Despre păcate și despre Sfântul Macarie cel Mare

 

Despre păcate și despre Sfântul Macarie cel Mare

 

 

Evagrie, care a fost ucenicul Cuviosului Macarie, spunea despre Cuviosul Macarie că s-a făcut dumnezeu pământean pentru că acoperea păcatele oamenilor cum acoperă Dumnezeu lumea cu mila Sa şi cu bunătatea Sa. Iar în Pateric ni se spune: „Pe cele pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea, ca şi cum n-ar fi auzit de ele”.

„Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită” (Galateni 6, 1).

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie) - © Episcop Petru Pruteanu

 

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

 

 

de Episcop Petru Pruteanu

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

Este adevărat că părintele Agapie nu aduce exemple concrete de pseudoaghiografie, decât „romanul duhovnicesc Varlaam şi Ioasaf, strecurat sub numele Sfântului Ioan Damaschin, dar fiind în realitate o prelucrare a Vieţii lui Buddha” (nota 45, p. XXVIII).

Probabil mulţi se întreabă: dar sunt şi alte exemple? Păi, o bună parte din istoriile scrise în cele 12 volume ale Vieţilor Sfinţilor, traduse în română după lucrarea lui Dimitrie al Rostovului (sec. XVII), se înscriu fără echivoc la pseudoaghiografie. Sfidând logica, istoria şi chiar bunul simţ, multe din aceste Vieţi redau „ad literam” cuvântări întregi şi mărturisirile a zeci de martiri din sec. III-IV, încât ne întrebăm cine a stat cu reportofonul să le înregistreze? Multe detalii aghiografice sunt identice, fiind schimbat doar numele eroului. De unde ştie autorul toate acestea? De nicăieri! Le-a inventat singur sau a consemnat în scris legendele inventate de câteva generaţii de dinaintea lui! Începuturile unei astfel de abordări l-a făcut Simeon Metrafrastul (sec. X) şi ucenicii lui (sec. XI) care, deşi au lucrat cu izvoare ceva mai sigure, au completat istoriile cu legende şi „clişee aghiografice” care se regăsesc la fiecare al doilea sau al treilea sfânt. Trebuie să recunoaştem că pe alocuri, Dimitrie al Rostovului este chiar mai logic decât Simeon şi ucenicii săi.

Poate vom avea vreodată o ediţie critică a Vieţilor Sfinţilor, căci stăm foarte prost la acest capitol în teologia românească. Dar, până una-alta, aş vrea să scriu despre două exemple concrete de pseudoaghiografie:

I.  În primul mileniu, nimeni n-a scris nimic despre întâlnirea dintre Sf. Vasile cel Mare şi Efrem Sirianul/Sirul. Prin sec. X-XI brusc apare legenda conform căreia, Cuviosul Efrem l-a vizitat pe Sf. Vasile cel Mare, a fost hirotonit diacon de acesta şi chiar a primit de la el harisma vorbirii în limba greacă. Informaţia o aflăm în mss Vat. Syr. 117 (de pe la anul 1100), dezvoltată apoi în alte variante (vezi: mss Lond. Brit. Lib. Or. 4404 şi Or. 9384). Ca să nu lungim vorba, este suficient să arătăm două anacronisme evidente din aceste Vieţi: autorul, deşi se pretinde a fi un bun cunoscător al activităţii lui Efrem Sirianul, spune că Sf. Vasile cel Mare (†379) a murit înaintea Sf. Efrem (†373); iar într-o descriere despre Edessa acesta spune că râul Daisan curgea în jurul oraşului, neştiind că până în timpul lui Justinian (527-565) râul curgea prin oraş şi abia apoi i s-a modificat cursul din cauza unei inundaţii puternice în 525.

Se pare că toate legenda a pornit de la menţionarea unui „sirian” [ο Σύρος] anonim de către Sf. Vasile cel Mare (Basil. Magn. Hom. in. Hex. 2. 6; Idem. De Spirit. Sanct. 29), pe care istoricul Sozomen l-a identificat cu Cuviosul Efrem Sirianul. Dar de la această singură menţiune răzleaţă şi până la o legendă siropoasă este cale lungă. Cineva însă a scurtat-o…

În aceeaşi categorie a mitului se înscrie şi „minunea” Sf. Vasile cel Mare, când acesta ar fi deschis uşile unei biserici preluate de arieni, cântând imnul „Sfinte Dumnezeule…”. Istoricii însă arată că imnul a apărut abia pe la jumătatea sec. V, în timpul patriarhului Proclu, iar pretinsa minune vine din acelaşi obscur secol al XI-lea. Şi iarăşi anacronismele îi dau de gol pe falşii aghiografi! De aceea, marele patrolog Stelianos Papadopoulos, scriind Viaţa detaliată a Sf. Vasile cel Mare, nu vorbeşte nimic nici despre "minunea" deschiderii bisericii preluate de arieni şi nici despre întâlnirea dintre Vasile şi Efrem Sirianul.

II.    Un alt exemplu interesant este cel al pălmuirii lui Arie de către Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic.  

Primele istorisiri despre Sfântului Nicolae nu vorbesc nici despre pălmuirea lui Arie şi nici măcar despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325). De asemenea, toate actele istorice referitoare la primul Sinod Ecumenic nu fac nici o referire la participarea sau intervenţiile Sf. Nicolae. Probabil, chiar dacă a participat, nu s-a remarcat cu nimic din ceata celor 318 Părinţi. 

Apropo, lucrurile sunt şi mai obscure atunci când vorbim de Sf. Spiridon al Trimitundelor.  Sozomen (Istoria bisericească I, 11) descrie minunea lui cu legarea hoţilor de oi, scrie despre vorbirea cu fata moartă, vorbeşte despre grija de săraci şi chiar aminteşte despre participarea Sf. Spiridon la un Sinod din Creta, dar nu zice nimic despre participarea lui la Sinodul de la Niceea şi nici despre minunea cărămizii. La fel şi Socratie Scolasticul (Istoria bisericească I, 12), care se laudă că a vorbit cu cretanii despre minunile Sf. Spiridon şi a citit câteva întâmplări în latină la Rufin, aminteşte de aceeaşi minune cu hoţii de oi şi despre vorbirea cu fata moarte, dar nu aminteşte nimic despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic şi nici despre minunea cărămizii. Cred că această minune, dacă ar fi avut loc în realitate, era să fie consemnată nu doar de istorici, ci ar fi fost un argument puternic pentru orice teolog trinitar din sec. IV, inclusiv pentru marii capadocieni. Dar iată că minunile atât de dragi nouă şi pe care „nebunii de arieni” chipurile le-au ignorat, apar în istorie abia în sec. XI. Dacă o fi avut la bază nişte tradiţii orale mai vechi, nu ştim, dar pare mult prea suspect că marii teologi şi istorici ai Bisericii nu amintesc de aşa întâmplări cu totul speciale. 

Dar să revenim la Sfântul Nicolae…

Într-un cuvânt de laudă la pomenirea Sf. Nicolae (PG 97:1192-1205), Sf. Andrei Criteanul (sec. VIII) se întrebă retoric: „Cine nu se va minuna de chipul tău liniştit şi nevinovat? De duhul tău iubitor de pace şi de smerenie?”, iar aceasta nu o spunea în contextul filantropiei, ci descriind convertirea la ortodoxie a unui oarecare episcop marcionit pe nume Theognost. Iată relatarea: „[Nicolae] i-a contrazis rătăcirea prin cuvintele Scripturii până l-a convertit de la minciună la adevăr. Dar întrucât în el [Theognost – n.n.] se ascundea o tulburare din pricina acelor contraziceri, observând aceasta, cu cuvinte înălţătoare i-a spus acel sfat apostolic: să nu apună soarele peste mânia voastră (Efeseni 4:26). Fratele meu, hai să ne împăcăm!”

În această relatare vedem exact „chipul blândeţii” de care vorbeşte şi troparul Sfântului Nicolae, iar caracterul bătăios din istoria cu Arie pare inacceptabil, chiar dacă în decursul timpului a căpătat o „justificare teologică” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui, 1:12).  

În sec. X Simeon Metafrast, scriind pentru prima dată o viaţă completă a Sfântului Nicolae, spune despre el următoarele: „Minunatul Nicolae de asemenea a fost prezent la acest Sfânt Sinod [din Niceea – n.n.] şi cu convingere s-a ridicat împotriva ereziei lui Arie”, fără să zică nimic despre pălmuire sau întemniţarea lui de către împăratul Constantin. La fel şi slujba închinată Sfântului sugerează doar lupta cu cuvântul împotriva ereziilor (cf. Mineiul pe luna decembrie, ziua 6), nu şi aplicarea forţei fizice. Abia în sec. XVI un teolog grec pe nume Damaschin Studitul (†1580), ajuns mai târziu mitropolit de Nafpaktos şi Arta, într-o predică a sa, vorbeşte pentru prima dată despre pălmuirea lui Arie de către Sfântul Nicolae şi, ca de obicei, pune această informaţie pe seama unei „tradiţii foarte vechi”. În secolul următor, legenda a fost preluată de Dimitrie al Rostovului şi aşa s-a răspândit în întreaga lume. În acelaşi secol al XVII-lea, pentru prima dată apar şi icoane ale pălmuirii lui Arie, iar unele îl prezintă pe Sf. Nicolae ca un tiran, care cu mâna stângă îl ţine de barbă pe Arie, iar cu dreapta îi scoate ochii. Cred că dacă nu ieşeau la iveală toate aceste legende (datorită unui studiu al părintelui prof. Liveriy Voronov, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6-7/1961), înflorirea şi exagerarea lor nu s-ar fi oprit aici…

Mai precizăm că Sf. Nicolae din Mira Lichiei († 6 decembrie 345) este altul decât Nicolae al Patarelor, unchiul episcopului de Mira, şi cu totul altul decât Sf. Nicolae episcop de Pinar şi stareţ în Mănăstirea Sionului († 10 decembrie 564). Se pare că acesta din urmă a avut o activitate filantropică şi mai fructuoasă decât Nicolae din Mira, iar faptul că provenea tot din provincia Lichiei i-a făcut pe mulţi să transfere elementele din viaţa lui Nicolae din sec. VI celui din sec. IV. Observăm deci o altă greşeală clasică care ar putea să ne ajute să înţelegem, de exemplu, de ce avem vreo 3 perechi de sfinţi fraţi „Cosma şi Damian”, toţi „doctori fără de arginţi” şi cu vieţi asemănătoare…

Ceea ce am scris mai sus se poate uşor verifica după surse şi ediţiile critice ale acestor Vieţi de Sfinţi. Din păcate, să deosebeşti falsul de autentic în toate Vieţile Sfinţilor (cele 12 volume), mi se pare un lucru aproape imposibil. În anumite cazuri însă, efortul se justifică, mai ales că opulenţa minunilor nu ne ajută, ci ne sufocă, iar acesta se observă şi în tendinţele pseudo-ortodoxe contemporane ale iubitorilor de Masluri şi exorcisme.

Clar că în vieţile sfinţilor s-au întâmplat multe minuni, dar nu tot ce se scrie prin cărţi este autentic şi, bineînţeles, nu-i obligatoriu ca orice sfânt să fi făcut minuni. Evanghelia (Matei 7:22-23) arată clar că minunile nu sunt un criteriu sănătos de evaluare a sfinţeniei! Şi dacă e greu să aflăm ce este şi ce nu este autentic în Vieţile Sfinţilor, cel puţin să nu cădem într-o falsă pioşenie, în care adevărul de credinţă nu mai are nevoie de argumente teologice şi de credinţă, ci se bazează numai pe „minuni” sau, în cazul neacceptării acestora, pe „palme binecuvântate”. Un alt fel de inchiziţie…

P.S. Nu vă grăbiţi cu anatemele! Şi să nu credeţi că sectarii (n.n. aici aș folosi alt cuvânt) vor afla toate aceste detalii istorice abia de la mine. Ei le ştiu demult şi uneori pe dreptate ne critică… Am devenit prea creduli în asimilarea diferitor legende şi tradiţii populare în corpul Sfintei Tradiţii a Bisericii. Nu tot ce este tradiţie într-un sat („ortodox”) este neapărat şi parte a Sfintei Tradiţii a Bisericii! Acest lucru trebuie să-l credem mai întâi noi, apoi să-l spunem şi sectarilor…

Sursa: https://www.teologie.net/2014/08/24/ce-mai-scrie-prin-vietile-sfintilor-exemple-de-pseudo-aghiografie/

Teatru radiofonic - Viața Sfântului Ioan Gura de Aur

Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic

 

Viata Sf. Paisie Aghirotul - Ed. Basilica

 

Viata Sf. Paisie Aghirotul - Ed. Basilica by Hrab Alexandru

Despre Sf. Calistrat Bobu

 

Despre Sf. Calistrat Bobu by Hrab Alexandru

Teatru radiofonic: Sfântul Ioan Evanghelistul - un mărturisitor al credi...

Teatru radiofonic - Viața Sfântului Vasile cel Mare

Martiriul Sfântului Ignatie Teoforul

 

Martiriul Sfântului Ignatie Teoforul

 

 

            Scriu tuturor Bisericilor și le poruncesc tuturora, că eu de bună voie mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă împiedicați. Vă rog să nu-mi arătați o bunăvoință nepotrivită. Lăsați-nă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă, lingușiți fiarele, ca ele să-mi fie mormânt ți să nu lase nimic din trupul meu; ca nu adormind să fiu povara cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic a lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va avea lumea. Faceți rugăciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca să fiu găsit prin aceste unelte[1], jertfă lui Dumnezeu. Nu vă poruncesc ca Petru și Pavel. Aceia erau apostoli; eu osândit; aceia liberi[2]; iar eu, până acum, rob. Dar dacă sufăr, voi fi un dezrobit al lui Hristos[3] și voi învia liber în El. acum când sunt înlănțuit, învăț să nu doresc nimic.

            Din Siria până la Roma, mă lupt cu fiarele pe uscat și pe mare, noaptea și ziua, înlănțuit de zece leoparzi, adică de o grupă de ostași; aceștia, chiar dacă le faci bine, se fac mai răi. Cu nedreptățile lor, capăt mai multă învățătură; «dar nu cu aceasta m-am îndreptățit»[4]. Aș dori ca fiarele să-mi fie pregătite și mă rog să-mi fie îndată gata. Am să le lingușesc, ca să mă mănânce mai iute, nu precum se tem unii, și nu se ating de ele. Iar dacă nu vor voi de bună voie, eu le voi sili. Iertați-mă! Eu știu ce mi-i de folos. Acum încep să fiu ucenic! Nici o făptură din cele văzute și din cele nevăzute să nu caute să mă împiedice de a dobândi pe Hristos! Să vină peste mie foc și cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărțirea trupului, risipirea oaselor, strivirea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri ale diavolului. Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos!

            La nimic nu-mi vor folosi desfătările lumii, nici împărățiile veacului acestuia. «Mai bine-mi este să mor»[5] în Hristos Iisus, decât să împărățesc marginile pământului. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi; pe Acela Îl vreau, Care a înviat pentru noi. Nașterea mea mi-i aproape. Iertați-mă fraților! Să nu mă împiedicați să trăiesc, să nu voiți să mor! Nu-l dați lumii pe cel care voiește să fie a lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiți cu materia! Lăsați-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om! Îngăduiși-mi să fiu următor al patimilor Dumnezeului meu! Dacă-L are cineva în el, să se gândească ce vreau și să aibă milă de mine, pentru că știe cele care mă apasă[6].

            «Stăpânitorul veacului acestuia»[7] vrea să mă răpească și să strice gândurile mele despre Dumnezeu. Nimeni, dar, dintre cei de față să nu-l ajute! Mai bine fiți cu mine, adică cu Dumnezeu! Să nu căutați că vorbiți de Iisus Hristos, dar să doriți lumea. Invidia să nu se sălășluiască în voi. Nici dacă v-aș ruga, când aș fi lângă voi, să nu mă ascultați, ci ascultați cele ce vă scriu. Vă scriu fiind viu și dorind să mor. Dorința mea a fost răstignită și nu este în mine foc, care să iubească materia, ci «apă vie»[8], care grăiește în mine și-mi spune dinăuntru meu: «Vino, la Tatăl!» Nu mă bucur de hrana cea stricăcioasă, nici de plăcerile vieții acesteia. Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Iisus Hristos, Cel din sămânța lui David[9], iar băutură vreau sângele Lui, care este dragostea nestricăcioasă.

            Nu vreau să mai trăiesc după oameni. Și va fi aceasta, dacă voi o voiți. Voiți, ca și voi să fiți voiți! Vă cer aceasta în puține cuvinte. Credeți-mă! Iisus Hristos vă va arăta că spun adevărul. Nemincinoasă e gura, în care Tatăl a vorbit cu adevărat. Rugați-vă pentru mine, ca să câștig. Nu v-am scris după trup, ci după gândul lui Dumnezeu. Dacă voi pătimi, mi-ați făcut voia; dacă voi fi respins, m-ați urât[10].

---

[1] Prin aceste unelte, adică: prin dinții fiarelor.

[2] 1 Cor. 9. 1.

[3] 1 Cor. 7, 22.

[4] 1 Cor. 4, 4.

[5] 1 Cor. 9, 15.

[6] Fil. 1, 23.

[7] In, 14, 30.

[8] In. 4, 10; 7, 38.

[9] In. 7, 42; Rom. 1, 3.

[10] Scrierile Părinților Apostolici, P.S.B. 1, Traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, ed. IBMBOR, București, 1979, pp. 175-176.

Sfântul Ignatie Teoforul despre Mântuitorul Iisus Hristos

 

Sfântul Ignatie Teoforul despre Mântuitorul Iisus Hristos

 

 

            „Stăpânitorul veacului acestuia[1] n-a cunoscut Fecioria Mariei[2], nașterea lui Hristos din ea și moartea Domnului. Trei taine răsunătoare care s-au săvârșit în tăcerea lui Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă și noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele și luna, horă făceau în jurul stelei, care covârșea cu lumina ei pe toate. Și tulburare a fost. De unde noutatea aceasta că steaua nu se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice magie s-a nimicit și orice legătură a răutății a pierit; neștiința s-a risipit; iar vechea împărăție a căzut, când Dumnezeu s-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieții veșnice[3]. A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu și prin acesta toate se puneau în mișcare, pentru că se pregătea nimicirea morții”[4].

 

„Fiți surzi, dar când cineva vă vorbește altceva decât de Hristos, Cel din neamul lui David, Cel din Maria, Care cu adevărat s-a născut, a mâncat și a băut, Care cu adevărat a fost prigonit pe timpul lui Pilat din Pont, Care cu adevărat a fost răstignit și a înviat în văzul celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt; Care cu adevărat a înviat din morți, înviindu-L e El Tatăl Lui; după asemănare, Tatăl lui ne va înviat în Hristos Iisus și pe noi, care credem în El fără de Care nu avem viața adevărată”[5].

 

„Slăvesc pe Iisus Hristos Dumnezeu, Care v-a înțelepțit așa. Am înțeles că ați ajuns desăvârșiți în neclintita credință, ca și cum ați fi pironiți, cu trupul și cu sufletul, în crucea Domnului Iisus Hristos și întăriți în dragoste, în sângele lui Hristos, plini de credință în Domnul nostru, Care cu adevărat este «din neamul lui David după trup»[6], dar Fiu al lui Dumnezeu după voința și puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din Fecioară, botezat de Ioan, «ca să se împlinească de El toată dreptatea»[7]. Pe timpul lui Pilat din Pont și al lui Irod a fost pironit cu adevărat pentru noi cu trupul, din al cărui fruct suntem noi, din patima Lui cea de Dumnezeu fericită; «ca să ridice semn»[8] în veci prin înviere pentru a adunat pe sfinții și credincioșii Lui, fie din iudei, fie din păgâni, într-un singur trup al Bisericii Lui.

El a pătimit toate acestea că să ne mântuim. A pătimit cu adevărat și a înviat cu adevărat, nu cum spun unii necredincioși, că a pătimit în aparență, ei existând în aparență, și, precum gândesc, așa li se va întâmpla, că sunt fantome și draci.

Eu Îl știu și după înviere și cred că este. Când a venit la Petru și la cei dimpreună cu el, le-a zis: «Luați, pipăiți-mă și vedeți, că nu sunt demon fără de trup»[9]. Și îndată s-au atins de El și au crezut, unindu-se strâns și cu trupul și cu duhul Lui. De asta au disprețuit moartea și au fost găsiți mai presus de moarte. După înviere a mâncat cu ei și a băut cu ei, ca unul în trup, deși duhovnicește era unit cu Tatăl”[10].

---

[1] In. 14, 30.

[2] Lc. 1, 27, 34.

[3] Rom. 6 4.

[4] Scrierile Părinților Apostolici, P.S.B. 1, Traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, ed. IBMBOR, București, 1979, p. 163.

[5] Ibidem, p. 172.

[6] In. 7, 42; Rom. 1, 13.

[7] Mt. 3, 15.

[8] Is. 5, 26; 11, 12; 49, 22; 62, 10.

[9] Lc. 24, 39.

[10] Scrierile Părinților Apostolici, P.S.B. 1... pp. 182-183.

 

 

Sfântul Ignatie Teoforul despre Nașterea Domnului

 

 

            Stăpânitorul veacului acestuia[1] n-a cunoscut Fecioria Mariei[2], nașterea lui Hristos din ea și moartea Domnului. Trei taine răsunătoare care s-au săvârșit în tăcerea lui Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă și noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele și luna, horă făceau în jurul stelei, care covârșea cu lumina ei pe toate. Și tulburare a fost. De unde noutatea aceasta că steaua nu se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice magie s-a nimicit și orice legătură a răutății a pierit; neștiința s-a risipit; iar vechea împărăție a căzut, când Dumnezeu s-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieții veșnice[3]. A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu și prin acesta toate se puneau în mișcare, pentru că se pregătea nimicirea morții[4].

---

[1] In. 14, 30.

[2] Lc. 1, 27, 34.

[3] Rom. 6 4.

[4] Scrierile Părinților Apostolici, P.S.B. 1, Traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, ed. IBMBOR, București, 1979, p. 163.

 

15 cuvinte (vorbe de duh) ale Sfântului Ignatie Teoforul

 

15 cuvinte (vorbe de duh) ale Sfântului Ignatie Teoforul

 

 

1)     Un singur doctor este, trupesc și duhovnicesc, născut și nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viață adevărată, din Maria și din Dumnezeu, mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor, Iisus Hristos, Domnul nostru.

 

2)     Cei trupești nu pot face cele duhovnicești, nici cei duhovnicești cele trupești, după cum nici credința nu poate săvârși faptele necredinței, nici necredința faptele credinței.

 

3)     „Rugați-vă neîncetat” pentru ceilalți oameni. Că este și în ei nădejde de pocăință, ca să aibă parte de Dumnezeu. Îngăduiți-le să fie învățați chiar din faptele voastre. Față de mânia lor, voi fiți blânzi, față de lăudăroșenia lor, voi fiți smeriți, față de hulile lor, voi faceți rugăciuni, față de rătăcirea lor, voi fiți „tari în credință”, față de sălbăticiunea lor, voi fiți potoliți. Nu căutați să-i imitați pe ei. Să le fim frați, prin blândețea noastră; să ne străduim să „imităm pe Domnul”; - Cine a fost mai nedreptățit ca El? Cine a fost mai lipsit? Cine a fost mai disprețuit? – ca să nu se găsească în voi iarbă a diavolului, ci să rămâneți, trupește și duhovnicește, în Iisus Hristos, în toată curățenia și cumințenia.

 

4)     Sârguiți-vă, dar, să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Când vă adunați des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui.

 

5)     Nimic nu-i mai bun ca pacea, în care încetează orice război al celor cerești și pământești.

 

6)     Credința și dragostea sunt început și sfârșit vieții; început este credința; sfârșit dragostea.

 

7)     Pe toate, dar, să le facem ca și cum Domnul ar locui în noi, ca să fim temple ale Lui; că El este în noi Dumnezeul nostru precum și este și se va arătat înaintea feței noastre, dacă Îl iubim cu dreptate.

 

8)     Euharistia este leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos.

 

9)     Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos.

 

10) Dumnezeu nu locuiește unde este dezbinare și mânie. Dumnezeu iartă pe toți care se pocăiesc, dacă se pocăiesc în unire cu Dumnezeu și în comuniune cu episcopul.

 

11) Pentru mine, arhivele lui Iisus Hristos sunt crucea Lui, moartea, învierea Lui și credința dată prin El. în arhivele acestea vreau să mă îndreptățesc prin rugăciunile voastre.

 

12) Fugiți de dezbinări, că ele sunt începutul relelor.

 

13) Botezul vostru să vă rămână armă, credința coif, dragostea suliță, iar răbdarea armură; faptele bune să fie depozitele voastre, ca să vă primiți, după vrednicie, plata voastră. Fiți îndelung răbdători, cu bunătate unii cu alții, precum este și Dumnezeu cu voi.

 

14) Acela-i mare atlet care învinge, deși-i lovit. Trebuie, mai cu seamă, noi să răbdăm toate pentru Dumnezeu, ca și El să ne rabde pe noi.

 

15) Creștinul n-are stăpânire asupra lui însuși, dar are timp liber pentru Dumnezeu.

 

Film artistic despre viața Sf. Nectarie

Hrab Alexandru: Sfântul Dimitrie – cleric sau militar? Preot prof...

Hrab Alexandru: Sfântul Dimitrie – cleric sau militar? Preot prof...:   Sfântul Dimitrie – cleric sau militar? Preot prof. dr. Vasile Muntean [1]           Despre acest foarte pre ț uit mucenic au scri...

Teatru radiofonic: Viața Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași

Teatru radiofonic: Viața Sfinților Împărați Constantin și Elena

Sfântul Dimitrie – cleric sau militar? Preot prof. dr. Vasile Muntean

 

Sfântul Dimitrie – cleric sau militar?

Preot prof. dr. Vasile Muntean[1]

 

        Despre acest foarte prețuit mucenic au scris relativ mult – și nu o dată în manieră contradictorie – atât oameni ai Bisericii cât și slujitori din stat ai muzei Clio[2]. În comentariu actual sperăm ca, după ce trecem în revistă principalele afirmații referitoare la cel ce a fost supranumit „Izvorâtorul de mir”, să ajungem – aducând în sprijin mărturiile necesare – la o încheiere cât mai aproape de adevărul istoric. Pornim de la un Synaxarion destul de răspândit, reprodus și în presa bisericească contemporană nouă[3].

Împăratul păgân Maximian îi încredințează lui Dimitrie – după decesul părinților săi tesaloniceni – conducerea Tesalonicului, cu indicația expresă de a-l „curăți de creștini”. Dar Dimitrie acționează ca un ucenic al lui Hristos. poposind în Tesalonic și aflând de atitudinea lui, imperatorul roman se înfurie și ordonă ca Dimitrie să fie întemnițat. Între apropiații viitorului martir este și unul cu numele Nestor care, văzând că gladiatorul Lie ucidea în arenă pe mai toți cei ce luptau cu el, între care și mărturisitori ai lui Iisus, a cerut sfântului binecuvântarea și se roage pentru dânsul în vederea înfruntării ce acel Lie. Astfel, cu ajutorul Domnului, Nestor îl învinge pe gladiatorul simpatizat de suveran. Cel din urmă se tulbură și poruncește să fie omorât Nestor. Apoi, în 26 octombrie 303, iarăși la ordinul împăratului, încarceratul Dimitrie e străpuns cu sulița. În noaptea următoare creștinii au ridicat trupul mucenicului și l-au înhumat, iar deasupra mormântului au construit o bisericuță (martyrium) „în care se săvârșeau minuni”.

După o altă variantă[4], cezarul Galeriu l-a onorat pe Dimitrie cu funcția de „general al armatelor Tesaliei și proconsul al Greciei”, Galeriu deci fiind acum ucigătorul moral al Sfântului, nu Maximian împăratul. La Simeon Metafrastul, tâlcuirea românească, apare Maximilian (sic), precum în visul lui Alexandru Lăpușneanu, cum vom vedea. Tot Simeon Metafrastul (secolul X0 ne informează că Leontie, praefectus Illyrici, a predat haina martirului, pătată de sânge, și o parte din orarul său diaconal cinstitului locaș pe care l-a ctitorit în Sirmium.

În secolul V, un alt cârmuitor al Tesalonicului, pe nume Marian, suferind de paralizie, a fost și el vindecat în chip miraculos de sfântul care este declar patron al cetății respective. Altminteri, nenumărate „miracula S. Demetrii” sunt descrise de același Simeon Metafrastul et alii și antologate de reputatul bizantinist Paul Lemerle din epoca noastră[5].

În legătură cu viziunea domnitorului moldav Alexandru Lăpușneanu (veacul XVI), menționată fugitiv mai sus, să transcriem relatarea cu pricina: „Când a fost luna lui octombrie, în 22 de zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte albe îmbrăcat și foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit, și i-a zis: Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la Pângărați unde se petrece un sihastru Amfilohie de aproape 50 de ani, și să zidești întru numele meu biserica pe locul unde am avut mai `nainte făcută de bătrânul Ștefan Voievod, în zilele starețului Simeon Ieromonah. Iar Domnul Alexandru cu glas lin l-a întrebat, zicând: Cine ești, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-a răspuns: eu sunt Sfântul Dimitrie, mucenicul lui Hristos și ostaș, și de la Maximilian muncitorul (= chinuitorul), pentru Hristos, în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, care în toată lumea și în toată marginea se slăvește numele meu, și în pământul aceasta numai, în pustie, biserica nu am…”.

Cu privire la acest text, avem de făcut următoarele remarci: întâiul lăcaș de rugăciune de la Pângărați nu datează din domnia lui Ștefan cel Mare (aceasta este, însă, tradiția locului), ci de pe timpul lui Alexandru cel Bun, întrucât pomelnicul mănăstirilor Pângărați și Bisericani îl indică drept prim-ctitor pe „Bunul” Alexandru[6]. Maximilian, de fapt Maximian Augustus, niciodată nu a fost la Tesalonic[7], iar Tesalonicul nu se chema Solon în limba slavă, ci Solun, și era firesc ca numele orașului să fi fost redat în limba greacă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Unii specialiști greci, eludând contribuțiile de prim ordin, datorate istoricului Jacques Zeiller, susțin fără temei că au existat două persoane distincte, denumite Dimitrie. Pentru a înțelege mai bine – și fără reticențe –realitatea de fapt, vom oferi subsidiar câteva detalii privind locul de naștere al mucenicului, cârmuitorului roman implicat în martiriul său, precum și documentele „bătrâne” ce glăsuiesc destul de limpede despre ceea ce ne interesează în mod direct.

Sirmium a fost o colonie romană și capitale Iliricului. La începutul veacului IV era reședința caesar-ului Galeriu, daco-roman (mama sa, păgână, se închina zeului suprem al geto-dacilor, Zamolxe). De la finele aceluiași secol IV începe declinul Sirmiului[8].

Pe urmă, cele două martirologii vechi, demne de crezare (pe care ne bazăm demonstrația, urmând constatările lui J. Zeiller) sunt acestea: Breviarium Syriacum – compus între anii 362 și 381 – și Martirologiul ieronimian (greșit atribuit Fericitului Ieronim) ce apare în Italia nordică la mijlocul veacului V[9].

„Cel mai bun cunoscător al istoriei provinciilor creștine sud- și nord-dunărene”[10], deja amintitul J. Zeiller, precizează că în 9 aprilie 304 trece la cele veșnice – prin martiraj – unul din diaconii Sfântului Irineu (episcop de Sirmium, martirizat în 6 aprilie același an), anume Dimitrie care va ocupa un loc de seamă în hagiografia răsăriteană[11].  În continuare, J. Zeiller vorbește despre o denaturare „vieții” sfântului[12] care ajunge să aibă un înalt rang militar și să moară în final la Tesalonic, viață care n-are existență decât în legendă, militarul Dimitrie substituindu-se smeritului cleric din metropola panoniană[13]. Istoricitatea acestuia – subliniază același herodot J. Zeiller – este asigurată de cele două martirologii pomenite mai înainte (siriac și ieronimian), care nu cunosc nicidecum pe Dimitrie „tesaloniceanul”[14]. După o anumită versiune, Dimitrie a decedat la Sirmium, unde Leontie, prefectul de la Tesalonic, cum am mai spus-o, va ridica o biserică (ca și în cetatea în care rezida), unde va așeza orarul diaconesc – orarium – al martirului de care vorbim[15].

Lucrul esențial, pentru soluționarea chestiunii în discuție, este că amintirea acestui Sirmium, localitate natală a mucenicului, se menține[16]. Indicațiile din martirologiile folosite – repet – ne dau asupra acestui punct o certitudine mai mult decât suficientă. Una din Viețile Sfântului Dimitrie arată clar că s-a născut în Sirmium, astăzi Sremska Mitrovica (Mitrovița, în Voivodina), însemnând „orașul lui Dimitrie”, el fiind invocat în Biserica locală – și nu numai – ca ocrotitor, ca patron[17].

Mai departe, ilustrul istoric J. Zeiller conchide că transferul administrativ – de la Sirmium la Tesalonic -  a putut favoriza într-o anumită măsură transferul tradiției hagiografice; ipostaza de consul a lui Dumitru n-ar data decât din secolul VI[18]. În povestirea, cel puțin în stadiul al doilea din dezvoltarea sau amplificarea sa – când Dimitrie s-a metamorfozat în personaj militar și consular – i se atașează un însoțitor, Lupus (servitorul său). Un Luppos exista realmente în rândul martirilor ilirieni[19].

De altfel, biografia martirului este necunoscută – în toată amploarea ei – înainte de secolul IX[20]. Relativ la „ostașul lui Hristos” Dimitrie, mai nou – într-un material publicat în „Hravard Theological Resarch” din 2000 – David Woods a lansat ipoteza că la Tesalonic cultul Sfântului Dimitrie s-a datorat translării acolo a unor relicve din Spania, moaște aparținând sfinților militari Emeretius și Chelidonius. În 413 guvernatorul Leontie ar fi descoperit – cu ocazia rezidirii bisericii tesalonicene închinate lui Dimitrie – o inscripție veche, rău conservată. Încercând să găsească numele martirului care l-a tămăduit, ar fi interpretat incorect grafia, citind Demetrius în loc de Emeretius…[21].

Un alt cercetător modern este de acord, și credem că susținerea sa este plauzibilă, cu faptul că în Sirmium s-a inițiat cultul Sfântului Dimitrie și s-a dezvoltat mai apoi și la Tesalonic, începând cu anii 435-41[22], răstimp în care Leontie prefectul fondează biserica în cauză, dedicată „Izvorâtorului de mir”; moaștele i s-au depus în sfântul locaș pe 26 octombrie. Mai sunt și alte date – în diferite martirologii – la care apare numele Sfântului Dimitrie: 26 martie, 9 aprilie și 8 octombrie; ele sunt eronate (exceptând (IV), precum și în cazul altui sfânt, Irineu[23]. Explicația e următoarea: fiind vorba aproape sistematic de compilații din calendare precedente, s-au preluat nu o dată cu inadvertențe, fără spirit critic, diverse informații privitoare la un sfânt sau altul[24]. Să nu uităm două episoade interesante, destul de elocvente în privința mentalității elinilor. În Antichitate, în zona greacă cele mai importante fiind misterele eleusine, ele au transmis unele ecouri în hagiografia ortodoxă elenă: Sfânta Demetra, sfântă care nu era cunoscută în alte locuri, afară de Eleusis, și care n-a fost nicicând canonizată oficial[25]. În veacul XIV, în tinerețea sa, Nicolae Cabasila – într-un encomion – scrisese că patronul orașului său natal (Sfântul Dimitrie) a fost mai mare decât Sfântul Ioan Prodromos![26]

Date fiind vicisitudinile istoriei din Peninsula Balcanică, sfântul Dimitrie a devenit foarte cunoscut; era venerat încă de Asănești (vlahi sau români de neam) ca și conaționalii lor, îndeosebi de la Tărnovo (în fine, cinstit ca sfânt național de bulgari)[27]. În același veac XII (prima jumătate), o scriere numită Timarion ne spune că de ziua Sfântului Dumitru, ținându-se la Tesalonic un târg impresionant în fiecare an, acolo soseau locuitori și de la Dunăre, din Dobrogea etc.[28], adică români de-ai noștri (plus unii migratori creștinați). Altminteri,, devoțiunea arătată de românii nord-danubieni acestui sfânt se demonstrează și prin sărbătoarea populară ce se cheamă Sâmedru, Sâmetru[29].

În concluzie, la începutul secului IV nu eu existat doi martiri cu același nume, ci unul singur, martirizat la Sirmium: diaconus Demtrius. În consecință, se impune revizuirea sinaxarului, iar în viitoarele icoane să fie zugrăvit ca și cleric[30].

 

---

[1] Preot prof. dr. Vasile Muntean, „Sfântul Dimitrie – cleric sau militar?” în Altarul Banatului, Anul XXII (LXI)Nr. 1-3, ianuarie-martie 2011, pp.82-86.

[2] Jacques Zeiller, Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de l`Empire romain, Paris, 1918; Ștefan Lupaș, Sfântul Dumitru – mare martir din romanismul dunărean, în „Telegraful român”, nr. 41-42 și 43-44/1946; V. Tăpkova-Zaimova, La tradition ecrite des „Miracula S. Demetrii”: Plotin apres Jean, în Byzantinobulgarica, III, Sofia, 1969, pp. 119-124; M. Vickers, Sirmium or Thessaloniki? A critical examination of the St. Demetrius Legend, în „Byzantinische Zeitschrift”, 2/1974, p. 349; P. Lemerle, Les plus anciens recueils des Miracles de Saint Demetrius el la penetration des Salves dans les Balkans, I-II Paris, 1979-1981; The Byzantine saint (ed. S. Hackel), Londra, 1981; I. Rămureanu, Predicarea Sfintei Evanghelii la poporul român, în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, p. 123; The Oxford Dictionary of Byzantium, I și III, New York – Oxford (ed. Al. Kajdan el alii), sub voce (în continuare ODB); M. Păcurariu, Istoria Biserciii Ortodoxe Române, I, București, 1991, p. 85; Idem, Sfinții daco-romani și români, Iași, 1994, pp. 29-30 și 182 (bibliografie); E. Toth, Das Christentum in Pannonien bis zum 7. Jahrhudert nach den archalogischen Zeugnissen, Koln – Weimar – Viena 1994; R. Theodorescu, Roumanins et balkaniques dans la civilisation sud-est europeennne, București, 199, pp. 30-31; M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, București, 1999, pp. 446-449 (despre Sirmium și Irineu, episcopul lui Dimitrie); Ene și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Caransebeș, 2001, pp. 137-138; N. Dănilă, Martyrologium Daco-Romanum, Bcuurești, 2003, pp. 24, 27, 55, 57; A, Pănoiu, Marele Mucenic Dimitrie, patronul creștinătății balcanice (interviu luat D-lui acad. Em. Popescu), „Lumina de Duminică”, 24 oct. 2010, pp. 8-9; Internet ș.a.m.d.

[3] „Ziarul Lumina”, din 26 oct. 2010, p. 6.

[4] Makarios de Simonopetra, The Synaxarion: The Lives of the Saints of the Orthodox Church, I. Ormylia, 1999, sub verbo.

[5] A se revedea nota 1.

[6] M. Păcurariu, Istoria…, I, p. 322.

[7] N. Dănilă, op. cit., p. 81, n. 39.

[8] Colectiv de autori, Voivodina, Beograd, 1980, p. 143; ODB, III, p. 1906.

[9] R. Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, București, 2003, p. 552; ODB, I, p. 605.

[10] După aprecierea regretatului pr. Prof. I. Rămureanu, Actele martirice, București, 1982, p. 208.

[11] J. Zeiller, op. cit., pp. 81 și 590.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, pp. 81-82.

[15] Ibidem, pp. 82 și 190.

[16] Ibidem, p. 82.

[17] Ibidem, p. 83; R. Theodorescu, op. cit., p. 31.

[18] J. Zeiller, op. cit., p. 83 și n. .

[19] Ibidem, p. 83, n. 4 și p. 109.

[20] ODB, I, p. 605.

[21] A se vedea și replica lui J. Skedros, Response to David Woods, în „Harvard Theological Reviw” Iulie 2000.

[22] M. Vickers, op. cit., p. 348. P Lemerle (op. cit., II, p. 202) caută să argumenteze contrariul. Vezi și ODB, I, p. 604.

[23] I. Rămureanu, Actele martirice, p. 210.

[24] C. Mango, Sfântul, în Omul bizantin (coord. G. Cavallo), Iași 200, p. 300.

[25] V. Munteanu, Istoria creștină generală, I, București, 2008, p. 47.

[26] E. Brehier, La civilisation byzantine, ed. 2, Paris, 1970, p. 410.

[27] Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, p.115.

[28] The Byzantine Saint (cit. în n. 1), p. 202 și 206; ODB, III, p.2085.

[29] Chr. Ionescu, op. cit., p. 115.

[30] Pentru reprezentarea sa în artă, de până acum , să se vadă inter alia ODB, I, p. 606.