Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de
pseudo-aghiografie)
de Episcop Petru Pruteanu
După
cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile
Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot
mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată
sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a
disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”.
Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă
pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi
de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat
şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie
slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în
acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de
acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de
pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că
oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar
construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale
minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor
înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe
care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea
lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului
acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau
mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii
Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii
pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o
pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de
purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al
urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX).
