miercuri, 4 februarie 2026
sâmbătă, 31 ianuarie 2026
sâmbătă, 24 ianuarie 2026
joi, 22 ianuarie 2026
Despre mersul la biserică - Sfântul Ioan Gură de Aur
Despre mersul la biserică
Sfântul Ioan Gură de Aur
Puţini sunt aceia care vin la biserică.
Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi
aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la
nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică.
Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă
de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot
împiedica.
Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru
Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru
Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu
Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la
biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum
diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica
triumfă.
„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu
îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino
aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa
sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon,
suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni.
De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să
înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.
Ce trist! La baluri şi la distracţii
alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele
actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când
vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm
şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş
pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi
când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc
nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă
când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine
piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli
sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi
oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce
situaţie e asta?
De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la
locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate
acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce
n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât
n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează,
singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este
înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai
păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti.
Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în
ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu
reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a
zecea oară? Fă şi tu la fel.
Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia
ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până
acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti
pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se
termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti
pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două
nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină
piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele
Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L
nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la
Proverbe 13, 13).
Dar şi cât stai în biserică purtarea ta
este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo
treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului
universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult
decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care
păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.
Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică
şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui
Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă,
desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în
ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea
păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi
desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe
organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi
fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în
faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii,
cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi
revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai
învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.
Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea
cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget
pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo
împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri
închinate Preasfintei Treimi.
Şi când va veni vremea sfintei
împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce
păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te
înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale
sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică
de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa
de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este
firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească.
Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească
justificare.
Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere
socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele
bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc
să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre
lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate
celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să
nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te
ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o
persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi
vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel
cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia?
Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un
mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne
îngăduie cu îndelungă-răbdare. Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş
vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau
se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile
lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru
este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca
justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de
neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele
trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor
duhovniceşti.
Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt
sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine,
care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa
cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele
care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin
învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se
umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de
mărăcinii răutăţii.
Dacă noi, care mergem la biserică,
participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia,
cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele
păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice
ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la
biserică?
Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se
împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care
dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei
care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe
ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu
conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri.
Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea
departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.
Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un
aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este
consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana
cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te
tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de
când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în
păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine
şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale,
nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile
fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum
îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având
sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?
Sfântul Apostol spune: „Oricine va
mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de
Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11;
27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit
pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.
Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă
din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea.
Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi
pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face
parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care
vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când
săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta
să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu
cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la
slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.
Cu toate acestea, mulţi n-au putut să
ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra
celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în
faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică?
Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc
mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi
acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre,
pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor
şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă
bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel
pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul
duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira
cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.
Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi
de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele
voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă
doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt
gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu
aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce
pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele
altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.
Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime
celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor
care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste
daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că
cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina
pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi
împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai
mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă
fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi
întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu
şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea
necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui
Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi
salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu[1].
[1]
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian
Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Edit. Egumenița/Cartea Ortodoxă, pp.
165-172.
miercuri, 12 noiembrie 2025
15 citate ale Sfântului Ioan Gură de Aur
15 citate ale Sfântului Ioan Gură
de Aur
1.
De ce a iubit Dumnezeu lumea? Pentru nici un alt
motiv decât acela că este bun.
2. Dumnezeu
ne iubește mai mult decât ne iubim noi pe noi înșine.
3. Dumnezeu
este mai iubitor decât oricare alt tată.
4. Nu
există vreun păcat care să nu poată fi biruit de generozitatea Domnului.
5.
Astfel este firea iubirii: nu se ofilește de
trecerea timpului, nici nu este umbrită de greutatea situaților, ci rămâne
totdeauna înfloritoare.
6.
Iubirea îți arată pe aproapele așa cum te arată pe
tine, și te învață să te bucuri pentru binele aceluia, așa cum te bucuri pentru
cele bune ale tale, și -i accepți defectele, precum le accepți pe ale tale.
7.
Gândește-te la toate binefacerile lui Dumnezeu pe
care le-a făcut către tine în toată viața ta, și cu siguranță că vei găsi multe
lucruri ce ți s-au făcut, nu numai în întreaga ta viață, ci chiar pe parcursul
unei zile din viața ta. Iar dacă Dumnezeu ar fi vrut să așeze în fața noastră
toate facerile de bine pe care ni le dăruiește zilnic, și pe care nu le băgăm
în seamă sau nu le știm, nu am mai putea nici să le măsurăm.
8.
Dumnezeu la rânduiește pe toate conform
propriului nostru interes, însă noi nu cunoaștem cauza celor ce au loc. De
aceea, trebuie să slăvim iubirea Sa de oameni cea nedescrisă. Această au fost
spuse de noi pentru siguranța voastră, încât să arătați mare recunoștință și să
nu cercetați planurile lui Dumnezeu.
9.
Dacă este auzită rugăciunea ta, continuă să-i
mulțumești lui Dumnezeu. Dacă iarăși nu ai fost auzit, continuă cu stăruință
rugăciunea ta, ca să fii auzit. Să nu zici: „M-am rugat foarte mult și nu am
fost auzit”, fiindcă și acest lucru de multe ori se face spre binele tău. Căci știe
că ești leneș și cu sufet împuținat, și dacă reușești ceea ce ai nevoie pleci
și nu te mai rogi. Având în vedere ceea ce tu ceri, Acesta nu îți dă imediat,
pentru ca tu să vorbești mai des cu El și să te preocupe rugăciunea.
10.
Pe cel care dorește să fie bun, nimic nu îl
împiedică, chiar dacă se găsește în fața celor mai rele lucruri.
11.
Asta înseamnă bunătate: când cineva rabdă cu
blândețe, nedreptățit de cei ce sunt mai puternici decât el, și atunci când se
retrage, jignit fiind de cei ce sunt considerați a fi mai prejos decât el.
12.
Lângă Dumnezeu nimic nu este trecător, nimic
stricăcios.
13.
Sfinții nu au dus lipsă de supărări, dar și când
se aflau în acestea erau ajutați de Dumnezeu.
14.
Nu există nimic mai murdar decât sufletul care
blestemă, nici mai necurat decât limba care se despică în două cu astfel de cuvinte
rele.
15.
Să nu-l blestemi pe cel care te rănește, fiindcă
și această vătămare o suporți și rod nu câștigi dacă-l blestemi. Și de pagubă ai
parte, dar și plata o pierzi. Aceasta este culmea lipsei de minte. Să suportăm
ceea ce este mai greu pentru noi și să nu îndurăm ceea ce este mai ușor.
Bibliografie:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte ales, vol. I, II, III, IV, V, VI, ed. Bunavestire / Credința
Ortodoxă, 2012, 2013, 2015, 2016.
Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun
Căutând pe net nu am găsit nici unde
scrisoarea 125 a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, un al
episcop aflat în surghiun. De aceea având în vedere că a fost și praznicul
Sfinților Trei Ierarhi, am considerat să vă pun în atenție această scrisoare
plină de semnificații duhovnicești, care pot sluji tuturor oamenilor mai ales
atunci când sunt la necazuri și supărări.
Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan
Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun[1]
Haide să-ți storc
iarăși buboiul tristeții, să-ți împrăștii gândurile care au adus norul acesta!
Ce te întristează, ce te amărăște? Că e cumplită furtuna și amar prăpădul care
a cuprins Biserica? Aceasta o știu și eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am
să-ți zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvășită de
furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să țină în mâini cârma și
vâslele, își strâng în mâini genunchii, neștiind ce să facă în fața greutăților
furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau
întinși în așternuturile lor, plângând și văitându-se. Așa se întâmplă pe mare.
Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase.
Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui
maistru corăbier, ci cu un semn potolește tulburarea. Dacă L-ai ruga de multe
ori și nu te-a auzit, nu-ți pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei.
N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie
aruncați în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duși în robie, după ce au
fost duși în țară barbară, după ce și-au pierdut patria, după ce pierduseră
nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu,
Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea și a împrăștiat focul. Focul neputând
suferi virtutea drepților, a izbucnit afară și i-a ars pe cei pe care i-a găsit
lângă cuptorul caldeean[2].
Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în biserică; au chemat în jurul lor
întreaga fire, și pe cea văzută, și pe cea nevăzută, pe îngeri și puterile; și
astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: „Binecuvântați, toate lucrurile Domnului, pe Domnul”[3]. Ai
văzut că răbdarea drepților a prefăcut focul în rouă, l-a rușinat pe tiran și
l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: „Mare este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și
Abed-Nego”[4]?
Și iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor:
casa le era confiscată și averile luate[5].
Așadar,
nu te întrista, nu te neliniști. Eu, când am fost izgonit din oraș, n-am gândit
așa, ci îmi spuneam: <<Dacă vrea
împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! „Al Domnului este pământul
și plinirea lui>>[6]. Dacă
vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă[7]. Dacă vrea
să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona[8]. Dacă
vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel[9]. Dacă
vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost
aruncat în groapa cu lei[10]. Dacă
vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ștefan, întâiul mucenic[11]. Dacă
vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul[12]! Dacă
vrea să-mi ia averile, să mi le ia! <<Gol
am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce>>[13]. Pe
mine mă înseamnă Apostolul: <<Dumnezeu
nu caută la fața omului>>[14];
și <<Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș
fi robul lui Hristos>>[15]. Iar David mă înarmează când spune: <<Și am grăit întru mărturiile Tale
înaintea împăraților și nu m-am rușinat>>”[16].
Multe
au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă
am făcut una a aceasta, să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu
fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă
scoată Hristos din împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin această, dacă tot se
încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o casă întreagă
după ce au mâncat[17]. Să-l
doboare chiar pe Domnul, Care după Cină, i-a împărtășit pe apostoli[18]. Spun
că m-am culcat cu femei. Dezbrăcați-mi trupul meu, și veți găsi mortificarea
mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreșit te
întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu
îndrăzneală prin piață, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăși, adu-ți
aminte de bogat și de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta și cine s-a
desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul și
biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în
profiră și vizon? Unde sun lictorii? Unde sunt însoțitorii și mesele
împărătești? N-a fost dus ca un hoț legat în mormânt, plecând din lume cu
sufletul gol? Nu striga el zadarnic: „Părinte
Avraam, trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă să-mi răcorească
limba, căci cumplit mă chinui”[19]? Pentru
ce-l numești, bogatule pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viața? Acela găzduia
în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar
plâns și tânguit că n-a fost vrednici de o picătură de apă, când a avut atâta
bogăție! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dar săracului nici
măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, și
n-a secerat. Și asta e o rânduială a Stăpânului, că i-a pus pe păcătoși cu
pedepsele lor față cu drepții cu răsplățile lor, ca să se vadă unii pe alții și
să se cunoască unii pe alții. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe tiranul
lui și fiecare tiran îl va vedea pe mucenicul pe care l-a chinuit. Nu sunt
cuvintele mele. Ascultă ce zice Înțelepciunea: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feței celor ce l-au
necăjit pe el”[20]. După
cum unui călător care merge pe arșiță, ars de sete și topit de foame, când dă
de un izvor și de o masă bogată cu tot felul de mâncăruri pe ea, dar este
împiedicat de unul mai puternic să se atingă de masă și să guste din mâncăruri,
i se mărește chinul și suferința, că stă lângă masă, dar nu poate să mănânce că
stă lângă izvor și nu poate să bea, tot așa și în ziua judecății, cei
necredincioși îi văd pe sfinți veselindu-se, dar nu pot să guste din masa
împărătească. Dumnezeu vrând să-l pedepsească pe Adam, l-a pus să lucreze
pământul în fața raiului, ca să aibă totdeauna durerea în suflet văzând fiecare
zi locul acela plăcut din care a ieșit. Da, aici nu ne întâlnim cu alții, dar
acolo nimeni nu ne împiedică să ne vedem unii pe alții. Îi vom vedea pe cei ce
ne-au surghiunit, așa cum l-a văzut Lazăr pe bogat și cum îi vor vedea
mucenicii pe tirani. Nu te întrista, dar! Adu-ți aminte de cuvintele
profetului, care spune: „Nu vă temeți de
ocara oamenilor și nu vă lăsați doborâți de hulirea lor; ca lâna de molii, așa
se vor mânca, și ca o haină se vor învechi”[21].
Gândește-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ține lumea
a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem
curajul în încercări. Adu-ți aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a
suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alții că are că are în el pe
diavolul, că e mincinos și profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător și băutor de vin”[22]; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”[23]. Ce ai
de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie și când L-au scuipat în față? Ce
ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se
închinau Lui în bătaie de joc, când Îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis
când Îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oțet și fiere, când L-au lovit cu
trestie peste cap, când Îl târau câinii aceia setoși de sânge? Ce ai de zis
când era gol la patimi, când toți ucenicii L-au părăsit când unul L-a vândut,
altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au luat-o la fugă, și numai El stătea gol în
mijlocul mulțimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toți.
Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un
făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu l-au coborât de pe
cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ți aminte că nu I s-a
făcut slujbă de înmormântare și că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii
L-au furat, că n-a înviat. Adu-ți aminte că și apostolii au fost izgoniți
pretutindeni, că stăteau ascunși și nu puteau să se arate în orașe. Adu-ți
aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul[24], iar
Pavel, de o vânzătoare de purpură[25], că nu
aveau încredere în cei bogați. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot așa și
acum, nu te întrista! Am auzit și eu de flecarul acela, de Arsachie, pe care
l-a pus împărăteasa pe scaunul episcopal, că i-a prigonit pe toți frații care
n-au vrut să aibă părtășie cu el, pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisoare
din pricina mea. Are înfățișare de oaie, dar este lup; are chip de episcop, dar
este adulter. Că este adulteră femeia care trăiește cu un alt bărbat cât timp
bărbatul ei este în viață. Tot așa și acesta este adulter, nu cu trupul, ci cu
duhul, că, fiind eu în viață, mi-a răpit scaunul Bisericii.
Îți
trimit această scrisoare din Cucuson, unde a poruncit împărătească să fiu
surghiunit. Multe necazuri am avut pe drum, dar n-am ținut seamă de ele. Când
am ajuns în Capadocia și în Taurocilicia, au ieșit întru întâmpinarea mea multe
cete de sfinți părinți, și nu numai aceștia, ci și mulțime de monahi și
monahii, care vărsau nemuritoare izvoare de lacrimi. Plângeau când vedea că
sunt dus în surghiun și spuneau între ei: „Mai de folos era ca soarele să-și acopere
razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. Acestea m-au tulburat și m-au
întristat, că-i vedeam pe toți plângând pentru mine. De toate celelalte
necazuri ce-am avut pe drum n-am ținut seama. Tare bine m-a primit episcopul
orașului acestuia și mi-a arătat multă dragoste, atâta dragoste încât, dacă ar
fi fost cu putință și dacă eu n-aș fi păzit canoanele, mi-ar fi dat scaunul lui
episcopal. Te rog dar, stăruitor te rog, căzându-ți la picioare, aruncă jalea
tristeții tale, fă pomenire de mine în fața lui Dumnezeu și, te rog,
răspunde-mi la scrisoare.[i]
[1]
Scrisă din Cucuson în anul 404.
[2]
Cf. Dan. 3, 22.
[3]
Cânt. tin. 34.
[4]
Dan. 3, 28.
[5]
Cf. Dan. 3, 29.
[6]
Ps. 23, 1.
[7]
Cf. Evr. 11, 37.
[8]
Cf. Iona 1, 15.
[9]
Cf. Dan. 3, 21.
[10]
Cf. Dan. 6, 17.
[11]
Cf. Fapte 7, 58.
[12]
Marcu 6, 27.
[13]
Iov 1, 21.
[14]
Gal. 2,6.
[15]
Gal. 1, 10.
[16]
Ps. 118, 46.
[17]
Cf. Fapte 16, 33.
[18]
Cf. Matei 26, 36.
[19]
Luca 16, 24.
[20]
Înț. Sol. 5, 1.
[21]
Is. 51, 7-8.
[22]
Luca 7, 34.
[23]
Matei 9, 34.
[24]
Cf. Fapte 9, 43.
[25]
Cf. Fapte 16, 14-15.
[i]
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisorile
către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane,
traducere din limba greacă veche și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru,
ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 209-214.
joi, 1 mai 2025
Oare a Înviat cu adevărat Hristos? - Sfântul Ioan Gură de Aur
Oare
a Înviat cu adevărat Hristos?
Sfântul Ioan Gură de Aur
Învierea
Domnului Iisus Hristos reprezintă temelia credinței creștine și cea mai mare
minune a istoriei. Deși vrăjmașii Lui au încercat să ascundă acest adevăr,
acțiunile lor au ajuns, paradoxal, să-L confirme. Paza romană, pecetluirea
mormântului și mituirea soldaților arată că trupul nu putea fi furat.
Apostolii, fricoși, simpli și fără putere, nu ar fi avut nici curajul, nici
motivația să însceneze un astfel de act. Mai mult, schimbarea lor radicală –
din oameni ascunși în martiri curajoși – nu se explică decât printr-o întâlnire
reală cu Hristos cel Înviat.
Faptul
că Mântuitorul nu S-a arătat celor ce L-au condamnat nu este o lipsă de dovadă,
ci o confirmare a refuzului lor constant de a primi adevărul, chiar și după
minuni evidente. În schimb, El Se arată celor deschiși, dându-le pace, credință
și putere să vestească tuturor că moartea a fost biruită.
Toate
aceste argumente – logice, istorice și morale – nu doar susțin realitatea
Învierii, ci și chemarea de a trăi în lumina ei. Adevărul nu poate fi ascuns
atunci când e întărit de mărturii vii și de o viață transformată.
Idei:
·
Deși vrăjmașii lui Hristos au încercat să
împiedice proclamarea Învierii (prin pecetluirea mormântului și paza
soldaților), acțiunile lor au devenit, fără voie, dovezi în sprijinul Învierii.
·
Nu era plauzibil ca ucenicii să fi furat
trupul din cauza pazei stricte, fricii lor, respectării legii sabatului, lipsei
de motivație, curaj sau influență.
·
Mormântul gol, giulgiurile așezate
ordonat, mărturia femeilor și a apostolilor care au văzut mormântul sunt semne
logice că nu a fost furt.
·
Mită dată soldaților pentru a minți că
trupul a fost furat confirmă implicit că trupul nu mai era în mormânt și că
Învierea a avut loc.
·
Fricoși și neinstruiți, apostolii nu ar fi
avut curajul și motivația de a înfrunta persecuții și moarte pentru o minciună,
decât dacă L-ar fi văzut pe Hristos înviat.
·
Numai prin puterea lui Dumnezeu ar fi
putut apostolii să răspândească credința creștină în toată lumea.
·
Hristos nu S-a arătat direct iudeilor după
Înviere pentru că aceștia deja respinseseră miracole evidente, precum învierea
lui Lazăr.
·
Faptul că Hristos a mâncat și a băut după
Înviere a fost o dovadă clară a realității învierii Sale în trup, nu doar în
duh.
·
Nu aveau nimic de câștigat – dimpotrivă,
aveau numai suferință – dacă vestea Învierii era falsă. Așadar, credința lor
dovedește adevărul învierii.
·
Faptul că au continuat să predice
Învierea, în ciuda amenințărilor, dovedește că nu era o invenție, ci o
experiență trăită.
Întotdeauna
înşelăciunea piere prin ea însăşi, şi fără voie sprijină în toate adevărul. Ia
aminte: trebuia să se arate că Hristos a murit, S-a înmormântat şi a înviat.
Ei, pe toate acestea le sprijină însăşi vrăjmaşii! De vreme ce au săpat în
stâncă şi au pecetluit şi au păzit mormântul, nu era cu putinţă să se întâmple
vreun furt! Cu toate că nu a fost nici un furt, mormântul a fost găsit gol, şi
este limpede şi categoric că Hristos a înviat. Ai văzut că fără voie aceştia
sprijină adevărul?
Dar
când să-L fi furat ucenicii? Sâmbăta? Dar legea nu îngăduia nici să se circule!
Şi dacă presupunem că ar fi încălcat Legea lui Dumnezeu, cum ar fi îndrăznit
ei, cei atât de fricoşi, să iasă afară din casă? Şi cu ce curaj s-ar fi expus
primejdiei pentru un mort? Aşteptând ce fel de răsplată? Ce ar fi primit în
schimb? Pe ce se bazau? Pe puterea cuvântului lor? Dar erau mai neînvăţaţi
decât toţi! Pe multele lor bogăţii? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte!
Nu cumva pe originea lor strălucită? Dar erau cei mai neînsemnaţi oameni din
lume! Oare pe mulţimea lor? Dar nu depăşeau numărul de unsprezece, şi până şi
aceştia au fugit!
Dacă
corifeul lor, Petru, s-a înfricoşat la cuvântul unei slujnice, şi dacă toţi
ceilalţi, când L-au văzut pe Învăţătorul lor legat, au fugit şi s-au risipit,
cum le-ar fi trecut prin minte să alerge până la marginile lumii şi să
răspândească vestea falsă despre Înviere? După ce s-a înfricoşat de ameninţarea
unei femei şi doar de priveliştea legăturilor, cum ar fi putut să se pună cu
împărăţiile şi cârmuirile, cu popoarele, cu săbii, suliţe, cuptoare şi mii de
morţi în fiecare zi, dacă nu s-ar fi bucurat de fascinaţia Celui înviat şi nu
şi-ar fi însuşit puterea Lui?
Dar
asupra acestora trebuie să revenim. Deci, să-i întrebăm din nou acum pe evrei:
cum au furat, nesăbuiţilor, ucenicii Trupul lui Hristos? De vreme ce adevărul
este strălucitor şi evident, minciuna evreiască
nu poate sta în picioare nici ca o umbră. Cum l-au furat? Spuneţi-mi!
Oare nu era pecetluit mormântul? Nu l-au împrejmuit atâtea gărzi şi soldaţi şi
iudei, care aveau bănuială, şi privegheau, şi păzeau cu luare-aminte?
Dar
din ce pricină L-ar fi furat? Pentru ca să plăsmuiască dogma Învierii? Şi cum
le-a venit să facă un asemenea lucru, ei cei fricoşi? Şi cum au prăvălit piatra
pecetluită? Cum au scăpat de atâtea străji treze şi sălbatice?
Ia
seama însă cum evreii, prin toate câte fac, sunt prinşi întotdeauna în însăşi
mrejele lor. Iată, dacă mergeau la Pilat şi nu cereau custodie, mai uşor ar fi
putut să spună asemenea minciuni, neruşinaţii! Dar acum, nu! (Custodia era
acolo, şi nimeni n-ar fi putut să scape de atenţia mărită şi de săbiile ei). Şi
apoi, de ce să nu fure Trupul mai devreme? Cu siguranţă, dacă aveau intenţia să
facă asemenea lucru, l-ar fi făcut când încă nu exista pază la mormânt, atunci
când era mai sigur şi mai lipsit de primejdie, adică în prima noapte –pentru că
sâmbătă, evreii au mers la Pilat şi au cerut custodia şi au păzit mormântul, în
timp ce în prima noapte nu era nimeni acolo.
Şi,
desigur, nu le-ar fi păsat că făceau aceasta în ziua sâmbetei, în ciuda
interdicţiei Legii mozaice. Vedeţi, doar un lucru aveau în mintea lor: cum să
reuşească prin orice vicleşug să-şi împlinească scopul lor.
Aceasta
însă era dovada atât a ultimei nerozii, cât şi fricii zguduitoare. Pentru că se
temeau oare de un mort cei care-L atinseseră viu? Căci piatra şi pecetea şi
paza care nu puteau să-L ţină au fost puse ca să afle evreii că din voia Lui a
suferit ceea ce a suferit. Prin toate acestea, doar un singur lucru se
urmăreşte: să se facă cunoscută de toţi îngroparea, şi astfel oamenii să creadă
în Înviere.
Şi
ce căutau la mormântul giulgiurile, smirna şi aromatele care se găseau
înfăşurate, Petru şi ceilalţi apostoli? Prima a mers Maria Magdalena. Şi când
s-a întors şi a povestit faptele minunate apostolilor, aceia fără întârziere au
alergat degrabă la mormânt şi au văzut giulgiurile jos. Acesta a fost semnul
Învierii. Pentru că dacă vroiau să-L fure unii, desigur că nu l-ar fi furat
gol. Acesta nu ar fi fost doar semn de necinste, dar şi lucru nesăbuit. Nu s-ar
fi îngrijit să dezlipească giulgiurile, să le împacheteze cu migală, şi să le
pună aranjate într-o parte. Deci, ce ar fi făcut? L-ar fi răpit, aşa cum era
trupul şi ar fi alergat degrabă.
De
aceea, Evanghelistul Ioan a spus întâi de toate că L-au înmormântat cu multă
smirnă, care lipeşte veşmintele de trup, precum cărbunele de metale, şi n-ar fi
fost deloc uşor să-l dezlipească, astfel încât, atunci când auzi că giulgiurile
se aflau singure, să nu-i crezi pe cei care îţi spun că au fost furate.
Desigur
că hoţul ar fi trebuit să fie foarte tâmpit să irosească atât efort pentru un
lucru de prisos. Pentru ce motiv ar fi lăsat giulgiurile? Şi cum ar fi fost cu
putinţă să scape în ceasul în care ar fi făcut această treabă, pentru că,
desigur, i-ar fi trebuit mult timp, şi era firesc ca, întârziind, să fie prins
de strajă.
Dar
şi giulgiurile, de ce au fost aşezate separat de mahrama împăturită? Pentru ca
să te încredinţezi că nu era lucrarea hoţilor grăbiţi şi neliniştiţi! Aşadar,
şi de aici se arată că furtul a fost cu neputinţă! De altfel, evreii înşişi
s-au gândit la toate acestea, şi de aceea au dat bani gărzilor zicându-le: „Spuneţi voi că l-au furat, şi noi vom aranja
cu guvernatorul”.
Susţinând
că ucenicii l-au furat, ei întăresc din nou Învierea, pentru că astfel mărturisesc
oricum că trupul nu era acolo. Când confirmă ei înşişi că trupul nu era, în
timp ce pe de altă parte furtul se arată neadevărat şi de necrezut, prin
existenţa clară a pazei, a peceţilor mormântului, a giulgiurilor, a mahramei şi
a fricii ucenicilor, fără îndoială mărturia Învierii reiese şi din cuvintele
lor.
Mulţi
se întreabă însă de ce când a înviat nu S-a arătat degrabă iudeilor? Acest
cuvânt este de prisos. Dacă exista nădejdea să-i atragă la credinţă, nu ar fi
pregetat să se arate la toţi. Faptul că nu exista o asemenea nădejde, o
demonstrează însă învierea lui Lazăr: chiar dacă era mort de patru zile şi
începuse să miroasă şi să putrezească, l-a înviat înaintea ochilor tuturor, dar
ei nu numai că n-au crezut, dar şi s-au înverşunat împotriva lui Hristos, până
într-atât că au vrut să-L omoare şi pe El şi pe Lazăr. Aşadar, de vreme ce n-au
crezut, dar s-au şi pornit împotriva Lui când l-a înviat pe celălalt, dacă li
se arăta la Învierea Sa, nu s-ar fi pornit cu mult mai mult, orbiţi de ura şi
necredinţa lor?
Dar
pentru ca să-l dezarmeze pe cel necredincios de orice îndoială, nu numai că S-a
arătat ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi a mâncat cu ei, dar S-a arătat şi
la mai mult de 500 de fraţi, adică unei mulţimi întregi. Lui Toma mai ales,
care s-a arătat necredincios, i-a arătat semnele cuielor şi împunsătura
suliţei.
Şi
de ce, zic unii, n-a făcut după Înviere semne mari şi minunate, ci doar a
mâncat şi a băut? Pentru că Învierea însăşi a fost cea mai mare minune, şi cea
mai puternică dovadă a Învierii a fost că a mâncat şi a băut.
Dar,
ia gândeşte-te, dacă apostolii nu L-au văzut pe Hristos înviat, cum au putut
să-şi închipuie că vor stăpâni lumea? Nu cumva şi-au pierdut minţile, crezând
că vor reuşi un asemenea lucru? Dacă
erau însă în deplinătatea cugetului, aşa cum au dovedit-o şi lucrurile, cum au
putut fără dovezi vrednice de crezare din ceruri şi fără puterea dumnezeiască?
Cum, - spune-mi! – s-ar fi hotărât să se încumete la atâtea războaie, să
înfrunte pustiurile şi mările, şi toţi 12 să se lupte cu atâta bărbăţie ca să
schimbe popoarele lumii întregi, care erau de atâţia ani moarte din pricina
păcatului?
Şi
chiar dacă erau renumiţi şi bogaţi şi puternici şi instruiţi, nici atunci n-ar
fi fost logic să înalţe planuri atât de măreţe, şi aşteptarea lor ar fi avut în
cele din urmă o raţiune oarecare. Aceştia însă şi-au petrecut viaţa unii pe
mări, alţii construind corturi, şi alţii la vamă. Din aceste îndeletniciri nu
există aproape nimic mai incompatibil cu filozofia şi cu faptul de a convinge
pe cineva să cugete la lucruri înalte, mai ales când n-ai să-i arăţi nimic pe
măsură.
Pe
deasupra, apostolii nu numai că n-aveau pilde potrivite din trecut că se vor
afirma, ci dimpotrivă aveau exemple, şi mai ales proaspete, că nu vor reuşi. În
acel timp mulţi încercaseră să impună învăţături noi, dar eşuaseră. Şi nu
plecaseră la drum cu 12 oameni, ci cu mulţi. De exemplu Teudas şi Iuda i-au
pierdut împreună cu ei şi pe ucenicii lor. Frica aceea ar fi fost de ajuns ca
să-i înveţe minte.
Dar
să presupunem că aşteptau să stăpânească. Cu ce speranţe ar fi intrat în
asemenea primejdii, dacă nu ţinteau bunurile viitoare? Ce câştig ar fi
aşteptat, conducându-i pe toţi spre Unul Care n-a murit şi n-a înviat, aşa cum
pretind vrăjmaşii? Dacă în zilele noastre, oamenii care cred în Împărăţia
cerurilor şi în bunurile nenumărate, cu greu acceptă să-şi pună în primejdie
viaţa, cum ar fi răbdat aceia chinurile în mod zadarnic, mai ales făcându-şi
rău? Pentru că dacă n-ar fi avut loc Învierea, şi dacă Hristos nu S-ar fi urcat
la ceruri, atunci ostenindu-se să plăsmuiască toate acestea şi să-i convingă pe
ceilalţi, oricum urmau să atragă asupra lor urgia lui Dumnezeu şi să se aştepte
la mi de trăznete din ceruri.
Dealtfel,
chiar dacă ar fi avut un mare zel în timpul vieţuirii cu Hristos, acesta s-ar
fi stins odată cu moartea Lui. Dacă nu L-ar fi văzut înviat, ce ar fi putut
să-i mâne în acel război? Dacă n-ar fi înviat, nu numai că nu şi-ar fi pus
viaţa în primejdie pentru El, dar L-ar fi socotit şi înşelător. Pentru că-i
încredinţase că va învia după trei zile şi le făgăduise Împărăţia cerurilor.
Mai le spusese încă despre faptul că vor primi Duhul Sfânt, vor stăpâni lumea,
şi atâtea alte bunuri creşti, mai presus de fire. Chiar dacă L-au crezut cât
timp era viu, fireşte că nu l-ar fi urmat mort, dacă nu-L vedeau înviat.
Şi
aveau dreptatea de partea lor, pentru că ar fi zis: „A făgăduit că după trei zile va învia şi n-a înviat. A făgăduit să ne
trimită pe Duhul Sfânt şi nu l-a trimis. Deci, cum să-L credem despre cele
viitoare, de vreme ce ne minte în cele de acum?!”
Dar
spune-mi, te rog, din ce pricină au răspândit vestea că a înviat, fără ca El
s-o facă. Pentru că se zice că-L iubeau. Dar logic ar fi fost să-L urască acum,
deoarece i-a înşelat şi i-a trădat. De
vreme ce le-a umplut capul cu mii de speranţe, şi i-a despărţit de
casele, părinţii şi toate ale lor, în timp ce mai mult, a ridicat şi tot neamul
evreilor împotriva lor, după aceea i-a trădat. Dacă ar fi fost din neputinţă,
L-ar fi iertat. Dar acum era înşelăciune vădită: trebuia să le spună adevărul,
de vreme ce era muritor, şi nu să le promită cerurile.
Astfel,
era firesc să se facă împotrivă: să propovăduiască despre înşelăciune şi să spună
despre El că este înşelător şi vrăjitor. Astfel ar fi scăpat de pericolele şi
de războaiele vrăjmaşilor.
Toţi
ştiu că iudeii s-au obligat să-i mituiască pe soldaţi, ca aceştia să spună că
au furat trupul. Deci, dacă s-ar fi dus ucenicii înşişi şi le-ar fi zis: „Noi L-am furat, n-a înviat!” de câte cinstiri nu s-ar fi bucurat? Aşadar,
era la îndemâna lor să fie cinstiţi şi să se încununeze. Deci, nu te întrebi de
ce le-au schimbat pe toate acestea cu necinstiri şi primejdii, dacă nu există o
putere dumnezeiască ce-i întărea, mai puternică decât toate celelalte bunuri
pământeşti?
Şi
dacă prin toate câte am spus până acum nu te-am convins, cugetă şi la acesta:
dacă nu s-a întâmplat Învierea, însă apostolii erau decişi să înveţe lumea,
pentru nici un motiv n-ar fi propovăduit în numele Lui. Pentru că este ştiut
faptul că niciunul dintre noi nu voim să auzim nici măcar numele celor care
ne-au înşelat. Dealtfel, pentru ce-ar fi folosit numele Lui? Nădejduiau să se
impună prin acesta? Dar ar fi trebuit să aibă un rezultat contra aşteptărilor,
căci dacă voiau să domnească ar fi pierdut, având pe buzele lor numele unui
înşelător.
Să
ne amintim că iubirea ucenicilor pentru Învăţătorul lor pălea puţin câte puţin
încă din timpul vieţii Lui pământeşti, din pricina fricii, pentru martiriul
care urma să vină. Când le-a vorbit
despre chinurile înfricoşătoare care vor veni prin cruce, au îngheţat de teamă
şi iubirea s-a stins cu desăvârşire. Unul, mai ales, nu vroia să-L urmeze nici
în Iudeea, deoarece auzise despre primejdii şi moarte. Dacă împreună cu Hristos
se temea de moarte, fără Acesta şi ceilalţi ucenici, cum ar fi îndrăznit?
După
aceea, apostolii au crezut că va muri, dar şi că va învia. Şi au suferit atât!
Dacă nu-L vedeau înviat, cum de n-ar fi dispărut şi n-ar fi cerut pământului să
se deschidă şi să-i înghită, din pricina deznădejdii pentru înşelăciune şi din
cauza fricii pentru toate cele care-i aşteptau? Ar fi înfruntat în acel moment
huiduiala pentru neobrăzarea lor? Ce-ar fi putut să răspundă? Întâmplarea p
ştia toată lumea: L-au atârnat pe Hristos pe podium înalt până după-amiază, în
capitala ţării, şi la sărbătoarea cea mai mare, atunci când nimeni nu putea să
lipsească.
Învierea
însă n-a văzut-o nimeni dintre ceilalţi, şi aceasta nu era o piedică atât de
mică pentru ca să-i convingă. Aşadar, cum ar fi putut să convingă uscatul şi
marea despre Înviere? Şi de ce, spune-mi, de vreme ce au vrut cu orice preţ să
facă aceasta, n-au părăsit Iudeea imediat, ca să meargă în ţări străine? Deci, nu te minunezi că i-au
convins pe mulţi şi în Iudeea?
Au
avut îndrăzneala să prezinte mărturiile Învierii, ucigaşilor înşişi, celor care
L-au răstignit şi L-au înmormântat, chiar în cetatea în care a avut loc
înfricoşătoarea răutate! Chiar şi cei dinafară închid gura! Pentru că atunci când răstignitorii devin
credincioşi, atunci şi fărădelegea răstignirii se confirmă, şi dovada Învierii
străluceşte.
Pentru
ca mulţimile să creadă, trebuia ca ucenicii să facă minuni. Dacă însă Hristos
n-a înviat şi a rămas mort, cum au făcut apostolii minuni în numele Lui? Din
nou, cum, dacă n-au făcut minuni, i-au convins pe ceilalţi? Iar dacă au făcut
–şi desigur, aşa s-a întâmplat –înseamnă că aveau puterea lui Dumnezeu. Totuşi
dacă, n-au săvârşit minuni, şi cu toate acestea au stăpânit pretutindeni, lucru
acesta ar fi însemnat o minune, chiar mai vrednică de admirat. Ar fi fost
minunea minunilor, dacă fără minuni ar fi cucerit şi ar fi stăpânit lumea, 12 oameni
săraci şi neînvăţaţi.
Cu
siguranţă că pescarii nu s-au impus nici prin bogăţiile, nici prin
înţelepciunea lor. Astfel, şi fără să vrea, ei propovăduiesc faptul că
înlăuntrul lor a lucrat puterea dumnezeiască a Învierii. Pentru că este cu
desăvârşire cu neputinţă ca puterea omenească să reuşească vreodată asemenea
lucruri uimitoare.
Luaţi seama bine aici, pentru că acestea sunt
dovezile incontestabile ale Învierii. De aceea voi spune din nou: dacă n-ar fi
Înviat, cum S-ar fi săvârşit mai târziu, în numele Lui, minuni atât de mari?
Este sigur faptul că nimeni nu face după moartea lui minuni mai mari, decât
cele din timpul vieţii. În timp ce aici, după moartea lui Hristos, se întâmplă
minuni mai mari, şi după fel şi după fire.
După
fire sunt mai mari, pentru că niciodată umbra lui Hristos n-a vindecat, în timp
ce umbrele apostolilor au făcut multe minuni. Cât despre felul săvârşirii lor,
din nou erau mai mari, deoarece atunci Însuşi Domnul poruncea şi făcea minuni,
însă după Răstignirea şi Învierea Lui, robii Săi, chemând în mod simplu numele
Său sfânt şi preacinstit, au săvârşit minuni mai mari şi mai uimitoare. Astfel,
s-a preamărit şi a strălucit mai mult puterea Sa.
De aceea, Sfinţii Părinţi au hotărât să se
citească imediat după răstignirea şi Învierea Sa, „Faptele Apostolilor” care
descriu minunile ucenicilor şi în consecinţă dau mărturie despre Înviere, ca să
avem dovada ei clară şi neîndoielnică. Nu l-ai văzut înviat cu ochii trupului?
Dar îl vezi cu ochii credinţei! Nu L-ai văzut nici cu ochii aceştia? Îl vei
vedea cu minunile acelea. Dovada minunilor te îndrumă la adevărul Învierii.
Vrei
să vezi şi acum minuni? Îţi voi arăta! Şi mai ales, mai mari decât cele de
dinainte: nu un mort înviind, nu un orb redobândindu-şi vederea, ci întreg
pământul, izbăvit de întunericul înşelăciunii.
Cea
mai mare dovadă a Învierii este că Hristos Cel răstignit a arătat după moartea
Sa o putere atât de mare, încât i-a convins pe cei vii să-şi dispreţuiască
patria, casa, prietenii, rudeniile şi însăşi viaţa lor, de dragul Lui şi să
prefere biciuirile şi primejdiile şi moartea. Acestea nu sunt izbânzile unui
mort închis în mormânt, ci ale unuia Înviat şi Viu.
Ia
seama, te rog: apostolii, în timp ce trăia Învăţătorul lor, de frică L-au
trădat şi au fugit toţi. Petru, mai ales, s-a lepădat de El cu jurământ de trei
ori. Când Hristos a murit însă cel care s-a lepădat de El de trei ori şi a
intrat în panică înaintea unei slujnice, atât de brusc s-a schimbat, încât a
însufleţit întreg poporul. În mijlocul mulţimii iudeilor, a propovăduit că
Iisus Cel răstignit şi înmormântat a înviat a treia zi şi S-a înălţat la
ceruri. Si le-a propovăduit pe toate acestea, fără să ia seama la furia
cumplită a vrăjmaşilor, şi la urmări.
De
unde a aflat acest curaj? Nu din altă parte decât din Înviere. L-a văzut pe
Hristos, a vorbit cu El, a auzit despre bunurile viitoare, şi astfel a primit
putere să moară pentru Acesta şi să fie răstignit cu capul în jos.
Dar
lucrul cel mai de seamă este că nu numai Petru, Pavel şi ceilalţi Apostoli, ci
chiar şi Ignatie care nu L-a văzut vreodată, nici nu s-a bucurat de tovărăşia
Sa, a arătat atâta zel de dragul Lui, încât I-a adus jertfă însăşi viaţa lui.
Şi oare doar Ignatie şi apostolii? Şi femeile au dispreţuit moartea, care
înainte să învie Hristos era înfricoşătoare şi respingătoare, chiar şi pentru
bărbaţi, şi mai ales pentru sfinţi.
Cine
i-a convins pe aceştia să dispreţuiască viaţa de aici? Desigur că nu este
izbânda puterii omeneşti ca să convingă atâtea zeci de mii, nu numai de
bărbaţi, ci şi femei şi fecioare, şi de copiii, să-i convingă zic, să-şi
jertfească viaţa de aici, să dea piept cu fiarele, să-şi dorească viaţa
viitoare.
Şi
mă rog, cine ar fi reuşit toate acestea? Un mort? Dar au fost atâţia morţi, şi
niciunul n-a făcut asemenea lucruri! Oare a fost un înşelător şi vrăjitor? Dar
mulţime de vrăjitori înşelători şi escroci, au trecut pe pământ, dar toţi au
fost uitaţi, fără să lase cea mai mică urmă. Împreună cu ei s-au stins şi
înşelătoriile lor. Faima însă şi slava şi credincioşii lui Hristos, cresc şi se
răspândesc în toată lumea, zi de zi.
Necredincioşii se înfioară, iar credincioşii propovăduiesc: Hristos a
Înviat! Adevărat a Înviat!
GLASUL SFINŢILOR PĂRINŢI,
ed. Carte Ortodoxă, ed. Egumeniţa, 2008, Traducere de Pr. Victor Manolache p.
58-71.
LinkWithin
