Sfinții
Părinți
călăuzitori
ai dreptei credințe[1]
Propovăduită
și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit
norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul
aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări
prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul
acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât
să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A
fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au
împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund
cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului,
eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din
veac în veac.
De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți
trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea
predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai
ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea
Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de
credință.
Pe
acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea
și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei.
Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de
totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în
scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea
interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste
interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de
păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a
sfârteca „trupul lui Hristos”.
Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și
grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința
necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest
deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost
oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.
Este
adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct
pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în
miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare
posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine
a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui
până la sfârșitul veacurilor.
Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au
alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt,
chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se
va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli
binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o
Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor,
urmașii direcți ai acestora.
Într-un
atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael
Ramsey, „adresarea la scrierile
Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe
baza Scripturii…
Calea spre unitate se află în
restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o
descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele
Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă
puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].
Convinși
de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice
credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul
Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac
al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta
tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat
trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și
sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat,
ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei
Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici
obligația de a ține seama de spuse lor.
Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la
transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort
încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect
celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de
viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au
posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus.
Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine
autoritatea lor de dascăli?
Dorind
prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui
să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în
mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se
cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].
[1]
Articol apărut în Almanahul parohiei
ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.
[2]
Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții
Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I.
Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p.
811.
[3]
Mitropolit Nicole Corneanu, Studii
Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu