Hrab Alexandru: Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – ...

Hrab Alexandru: Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – ...:   Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie   Patericul începe cu un grupaj de apoftegme despre Antonie cel Mare, f...

Hrab Alexandru: Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 1...

Hrab Alexandru: Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 1...:   Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie         „ Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pent...

Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie

 

Despre avva Antonie

(Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie

 

Patericul începe cu un grupaj de apoftegme despre Antonie cel Mare, figura emblematică a monahismului egiptean. Antonie își datorează renumele biografiei pe care i-o consacră Atanasie, episcopul Alexandriei, la câțiva ani după moarte. Vita Antonii, tradusă rapid în latină, coptă, siriacă etc., propune un model de sfânt egiptean în opoziție clară cu modelele spirituale păgâne sau creștin-păgâne (Origen, de pildă). De asemenea, personajul lui Atanasie – care nu trebuie confundat neapărat cu adevăratul Antonie -, încarnează o atitudine antipolitică, fățis antiimperială. El se înscrie în tradiția radicalistă  Bisericii. După încetarea persecuțiilor anticreștine, rolul foștilor martiri, persecutați de puterea seculară, este preluat de „noii martiri”, „martirii conștiinței”, persecutați armatele demonilor. Antonie a trăit peste o sută de ani (250-356). S-a născut într-o familie de creștini copți destul de înstărită. Rămâne orfan la optsprezece ani, împreună cu o soră mai mică. Orfanitatea îl face și mai sensibil la mesajul Evangheliei. Convertirea se produce într-o duminică, în timpul Liturghiei, când aude cuvintele pe care Iisus i le spune tânărului bogat, în Mt 19, 21: „Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te vinde-ți averile, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer”. Antonie face întocmai, își vinde partea lui de moștenire, păstrând-o numai pe cea a surorii sale (devenită, și ea, ulterior, călugăriță). Începe viața monastică în propria locuință (la începutul creștinismului „monah” desemnându-l pur și simplu pe „cel care trăiește singur”). Curând descoperă, al marginea satului, un „bătrân” experimentat, pe care-l frecventează o vreme. Inițiat în pustnicie, se retrage într-un mormânt părăsit. Rămâne aici timp de treizeci și cinci de ani, în post, rugăciune, abstinență, singurătate. Un prieten îi aduce regulat porția de mâncare pe câteva luni. Este perioada cea mai dramatică din viața lui spirituală. Felul său extraordinar de viață atrage și fascinează. Își face numeroși discipoli, care însă îl vor obliga să se retragă mai adânc în pustiu, într-o cazemată distrusă, la Pispir, pentru a regăsi liniștea și singurătatea propice hesychiei și contemplației. În timpul persecuțiilor lui Dicolețian pleacă la Alexandria, dar martirul trupesc îi este refuzat. Se instalează „pe muntele interior”, lângă Marea Roșie, un munte care se numește și acum Muntele Sfântului Antonie, de pe culmile căruia se zărește Sinaiul. Aici a rămas până la moarte, vizitat de frați de la mănăstirile „din vale” și înconjurat de grija filială a doi discipoli. Dumnezeu îi revelează momentul morții. Antonie își împarte „averea” – hainele sfințite cu care trăise – celor doi ucenici, poruncindu-le  săi ascundă trupul neînsuflețit într-un loc neștiut de nimeni, ca să nu poată fi dezgropat, mumificat și transformat în relicvă, adică slăvit. Cu acest gest de smerenie supremă se încheie viața sa pământească. Apoftegmele adaugă anumite trăsături acestui „portret” realizat de Atanasie. Antonie este theodidactul prin excelență. El comunică direct, prin viziune și rugăciune, cu Dumnezeu având mai multe harisme, între care se remarcă discernământul, clarviziunea și sensibilitatea hermenetuică (se mișcă prin Biblie cu o dexteritate uluitoare). Imaginea, construită de biograful său politician, a unui țăran neșlefuit, analfabet, incult, adversar al culturii grecești, trebuie corectată. Teologia centrată pe comuniunea sufletului cu Sfântul Duh, conținută în scrisorile transmise sub numele sau (primele șapte cu siguranță autentice), mistica de nuanță origeniană de interpretare ale Sfintei Scripturi ne dau o imagine mai puțin „rurală”, mai „cazonă” și mult mai destinsă și urbană despre marele Antonie. Această imagine este confirmată și de apoftegmele incluse în Pateric. Biserica Ortodoxă îl sărbătorește la 17 ianuarie[1].

 

Câteva cuvinte din învățăturile lui:

 

3.      „Cineva l-a întrebat pe avva Antonie: «Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui Dumnezeu?» Bătrânul a răspuns: «Păzește ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-L pe Dumnezeu în fața ochilor tăi, orice face, urmează mărturia Sfintelor Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește aceste trei porunci și te vei mântui!»”[2].

 

13.  „Un vânător de sălbăticiuni din pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i dovedească acelui că trebuie din când în când să lase de la dânsul (synkatabainein) fraților, i-a zis: «Pune o săgeată în arcul tău și întinde!». El a făcut întocmai. Îi zice iar: «Întinde și mai mult!». Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!». Atunci vânătorul spune: «dacă întinde peste măsură plesnește arcul!». Bătrânul răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumenzeu. Dacă ne întindem cu frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi». Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce-a cules multe alte lucruri folositoare de la bătrând a plecat. Iar frații, întărindu-se, s-au retras, fiecare la locul său[3].

 

15.  „Un călugăr a fost lăudat de frați înainte avvei Antonie. Acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă disprețul. Și văzând că nu, i-a spus: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin față, dar prin spate jefuit de tâlhari»”[4].

 

16.  „Un frate i-a zis avvei Antonie: «Rogă-te pentru mine!». Bătrânul îi răspunde: «Nici eu și nici Dumnezeu nu ne milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiește și nu te rogi lui Dumnezeu!»”[5].

 

27.  „Trei părinți obișnuiau să meargă în fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gândurile lor și despre mântuirea sufletului. Unul tăcea și nu întreba nimic. După un timp avva Antonie  îi zice: «Vii aici de o grămadă de vreme și nu mă întrebi niciodată nimic». El i-a răspuns: «Îmi ajunge să te privesc, părinte»”[6].

 

32.  „Avva Antonie a zis: «Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama»” (1 In 4, 18)[7].

---

[1] Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu, ediția a III-a adăugită, Traducere, studii și prezentări de Cristian Bădiliță, Polirom, Iași, 2007 pp. 41-43.

[2] Ibidem, p. 44.

[3] Ibidem, p. 46.

[4] Ibidem, p. 46.

[5] Ibidem, p. 46.

[6] Ibidem, p. 50.

[7] Ibidem, p. 51.

Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie

 

Viața și scrierile

Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie

 

      „Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de față; iar în dos nu-i bârfește. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie”.

Sfântul Antonie cel Mare

 

Sfântul Antonie a fost cel dintâi monah care s-a retras în pustiu, fiind urmat de mai mulți ucenici. Viața lui, care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei.

Născut într-un sat din Egiptul de Mijloc, după moartea părinților săi, țărani cu bună stare,
Antonie s-a hotărât, pe la vârsta de 18-20 de ani, să vândă tot ce moștenise, să împartă săracilor și să-și închine viața Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după Hristos. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oamenii. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescându-i dorința după singurătate, s-a retras în munții nisipoși de pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit și acest loc, și pe monahii care se strânseseră în jurul lui și s-a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării Roșii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit la 356 și a fost înmormântat într-un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.

Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite până acum șapte scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim[1]. Aceste șapte epistole le avem tipărite (în Migne, Patrologia Graeca, tom. 40) în două redacții, ambele în traducere latină. Prima redacție 9col. 997-1000) e o traducere a lui Symphorian Champerius, de la 1516, după un manuscris grec, care n-a fost indicat și a rămas necunoscut. O a doua, care cuprinde un text mai larg, tradus de pe un manuscris arab, o formează primele șapte epistole din cele douăzeci, date toate sub numele lui Antonie (col. 999-1066), din care însă pe cele treisprezece din urmă (col. 1016-1066) Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonah, ucenicul și urmașul lui Antonie la conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie descoperit și textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.

O. Bardenhewer (Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2, p. 81) scira la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui și motivul că sunt prea de cuprins general și lipsite de putere și de sevă ca să fie de la marele ascet.

Cum stăm însă cu autenticitatea celor 170 de capete pe care Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârșitul veacului al 18-lea, le-a așezat în fruntea Filocaliei? Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau acest însemnări, nu le pomenesc între scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprinde nici în Patrologia lui Migne. Nu știm, de asemenea, după ce manuscrise le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta dreptul să afirmăm cu siguranță că nu sunt ale Sfântului Antonie? Nu, acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi el nu s-ar mai găsi în nici un manuscris ascuns pe cine știe unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris care s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au și ele același caracter general nu poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e nici pentru epistole. Oarecari înrudiri interne între aceste capete li epistole se pot constata, deși ele sunt o lucrare deosebită, cu propriul ei cuprins. Asemenea înrudiri am avea, de pildă, în ideea de „om rațional”, pe care o folosesc și capetele și epistolele; în prețul ce se pune și în unele, și în altele pe „deosebirea între bine și rău”, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic” ș.a.m.d.[2].

---

[1] Dovada a făcut-o F. Klejna, „Antonius und Ammonas. Eine untersuchung über Herkunft und Eigenart der ältesten Mönchbriefe”, în Zeitschrift für katholische Theologie 62 (1938), 309-348. (Cf. Marcel Viller, SJ, und Karl Rahner, SJ, Aszese und Mystik in der Väterzeit, Fr. I. Br., Herder, 1939, p. 89.

[2] Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. 1, Traducere din grecește, introduceri și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMBOR, București, 2008, pp. 9-11.