Despre avva Antonie
(Sfântul Antonie cel Mare) – 17
ianuarie
Patericul începe cu un grupaj de apoftegme
despre Antonie cel Mare, figura emblematică a monahismului egiptean. Antonie
își datorează renumele biografiei pe care i-o consacră Atanasie, episcopul
Alexandriei, la câțiva ani după moarte. Vita
Antonii, tradusă rapid în latină, coptă, siriacă etc., propune un model de
sfânt egiptean în opoziție clară cu modelele spirituale păgâne sau
creștin-păgâne (Origen, de pildă). De asemenea, personajul lui Atanasie – care
nu trebuie confundat neapărat cu adevăratul Antonie -, încarnează o atitudine
antipolitică, fățis antiimperială. El se înscrie în tradiția radicalistă Bisericii. După încetarea persecuțiilor
anticreștine, rolul foștilor martiri, persecutați de puterea seculară, este
preluat de „noii martiri”, „martirii conștiinței”, persecutați armatele
demonilor. Antonie a trăit peste o sută de ani (250-356). S-a născut într-o
familie de creștini copți destul de înstărită. Rămâne orfan la optsprezece ani,
împreună cu o soră mai mică. Orfanitatea îl face și mai sensibil la mesajul
Evangheliei. Convertirea se produce într-o duminică, în timpul Liturghiei, când
aude cuvintele pe care Iisus i le spune tânărului bogat, în Mt 19, 21: „Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te vinde-ți
averile, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer”. Antonie face
întocmai, își vinde partea lui de moștenire, păstrând-o numai pe cea a surorii
sale (devenită, și ea, ulterior, călugăriță). Începe viața monastică în propria
locuință (la începutul creștinismului „monah” desemnându-l pur și simplu pe
„cel care trăiește singur”). Curând descoperă, al marginea satului, un „bătrân”
experimentat, pe care-l frecventează o vreme. Inițiat în pustnicie, se retrage
într-un mormânt părăsit. Rămâne aici timp de treizeci și cinci de ani, în post,
rugăciune, abstinență, singurătate. Un prieten îi aduce regulat porția de
mâncare pe câteva luni. Este perioada cea mai dramatică din viața lui
spirituală. Felul său extraordinar de viață atrage și fascinează. Își face
numeroși discipoli, care însă îl vor obliga să se retragă mai adânc în pustiu,
într-o cazemată distrusă, la Pispir, pentru a regăsi liniștea și singurătatea
propice hesychiei și contemplației.
În timpul persecuțiilor lui Dicolețian pleacă la Alexandria, dar martirul
trupesc îi este refuzat. Se instalează „pe muntele interior”, lângă Marea
Roșie, un munte care se numește și acum Muntele Sfântului Antonie, de pe
culmile căruia se zărește Sinaiul. Aici a rămas până la moarte, vizitat de
frați de la mănăstirile „din vale” și înconjurat de grija filială a doi
discipoli. Dumnezeu îi revelează momentul morții. Antonie își împarte „averea”
– hainele sfințite cu care trăise – celor doi ucenici, poruncindu-le săi ascundă trupul neînsuflețit într-un loc
neștiut de nimeni, ca să nu poată fi dezgropat, mumificat și transformat în
relicvă, adică slăvit. Cu acest gest de smerenie supremă se încheie viața sa
pământească. Apoftegmele adaugă anumite trăsături acestui „portret” realizat de
Atanasie. Antonie este theodidactul
prin excelență. El comunică direct, prin viziune și rugăciune, cu Dumnezeu
având mai multe harisme, între care se remarcă discernământul, clarviziunea și
sensibilitatea hermenetuică (se mișcă prin Biblie cu o dexteritate uluitoare).
Imaginea, construită de biograful său politician, a unui țăran neșlefuit,
analfabet, incult, adversar al culturii grecești, trebuie corectată. Teologia
centrată pe comuniunea sufletului cu Sfântul Duh, conținută în scrisorile
transmise sub numele sau (primele șapte cu siguranță autentice), mistica de
nuanță origeniană de interpretare ale Sfintei Scripturi ne dau o imagine mai
puțin „rurală”, mai „cazonă” și mult mai destinsă și urbană despre marele
Antonie. Această imagine este confirmată și de apoftegmele incluse în Pateric. Biserica Ortodoxă îl
sărbătorește la 17 ianuarie[1].
Câteva cuvinte din învățăturile lui:
3.
„Cineva
l-a întrebat pe avva Antonie: «Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui
Dumnezeu?» Bătrânul a răspuns: «Păzește ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-L
pe Dumnezeu în fața ochilor tăi, orice face, urmează mărturia Sfintelor
Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește aceste trei
porunci și te vei mântui!»”[2].
13. „Un vânător de sălbăticiuni din
pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i
dovedească acelui că trebuie din când în când să lase de la dânsul (synkatabainein) fraților, i-a zis:
«Pune o săgeată în arcul tău și întinde!». El a făcut întocmai. Îi zice iar:
«Întinde și mai mult!». Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!». Atunci
vânătorul spune: «dacă întinde peste măsură plesnește arcul!». Bătrânul
răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumenzeu. Dacă ne întindem cu
frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de
la noi». Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce-a cules multe alte
lucruri folositoare de la bătrând a plecat. Iar frații, întărindu-se, s-au
retras, fiecare la locul său[3].
15. „Un călugăr a fost lăudat de frați
înainte avvei Antonie. Acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă
disprețul. Și văzând că nu, i-a spus: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin
față, dar prin spate jefuit de tâlhari»”[4].
16. „Un frate i-a zis avvei Antonie:
«Rogă-te pentru mine!». Bătrânul îi răspunde: «Nici eu și nici Dumnezeu nu ne
milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiește și nu te rogi lui
Dumnezeu!»”[5].
27. „Trei părinți obișnuiau să meargă în
fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gândurile lor
și despre mântuirea sufletului. Unul tăcea și nu întreba nimic. După un timp
avva Antonie îi zice: «Vii aici de o
grămadă de vreme și nu mă întrebi niciodată nimic». El i-a răspuns: «Îmi ajunge
să te privesc, părinte»”[6].
32. „Avva Antonie a zis: «Eu nu mă mai
tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă
iubirea alungă teama»” (1 In 4, 18)[7].
