Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de
pseudo-aghiografie)
de Episcop Petru Pruteanu
După
cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile
Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot
mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată
sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a
disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”.
Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă
pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi
de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat
şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie
slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în
acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de
acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de
pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că
oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar
construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale
minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor
înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe
care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea
lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului
acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau
mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii
Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii
pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o
pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de
purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al
urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX).
Este
adevărat că părintele Agapie nu aduce exemple concrete de pseudoaghiografie,
decât „romanul duhovnicesc Varlaam şi Ioasaf, strecurat sub
numele Sfântului Ioan Damaschin, dar fiind în realitate o prelucrare a Vieţii
lui Buddha” (nota 45, p. XXVIII).
Probabil
mulţi se întreabă: dar sunt şi alte exemple? Păi, o bună parte din istoriile
scrise în cele 12 volume ale Vieţilor Sfinţilor, traduse în
română după lucrarea lui Dimitrie al Rostovului (sec. XVII), se înscriu fără
echivoc la pseudoaghiografie. Sfidând logica, istoria şi chiar bunul simţ,
multe din aceste Vieţi redau „ad literam” cuvântări întregi şi
mărturisirile a zeci de martiri din sec. III-IV, încât ne întrebăm cine a stat
cu reportofonul să le înregistreze? Multe detalii aghiografice sunt identice,
fiind schimbat doar numele eroului. De unde ştie autorul toate acestea? De
nicăieri! Le-a inventat singur sau a consemnat în scris legendele inventate de
câteva generaţii de dinaintea lui! Începuturile unei astfel de abordări l-a
făcut Simeon Metrafrastul (sec. X) şi ucenicii lui (sec. XI) care, deşi au
lucrat cu izvoare ceva mai sigure, au completat istoriile cu legende şi „clişee
aghiografice” care se regăsesc la fiecare al doilea sau al treilea sfânt.
Trebuie să recunoaştem că pe alocuri, Dimitrie al Rostovului este chiar mai
logic decât Simeon şi ucenicii săi.
Poate
vom avea vreodată o ediţie critică a Vieţilor Sfinţilor, căci
stăm foarte prost la acest capitol în teologia românească. Dar, până una-alta,
aş vrea să scriu despre două exemple concrete de pseudoaghiografie:
I. În
primul mileniu, nimeni n-a scris nimic despre întâlnirea dintre Sf. Vasile cel
Mare şi Efrem Sirianul/Sirul. Prin sec. X-XI brusc apare legenda conform
căreia, Cuviosul Efrem l-a vizitat pe Sf. Vasile cel Mare, a fost hirotonit
diacon de acesta şi chiar a primit de la el harisma vorbirii în limba greacă.
Informaţia o aflăm în mss Vat. Syr. 117 (de pe la anul 1100), dezvoltată
apoi în alte variante (vezi: mss Lond. Brit. Lib. Or. 4404 şi Or. 9384). Ca să
nu lungim vorba, este suficient să arătăm două anacronisme evidente din
aceste Vieţi: autorul, deşi se pretinde a fi un bun cunoscător al
activităţii lui Efrem Sirianul, spune că Sf. Vasile cel Mare (†379) a murit
înaintea Sf. Efrem (†373); iar într-o descriere despre Edessa acesta spune că
râul Daisan curgea în jurul oraşului, neştiind că până în timpul lui Justinian
(527-565) râul curgea prin oraş şi abia apoi i s-a modificat cursul din cauza
unei inundaţii puternice în 525.
Se
pare că toate legenda a pornit de la menţionarea unui „sirian” [ο Σύρος] anonim
de către Sf. Vasile cel Mare (Basil. Magn. Hom. in. Hex. 2.
6; Idem. De Spirit. Sanct. 29), pe care istoricul Sozomen l-a
identificat cu Cuviosul Efrem Sirianul. Dar de la această singură menţiune
răzleaţă şi până la o legendă siropoasă este cale lungă. Cineva însă a
scurtat-o…
În
aceeaşi categorie a mitului se înscrie şi „minunea” Sf. Vasile cel Mare, când
acesta ar fi deschis uşile unei biserici preluate de arieni, cântând imnul
„Sfinte Dumnezeule…”. Istoricii însă arată că imnul a apărut abia pe la
jumătatea sec. V, în timpul patriarhului Proclu, iar pretinsa minune vine din
acelaşi obscur secol al XI-lea. Şi iarăşi anacronismele îi dau de gol pe falşii
aghiografi! De aceea, marele patrolog Stelianos Papadopoulos, scriind Viaţa detaliată
a Sf. Vasile cel Mare, nu vorbeşte nimic nici despre "minunea"
deschiderii bisericii preluate de arieni şi nici despre întâlnirea dintre
Vasile şi Efrem Sirianul.
II. Un
alt exemplu interesant este cel al pălmuirii lui Arie de către Sf. Nicolae al
Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic.
Primele
istorisiri despre Sfântului Nicolae nu vorbesc nici despre pălmuirea lui
Arie şi nici măcar despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325).
De asemenea, toate actele istorice referitoare la primul Sinod Ecumenic nu fac
nici o referire la participarea sau intervenţiile Sf. Nicolae. Probabil, chiar
dacă a participat, nu s-a remarcat cu nimic din ceata celor 318 Părinţi.
Apropo,
lucrurile sunt şi mai obscure atunci când vorbim de Sf. Spiridon al
Trimitundelor. Sozomen (Istoria bisericească I, 11) descrie minunea lui
cu legarea hoţilor de oi, scrie despre vorbirea cu fata moartă, vorbeşte despre
grija de săraci şi chiar aminteşte despre participarea Sf. Spiridon la un Sinod
din Creta, dar nu zice nimic despre participarea lui la Sinodul de la Niceea şi
nici despre minunea cărămizii. La fel şi Socratie Scolasticul (Istoria
bisericească I, 12), care se laudă că a vorbit cu cretanii despre minunile Sf.
Spiridon şi a citit câteva întâmplări în latină la Rufin, aminteşte de aceeaşi
minune cu hoţii de oi şi despre vorbirea cu fata moarte, dar nu aminteşte nimic
despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic şi nici despre minunea cărămizii.
Cred că această minune, dacă ar fi avut loc în realitate, era să fie consemnată
nu doar de istorici, ci ar fi fost un argument puternic pentru orice teolog
trinitar din sec. IV, inclusiv pentru marii capadocieni. Dar iată că minunile
atât de dragi nouă şi pe care „nebunii de arieni” chipurile le-au ignorat, apar
în istorie abia în sec. XI. Dacă o fi avut la bază nişte tradiţii orale mai
vechi, nu ştim, dar pare mult prea suspect că marii teologi şi istorici ai
Bisericii nu amintesc de aşa întâmplări cu totul speciale.
Dar
să revenim la Sfântul Nicolae…
Într-un
cuvânt de laudă la pomenirea Sf. Nicolae (PG 97:1192-1205), Sf. Andrei
Criteanul (sec. VIII) se întrebă retoric: „Cine nu se va minuna de chipul
tău liniştit şi nevinovat? De duhul tău iubitor de pace şi de smerenie?”,
iar aceasta nu o spunea în contextul filantropiei, ci descriind convertirea la
ortodoxie a unui oarecare episcop marcionit pe nume Theognost. Iată
relatarea: „[Nicolae] i-a contrazis rătăcirea prin cuvintele Scripturii
până l-a convertit de la minciună la adevăr. Dar întrucât în el
[Theognost – n.n.] se ascundea o tulburare din pricina acelor
contraziceri, observând aceasta, cu cuvinte înălţătoare i-a spus acel sfat
apostolic: să nu apună soarele peste mânia voastră (Efeseni 4:26). Fratele meu,
hai să ne împăcăm!”
În
această relatare vedem exact „chipul blândeţii” de care vorbeşte şi troparul
Sfântului Nicolae, iar caracterul bătăios din istoria cu Arie pare
inacceptabil, chiar dacă în decursul timpului a căpătat o „justificare
teologică” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui, 1:12).
În
sec. X Simeon Metafrast, scriind pentru prima dată o viaţă completă
a Sfântului Nicolae, spune despre el următoarele: „Minunatul Nicolae de
asemenea a fost prezent la acest Sfânt Sinod [din Niceea – n.n.] şi
cu convingere s-a ridicat împotriva ereziei lui Arie”, fără să zică nimic
despre pălmuire sau întemniţarea lui de către împăratul Constantin. La fel şi
slujba închinată Sfântului sugerează doar lupta cu cuvântul împotriva
ereziilor (cf. Mineiul pe luna decembrie, ziua 6), nu şi aplicarea
forţei fizice. Abia în sec. XVI un teolog grec pe nume Damaschin Studitul
(†1580), ajuns mai târziu mitropolit de Nafpaktos şi Arta, într-o predică a sa,
vorbeşte pentru prima dată despre pălmuirea lui Arie de către Sfântul Nicolae
şi, ca de obicei, pune această informaţie pe seama unei „tradiţii foarte
vechi”. În secolul următor, legenda a fost preluată de Dimitrie al Rostovului
şi aşa s-a răspândit în întreaga lume. În acelaşi secol al XVII-lea, pentru
prima dată apar şi icoane ale pălmuirii lui Arie, iar unele îl prezintă pe Sf.
Nicolae ca un tiran, care cu mâna stângă îl ţine de barbă pe Arie, iar cu
dreapta îi scoate ochii. Cred că dacă nu ieşeau la iveală toate aceste legende
(datorită unui studiu al părintelui prof. Liveriy Voronov, Jurnalul
Patriarhiei Moscovei, nr. 6-7/1961), înflorirea şi exagerarea lor nu
s-ar fi oprit aici…
Mai
precizăm că Sf. Nicolae din Mira Lichiei († 6 decembrie 345) este altul
decât Nicolae al Patarelor, unchiul episcopului de Mira, şi cu totul altul
decât Sf. Nicolae episcop de Pinar şi stareţ în Mănăstirea
Sionului († 10 decembrie 564). Se pare că acesta din urmă a avut o
activitate filantropică şi mai fructuoasă decât Nicolae din Mira, iar faptul că
provenea tot din provincia Lichiei i-a făcut pe mulţi să
transfere elementele din viaţa lui Nicolae din sec. VI celui din sec. IV.
Observăm deci o altă greşeală clasică care ar putea să ne ajute să
înţelegem, de exemplu, de ce avem vreo 3 perechi de sfinţi fraţi „Cosma şi
Damian”, toţi „doctori fără de arginţi” şi cu vieţi
asemănătoare…
Ceea
ce am scris mai sus se poate uşor verifica după surse şi ediţiile critice ale
acestor Vieţi de Sfinţi. Din păcate, să deosebeşti falsul de
autentic în toate Vieţile Sfinţilor (cele 12 volume), mi
se pare un lucru aproape imposibil. În anumite cazuri însă, efortul se
justifică, mai ales că opulenţa minunilor nu ne ajută, ci ne sufocă, iar acesta
se observă şi în tendinţele pseudo-ortodoxe contemporane ale iubitorilor de
Masluri şi exorcisme.
Clar
că în vieţile sfinţilor s-au întâmplat multe minuni, dar nu tot ce se scrie
prin cărţi este autentic şi, bineînţeles, nu-i obligatoriu ca orice sfânt să fi
făcut minuni. Evanghelia (Matei 7:22-23) arată clar că minunile nu sunt un
criteriu sănătos de evaluare a sfinţeniei! Şi dacă e greu să aflăm ce este şi
ce nu este autentic în Vieţile Sfinţilor, cel puţin să nu cădem
într-o falsă pioşenie, în care adevărul de credinţă nu mai are nevoie de
argumente teologice şi de credinţă, ci se bazează numai pe „minuni” sau, în
cazul neacceptării acestora, pe „palme binecuvântate”. Un alt fel de
inchiziţie…
P.S.
Nu vă grăbiţi cu anatemele! Şi să nu credeţi că sectarii (n.n. aici aș folosi alt cuvânt) vor afla toate aceste
detalii istorice abia de la mine. Ei le ştiu demult şi uneori pe dreptate ne
critică… Am devenit prea creduli în asimilarea diferitor legende şi tradiţii
populare în corpul Sfintei Tradiţii a Bisericii. Nu tot ce este tradiţie
într-un sat („ortodox”) este neapărat şi parte a Sfintei Tradiţii a Bisericii!
Acest lucru trebuie să-l credem mai întâi noi, apoi să-l spunem şi sectarilor…
Sursa:
https://www.teologie.net/2014/08/24/ce-mai-scrie-prin-vietile-sfintilor-exemple-de-pseudo-aghiografie/
