Oare a Înviat cu adevărat Hristos? - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Oare a Înviat cu adevărat Hristos?

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Învierea Domnului Iisus Hristos reprezintă temelia credinței creștine și cea mai mare minune a istoriei. Deși vrăjmașii Lui au încercat să ascundă acest adevăr, acțiunile lor au ajuns, paradoxal, să-L confirme. Paza romană, pecetluirea mormântului și mituirea soldaților arată că trupul nu putea fi furat. Apostolii, fricoși, simpli și fără putere, nu ar fi avut nici curajul, nici motivația să însceneze un astfel de act. Mai mult, schimbarea lor radicală – din oameni ascunși în martiri curajoși – nu se explică decât printr-o întâlnire reală cu Hristos cel Înviat.

Faptul că Mântuitorul nu S-a arătat celor ce L-au condamnat nu este o lipsă de dovadă, ci o confirmare a refuzului lor constant de a primi adevărul, chiar și după minuni evidente. În schimb, El Se arată celor deschiși, dându-le pace, credință și putere să vestească tuturor că moartea a fost biruită.

Toate aceste argumente – logice, istorice și morale – nu doar susțin realitatea Învierii, ci și chemarea de a trăi în lumina ei. Adevărul nu poate fi ascuns atunci când e întărit de mărturii vii și de o viață transformată.

 

Idei:

·                    Deși vrăjmașii lui Hristos au încercat să împiedice proclamarea Învierii (prin pecetluirea mormântului și paza soldaților), acțiunile lor au devenit, fără voie, dovezi în sprijinul Învierii.

·                    Nu era plauzibil ca ucenicii să fi furat trupul din cauza pazei stricte, fricii lor, respectării legii sabatului, lipsei de motivație, curaj sau influență.

·                    Mormântul gol, giulgiurile așezate ordonat, mărturia femeilor și a apostolilor care au văzut mormântul sunt semne logice că nu a fost furt.

·                    Mită dată soldaților pentru a minți că trupul a fost furat confirmă implicit că trupul nu mai era în mormânt și că Învierea a avut loc.

·                    Fricoși și neinstruiți, apostolii nu ar fi avut curajul și motivația de a înfrunta persecuții și moarte pentru o minciună, decât dacă L-ar fi văzut pe Hristos înviat.

·                    Numai prin puterea lui Dumnezeu ar fi putut apostolii să răspândească credința creștină în toată lumea.

·                    Hristos nu S-a arătat direct iudeilor după Înviere pentru că aceștia deja respinseseră miracole evidente, precum învierea lui Lazăr.

·                    Faptul că Hristos a mâncat și a băut după Înviere a fost o dovadă clară a realității învierii Sale în trup, nu doar în duh.

·                    Nu aveau nimic de câștigat – dimpotrivă, aveau numai suferință – dacă vestea Învierii era falsă. Așadar, credința lor dovedește adevărul învierii.

·                    Faptul că au continuat să predice Învierea, în ciuda amenințărilor, dovedește că nu era o invenție, ci o experiență trăită.

 

 

Întotdeauna înşelăciunea piere prin ea însăşi, şi fără voie sprijină în toate adevărul. Ia aminte: trebuia să se arate că Hristos a murit, S-a înmormântat şi a înviat. Ei, pe toate acestea le sprijină însăşi vrăjmaşii! De vreme ce au săpat în stâncă şi au pecetluit şi au păzit mormântul, nu era cu putinţă să se întâmple vreun furt! Cu toate că nu a fost nici un furt, mormântul a fost găsit gol, şi este limpede şi categoric că Hristos a înviat. Ai văzut că fără voie aceştia sprijină adevărul?

Dar când să-L fi furat ucenicii? Sâmbăta? Dar legea nu îngăduia nici să se circule! Şi dacă presupunem că ar fi încălcat Legea lui Dumnezeu, cum ar fi îndrăznit ei, cei atât de fricoşi, să iasă afară din casă? Şi cu ce curaj s-ar fi expus primejdiei pentru un mort? Aşteptând ce fel de răsplată? Ce ar fi primit în schimb? Pe ce se bazau? Pe puterea cuvântului lor? Dar erau mai neînvăţaţi decât toţi! Pe multele lor bogăţii? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte! Nu cumva pe originea lor strălucită? Dar erau cei mai neînsemnaţi oameni din lume! Oare pe mulţimea lor? Dar nu depăşeau numărul de unsprezece, şi până şi aceştia au fugit!

Dacă corifeul lor, Petru, s-a înfricoşat la cuvântul unei slujnice, şi dacă toţi ceilalţi, când L-au văzut pe Învăţătorul lor legat, au fugit şi s-au risipit, cum le-ar fi trecut prin minte să alerge până la marginile lumii şi să răspândească vestea falsă despre Înviere? După ce s-a înfricoşat de ameninţarea unei femei şi doar de priveliştea legăturilor, cum ar fi putut să se pună cu împărăţiile şi cârmuirile, cu popoarele, cu săbii, suliţe, cuptoare şi mii de morţi în fiecare zi, dacă nu s-ar fi bucurat de fascinaţia Celui înviat şi nu şi-ar fi însuşit puterea Lui?    

Dar asupra acestora trebuie să revenim. Deci, să-i întrebăm din nou acum pe evrei: cum au furat, nesăbuiţilor, ucenicii Trupul lui Hristos? De vreme ce adevărul este strălucitor şi evident, minciuna evreiască  nu poate sta în picioare nici ca o umbră. Cum l-au furat? Spuneţi-mi! Oare nu era pecetluit mormântul? Nu l-au împrejmuit atâtea gărzi şi soldaţi şi iudei, care aveau bănuială, şi privegheau, şi păzeau cu luare-aminte?   

Dar din ce pricină L-ar fi furat? Pentru ca să plăsmuiască dogma Învierii? Şi cum le-a venit să facă un asemenea lucru, ei cei fricoşi? Şi cum au prăvălit piatra pecetluită? Cum au scăpat de atâtea străji treze şi sălbatice?

Ia seama însă cum evreii, prin toate câte fac, sunt prinşi întotdeauna în însăşi mrejele lor. Iată, dacă mergeau la Pilat şi nu cereau custodie, mai uşor ar fi putut să spună asemenea minciuni, neruşinaţii! Dar acum, nu! (Custodia era acolo, şi nimeni n-ar fi putut să scape de atenţia mărită şi de săbiile ei). Şi apoi, de ce să nu fure Trupul mai devreme? Cu siguranţă, dacă aveau intenţia să facă asemenea lucru, l-ar fi făcut când încă nu exista pază la mormânt, atunci când era mai sigur şi mai lipsit de primejdie, adică în prima noapte –pentru că sâmbătă, evreii au mers la Pilat şi au cerut custodia şi au păzit mormântul, în timp ce în prima noapte nu era nimeni acolo.

Şi, desigur, nu le-ar fi păsat că făceau aceasta în ziua sâmbetei, în ciuda interdicţiei Legii mozaice. Vedeţi, doar un lucru aveau în mintea lor: cum să reuşească prin orice vicleşug să-şi împlinească scopul lor.

Aceasta însă era dovada atât a ultimei nerozii, cât şi fricii zguduitoare. Pentru că se temeau oare de un mort cei care-L atinseseră viu? Căci piatra şi pecetea şi paza care nu puteau să-L ţină au fost puse ca să afle evreii că din voia Lui a suferit ceea ce a suferit. Prin toate acestea, doar un singur lucru se urmăreşte: să se facă cunoscută de toţi îngroparea, şi astfel oamenii să creadă în Înviere.

Şi ce căutau la mormântul giulgiurile, smirna şi aromatele care se găseau înfăşurate, Petru şi ceilalţi apostoli? Prima a mers Maria Magdalena. Şi când s-a întors şi a povestit faptele minunate apostolilor, aceia fără întârziere au alergat degrabă la mormânt şi au văzut giulgiurile jos. Acesta a fost semnul Învierii. Pentru că dacă vroiau să-L fure unii, desigur că nu l-ar fi furat gol. Acesta nu ar fi fost doar semn de necinste, dar şi lucru nesăbuit. Nu s-ar fi îngrijit să dezlipească giulgiurile, să le împacheteze cu migală, şi să le pună aranjate într-o parte. Deci, ce ar fi făcut? L-ar fi răpit, aşa cum era trupul şi ar fi alergat degrabă.

De aceea, Evanghelistul Ioan a spus întâi de toate că L-au înmormântat cu multă smirnă, care lipeşte veşmintele de trup, precum cărbunele de metale, şi n-ar fi fost deloc uşor să-l dezlipească, astfel încât, atunci când auzi că giulgiurile se aflau singure, să nu-i crezi pe cei care îţi spun că au fost furate.

Desigur că hoţul ar fi trebuit să fie foarte tâmpit să irosească atât efort pentru un lucru de prisos. Pentru ce motiv ar fi lăsat giulgiurile? Şi cum ar fi fost cu putinţă să scape în ceasul în care ar fi făcut această treabă, pentru că, desigur, i-ar fi trebuit mult timp, şi era firesc ca, întârziind, să fie prins de strajă.

Dar şi giulgiurile, de ce au fost aşezate separat de mahrama împăturită? Pentru ca să te încredinţezi că nu era lucrarea hoţilor grăbiţi şi neliniştiţi! Aşadar, şi de aici se arată că furtul a fost cu neputinţă! De altfel, evreii înşişi s-au gândit la toate acestea, şi de aceea au dat bani gărzilor zicându-le: „Spuneţi voi că l-au furat, şi noi vom aranja cu guvernatorul”.

Susţinând că ucenicii l-au furat, ei întăresc din nou Învierea, pentru că astfel mărturisesc oricum că trupul nu era acolo. Când confirmă ei înşişi că trupul nu era, în timp ce pe de altă parte furtul se arată neadevărat şi de necrezut, prin existenţa clară a pazei, a peceţilor mormântului, a giulgiurilor, a mahramei şi a fricii ucenicilor, fără îndoială mărturia Învierii reiese şi din cuvintele lor.

Mulţi se întreabă însă de ce când a înviat nu S-a arătat degrabă iudeilor? Acest cuvânt este de prisos. Dacă exista nădejdea să-i atragă la credinţă, nu ar fi pregetat să se arate la toţi. Faptul că nu exista o asemenea nădejde, o demonstrează însă învierea lui Lazăr: chiar dacă era mort de patru zile şi începuse să miroasă şi să putrezească, l-a înviat înaintea ochilor tuturor, dar ei nu numai că n-au crezut, dar şi s-au înverşunat împotriva lui Hristos, până într-atât că au vrut să-L omoare şi pe El şi pe Lazăr. Aşadar, de vreme ce n-au crezut, dar s-au şi pornit împotriva Lui când l-a înviat pe celălalt, dacă li se arăta la Învierea Sa, nu s-ar fi pornit cu mult mai mult, orbiţi de ura şi necredinţa lor?

Dar pentru ca să-l dezarmeze pe cel necredincios de orice îndoială, nu numai că S-a arătat ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi a mâncat cu ei, dar S-a arătat şi la mai mult de 500 de fraţi, adică unei mulţimi întregi. Lui Toma mai ales, care s-a arătat necredincios, i-a arătat semnele cuielor şi împunsătura suliţei.

Şi de ce, zic unii, n-a făcut după Înviere semne mari şi minunate, ci doar a mâncat şi a băut? Pentru că Învierea însăşi a fost cea mai mare minune, şi cea mai puternică dovadă a Învierii a fost că a mâncat şi a băut.

Dar, ia gândeşte-te, dacă apostolii nu L-au văzut pe Hristos înviat, cum au putut să-şi închipuie că vor stăpâni lumea? Nu cumva şi-au pierdut minţile, crezând că vor reuşi un asemenea lucru?  Dacă erau însă în deplinătatea cugetului, aşa cum au dovedit-o şi lucrurile, cum au putut fără dovezi vrednice de crezare din ceruri şi fără puterea dumnezeiască? Cum, - spune-mi! – s-ar fi hotărât să se încumete la atâtea războaie, să înfrunte pustiurile şi mările, şi toţi 12 să se lupte cu atâta bărbăţie ca să schimbe popoarele lumii întregi, care erau de atâţia ani moarte din pricina păcatului?

Şi chiar dacă erau renumiţi şi bogaţi şi puternici şi instruiţi, nici atunci n-ar fi fost logic să înalţe planuri atât de măreţe, şi aşteptarea lor ar fi avut în cele din urmă o raţiune oarecare. Aceştia însă şi-au petrecut viaţa unii pe mări, alţii construind corturi, şi alţii la vamă. Din aceste îndeletniciri nu există aproape nimic mai incompatibil cu filozofia şi cu faptul de a convinge pe cineva să cugete la lucruri înalte, mai ales când n-ai să-i arăţi nimic pe măsură.

Pe deasupra, apostolii nu numai că n-aveau pilde potrivite din trecut că se vor afirma, ci dimpotrivă aveau exemple, şi mai ales proaspete, că nu vor reuşi. În acel timp mulţi încercaseră să impună învăţături noi, dar eşuaseră. Şi nu plecaseră la drum cu 12 oameni, ci cu mulţi. De exemplu Teudas şi Iuda i-au pierdut împreună cu ei şi pe ucenicii lor. Frica aceea ar fi fost de ajuns ca să-i înveţe minte.  

Dar să presupunem că aşteptau să stăpânească. Cu ce speranţe ar fi intrat în asemenea primejdii, dacă nu ţinteau bunurile viitoare? Ce câştig ar fi aşteptat, conducându-i pe toţi spre Unul Care n-a murit şi n-a înviat, aşa cum pretind vrăjmaşii? Dacă în zilele noastre, oamenii care cred în Împărăţia cerurilor şi în bunurile nenumărate, cu greu acceptă să-şi pună în primejdie viaţa, cum ar fi răbdat aceia chinurile în mod zadarnic, mai ales făcându-şi rău? Pentru că dacă n-ar fi avut loc Învierea, şi dacă Hristos nu S-ar fi urcat la ceruri, atunci ostenindu-se să plăsmuiască toate acestea şi să-i convingă pe ceilalţi, oricum urmau să atragă asupra lor urgia lui Dumnezeu şi să se aştepte la mi de trăznete din ceruri.

Dealtfel, chiar dacă ar fi avut un mare zel în timpul vieţuirii cu Hristos, acesta s-ar fi stins odată cu moartea Lui. Dacă nu L-ar fi văzut înviat, ce ar fi putut să-i mâne în acel război? Dacă n-ar fi înviat, nu numai că nu şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru El, dar L-ar fi socotit şi înşelător. Pentru că-i încredinţase că va învia după trei zile şi le făgăduise Împărăţia cerurilor. Mai le spusese încă despre faptul că vor primi Duhul Sfânt, vor stăpâni lumea, şi atâtea alte bunuri creşti, mai presus de fire. Chiar dacă L-au crezut cât timp era viu, fireşte că nu l-ar fi urmat mort, dacă nu-L vedeau înviat.

Şi aveau dreptatea de partea lor, pentru că ar fi zis: „A făgăduit că după trei zile va învia şi n-a înviat. A făgăduit să ne trimită pe Duhul Sfânt şi nu l-a trimis. Deci, cum să-L credem despre cele viitoare, de vreme ce ne minte în cele de acum?!”

Dar spune-mi, te rog, din ce pricină au răspândit vestea că a înviat, fără ca El s-o facă. Pentru că se zice că-L iubeau. Dar logic ar fi fost să-L urască acum, deoarece i-a înşelat şi i-a trădat. De  vreme ce le-a umplut capul cu mii de speranţe, şi i-a despărţit de casele, părinţii şi toate ale lor, în timp ce mai mult, a ridicat şi tot neamul evreilor împotriva lor, după aceea i-a trădat. Dacă ar fi fost din neputinţă, L-ar fi iertat. Dar acum era înşelăciune vădită: trebuia să le spună adevărul, de vreme ce era muritor, şi nu să le promită cerurile.

Astfel, era firesc să se facă împotrivă: să propovăduiască despre înşelăciune şi să spună despre El că este înşelător şi vrăjitor. Astfel ar fi scăpat de pericolele şi de războaiele vrăjmaşilor.

Toţi ştiu că iudeii s-au obligat să-i mituiască pe soldaţi, ca aceştia să spună că au furat trupul. Deci, dacă s-ar fi dus ucenicii înşişi şi le-ar fi zis: „Noi L-am furat, n-a înviat!”  de câte cinstiri nu s-ar fi bucurat? Aşadar, era la îndemâna lor să fie cinstiţi şi să se încununeze. Deci, nu te întrebi de ce le-au schimbat pe toate acestea cu necinstiri şi primejdii, dacă nu există o putere dumnezeiască ce-i întărea, mai puternică decât toate celelalte bunuri pământeşti?

Şi dacă prin toate câte am spus până acum nu te-am convins, cugetă şi la acesta: dacă nu s-a întâmplat Învierea, însă apostolii erau decişi să înveţe lumea, pentru nici un motiv n-ar fi propovăduit în numele Lui. Pentru că este ştiut faptul că niciunul dintre noi nu voim să auzim nici măcar numele celor care ne-au înşelat. Dealtfel, pentru ce-ar fi folosit numele Lui? Nădejduiau să se impună prin acesta? Dar ar fi trebuit să aibă un rezultat contra aşteptărilor, căci dacă voiau să domnească ar fi pierdut, având pe buzele lor numele unui înşelător.

Să ne amintim că iubirea ucenicilor pentru Învăţătorul lor pălea puţin câte puţin încă din timpul vieţii Lui pământeşti, din pricina fricii, pentru martiriul care urma să vină. Când  le-a vorbit despre chinurile înfricoşătoare care vor veni prin cruce, au îngheţat de teamă şi iubirea s-a stins cu desăvârşire. Unul, mai ales, nu vroia să-L urmeze nici în Iudeea, deoarece auzise despre primejdii şi moarte. Dacă împreună cu Hristos se temea de moarte, fără Acesta şi ceilalţi ucenici, cum ar fi îndrăznit?

După aceea, apostolii au crezut că va muri, dar şi că va învia. Şi au suferit atât! Dacă nu-L vedeau înviat, cum de n-ar fi dispărut şi n-ar fi cerut pământului să se deschidă şi să-i înghită, din pricina deznădejdii pentru înşelăciune şi din cauza fricii pentru toate cele care-i aşteptau? Ar fi înfruntat în acel moment huiduiala pentru neobrăzarea lor? Ce-ar fi putut să răspundă? Întâmplarea p ştia toată lumea: L-au atârnat pe Hristos pe podium înalt până după-amiază, în capitala ţării, şi la sărbătoarea cea mai mare, atunci când nimeni nu putea să lipsească.

Învierea însă n-a văzut-o nimeni dintre ceilalţi, şi aceasta nu era o piedică atât de mică pentru ca să-i convingă. Aşadar, cum ar fi putut să convingă uscatul şi marea despre Înviere? Şi de ce, spune-mi, de vreme ce au vrut cu orice preţ să facă aceasta, n-au părăsit Iudeea imediat, ca să meargă în  ţări străine? Deci, nu te minunezi că i-au convins pe mulţi şi în Iudeea?

Au avut îndrăzneala să prezinte mărturiile Învierii, ucigaşilor înşişi, celor care L-au răstignit şi L-au înmormântat, chiar în cetatea în care a avut loc înfricoşătoarea răutate! Chiar şi cei dinafară închid gura!  Pentru că atunci când răstignitorii devin credincioşi, atunci şi fărădelegea răstignirii se confirmă, şi dovada Învierii străluceşte.

Pentru ca mulţimile să creadă, trebuia ca ucenicii să facă minuni. Dacă însă Hristos n-a înviat şi a rămas mort, cum au făcut apostolii minuni în numele Lui? Din nou, cum, dacă n-au făcut minuni, i-au convins pe ceilalţi? Iar dacă au făcut –şi desigur, aşa s-a întâmplat –înseamnă că aveau puterea lui Dumnezeu. Totuşi dacă, n-au săvârşit minuni, şi cu toate acestea au stăpânit pretutindeni, lucru acesta ar fi însemnat o minune, chiar mai vrednică de admirat. Ar fi fost minunea minunilor, dacă fără minuni ar fi cucerit şi ar fi stăpânit lumea, 12 oameni săraci şi neînvăţaţi.

Cu siguranţă că pescarii nu s-au impus nici prin bogăţiile, nici prin înţelepciunea lor. Astfel, şi fără să vrea, ei propovăduiesc faptul că înlăuntrul lor a lucrat puterea dumnezeiască a Învierii. Pentru că este cu desăvârşire cu neputinţă ca puterea omenească să reuşească vreodată asemenea lucruri uimitoare.

  Luaţi seama bine aici, pentru că acestea sunt dovezile incontestabile ale Învierii. De aceea voi spune din nou: dacă n-ar fi Înviat, cum S-ar fi săvârşit mai târziu, în numele Lui, minuni atât de mari? Este sigur faptul că nimeni nu face după moartea lui minuni mai mari, decât cele din timpul vieţii. În timp ce aici, după moartea lui Hristos, se întâmplă minuni mai mari, şi după fel şi după fire.

După fire sunt mai mari, pentru că niciodată umbra lui Hristos n-a vindecat, în timp ce umbrele apostolilor au făcut multe minuni. Cât despre felul săvârşirii lor, din nou erau mai mari, deoarece atunci Însuşi Domnul poruncea şi făcea minuni, însă după Răstignirea şi Învierea Lui, robii Săi, chemând în mod simplu numele Său sfânt şi preacinstit, au săvârşit minuni mai mari şi mai uimitoare. Astfel, s-a preamărit şi a strălucit mai mult puterea Sa.

   De aceea, Sfinţii Părinţi au hotărât să se citească imediat după răstignirea şi Învierea Sa, „Faptele Apostolilor” care descriu minunile ucenicilor şi în consecinţă dau mărturie despre Înviere, ca să avem dovada ei clară şi neîndoielnică. Nu l-ai văzut înviat cu ochii trupului? Dar îl vezi cu ochii credinţei! Nu L-ai văzut nici cu ochii aceştia? Îl vei vedea cu minunile acelea. Dovada minunilor te îndrumă la adevărul Învierii.

Vrei să vezi şi acum minuni? Îţi voi arăta! Şi mai ales, mai mari decât cele de dinainte: nu un mort înviind, nu un orb redobândindu-şi vederea, ci întreg pământul, izbăvit de întunericul înşelăciunii.

Cea mai mare dovadă a Învierii este că Hristos Cel răstignit a arătat după moartea Sa o putere atât de mare, încât i-a convins pe cei vii să-şi dispreţuiască patria, casa, prietenii, rudeniile şi însăşi viaţa lor, de dragul Lui şi să prefere biciuirile şi primejdiile şi moartea. Acestea nu sunt izbânzile unui mort închis în mormânt, ci ale unuia Înviat şi Viu.

Ia seama, te rog: apostolii, în timp ce trăia Învăţătorul lor, de frică L-au trădat şi au fugit toţi. Petru, mai ales, s-a lepădat de El cu jurământ de trei ori. Când Hristos a murit însă cel care s-a lepădat de El de trei ori şi a intrat în panică înaintea unei slujnice, atât de brusc s-a schimbat, încât a însufleţit întreg poporul. În mijlocul mulţimii iudeilor, a propovăduit că Iisus Cel răstignit şi înmormântat a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri. Si le-a propovăduit pe toate acestea, fără să ia seama la furia cumplită a vrăjmaşilor, şi la urmări.

De unde a aflat acest curaj? Nu din altă parte decât din Înviere. L-a văzut pe Hristos, a vorbit cu El, a auzit despre bunurile viitoare, şi astfel a primit putere să moară pentru Acesta şi să fie răstignit cu capul în jos.

Dar lucrul cel mai de seamă este că nu numai Petru, Pavel şi ceilalţi Apostoli, ci chiar şi Ignatie care nu L-a văzut vreodată, nici nu s-a bucurat de tovărăşia Sa, a arătat atâta zel de dragul Lui, încât I-a adus jertfă însăşi viaţa lui. Şi oare doar Ignatie şi apostolii? Şi femeile au dispreţuit moartea, care înainte să învie Hristos era înfricoşătoare şi respingătoare, chiar şi pentru bărbaţi, şi mai ales pentru sfinţi.

Cine i-a convins pe aceştia să dispreţuiască viaţa de aici? Desigur că nu este izbânda puterii omeneşti ca să convingă atâtea zeci de mii, nu numai de bărbaţi, ci şi femei şi fecioare, şi de copiii, să-i convingă zic, să-şi jertfească viaţa de aici, să dea piept cu fiarele, să-şi dorească viaţa viitoare.

Şi mă rog, cine ar fi reuşit toate acestea? Un mort? Dar au fost atâţia morţi, şi niciunul n-a făcut asemenea lucruri! Oare a fost un înşelător şi vrăjitor? Dar mulţime de vrăjitori înşelători şi escroci, au trecut pe pământ, dar toţi au fost uitaţi, fără să lase cea mai mică urmă. Împreună cu ei s-au stins şi înşelătoriile lor. Faima însă şi slava şi credincioşii lui Hristos, cresc şi se răspândesc în toată lumea, zi de zi.  Necredincioşii se înfioară, iar credincioşii propovăduiesc: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!   

 

GLASUL SFINŢILOR PĂRINŢI, ed. Carte Ortodoxă, ed. Egumeniţa, 2008, Traducere de Pr. Victor Manolache p. 58-71.

 

Dumnezeu rânduiește totul spre binele nostru – Sf. Paisie Aghioritul

Sf. Chiril al Ierusalimului: Cateheze

 

Sf. Chiril Al Ierusalimului... by Hrab Alexandru

Teatru radiofonic - Viața Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare - Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureau

 

Sfântul Vasile cel Mare

 

 

Sfântul Vasile cel Mare († 379) s-a născut pe la 330 la Cezareea Capadociei dintr-o familie evlavioasă. Mama sa, Emilia, și bunica sa, Macrina, o ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul († 270), i-au dat de mic o creștere creștină aleasă. Și-a făcut mai întâi educația în familie cu tatăl său, retorul Vasile. A studiat apoi la retorii și filosofii timpului, la Cezareea Capadociei, apoi la Constantinopol și în cele din urmă, la Atena, unde a avut coleg și prieten pe Sfântul Grigorie de Nazianz și pe viitorul împărat Iulia Apostatul (361-363), asupra căruia ne-a lăsat un portret puțin măgulitor. Cei doi prieteni, Sfinții Vasile și Grigorie, cunoșteau la Atena doar două drumuri: drumul bisericii, pentru a asculta pe tâlcuitorii legii lui Dumnezeu, și drumul școlii, pentru a asculta lecțiile profesorilor lor.

Pe la 355 s-a întors în Cezareea Capadociei, unde a profesat un timp retorica. A primit apoi, botezul, a renunțat la lume și a intrat în monahism, împărțind averea la săraci. Pentru a se instrui în viața ascetică a călătorit în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.

La întoarcere, se retrase în Pont, pe malul răului Iris, unde fondă o mănăstire, în care organiză viața monahală cu regim chinovial, sau de obște. Aici se retrase pentru un timp și prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz. În acest timp scrise Sfântul Vasile Regulile vieții monahale, mari și mici, care se păstrează până azi în mănăstirile ortodoxe.

În singurătatea mănăstirii, el și prietenul său, Grigorie de Nazianz, alcătuiră o culegere de texte despre frumusețea vieții spirituale, cu titlu Filocalia = iubire de frumos.

În 364, a fost hirotonit preot, iar în 370, episcop la Cezareea Capadociei, unde păstorii cu mare autoritate nouă ani, până la moartea sa, la 1 ianuarie 379.

Sfântul Vasile e una dintre cele mai mari figuri ale creștinătății. A fost nu numai un mare învățat și un aspru ascet, ci și un vrednic episcop și un mare filantrop. În Cezareea Capadociei, a înființat instituții de asistență socială ca: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor decăzute, școli tehnice și spital, chiar și pentru leproși. Toate aceste așezăminte sunt cunoscute sub numele generic de Vasiliada. După moarte a primit numele de Vasile cel Mare și e sărbătorit la 1 ianuarie în fiecare an.

Operele pe care ni le-a lăsat dovedesc vasta sa cultură teologică și spiritul său atotcuprinzător. A lăsat opere dogmatice, ascetice, exegetice, omilii și cuvântări, panegirice, Regulile monahale mari și mici, canoane și o Liturghie care-i poartă numele.

Dintre acestea amintim: Contra lui Eunomiu, eretic arian extremist, conducătorul anomeilor, în 3 cărți, în care explică în chip admirabil dogma Sfintei Treimi. Lui Dumnezeu Tatăl, ca ființă supremă perfectă, necreată, Îi aparține din veci nenașterea, Fiului, consubstanțial și egal în dumnezeire cu Tată, Îi aparține nașterea din veci din Tatăl, iar Duhului Sfânt, egal în dumnezeire și cinstire cu Tatăl și cu Fiul, purcederea din veci din Tatăl.

Despre Sfântul Duh, în care arată dumnezeire, consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu fiul și rolul Sfântului Duh în viața Bisericii, revărsând prin sfintele Taine, permanent, harul Său sfințitor și înnoitor.

Exaimeron-ul, 9 omilii, în care explică, punând la contribuție știința antichității și a timpului său, crearea lumii până în ziua a cincea și toate fenomenele legate de actul creației.

Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa († 394), a completat-o scriind, în 379, lucrarea Despre facerea omului în ziua a șasea.

Sfântul Vasile cel Mare a scris o lucrare specială pentru educația tinerilor, intitulată Către tineri.

Singurătatea și farmecul culturii elene, iubirea ei de frumusețe – καλοκαγαθία, înflorirea și clocotirea ei bucurie de viață, încrederea ei în forțele creatoare ale omului au influențat pe marii Părinți ai gândirii creștine. În tratatul său Către tineri Sfântul Vasile nu interzice acestora cultura autorilor profani, ci le dă sfaturi utile despre modul cum trebuie culese, apreciate și studiate frumusețile literare și filosofice din opera autorilor profani. Sfaturile sale au valoare pentru toate timpurile[1].

---

[1] Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureau, Istoria bisericească universală, ed. I.B.M.B.O.R., București, 2004, pp. 196-198.

Sf. Vasile cel Mare - pr. Liviu Petcu

 

Sf. Vasile cel Mare

pr. Liviu Petcu

 

Pătruns de credința cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El.

Sfântul Vasile cel Mare

În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinți, opera sa constituie și astăzi un izvor bogat de învățăminte folositoare, iar exemplul vieții sale este unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârșirii creștine.

Opera Sfântului Vasile

Pe parcursul scurtei sale vieți, Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credința niceeană. Conținutul celor patru volume de mari dimensiuni care cuprind lucrările sale prezentate în Patrologia abatelui Migne este format din opere dogmatice, omilii și cuvântări, lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice și corespondență.

Dintre lucrările sale dogmatice, cea mai cunoscută și mai utilă este Despre Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la Scriptură și la tradiția creștină timpurie ca sprijin pentru doctrina ortodoxă referitoare la Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, iar cartea este bine structurată și edificatoare ca ton și substanță. În viziunea Sfântului Vasile, Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creștinismul, ci și prin Care crede. Întru lumina Lui vedem noi lumina. Împotriva învățăturilor greșite ale ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, și tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea suntlucrări de referință ce au făcut lumină în aceste capitole ale teologiei creștine, înlăturând confuziile de termeni și logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o adevărată enciclopedie a cunoștințelor vremii, altfel spus, o sumă a cunoștințelor științifice pe care le poseda marele ierarh, și anume: teologie, astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică și medicină, fiind prezentate în fața unui auditoriu creștin, pe care autorul l-a considerat, cel puțin inițiat, atât în problemele de credință, cât și în cele de știință ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale Sfântului, însă precizăm că au un conținut teologic, spiritual și moral deosebit de bogat.

Dintre scrisorile lui Vasile, au supraviețuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale unei naturi bogate, care, dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente profunde, o mare căldură sufletească, afecțiune. Dacă există și semne ale unui caracter meditativ adânc înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă pesimistă asupra vieții, trebuie să ne amintim că citim revelațiile de sine ale unui om care s-a luptat permanent cu boala și ale cărui zile erau pline de tulburări și anxietăți venite din afară.Cât despre trăirile sale sufletești, nici o descriere nu le prezintă atât de complet și atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenților, având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale se întind aproape pe tot parcursul vieții sale, din anul 357 până în 378. Cine dorește să înțeleagă existența acestui episcop din secolul al IV-lea, precum și complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori. Trebuiesc citite și recitite mai ales pentru a cunoaște în întregime sufletul îndurerat și neliniștit al Sfântului Vasile, tristețile sale, dezamăgirile sale, dar și devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa. Perfecțiunea stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine evidențiată ca în scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine diversitatea calităților care au stârnit admirația generațiilor următoare.

Sfântul Vasile cel Mare a fost și un mare iubitor al frumuseții celei netrecătoare. În anul 358, împreună cu Sf. Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la alcătuirea Filocaliei - o antologie de texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi creștinul studiind atent și cu discernământ filosofiile păgâne. Temele principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor și libertatea voinței.

Sfântul Vasile - remarcabil teolog

Ar fi incorect ca cineva să vadă în Vasile numai un administrator și organizator ecleziastic. Printre toate sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea fi numit, cu unele rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul depune mărturie (Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către contemporani atât pentru conținutul, cât și pentru forma lor. Educații și analfabeții, creștinii și păgânii, toți le citeau. Grigorie nu ezită să laude influența lor asupra propriei gândiri, vieți și aspirații și îl numește pe Vasile, maestrul stilului (Ep. 51). El și-a însușit prin studii îndelungate toată știința trecutului și a prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr de predici și scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice. Opera sa a exercitat o influență puternică nu numai asupra contemporanilor, ci și asupra Bisericii creștine de pretutindeni, până în zilele noastre.Patrologul F. Cayré consideră că "din punct de vedere literar, Sfântul Vasile pare să fie cel mai clasic dintre Părinții Greci" (Précis de Patrologie, 1939, p. 400).

Urmărind să instituie Crezul de la Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul până la el, sensurile teologice ale termenului consubstanțial. A adus și o contribuție hotărâtoare privind învățătura despre Sfânta Treime, prin impunerea expresiei trei ipostasuri pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei sistematică și prin concilierea ei cu expresia niceeană de o ființă. În plus, Sfântul Vasile a explicat pe larg posibilitățile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit considerabil la impunerea expresiei de o ființă în adevăratul ei înțeles, aducând pe cei mai mulți dintre monarhieni și arieni la credința cea adevărată. El înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o ființă, prin completarea ei cu termenul trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt numai niște roluri sau măști sau puteri fără consistență în ele înseși, având ca suport (ipostas) ființa cea unică, ci Ipostasuri sau Persoane real și etern subzistente. Sfântul Vasile cel Mare a completat expresia niceeană de o ființă cu expresia trei Ipostasuri fără să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească de adevăr, ci făcând-o acceptabilă în adevăratul ei înțeles.

Scrierile lui au constituit baza doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ținut la doi ani după moartea Sfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul împăratului ortodox Teodosie cel Mare, atunci când s-a adoptat formularea completă a Simbolului de credință.

Conchizând, putem spune că învățătura Sfântului Vasile este concentrată în jurul apărării doctrinei niceene împotriva diverselor partide ariene. Constituie marele merit al lui Vasile faptul că contribuit într-o mare măsură la clarificarea terminologiei trinitariene și hristologice.

Unitatea Bisericii a fost una din marile lui griji

Sfântul Vasile s-a preocupat intens și de unitatea Bisericii, încercând să curme ereziile și schismele din Biserică, prin "cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, orașele, pe particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare și vindecând peste tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin" (Sf. Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43). Problemele erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni, apolinariști etc., care rupseseră pe mulți episcopi ortodocși de propria lor Biserică. Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars și arienii au ales, pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de atunci, un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars următoarele: "Pentru că nedreptatea s-a înmulțit pe urma răcirii dragostei (Matei 24, 12) în cei mai mulți, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu toată adeveritatea și sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei lor aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea părți și în atâtea feluri (Evr., 1, 1)" (epistola 114, II).

Sfântul Vasile cel Mare - un păstor model

După moartea episcopului Eusebiu în anul 370, Vasile a devenit succesorul acestuia ca episcop de Cezareea, mitropolit al Capadociei și exarh al diocezei civile a Ponticului. În aceste roluri, și-a câștigat curând iubirea poporului. A fondat spitale pentru bolnavi și victimele bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini, astfel că Sfântul Grigore din Nazianz ajunge să vorbească de un întreg nou oraș. Grija lui pastorală pentru credincioșii săi se poate întrevedea privind modul organizării acestui complex al carității ce a fost numit după numele său - Vasiliada, dar și din polemicile lui scrise și orale pentru apărarea credinței ortodoxe.

Citind mai ales scrisorile lui, constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un teolog de seamă și un ierarh învățat, ci și un model de arhipăstor pentru turma lui, pentru care arată multă dragoste și grijă duhovnicească, intervenind pentru ea în momentele critice și de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele arhipăstor nu a trecut cu vederea nevoile pastorale ale credincioșilor, pe care îi vizita frecvent, spunându-le de fiecare dată cuvinte de învățătură. Sfântul Vasile a început mai întâi prin a înțelege el însuși trăirile sufletești ale lor și mai apoi prin a-i sfătui și a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar anumite situații, însă întotdeauna este evidențiată printr-o anumită cumpătare.

Sf. Vasile - mare predicator și comentator al Scripturii

Renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână și sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul convins până în adâncul ființei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea credincioșilor, adică pentru refacerea sau întărirea comuniunii lor cu Dumnezeu și cu ceilalți semeni. Predicile sale erau cunoscute până în Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.

Patrologul francez J. Tixeront este de părere că elocința Sfântului Vasile era mai puțin erudită și mai puțin strălucitoare decât a lui Grigore din Nazianz, dar mintea sa era mai sănătoasă, mai judicioasă și mai practică, iar discursul său, mai familiar și mai simplu(Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât de însuflețită ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul Grigorie de Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înțelept și natural, savant și înfrumusețat, o simplitate nobilă și delicată.

Sfântul Vasile se deosebește de marii săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii științifice despre cărțile Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este evidentă în numeroasele omilii, în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos instrumentele celei de-a doua Sofistici, ale metaforei, comparației, ecfrazei, ale figurilor de stil și paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor, dar a fost mai rezervat și nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu certitudine, unul dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaști ai Antichității, unul care combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii și claritatea expresiei. Și peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu dorește să placă ascultătorilor, ci să le atingă conștiințele.

Organizarea monahismului de către Sf. Vasile cel Mare

După cum se știe, tânărul Vasile a vizitat așezămintele din pustia egipteană la scurt timp după moartea marelui Antonie, în 356. Puțin după aceasta, în 357-358, a întemeiat el însuși el însuși o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că Vasile nu-l menționează defel pe Antonie, de aici reieșind faptul că Sfântul Vasile nu s-a simțit atras de viețuirea pustnicească. E posibil ca înclinația lui să fie motivată și de faptul că și-a dat seama de la bun început de pericolele pe care le putea presupune viața în singurătate.

Dar, în același timp, avea cunoștință de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de prezența în Asia Mică a unor comunități puternice și potențial violente, însă neorganizate, de asceți rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la Gangra, pentru comportamentul lor antisocial.

În jurul Sfântului Vasile cel Mare și a fraților veniți cu el în Pont încetul cu încetul s-au adunat singuraticii din apropiere și astfel s-a format o mănăstire mare, având toate de obște și supunându-se unui singure călăuze duhovnicești, care insufla deplină încredere, le împintenea râvna spre virtute și pe toți îi aducea la supunere

Rânduielile vieții obștești se așezau prin însuși mersul lucrurilor. Ca dreptar le slujeau întocmirile cunoscute în Orient pe care le potriveau situațiilor concrete ținând seama de nevoile locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile se consulta mereu cu frații, sta de vorbă cu ei, discutau și se înțelegeau, stabilind norme de urmat conforme cu învățăturile Sfintei Scripturi și folosind experiența Părinților recunoscuți ca trăitori după aceste învățături. Mai apoi, Sfântul Vasile s-a socotit să scrie toate aceste discuții și cuvântări, după metoda catehetică sub formă de întrebări și răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi și ele constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul răsăritean.

Activitatea Sfântului Vasile nu s-a mărginit însă numai la întemeierea acestei mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar ca un model, un dreptar, după care a mai pus temelia și la alte multe locuri ca locaș pentru asociațiile călugărești

Regulile sale monahale

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică. Sfântul a fost înainte de toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i îndruma pe oameni, cât și pentru a-i stăpâni în situațiile dificile, el pune bazele vieții monahale încă de la începutul activității sale. Regulile sale monahale, mari și mici, poartă totuși amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat, caracterizându-l într-un mod admirabil: așa cum era el de altfel, metodic, concis, înțelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului, păstrând însă aceeași atitudine și de-a lungul episcopatului său pe când încerca să rezolve cele mai delicate probleme care tulburau Biserica.

Ca și Epifaniu, Vasile, acest mare arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit susținător al monahismului. Ideea lui Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să reprezinte nu o simplă adunare de asceți, ci o comunitate reală, în care fiecare ar munci pentru bunăstarea tuturor, supunându-se el însuși ascultării unui stareț, care el însuși ar trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în istorie, cele trei virtuți fundamentale: sărăcia, castitatea și obediența, erau formulate explicit.

Sfântul Vasile nu a redactat reguli în sensul strict al cuvântului așa cum Occidentul este tentat să le asocieze. El nu a fondat propriu-zis un ordin, cia organizat monahismul răsăritean într-o formă care durează și astăzi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influențat remarcabil monahismul apusean. Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox cât și cel catolic, acesta din urmă prin intermediul Sfântului Ioan Casian, continuă să trăiască după rânduiala aflată în Regulile Sfântului Vasile cel Mare.

Așezământul filantropic Vasiliada

Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel Mare a fondat spitale pentru bolnavi și victime ale bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini. El căuta o aplicare practică a adevărurilor de credință, traducându-le personal în opere de caritate pentru cei nevoiași și suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa față de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul așezământ filantropic pe care credincioșii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile, așezământ care cuprindea de faptinstituții de asistență socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (și de leproși), școli tehnice. Și cum atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili de se mișca, dar nu lipsiți cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit și acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreținerea așezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile a trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care s-au abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la prețuri mari. Grâul adunat era apoi împărțit săracilor amenințați de foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de înfometați adunându-se în piețele Cezareei, unde el împărțea hrana trupească apoi treceau cu toții la biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu. Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă și foamete și Despre cuvintele Evangheliei "Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi".

Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice și sens de universalitate și oferind-o ca model statului roman. Această organizație a stimulat apoi organizațiile creștine similare din toată lumea.

Atitudinea Sfântului față de educația și cultura profană

Sfântul Vasile, ajuns student la Atena, și-a dat seama că "credința sa nu strică deloc cultura sa clasică de care a fost străbătută copilăria sa" (F. Cayré, op.cit., p. 399). Aici, tânărul Vasile a petrecut probabil cel puțin cinci ani, până prin 356 sau 357, avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeștri ai vremii: unul era creștin și se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân și se numea Himerius. Marele capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică și filosofie.

Sfântul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii și cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm și direct la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârșitul vieții sale, Sfântul Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-l cheltuise pentru vanitate, de tinerețea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învățăturile unei științe care a fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată (învățătura și trăirea creștină), și-a desfătat pe deplin privirea și și-a bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credințe și învățături.

Mitropolitul Cezareei, format atât la școala culturii antice cât și a Bisericii creștine și înzestrat cu o excepțională capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creștini să devină oameni desăvârșiți prin virtute și prin cunoașterea adevărului. Educația trebuie să-i formeze în așa fel încât să-și împlinească rostul vieții. De aceea, lucrul cel mai important este ca tinerii să știe că viața are un scop. Literaturii clasice grecești, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deținut de Sfânta Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaționale. Studiul scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecție judicioasă din operele poeților, istoricilor și retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii creștini la acest discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către tineri asupra felului de a citi cu folos cărțile păgânilor, care este socotit, cu drept cuvânt, un adevărat testament al experienței sale pedagogice.Fără îndoială, marele arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinței, însă credința sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost insuflată încă din copilărie.

Liturghia, molitvele și rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare

Ca martor al activităților sale liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta Liturghie ce-i poartă numele s-a păstrat cel puțin în elementele sale esențiale,în nucleul său, căci în decursul timpului a suferit unele modificări. Ca și în cazul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi numele Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la el sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol și Evanghelie) și rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul originar, de provenință antiohiană (siriană) și capadociană în Liturghia noastră. Partea de la început (până la Apostol) și cea de la sfârșit, precum și unele cântări și rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de astăzi (ca imnul Unule-Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinței și Axionul, precum și ritualul Vohodului cel mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri), reprezintă adaosuri posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări proprii și mai târzii ale Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanț (cf. Pr.Prof. Ene Braniște, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creștin).Ceea ce aparține sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în taină de către preot (arhiereu) pentru sfințirea Darurilor. Era în Biserica veche obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în cadrul rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creștine de pretutindeni, să se adopte rugăciuni personale pentru sfințirea Darurilor, adică anaforale redactate de către unii din marii ierarhi, care erau și buni teologi și liturghisitori, cunoscuți prin pietatea ori prin cultura și viața lor morală și spirituală de înalt nivel. Ca și alți contemporani ai săi, Sfântul Vasile a compus și el o anafora proprie, care pentru profunzimea teologică și pentru frumusețea literară a stilului, a fost acceptată cu vremea și generalizată în întrebuințarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale (naționale), fiind consfințită, alături de cea atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, ca un "textus receptus", adică definitiv și nemodificabil. Autenticitatea ei este destul de bine confirmată de contemporani și de documente posterioare epocii Sfântului Vasile (Ibidem).

Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasileeste utilizată în cadrul Bisericii Ortodoxe în duminicile Postului Paștelui și în posturile sărbătorilor, ca și la sărbătoarea Sfântului Vasile (1 ianuarie), în total, de zece ori pe an.

Deci, caracteristicile ei primordiale constituie, precum am precizat, rezultatul muncii Sfântului Vasile însuși. Sfântul Vasile a rânduit și Ceasuri, adevărate ore ale fântânilor cerești, pentru ca orice credincios, de atunci, de după el și acum, să poată scoate cu bucurie apa vie, duh și viață din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3). De la el ne-au rămas și frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel Mare și Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui și la anumite slujbe.

Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor

Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei.

Creștinii din provincia Capadocia, din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel Mare, în legături directe cu creștinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), precum și cu creștinii mai depărtați de nordul Dunării, din răsăritul Daciei Nord-Dunărene. Cunoaștem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile se afla în relații de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea amintită "prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era creștin".Este bine cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea Capadocia cu Junius Soranus, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goți în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.

Junius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră, nepoți și mulți prieteni, care se aflau în cele mai bune relații cu familia Sfântului Vasile cel Mare și cu prietenii acesteia. Junius Soranus, ruda și prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal și de situația creștinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).

Sfântul Sava Gotul era, după cum spune actul său martiric, got de neam și trăia în Gotia (Martiriul Sfântului Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători (V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 137).

Moaștele au fost trimise, după toată probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători și istorici, fie mai de grabă prin Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înțelegem scrisorile 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulțumește arhiepiscopului Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaștele Sfântul Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulțumește în două scrisori 164 și 165, prietenului și compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, în termeni foarte călduroși.

În decursul timpului, ideile Sfântului Vasile cel Mare au influențat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski († 1794) ca și pe alte căi, astfel că viața monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunțat caracter vasilian.

Alătur de cinstirea cultică și folclorică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări, purtarea numelui său de către mulți români etc., poporul român l-a preamărit pe marele ierarh în colindele sale, creații născute din textul Scripturii și din sufletul cald și nobil al poporului român.

Chemarea la Domnul a Sfântului Vasile

Pătruns de credința cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El. Și iată că întâlnirea și unirea lui cu Dumnezeu în viața veșnică a survenit repede, la nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă și chinuit de boală - Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecțiune severă a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) -, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul la 1 ianuarie 379.

Prin viața și lucrările sale, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de arhiereu dedicat cu totul Bisericii. El a exercitat o puternică și permanentă influență asupra gândirii și vieții creștine vreme de peste 16 secole.

(Articol postat pe site-ul doxologia.ro, la 30 Ianuarie 2012, semnat de pr. Liviu Petcu)

Sursa: http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare-103164.html#sthash.lvmi14X0.dpuf