Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie) - © Episcop Petru Pruteanu

 

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

 

 

de Episcop Petru Pruteanu

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

Este adevărat că părintele Agapie nu aduce exemple concrete de pseudoaghiografie, decât „romanul duhovnicesc Varlaam şi Ioasaf, strecurat sub numele Sfântului Ioan Damaschin, dar fiind în realitate o prelucrare a Vieţii lui Buddha” (nota 45, p. XXVIII).

Probabil mulţi se întreabă: dar sunt şi alte exemple? Păi, o bună parte din istoriile scrise în cele 12 volume ale Vieţilor Sfinţilor, traduse în română după lucrarea lui Dimitrie al Rostovului (sec. XVII), se înscriu fără echivoc la pseudoaghiografie. Sfidând logica, istoria şi chiar bunul simţ, multe din aceste Vieţi redau „ad literam” cuvântări întregi şi mărturisirile a zeci de martiri din sec. III-IV, încât ne întrebăm cine a stat cu reportofonul să le înregistreze? Multe detalii aghiografice sunt identice, fiind schimbat doar numele eroului. De unde ştie autorul toate acestea? De nicăieri! Le-a inventat singur sau a consemnat în scris legendele inventate de câteva generaţii de dinaintea lui! Începuturile unei astfel de abordări l-a făcut Simeon Metrafrastul (sec. X) şi ucenicii lui (sec. XI) care, deşi au lucrat cu izvoare ceva mai sigure, au completat istoriile cu legende şi „clişee aghiografice” care se regăsesc la fiecare al doilea sau al treilea sfânt. Trebuie să recunoaştem că pe alocuri, Dimitrie al Rostovului este chiar mai logic decât Simeon şi ucenicii săi.

Poate vom avea vreodată o ediţie critică a Vieţilor Sfinţilor, căci stăm foarte prost la acest capitol în teologia românească. Dar, până una-alta, aş vrea să scriu despre două exemple concrete de pseudoaghiografie:

I.  În primul mileniu, nimeni n-a scris nimic despre întâlnirea dintre Sf. Vasile cel Mare şi Efrem Sirianul/Sirul. Prin sec. X-XI brusc apare legenda conform căreia, Cuviosul Efrem l-a vizitat pe Sf. Vasile cel Mare, a fost hirotonit diacon de acesta şi chiar a primit de la el harisma vorbirii în limba greacă. Informaţia o aflăm în mss Vat. Syr. 117 (de pe la anul 1100), dezvoltată apoi în alte variante (vezi: mss Lond. Brit. Lib. Or. 4404 şi Or. 9384). Ca să nu lungim vorba, este suficient să arătăm două anacronisme evidente din aceste Vieţi: autorul, deşi se pretinde a fi un bun cunoscător al activităţii lui Efrem Sirianul, spune că Sf. Vasile cel Mare (†379) a murit înaintea Sf. Efrem (†373); iar într-o descriere despre Edessa acesta spune că râul Daisan curgea în jurul oraşului, neştiind că până în timpul lui Justinian (527-565) râul curgea prin oraş şi abia apoi i s-a modificat cursul din cauza unei inundaţii puternice în 525.

Se pare că toate legenda a pornit de la menţionarea unui „sirian” [ο Σύρος] anonim de către Sf. Vasile cel Mare (Basil. Magn. Hom. in. Hex. 2. 6; Idem. De Spirit. Sanct. 29), pe care istoricul Sozomen l-a identificat cu Cuviosul Efrem Sirianul. Dar de la această singură menţiune răzleaţă şi până la o legendă siropoasă este cale lungă. Cineva însă a scurtat-o…

În aceeaşi categorie a mitului se înscrie şi „minunea” Sf. Vasile cel Mare, când acesta ar fi deschis uşile unei biserici preluate de arieni, cântând imnul „Sfinte Dumnezeule…”. Istoricii însă arată că imnul a apărut abia pe la jumătatea sec. V, în timpul patriarhului Proclu, iar pretinsa minune vine din acelaşi obscur secol al XI-lea. Şi iarăşi anacronismele îi dau de gol pe falşii aghiografi! De aceea, marele patrolog Stelianos Papadopoulos, scriind Viaţa detaliată a Sf. Vasile cel Mare, nu vorbeşte nimic nici despre "minunea" deschiderii bisericii preluate de arieni şi nici despre întâlnirea dintre Vasile şi Efrem Sirianul.

II.    Un alt exemplu interesant este cel al pălmuirii lui Arie de către Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic.  

Primele istorisiri despre Sfântului Nicolae nu vorbesc nici despre pălmuirea lui Arie şi nici măcar despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325). De asemenea, toate actele istorice referitoare la primul Sinod Ecumenic nu fac nici o referire la participarea sau intervenţiile Sf. Nicolae. Probabil, chiar dacă a participat, nu s-a remarcat cu nimic din ceata celor 318 Părinţi. 

Apropo, lucrurile sunt şi mai obscure atunci când vorbim de Sf. Spiridon al Trimitundelor.  Sozomen (Istoria bisericească I, 11) descrie minunea lui cu legarea hoţilor de oi, scrie despre vorbirea cu fata moartă, vorbeşte despre grija de săraci şi chiar aminteşte despre participarea Sf. Spiridon la un Sinod din Creta, dar nu zice nimic despre participarea lui la Sinodul de la Niceea şi nici despre minunea cărămizii. La fel şi Socratie Scolasticul (Istoria bisericească I, 12), care se laudă că a vorbit cu cretanii despre minunile Sf. Spiridon şi a citit câteva întâmplări în latină la Rufin, aminteşte de aceeaşi minune cu hoţii de oi şi despre vorbirea cu fata moarte, dar nu aminteşte nimic despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic şi nici despre minunea cărămizii. Cred că această minune, dacă ar fi avut loc în realitate, era să fie consemnată nu doar de istorici, ci ar fi fost un argument puternic pentru orice teolog trinitar din sec. IV, inclusiv pentru marii capadocieni. Dar iată că minunile atât de dragi nouă şi pe care „nebunii de arieni” chipurile le-au ignorat, apar în istorie abia în sec. XI. Dacă o fi avut la bază nişte tradiţii orale mai vechi, nu ştim, dar pare mult prea suspect că marii teologi şi istorici ai Bisericii nu amintesc de aşa întâmplări cu totul speciale. 

Dar să revenim la Sfântul Nicolae…

Într-un cuvânt de laudă la pomenirea Sf. Nicolae (PG 97:1192-1205), Sf. Andrei Criteanul (sec. VIII) se întrebă retoric: „Cine nu se va minuna de chipul tău liniştit şi nevinovat? De duhul tău iubitor de pace şi de smerenie?”, iar aceasta nu o spunea în contextul filantropiei, ci descriind convertirea la ortodoxie a unui oarecare episcop marcionit pe nume Theognost. Iată relatarea: „[Nicolae] i-a contrazis rătăcirea prin cuvintele Scripturii până l-a convertit de la minciună la adevăr. Dar întrucât în el [Theognost – n.n.] se ascundea o tulburare din pricina acelor contraziceri, observând aceasta, cu cuvinte înălţătoare i-a spus acel sfat apostolic: să nu apună soarele peste mânia voastră (Efeseni 4:26). Fratele meu, hai să ne împăcăm!”

În această relatare vedem exact „chipul blândeţii” de care vorbeşte şi troparul Sfântului Nicolae, iar caracterul bătăios din istoria cu Arie pare inacceptabil, chiar dacă în decursul timpului a căpătat o „justificare teologică” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui, 1:12).  

În sec. X Simeon Metafrast, scriind pentru prima dată o viaţă completă a Sfântului Nicolae, spune despre el următoarele: „Minunatul Nicolae de asemenea a fost prezent la acest Sfânt Sinod [din Niceea – n.n.] şi cu convingere s-a ridicat împotriva ereziei lui Arie”, fără să zică nimic despre pălmuire sau întemniţarea lui de către împăratul Constantin. La fel şi slujba închinată Sfântului sugerează doar lupta cu cuvântul împotriva ereziilor (cf. Mineiul pe luna decembrie, ziua 6), nu şi aplicarea forţei fizice. Abia în sec. XVI un teolog grec pe nume Damaschin Studitul (†1580), ajuns mai târziu mitropolit de Nafpaktos şi Arta, într-o predică a sa, vorbeşte pentru prima dată despre pălmuirea lui Arie de către Sfântul Nicolae şi, ca de obicei, pune această informaţie pe seama unei „tradiţii foarte vechi”. În secolul următor, legenda a fost preluată de Dimitrie al Rostovului şi aşa s-a răspândit în întreaga lume. În acelaşi secol al XVII-lea, pentru prima dată apar şi icoane ale pălmuirii lui Arie, iar unele îl prezintă pe Sf. Nicolae ca un tiran, care cu mâna stângă îl ţine de barbă pe Arie, iar cu dreapta îi scoate ochii. Cred că dacă nu ieşeau la iveală toate aceste legende (datorită unui studiu al părintelui prof. Liveriy Voronov, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6-7/1961), înflorirea şi exagerarea lor nu s-ar fi oprit aici…

Mai precizăm că Sf. Nicolae din Mira Lichiei († 6 decembrie 345) este altul decât Nicolae al Patarelor, unchiul episcopului de Mira, şi cu totul altul decât Sf. Nicolae episcop de Pinar şi stareţ în Mănăstirea Sionului († 10 decembrie 564). Se pare că acesta din urmă a avut o activitate filantropică şi mai fructuoasă decât Nicolae din Mira, iar faptul că provenea tot din provincia Lichiei i-a făcut pe mulţi să transfere elementele din viaţa lui Nicolae din sec. VI celui din sec. IV. Observăm deci o altă greşeală clasică care ar putea să ne ajute să înţelegem, de exemplu, de ce avem vreo 3 perechi de sfinţi fraţi „Cosma şi Damian”, toţi „doctori fără de arginţi” şi cu vieţi asemănătoare…

Ceea ce am scris mai sus se poate uşor verifica după surse şi ediţiile critice ale acestor Vieţi de Sfinţi. Din păcate, să deosebeşti falsul de autentic în toate Vieţile Sfinţilor (cele 12 volume), mi se pare un lucru aproape imposibil. În anumite cazuri însă, efortul se justifică, mai ales că opulenţa minunilor nu ne ajută, ci ne sufocă, iar acesta se observă şi în tendinţele pseudo-ortodoxe contemporane ale iubitorilor de Masluri şi exorcisme.

Clar că în vieţile sfinţilor s-au întâmplat multe minuni, dar nu tot ce se scrie prin cărţi este autentic şi, bineînţeles, nu-i obligatoriu ca orice sfânt să fi făcut minuni. Evanghelia (Matei 7:22-23) arată clar că minunile nu sunt un criteriu sănătos de evaluare a sfinţeniei! Şi dacă e greu să aflăm ce este şi ce nu este autentic în Vieţile Sfinţilor, cel puţin să nu cădem într-o falsă pioşenie, în care adevărul de credinţă nu mai are nevoie de argumente teologice şi de credinţă, ci se bazează numai pe „minuni” sau, în cazul neacceptării acestora, pe „palme binecuvântate”. Un alt fel de inchiziţie…

P.S. Nu vă grăbiţi cu anatemele! Şi să nu credeţi că sectarii (n.n. aici aș folosi alt cuvânt) vor afla toate aceste detalii istorice abia de la mine. Ei le ştiu demult şi uneori pe dreptate ne critică… Am devenit prea creduli în asimilarea diferitor legende şi tradiţii populare în corpul Sfintei Tradiţii a Bisericii. Nu tot ce este tradiţie într-un sat („ortodox”) este neapărat şi parte a Sfintei Tradiţii a Bisericii! Acest lucru trebuie să-l credem mai întâi noi, apoi să-l spunem şi sectarilor…

Sursa: https://www.teologie.net/2014/08/24/ce-mai-scrie-prin-vietile-sfintilor-exemple-de-pseudo-aghiografie/

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

 

Biserica Ortodoxă este o comoară de o valoare nemăsurată.

Ea nu este doar o tradiție moștenită, ci este însăși păstrarea vie a Revelației, a prezenței lui Hristos în lume prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin sfințenia vieții și frumusețea adevărului.

Adesea suntem ispitiți să ne uităm în afară, să criticăm alte forme de credință sau alte moduri de manifestare a cultului. Dar, dacă am înțelege cu adevărat cât de bogată este credința noastră ortodoxă, n-am mai avea nevoie să ne justificăm prin comparații.

Adevărul nu are nevoie să atace — el strălucește prin sine.

Dacă suntem încredințați că Biserica Ortodoxă păstrează neștirbit Adevărul, atunci răspunsul nostru nu este să judecăm, ci să trăim acest Adevăr cu toată puterea inimii.

Mai mult decât a predica sau a argumenta, lumea are nevoie să vadă în noi lumina lui Hristos:

– în modul în care iubim,

– în smerenia cu care slujim,

– în iertarea pe care o dăruim,

– în pacea pe care o purtăm în suflet.

Biserica noastră nu este o relicvă a trecutului, ci o comoară vie, actuală, lucrătoare. Ea este chipul împărăției lui Dumnezeu aici pe pământ, așa cum poate fi trăită în inima fiecărui credincios.

De aceea, cea mai bună apărare a credinței noastre nu este controversa, ci sfințenia.

Cea mai convingătoare predică nu este discursul polemic, ci viața curată.

Cea mai strălucitoare dovadă nu este demonstrația intelectuală, ci frumusețea unei inimi pline de Dumnezeu.

Ortodoxia este ca o lumină în întuneric. Lumina nu țipă; nu ceartă întunericul.

Lumina doar strălucește.

 

Credibilitatea Evangheliilor – o scurtă analiză istorică și teologică

 

📜 Credibilitatea Evangheliilor – o scurtă analiză istorică și teologică

Într-o epocă a scepticismului și relativismului cultural, creștinismul este adesea supus unor critici ce vizează autenticitatea și credibilitatea surselor sale fundamentale – Evangheliile. Însă o analiză atentă, atât istorică, cât și teologică, relevă faptul că aceste texte merită luate în serios, nu doar din perspectiva credinței, ci și a rațiunii.

Spre deosebire de alte religii și mitologii antice, creștinismul se fundamentează pe o afirmație radicală și unică: Iisus Hristos nu doar că a fost un învățător sau un profet, ci S-a proclamat pe Sine Dumnezeu. Mai mult, și-a asumat în mod voluntar moartea pe cruce, susținând că o face „pentru mulți”, și a înviat – conform mărturiei celor care L-au urmat. Această proclamare a învierii, transmisă inițial oral, a fost consemnată în scris relativ devreme, între anii 60 și 100 d.Hr., când mulți martori oculari erau încă în viață.

Un argument esențial în favoarea autenticității Evangheliilor este realismul portretizării. Apostolii – fondatorii Bisericii – nu sunt prezentați ca eroi perfecți, ci ca oameni fricoși, confuzi, adesea lipsiți de înțelegere. În noaptea arestării lui Iisus, toți L-au părăsit. Dacă aceste texte ar fi fost fabricate pentru a susține o ideologie sau o mișcare religioasă nouă, ar fi fost de așteptat ca liderii să apară sub o lumină favorabilă. Dar nu este cazul – ceea ce adaugă greutate ideii că avem de-a face cu relatări sincere, nu propagandistice.

Martiriul apostolilor constituie un alt element semnificativ. Este greu de imaginat că un număr atât de mare de oameni ar fi fost dispuși să sufere tortură, persecuții și moarte pentru o idee pe care ei înșiși ar fi știut că este falsă. Aceasta susține ideea că apostolii au crezut cu adevărat în veridicitatea celor trăite și văzute.

Un caz deosebit este cel al Sfântului Apostol Pavel. Având dublă cetățenie și o poziție religioasă și socială influentă, Pavel a devenit un apărător fervent al Evangheliei doar după o experiență profundă – întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului. Este puțin probabil ca o asemenea schimbare radicală să fi avut loc în absența unui eveniment real și covârșitor.

În plan istoric, arheologia confirmă tot mai multe detalii din Evanghelii. De pildă, existența lui Pilat din Pont a fost dovedită în 1961, printr-o inscripție descoperită în Cezareea Maritima. Numeroase alte elemente culturale și geografice din Noul Testament corespund realităților din secolul I, ceea ce întărește caracterul istoric al textelor.

Desigur, credința nu se bazează exclusiv pe fapte demonstrabile. Dar rațiunea poate susține credința, nu o exclude. Chiar și miracolul – adesea invocat de critici ca necredibil – are un rol coerent în logica teologică a creștinismului: nu este scopul, ci confirmarea unei realități mai profunde.

În final, o observație de ordin spiritual: în practica liturgică ortodoxă, preotul consumă Sfintele Taine după ce a împărtășit o comunitate întreagă – uneori sute de persoane, inclusiv bolnavi. Totuși, acești preoți nu se îmbolnăvesc, iar acest fapt concret este trăit cu certitudinea că în Sfântul Potir nu se află doar pâine și vin, ci Trupul și Sângele lui Hristos. Adevărul trăit devine astfel un argument în sine.