chiar dramatice. Așa s-a întâmplat
cu tânărul care L-a întâlnit pe Hristos. El îndrăznește și întreabă. Nu
cunoaște ocoluri, nici fraze emfatice, nici pauze afectate. Însetează după o
certitudine de care să-și lege faptele tinereții și pune o întrebare care
cuprinde întrebările la al căror răspuns obosesc toți înțelepții și stau
zadarnic în rafturi cărțile bibliotecilor cu aproximativele lor răspunsuri. Cu
adevărat tinerețea este vârsta în care se pun simultan marile probleme ale
vieții, vârsta când sunt căutați învățătorii capabili să dea răspunsurile
așteptate. Acum pot apărea îndoielile, negațiile, refuzurile, dar și acceptul
facil al unor soluții aproximative, nu o dată greșite.
În al doilea rând, e vorba, în
întâmplarea cu tânărul din Evanghelie, de obiectivul întrebării sale și anume
dobândirea „vieții”. Ce viață? Oare nu o avea, nu a găsit-o în traiul său
îndestulat („căci avea multe avuții” – Matei 19, 22; Marcu 10, 22; Luca 18,
23)? Plin de viață, tânărul se simțea totuși lipsit de viață. Nu toată viața
este viață. Cea strânsă în vremelnic,
undă de zădărnicie în alergarea spre moarte, cea care cadențează cu
sfârșiturile, cu gust de râncezeală, aceasta nu-l putea mulțumii. Era tânăr,
voia o viață superioară, care să nu-i târască zilele și tremurările pe ulițe,
în bălăriile cu reptile și în vorbele goale ale pretinșilor înțelepți; el voia
viața veșnică, împinsă dincolo de orice zăgaz, spărgând orice orizont și
batjocorind orice amenințare a dintelui vremii.
În plus, tânărul din Evanghelie n-a
întrebat simplu ce este viața veșnică și cum o poate dobândi ci, foarte
important, ce să fac? Nu ce să cuget
sau ce să simt ci, încă o dată, ce să fac,
căci fapte este împlinirea ideii și a inimii, este vădirea unei metafizice,
traducerea unei convingeri.
Viața spre care aspira tânărul din
Evanghelie, spre care se cuvine să aspire și azi tineretul, nu este viața să-i
zicem biologică, viața care e prăvălire și îndobitocire, ci viața autentică,
viața care e înălțare și umanizare.
„Am venit ca lumea viață să aibă și
din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Aceste cuvinte se adresează mai ales
tinerilor. Iar plenitudinea vieții se obține prin contactul pur cu însăși viața
care e Dumnezeu și în al doilea rând, printr-o trăire spirituală autentică.
Prima cale este înălțarea senină spre crestele unde odihnește Dumnezeu, a doua
este chemarea dramatică, dar plină de încredere, căreia Dumnezeu îi miruie
fruntea cu bucuria biruinței.
Iată câteva învățăminte ce se
desprind din întâlnirea tânărului bogat cu Iisus Domnul. Tinerețea este vremea
ispitelor care trebuie înfrânate; e vremea în care impulsurile firii trebuie
supuse imperativelor morale. Când glasurile de sirenă îl trag până aproape de
marginea prăpastiei, tânărul strigă din adâncuri către Dumnezeu și El îl smulge
din vârtejul prăbușirii. Când puterile sunt slabe, cheamă binecuvântarea lui
Dumnezeu și El îl întărește; „Prin ce își va îndreptat tânărul calea sa,
întreabă Psalmistul? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 90).
Potrivirea vieții după cuvântul lui
Dumnezeu înseamnă rotunjirea personalității după chipul cel plin de lumină a
lui Iisus. Personalitatea nu e un fruct care vine de la sine; ea angajează
toate forțele tinereții. Ea nu e rezultatul indiferenței și delăsării, ci al
unui efort conștient, dârz și fără răgaz. În acest efort, sprijinul cel mai
puternic este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos și în sfinții Lui. Dacă e
adevărată maxima: „Spune-mi cu vine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”,
tânărul care se însoțește cu Dumnezeu și cu sfinții Lui devine asemenea lor, se
simte pătruns de bunătatea, sfințea, iubirea lui Hristos și plăsmuit după asemănarea
Lui. Fie ca toți tinerii să urmeze lui Hristos și astfel să cunoască și să
dobândească viața veșnică[2].
duminică, 18 decembrie 2016
joi, 10 septembrie 2015
Crâmpeie despre educația copiilor în gândirea Sfântului Ion Gură de Aur
Crâmpeie
despre educația copiilor în
gândirea
Sfântului Ion Gură de Aur[1]
prof. de Religie Hrab Alexandru Sorin
Anul
2015 este pentru Patriarhia Română: Anul
omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului
Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii. De aceea, se cuvine să acordăm o atenție
deosebită misiunii educării copiilor așa cum a perceput-o Sfântul Ioan Gură de
Aur cel care a fost unul din luminătorii familiei.
sâmbătă, 20 decembrie 2014
Un fin misiolog, un teolog adevărat, la curent cu tot ceea ce se întâmplă Mitropolitul Nicolae Corneanu şi problemele lumii contemporane Preot Marius Florescu
Un fin misiolog, un teolog adevărat, la curent cu
tot ceea ce se întâmplă
Mitropolitul Nicolae Corneanu şi problemele lumii
contemporane
Preot Marius Florescu
Dacă
am putea clasifica opera regretatului Mitropolit dr. Nicolae Corneanu, am găsi
că sunt mai multe direcţii de orientare teologică. Aşa bunăoară se ştie că
formarea de bază a teologului Nicolae Corneanu a fost patrologia, primele şi
cele mai multe studii încadrându-se în această disciplină. Pe lângă aceasta
însă, teologia ierarhului atinge în profunzime şi alte discipline teologice,
cum ar fi misiologia şi ecumenismul. Nu întâmplător în anii profesoratului la
Sibiu Mitropolitul Nicolae Corneanu a predat şi disciplina numită îndrumări
misionare.
Se
ştie, misiologia este disciplina teologică ce se ocupă cu studierea felului în
care teologia, în general, şi Biserica, în special, răspund diferitelor etape
istorice, sociale, politice şi de altă natură. Parte din opera publicistică a
ierarhului plecat dintre noi corespunde tocmai tipologiei misionare din anii
cât ierarhul a păstorit la Timişoara, mai precis din anii de după Revoluţia din
Decembrie 1989, când reprezentanţii Bisericii au putut să spună liber ce
gândesc. În anul 1990, Editura Mitropoliei Banatului din Timişoara scoate la
lumină volumul de studii, note şi comentarii teologice intitulat „Quo vadis?“,
titlu inspirat de romanul scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz. Plecând de
la întrebarea „încotro se îndreaptă astăzi teologia creştină, în general, şi
cea ortodoxă, în special?“, Mitropolitul Nicolae Corneanu abordează teme de
actualitate creştină, cum ar fi: Ortodoxia astăzi, Bisericile creştine şi
ecumenismul, Terminologie ecumenistă, Biserica şi unele din marile probleme ale
lumii de azi, Reflecţii teologice pe marginea unora din cuceririle recente ale
ştiinţei, în care prezintă cititorilor abordări unice pentru literatura
teologică românească. Cum altfel ar putea fi catalogate consideraţiile
teologice despre: sărăcie, nevârstnici şi vârstnici, handicapaţi, explorarea
cosmosului, realizări ale geneticii moderne, orientări noi în biologie,
tragedia aborigenilor, toxicomania şi altele, toate fiind foarte bine
documentate ştiinţific şi teologic până la momentul apariţiei lor?
Atitudine
faţă de problemele care privesc Biserica şi credincioşii ei
După multe
ezitări, cum însuşi precizează, zecile de articole apărute ca editoriale ori ca
meditaţii la rubrica „Crâmpeie din cotidian“, în foaia „Învierea“, editată de
Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, apoi doar de cea a Timişoarei, au
fost reunite în două volume substanţiale, intitulate „Pe baricadele presei
bisericeşti“ (Editura Învierea, Timişoara), ambele apărute în anul 2000. În
primul volum sunt cuprinse articolele de fond scrise în bilunarul amintit în
perioada anilor 1990-1999, iar în cel de-al doilea volum putem reciti atât
scurtele intervenţii ce au alcătuit între 1992 şi 1999 rubrica „Crâmpeie din
cotidian“, cât şi numeroase interviuri publicate în diverse periodice. În toate
aceste materiale, Înaltpreasfinţia Sa ia „atitudine faţă de problemele care
privesc Biserica şi credincioşii ei (...), exprimând idei şi opinii dictate, nu
de poziţiile aşa-zis oficiale, ci ascultând mai ales glasul conştiinţei“ şi
încercând să atragă „atenţia cititorilor asupra contemporaneităţii ecleziastice
în modul cel mai deschis posibil“.
În
acelaşi an, 2000, iese de sub tiparul Editurii „Jurnalul literar“ din
Bucureşti, volumul „Pe firul vremii. Meditaţii ortodoxe“, ce reuneşte
articolele publicate la rubrica „Meditaţii ortodoxe“ a publicaţiei „Jurnalul
literar“, începând din noiembrie 1994 şi până în octombrie 2000. După cum
afirmă Întâistătătorul Mitropoliei Banatului, fiecare articol este o
„«meditaţie» axată pe probleme care mi se păreau actuale“, dorinţa Înaltpreasfinţiei
Sale fiind aceea „de a împărtăşi semenilor punctul de vedere al Bisericii, aşa
cum l-am înţeles eu, şi aş vrea să cred că n-am greşit prea mult, deşi în
anumite probleme existau sau mai există încă opinii variate“. Un an mai târziu
apărea la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în cadrul colecţiei „Homo religiosus“,
volumul „Credinţă şi viaţă. Culegere de studii teologice“. Acesta reia unele
articole scrise de ierarh de-a lungul diferitelor responsabilităţi în cadrul
Bisericii, care sunt grupate în cadrul capitolelor: Teologia şi viaţa, Persoana
Mântuitorului Iisus Hristos, Fecioara Maria, mama lui Iisus, Sărbători
închinate Mântuitorului şi Maicii Domnului, Religie, creştinism şi ortodoxie şi
Gânduri creştineşti. O listă de la final indică publicaţiile în care au apărut
materialele incluse în volum, acestea din urmă fiind selectate de către autor
pe temeiul actualităţii lor şi interesului pe care l-au acordat cititorii la
prima lor apariţie.
Necesitatea
exprimării punctului de vedere
„În
pas cu vremea“ este un nou volum de articole şi studii pe teme variate, apărut
în anul 2002 (Editura Învierea, Timişoara). Autorul menţionează dintru început
că mare parte din articolele publicate în „Învierea“ şi „Jurnalul literar“ au
apărut deja în volum, dar după anul 2000 au mai apărut articole şi studii, pe
care le-a inclus în volumul de faţă. Cele mai multe dintre subiectele tratate
au fost inspirate de aspecte ale vieţii de zi cu zi, ori de parcurgerea presei,
de noutăţile cotidiene sau de unele atitudini ale oamenilor de cultură din
preajmă. „În toate am plecat de la convingerea - spune autorul - că şi
reprezentanţii Bisericii e bine, necesar şi oportun să-şi exprime punctul de
vedere, contribuind la mai buna orientare a societăţii din care facem parte.“
Din cuprins merită semnalate capitolele: Meditaţii ortodoxe, Pagini din
„Învierea“ şi Gânduri creştineşti.
În
anul 2008, tot la Editura eparhială Învierea va apărea volumul „Pentru mai
binele obştesc“, care cuprinde articole şi studii privind realitatea cotidiană,
dar şi trecutul, cu evenimentele şi personalităţile lui. Volumul este alcătuit
din două părţi: „Să ne urmăm înaintaşii“ şi „Gândind la cei de odinioară“,
fiecare cuprinzând mai multe materiale care abordează teme istorice, sociale,
religioase şi culturale. Inedite sunt articolele: Creangă diaconul, Arghezi
monahul, Emil Cioran şi Dumnezeu, Breban credinciosul, Franz Listz şi muzica
sacră, Episod din lupta pentru menţinerea Episcopiei Caransebeşului, Tragedia
unui episcop ş.a. Cele două din urmă cuprind însemnări cu privire la
evenimentele dureroase petrecute la Episcopia Caransebeşului la finele anilor
â50 ai secolului trecut, cărora ierarhul autor le-a fost martor.
În
cursul anului 2009, tiparul Tipografiei arhidiecezane din Timişoara scotea sub
aceeaşi siglă a Editurii Învierea volumul „Pe aripile cuvântului“, care
porneşte, după mărturia proprie a autorului de la romanul ecranizat cu mai mult
timp în urmă, intitulat „Pe aripile vântului“, a scriitoarei Margaret Mitchell.
Şi pentru că „deseori cărţile ajung mai greu la cititori, gândurile pe care
doresc să le transmit sper să ajungă la ei ca şi cum ar avea nişte aripioare
ale unor păsărele care străbat văzduhul până ajung la fiecare“, se arată de
către autor în Cuvântul înainte. Lucrarea este structurată, la fel ca şi cea
anterioară semnată de Înaltpreasfinţia Sa, pe teme de interes, cum ar fi:
Probleme bisericeşti, Biserica la români, Ortodoxia bănăţeană, Pagini
patristice şi Interviuri şi declaraţii.
Şi
pastoralele dintre anii 1990 şi 2014 - publicate în două volume - cuprind la
final referiri privitoare la starea morală şi materială a societăţii, sau alte
probleme actuale.
Mitropolitul
Nicolae Corneanu a fost un fin misiolog, un teolog adevărat la curent cu tot
ceea ce se întâmplă în regiune, în ţară şi în lume. Primea zilnic presa locală
şi centrală şi urmărea şi ştirile de la TV. În funcţie de ceea ce i se părea
interesant scria câte un articol, propunând mereu o viziune creştină asupra
unui subiect sau altuia. Aşa se face că a fost aproape singurul teolog ortodox
de la noi care a scris constant în perioada anilor 1990-2010 despre teme
privind Biserica, lumea şi societatea în care a trăit. A făcut aceasta din
convingere că lumea trebuie să afle mesajul Evangheliei, pentru a se converti
la Hristos, pentru a afla Calea, Adevărul şi Viaţa[1].
[1]
Preot Marius Florescu, „Un fin
misiolog, un teolog adevărat, la curent cu tot ceea ce se întâmplăMitropolitul
Nicolae Corneanu şi problemele lumii contemporane” în ziarul Lumina, Luni, Miercuri, 15 octombrie
2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/mitropolitul-nicolae-corneanu-si-problemele-lumii-contemporane.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
LinkWithin
