Parintii Bisericii - Invatatorii Nostri Vol I - Liviu Petcu

 

Parintii Bisericii - Invatatorii Nostri Vol i - Liviu Petcu by fragmente

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilie la Duminica Fiului Risipitor: Nu deznădăjdui!

Sfântul Ioan Gură de Aur: Către cei ce lasă slujbele bisericeşti şi se duc la petreceri

Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre blândețe și lașitate

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica vameșului și a fariseului

Sfântul Ioan Gură de Aur - Problemele vieții

 

Sfantul Ioan Gura de Aur Problemele Vietii by Anamaria Filimon

Despre mersul la biserică - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Despre mersul la biserică

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).

Dar şi cât stai în biserică purtarea ta este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.

Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă, desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.

Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri închinate Preasfintei Treimi.

Şi când va veni vremea sfintei împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.

Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia? Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne îngăduie cu îndelungă-răbdare. Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor duhovniceşti.

Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?

Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

Sfântul Apostol spune: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11; 27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.

Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea. Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.

Cu toate acestea, mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică? Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre, pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.

Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.

Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu[1].

 

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Edit. Egumenița/Cartea Ortodoxă, pp. 165-172.

Canonul Ortodoxiei - Volumul I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole

 

Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic Al Primelor Secole [Edit. Diacon Ioan I. Ica Jr.] by Negru George

Nașterea Domnului: bucurie cu cutremur și înnoirea omului

 

Nașterea Domnului: bucurie cu cutremur și înnoirea omului

În urma postării textului Sf. Grigorie de Nazianz – Cuvînt la Arătarea lui Dumnezeu, adică la Naşterea Mîntuitorului de la adresa: https://hrabalexandru.blogspot.com/2025/12/sf-grigorie-de-nazianz-cuvint-la.html, prezentăm și ideile principale:

Ideile principale (esența textului)

1.      Nașterea lui Hristos ca bucurie și cutremur

·         Bucurie pentru nădejdea mântuirii, cutremur pentru nevrednicia noastră și realitatea păcatului.

2.      Trecerea de la întuneric la lumină

·         Hristos vine ca „Lumina cea mare” care risipește necunoștința; se trece de la „umbre” la „adevăr”.

3.      Paradoxul întrupării

·         Cel fără trup Se întrupează; Cel nevăzut Se vede; Cel necuprins Se încape — taina centrală a credinței.

4.      „Arătarea” și „Nașterea” sunt două nume pentru aceeași taină

·         Dumnezeu Se arată neamurilor prin naștere; praznicul e venirea lui Dumnezeu la oameni ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu.

5.      Scopul întrupării: vindecare și înnoire

·         Nu doar iertare, ci refacerea omului („zidirea mea din nou”), întoarcerea la viața cea bună.

6.      Felul creștin de a prăznui

·         Critică a sărbătoririi „lumești” (exces, senzualitate, risipă) și chemare la praznic duhovnicesc (curăție, cumpătare, milă).

7.      Dumnezeu: „pururea este”

·         Un pasaj teologic despre Dumnezeu ca Ființă fără început și fără sfârșit, dincolo de vreme, greu de cuprins.

8.      Omul ca „a doua lume mică într-una mare”

·         Omul e amestec de văzut și nevăzut: pământesc și ceresc; chemarea lui e îndumnezeirea prin apropierea de Dumnezeu.

9.      Căderea și „pedeapsa” ca iubire de oameni

·         Izgonirea, „hainele de piele”, moartea – înțelese și ca medicament: oprirea răului, nu răzbunare.

10.  Hristos ia ce e al nostru ca să ne dea ce e al Lui

·         „Îmbogățirea” noastră prin „sărăcirea” Lui; schimbul mântuitor.

11.  Răspuns polemic către cei ce micșorează dumnezeirea lui Hristos

·         Denunță selectarea doar a „celor smerite” și ignorarea „celor înalte” din viața Domnului.

12.  Chemarea finală: intră activ în praznic

·         Îndemnuri concrete: cinstește Betleemul, ieslea, magii, îngerii; fugi cu Hristos; suferă cu El; trăiește viața ca ucenic.

Citate esențiale

A. Chemarea la praznic și atitudinea inimii

·         „Hristos Se naşte, slăviţi-L!” „Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L! Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă!”

·         „Hristos este acum în trup, cu cutremur şi cu bucurie vă veseliţi!”

B. Trecerea la lumină

·         „Iarăşi întunericul se risipeşte, iarăşi lumina ia înfiinţare.”

·         „Norodul ce şade întru întunericul necunoştinţei să vadă lumina cea mare.”

·         „Umbrele trec, adevărul vine.”

C. Paradoxurile întrupării (miezul dogmatic)

·         „Cel fără de trup Se întrupează.”

·         „Cel nevăzut Se vede, Cel nepipăit Se pipăie.”

·         „Fiul lui Dumnezeu fiu al omului Se face.”

·         „Iisus Hristos, acelaşi astăzi şi în veci.”

D. Ce sărbătorim, de fapt

·         „Praznicul de azi este arătarea lui Dumnezeu, adică naşterea.”

·         „Venirea lui Dumnezeu către oameni, ca… noi să ne întoarcem către Dumnezeu.”

·         „Lepădînd pe omul cel vechi, întru cel nou să ne îmbrăcăm.”

E. Cum să prăznuim (critica excesului)

·         „Să prăznuim… precum place lui Dumnezeu. Nu lumeşte… ci duhovniceşte.”

·         „Neînfrînare e… tot ce este de prisos… mai ales cînd alţii sînt flămînzi şi lipsiţi.”

·         „Să ne desfătăm în cuvîntul cel despre Dumnezeu.”

F. Despre Dumnezeu „pururea este”

·         „Dumnezeu a fost, este şi va fi… iar mai bine să zic este pururea.”

·         „Eu sînt Cel ce sînt.”

·         „Nemărginit este Dumnezeu şi cu anevoie de înţeles.”

G. Omul: chip, chemare, îndumnezeire

·         „Îl zideşte pe om… din firea cea nevăzută şi din cea văzută.”

·         „Ca pe o a doua lume mică într-una mare.”

·         „Prin plecarea către Dumnezeu, se îndumnezeieşte.”

H. Căderea și „doctoria” lui Dumnezeu

·         „Se îmbracă cu „hainele de piele”.”

·         „Moartea… curmarea păcatului.”

·         „Şi astfel munca se face iubire de oameni.”

I. Schimbul mântuitor (Hristos ia al meu, îmi dă al Lui)

·         „Se îmbracă cu trup pentru trup… curăţindu-l pe cel asemenea cu cel asemenea.”

·         „Cel ce îmbogăţeşte sărăceşte… ca eu să mă îmbogăţesc cu dumnezeirea Lui.”

·         „O, minunată împreunare! O, prea-slăvită amestecare!”

·         „Se împărtăşeşte de trupul meu, ca şi chipul să-l mîntuiască.”

J. Îndemnuri concrete de intrare în praznic

·         „Cinsteşte micul Vitleem, care te-a întors din nou în rai!”

·         „Închină-te în faţa ieslei… ai fost hrănit de Cuvîntul!”

·         „Aleargă cu steaua şi adu-I daruri cu Magii.”

·         „Slavosloveşte împreună cu păstorii, cîntă cu îngerii.”

·         „Fugi împreună cu Hristos cel gonit!”

·         „Răstigneşte-te cu El… ca să înviezi împreună cu El.”

      Notă editorială: Acest articol a fost redactat cu asistența inteligenței artificiale și revizuit de   autor. Responsabilitatea pentru conținut aparține exclusiv autorului.

 

15 citate ale Sfântului Ioan Gură de Aur

15 citate ale Sfântului Ioan Gură de Aur

 

 

1.   De ce a iubit Dumnezeu lumea? Pentru nici un alt motiv decât acela că este bun.

 

2. Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubim noi pe noi înșine.

 

3. Dumnezeu este mai iubitor decât oricare alt tată.

 

4. Nu există vreun păcat care să nu poată fi biruit de generozitatea Domnului.

 

5.   Astfel este firea iubirii: nu se ofilește de trecerea timpului, nici nu este umbrită de greutatea situaților, ci rămâne totdeauna înfloritoare.

 

6.   Iubirea îți arată pe aproapele așa cum te arată pe tine, și te învață să te bucuri pentru binele aceluia, așa cum te bucuri pentru cele bune ale tale, și -i accepți defectele, precum le accepți pe ale tale.

 

7.   Gândește-te la toate binefacerile lui Dumnezeu pe care le-a făcut către tine în toată viața ta, și cu siguranță că vei găsi multe lucruri ce ți s-au făcut, nu numai în întreaga ta viață, ci chiar pe parcursul unei zile din viața ta. Iar dacă Dumnezeu ar fi vrut să așeze în fața noastră toate facerile de bine pe care ni le dăruiește zilnic, și pe care nu le băgăm în seamă sau nu le știm, nu am mai putea nici să le măsurăm.

 

8.   Dumnezeu la rânduiește pe toate conform propriului nostru interes, însă noi nu cunoaștem cauza celor ce au loc. De aceea, trebuie să slăvim iubirea Sa de oameni cea nedescrisă. Această au fost spuse de noi pentru siguranța voastră, încât să arătați mare recunoștință și să nu cercetați planurile lui Dumnezeu.

 

9.   Dacă este auzită rugăciunea ta, continuă să-i mulțumești lui Dumnezeu. Dacă iarăși nu ai fost auzit, continuă cu stăruință rugăciunea ta, ca să fii auzit. Să nu zici: „M-am rugat foarte mult și nu am fost auzit”, fiindcă și acest lucru de multe ori se face spre binele tău. Căci știe că ești leneș și cu sufet împuținat, și dacă reușești ceea ce ai nevoie pleci și nu te mai rogi. Având în vedere ceea ce tu ceri, Acesta nu îți dă imediat, pentru ca tu să vorbești mai des cu El și să te preocupe rugăciunea.

 

10.                      Pe cel care dorește să fie bun, nimic nu îl împiedică, chiar dacă se găsește în fața celor mai rele lucruri.

 

11.                      Asta înseamnă bunătate: când cineva rabdă cu blândețe, nedreptățit de cei ce sunt mai puternici decât el, și atunci când se retrage, jignit fiind de cei ce sunt considerați a fi mai prejos decât el.

 

12.                      Lângă Dumnezeu nimic nu este trecător, nimic stricăcios.

 

13.                      Sfinții nu au dus lipsă de supărări, dar și când se aflau în acestea erau ajutați de Dumnezeu.

 

14.                      Nu există nimic mai murdar decât sufletul care blestemă, nici mai necurat decât limba care se despică în două cu astfel de cuvinte rele.

 

15.                      Să nu-l blestemi pe cel care te rănește, fiindcă și această vătămare o suporți și rod nu câștigi dacă-l blestemi. Și de pagubă ai parte, dar și plata o pierzi. Aceasta este culmea lipsei de minte. Să suportăm ceea ce este mai greu pentru noi și să nu îndurăm ceea ce este mai ușor.

 

Bibliografie:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte ales, vol. I, II, III, IV, V, VI, ed. Bunavestire / Credința Ortodoxă, 2012, 2013, 2015, 2016.

 

 

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun

 

Căutând pe net nu am găsit nici unde scrisoarea 125 a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, un al episcop aflat în surghiun. De aceea având în vedere că a fost și praznicul Sfinților Trei Ierarhi, am considerat să vă pun în atenție această scrisoare plină de semnificații duhovnicești, care pot sluji tuturor oamenilor mai ales atunci când sunt la necazuri și supărări.

 

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun[1]

 

            Haide să-ți storc iarăși buboiul tristeții, să-ți împrăștii gândurile care au adus norul acesta! Ce te întristează, ce te amărăște? Că e cumplită furtuna și amar prăpădul care a cuprins Biserica? Aceasta o știu și eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am să-ți zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvășită de furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să țină în mâini cârma și vâslele, își strâng în mâini genunchii, neștiind ce să facă în fața greutăților furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau întinși în așternuturile lor, plângând și văitându-se. Așa se întâmplă pe mare. Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase. Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui maistru corăbier, ci cu un semn potolește tulburarea. Dacă L-ai ruga de multe ori și nu te-a auzit, nu-ți pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei. N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie aruncați în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duși în robie, după ce au fost duși în țară barbară, după ce și-au pierdut patria, după ce pierduseră nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu, Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea și a împrăștiat focul. Focul neputând suferi virtutea drepților, a izbucnit afară și i-a ars pe cei pe care i-a găsit lângă cuptorul caldeean[2]. Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în biserică; au chemat în jurul lor întreaga fire, și pe cea văzută, și pe cea nevăzută, pe îngeri și puterile; și astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: „Binecuvântați, toate lucrurile Domnului, pe Domnul”[3]. Ai văzut că răbdarea drepților a prefăcut focul în rouă, l-a rușinat pe tiran și l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: „Mare este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”[4]? Și iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor: casa le era confiscată și averile luate[5].

            Așadar, nu te întrista, nu te neliniști. Eu, când am fost izgonit din oraș, n-am gândit așa, ci îmi spuneam: <<Dacă vrea împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! „Al Domnului este pământul și plinirea lui>>[6]. Dacă vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă[7]. Dacă vrea să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona[8]. Dacă vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel[9]. Dacă vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei[10]. Dacă vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ștefan, întâiul mucenic[11]. Dacă vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul[12]! Dacă vrea să-mi ia averile, să mi le ia! <<Gol am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce>>[13]. Pe mine mă înseamnă Apostolul: <<Dumnezeu nu caută la fața omului>>[14]; și <<Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos>>[15]. Iar David mă înarmează când spune: <<Și am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat>>”[16].

            Multe au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una a aceasta, să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă scoată Hristos din împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin această, dacă tot se încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o casă întreagă după ce au mâncat[17]. Să-l doboare chiar pe Domnul, Care după Cină, i-a împărtășit pe apostoli[18]. Spun că m-am culcat cu femei. Dezbrăcați-mi trupul meu, și veți găsi mortificarea mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreșit te întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu îndrăzneală prin piață, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăși, adu-ți aminte de bogat și de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta și cine s-a desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul și biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în profiră și vizon? Unde sun lictorii? Unde sunt însoțitorii și mesele împărătești? N-a fost dus ca un hoț legat în mormânt, plecând din lume cu sufletul gol? Nu striga el zadarnic: „Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă să-mi răcorească limba, căci cumplit mă chinui”[19]? Pentru ce-l numești, bogatule pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viața? Acela găzduia în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar plâns și tânguit că n-a fost vrednici de o picătură de apă, când a avut atâta bogăție! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dar săracului nici măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, și n-a secerat. Și asta e o rânduială a Stăpânului, că i-a pus pe păcătoși cu pedepsele lor față cu drepții cu răsplățile lor, ca să se vadă unii pe alții și să se cunoască unii pe alții. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe tiranul lui și fiecare tiran îl va vedea pe mucenicul pe care l-a chinuit. Nu sunt cuvintele mele. Ascultă ce zice Înțelepciunea: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feței celor ce l-au necăjit pe el”[20]. După cum unui călător care merge pe arșiță, ars de sete și topit de foame, când dă de un izvor și de o masă bogată cu tot felul de mâncăruri pe ea, dar este împiedicat de unul mai puternic să se atingă de masă și să guste din mâncăruri, i se mărește chinul și suferința, că stă lângă masă, dar nu poate să mănânce că stă lângă izvor și nu poate să bea, tot așa și în ziua judecății, cei necredincioși îi văd pe sfinți veselindu-se, dar nu pot să guste din masa împărătească. Dumnezeu vrând să-l pedepsească pe Adam, l-a pus să lucreze pământul în fața raiului, ca să aibă totdeauna durerea în suflet văzând fiecare zi locul acela plăcut din care a ieșit. Da, aici nu ne întâlnim cu alții, dar acolo nimeni nu ne împiedică să ne vedem unii pe alții. Îi vom vedea pe cei ce ne-au surghiunit, așa cum l-a văzut Lazăr pe bogat și cum îi vor vedea mucenicii pe tirani. Nu te întrista, dar! Adu-ți aminte de cuvintele profetului, care spune: „Nu vă temeți de ocara oamenilor și nu vă lăsați doborâți de hulirea lor; ca lâna de molii, așa se vor mânca, și ca o haină se vor învechi”[21]. Gândește-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ține lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ți aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alții că are că are în el pe diavolul, că e mincinos și profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător și băutor de vin”[22]; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”[23]. Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie și când L-au scuipat în față? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când Îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când Îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oțet și fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când Îl târau câinii aceia setoși de sânge? Ce ai de zis când era gol la patimi, când toți ucenicii L-au părăsit când unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au luat-o la fugă, și numai El stătea gol în mijlocul mulțimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toți. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu l-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ți aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare și că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ți aminte că și apostolii au fost izgoniți pretutindeni, că stăteau ascunși și nu puteau să se arate în orașe. Adu-ți aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul[24], iar Pavel, de o vânzătoare de purpură[25], că nu aveau încredere în cei bogați. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot așa și acum, nu te întrista! Am auzit și eu de flecarul acela, de Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa pe scaunul episcopal, că i-a prigonit pe toți frații care n-au vrut să aibă părtășie cu el, pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisoare din pricina mea. Are înfățișare de oaie, dar este lup; are chip de episcop, dar este adulter. Că este adulteră femeia care trăiește cu un alt bărbat cât timp bărbatul ei este în viață. Tot așa și acesta este adulter, nu cu trupul, ci cu duhul, că, fiind eu în viață, mi-a răpit scaunul Bisericii.

            Îți trimit această scrisoare din Cucuson, unde a poruncit împărătească să fiu surghiunit. Multe necazuri am avut pe drum, dar n-am ținut seamă de ele. Când am ajuns în Capadocia și în Taurocilicia, au ieșit întru întâmpinarea mea multe cete de sfinți părinți, și nu numai aceștia, ci și mulțime de monahi și monahii, care vărsau nemuritoare izvoare de lacrimi. Plângeau când vedea că sunt dus în surghiun și spuneau între ei: „Mai de folos era ca soarele să-și acopere razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. Acestea m-au tulburat și m-au întristat, că-i vedeam pe toți plângând pentru mine. De toate celelalte necazuri ce-am avut pe drum n-am ținut seama. Tare bine m-a primit episcopul orașului acestuia și mi-a arătat multă dragoste, atâta dragoste încât, dacă ar fi fost cu putință și dacă eu n-aș fi păzit canoanele, mi-ar fi dat scaunul lui episcopal. Te rog dar, stăruitor te rog, căzându-ți la picioare, aruncă jalea tristeții tale, fă pomenire de mine în fața lui Dumnezeu și, te rog, răspunde-mi la scrisoare.[i]

---

[1] Scrisă din Cucuson în anul 404.

[2] Cf. Dan. 3, 22.

[3] Cânt. tin. 34.

[4] Dan. 3, 28.

[5] Cf. Dan. 3, 29.

[6] Ps. 23, 1.

[7] Cf. Evr. 11, 37.

[8] Cf. Iona 1, 15.

[9] Cf. Dan. 3, 21.

[10] Cf. Dan. 6, 17.

[11] Cf. Fapte 7, 58.

[12] Marcu 6, 27.

[13] Iov 1, 21.

[14] Gal. 2,6.

[15] Gal. 1, 10.

[16] Ps. 118, 46.

[17] Cf. Fapte 16, 33.

[18] Cf. Matei 26, 36.

[19] Luca 16, 24.

[20] Înț. Sol. 5, 1.

[21] Is. 51, 7-8.

[22] Luca 7, 34.

[23] Matei 9, 34.

[24] Cf. Fapte 9, 43.

[25] Cf. Fapte 16, 14-15.

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisorile către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane, traducere din limba greacă veche și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 209-214.