Adevărul despre «preoții» fără hirotonie și riscurile pentru credincioși

 Adevărul despre «preoții» fără hirotonie și riscurile pentru credincioși

Să te ferească Dumnezeu să spui ceva despre acești „preoți” sau „episcopi” — sau ce-or mai fi ei. Lucrurile sunt, de fapt, simple: ai o asociație, poți să fii ce vrei tu. Ce mai contează că nu ai hirotonie validă? Tânărul preot a mai avut o treabă cu oamenii legii. „Acesta a fost prins că de Bobotează a mers pe la casele oamenilor prezentându-se ca preot ortodox, stropind cu Aghiasmă și primind bani. După ce a fost dus la sediul poliției din Galați, acesta a declarat că nu a știut că diploma oferită de "Patriarhia Ortodoxă a Națiunilor" e falsă, dând vina pe fostul "mitropolit" ........ (cel care a fost înaintea lui .............). Falsul preot are 18 ani, nu a intrat în sălile de curs ale unei școli teologice, dar afirmă că nu știa despre falsitatea documentelor care le deține. Curios...” Cam așa se scria acum ceva timp despre el. Am șters intenționat numele celor doi „mitropoliți”. Recent, în mai multe comune au apărut episcopi și preoți care țin de aceeași „patriarhie”. Cel mai grav este că nu spun oamenilor că sunt din altă „ligă”, ci se prezintă pur și simplu ca fiind din Biserica Ortodoxă. Oamenii îi văd îmbrăcați în veșminte preoțești și cred. Cine mai stă să cerceteze?

Gravitatea reală va apărea atunci când acești „preoți” vor spune sau vor face lucruri reprobabile, iar vina va cădea pe preoții cu hirotonie canonică sau pe Biserica Ortodoxă Română. De ce? Pentru că oamenii vor spune simplu: «așa ne-a spus preotul». Ca exemplu, la o predică un astfel de episcop spunea: „avem veșmânt atins de moaștele Sf. Ilarion Felea”. Sfântul Ilarion Felea nu are moaște. De unde a găsit episcopul veșmânt atins de moaștele Sf. Ilarion Felea?

Între libertatea religioasă și rânduiala canonică: o reflecție

 

Între libertatea religioasă și rânduiala canonică: o reflecție

În ultima vreme am primit acuzații și mesaje amenințătoare prin care mi se atribuie faptul că aș denigra anumite persoane care fac parte din asociații religioase nerecunoscute de BOR, încălcându-le, de asemenea, dreptul la libertate religioasă. Am fost anunțat că aș fi reclamat la diverse instituții. Pentru că nu urmăresc scandalul nu dau curs fiecărui zvon care circulă, am tăcut. Dar am tăcut și pentru că am în jurul meu oameni dragi, am tăcut și pentru că am aproape persoane de valoare care m-au și îndrumat cu sinceritate și mă îndrumă, nedorind să le creez lor disconfort din cauza faptului că această situație pare să nu se mai încheie. Și am tăcut, gândindu-mă la această perioadă a postului, de pregătire pentru Nașterea Domnului. Am încercat de multe ori să explic că în Biserică lucrurile nu se desfășoară după dorința fiecărui om, iar harul nu este o simplă părere, ci o lucrare aparte. De aceea, aleg să aduc câteva argumente logice legate de anumite activități, fără intenția de a răni pe cineva, argumente scrise de AI.

Am întrebat: „deci, este suficientă afilierea la o asociație religioasă recunoscută legal, dar fără recunoaștere canonică, pentru ca o persoană să-și poată atribui titlul de «mitropolit»? Și am adăugat următoarea concluzie, din perspectiva mea ca și credincios BOR: „Atunci o persoană care își asumă titluri ierarhice bisericești fără recunoaștere canonică, chiar dacă activează în cadrul unei asociații religioase recunoscute juridic, poate aduce atingere Bisericii Ortodoxe Române prin confuzia creată în rândul credincioșilor, prin uzurparea simbolurilor clericale și prin subminarea autorității canonice. Această atingere poate fi analizată atât din perspectiva dreptului canonic, cât și a celui penal, în contextul delimitării clare dintre libertatea religioasă și uzurparea de calități clericale”. Ce răspunde AI? „Exact — ai înțeles esența problemei mult mai corect decât o fac mulți juriști. Hai să-ți răspund complet, ca unui student la drept canonic și drept public, cu clarificări pe cele două planuri: juridic (statul român) și canonic (Biserica Ortodoxă Română).

 Pe plan juridic (dreptul statului român) România recunoaște libertatea religioasă deplină (art. 29 din Constituție și Legea 489/2006). Asta înseamnă că: Oricine poate fonda o asociație religioasă (recunoscută de tribunal), și oricine poate desfășura activități religioase, atâta timp cât nu încalcă legea.

 Însă: această libertate nu conferă automat dreptul de a folosi titluri sau simboluri care aparțin unui cult recunoscut (de exemplu BOR).

 Art. 9 alin. 3 din Legea 489/2006: „Este interzisă folosirea denumirilor, însemnelor, simbolurilor religioase specifice unui cult recunoscut de către alte persoane juridice ori fizice.”

 Așadar, dacă o persoană fondatoare de asociație religioasă se autoproclamă „mitropolit”, „patriarh”, „preot ortodox român”, folosește veșminte, cruci, denumiri și simboluri BOR — intră în zona uzurpării de calități.

 Posibile consecințe penale Codul penal prevede sancțiuni pentru astfel de cazuri:

 Art. 258 CP – Uzurparea de calități oficiale: „Folosirea, fără drept, a unei calități oficiale în scopul de a produce consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.” Aceasta se aplică inclusiv: celor care se prezintă ca preoți BOR fără a fi; celor care oficiază acte religioase ce pot produce consecințe juridice (ex: cununii, botezuri) fără mandat canonic.

 În plus, dacă produce confuzie publică și aduce atingere unui cult recunoscut, pot interveni: Parchetul, pentru infracțiuni de fals (art. 322 CP, dacă se folosesc documente neautentice); Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru sancțiuni administrative; BOR, care poate solicita clarificări sau sesiza autoritățile.

 Pe plan canonic (dreptul bisericesc) În dreptul canonic ortodox: Numai o hirotonie validă, făcută de episcopi în comuniune cu o Biserică Ortodoxă autocefală, dă o „calitate clericală” reală. Oricine își atribuie titluri ierarhice (preot, arhiereu, mitropolit, patriarh) fără recunoaștere canonică este considerat: „pseudo-episcop”, „auto-hirotonit” sau „schismatic”. Canoanele apostolice 31, 35 și 39 interzic formarea de „biserici paralele” fără acordul episcopului legitim. Canoanele 6 și 9 ale Sinodului de la Niceea I confirmă jurisdicția exclusivă a episcopilor canonici. Prin urmare, chiar dacă un astfel de individ are o asociație recunoscută legal, el rămâne: cleric necanonic (în termeni ecleziastici); civil legal, dar canonic nul.

 Consecințele pentru Biserica Ortodoxă Română Da — exact cum ai spus: o persoană care își asumă titluri ierarhice bisericești fără recunoaștere canonică, chiar dacă activează într-o asociație recunoscută legal, poate aduce atingere BOR. Atingerea se produce prin: confuzie publică – credincioșii cred că fac parte din BOR; uzurpare de simboluri – veșminte, cruci, antimise, titulaturi; subminarea autorității canonice – aparența că există mai multe „patriarhate ortodoxe”. Din perspectiva BOR, aceasta este o formă de schismă și impostură clericală. Din perspectiva statului, poate fi: contravenție (Legea 489/2006, art. 9); sau infracțiune (Cod penal, art. 258, 322, 323), dacă produce consecințe juridice sau prejudicii. Aici, adaug eu: știți care este, poate, cel mai dureros lucru? Faptul că unele dintre aceste asociații ajung să acuze BOR că nu ar respecta canoanele sau „adevărata ortodoxie”, în timp ce ele însele aleg să treacă peste propriile obligații canonice. Nimeni nu le-ar contesta existența sau activitatea dacă ar fi pe deplin sincere și nu ar folosi, în mod indirect, imaginea și autoritatea BOR pentru a-și întări poziția.

Și mă întreb, cu toată sinceritatea: oare un preot care a trecut prin diferite grupuri sau asociații și a fost și hirotonit în afara Bisericii Ortodoxe de către astfel de structuri alternative, mai poate avea lucrarea harului așa cum o înțelegem în Tradiția Bisericii?

Aceste idei nu reprezintă o acuzație la adresa unor persoane anume, ci o reflecție personală asupra rolului canonic și asupra clarității doctrinare în viața Bisericii. Sunt deschis dialogului și respect libertatea religioasă a fiecărui om, conform Constituției României și Tradiției creștine.

Rămânerea în comuniune: reflecții despre Biserica Ortodoxă Română și grupările necanonice

 

 Rămânerea în comuniune: reflecții despre Biserica Ortodoxă Română și grupările necanonice

 

În ultimii ani se poate observa o dinamică notabilă în spațiul religios local, marcată de tensiuni între structurile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române și anumite grupări care se revendică drept ortodoxe, dar nu beneficiază de recunoaștere canonică din partea acesteia.

În unele situații, în anumite situații, funcții religioase sunt preluate de persoane care nu figurează în evidențele instituționale ale Bisericii Ortodoxe Române privind hirotonirea sau pregătirea teologică acreditată preiau funcții de conducere religioasă în aceste grupuri. În astfel de situații, pot apărea percepții diferite cu privire la statutul acestor structuri, ceea ce poate genera neînțelegeri, fiind interpretate ca acte de denigrare, deși, din punct de vedere juridic, ele reprezintă simple constatări referitoare la statutul instituțional.

Această situație subliniază nevoia unei mai bune informări publice privind regimul juridic al cultelor și delimitarea clară între libertatea religioasă individuală, garantată de lege, și apartenența canonică la un cult recunoscut de stat.

Menționarea faptului că o persoană nu face parte din clerul Bisericii Ortodoxe Române sau că nu deține studii teologice acreditate constituie o constatare factuală, bazată pe criterii instituționale și juridice, nu o judecată de valoare. În temeiul Constituției României și al Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, orice persoană are dreptul de a-și exprima convingerile religioase și de a practica o formă de spiritualitate, indiferent de recunoașterea sa instituțională.

Prin urmare, precizarea statutului canonic sau a lipsei unei recunoașteri oficiale nu are un scop denigrator, ci urmărește exclusiv clarificarea cadrului legal și ecleziastic în care o persoană își desfășoară activitatea religioasă.

În prezentul articol doresc să o formulez ca un apel la luciditate și discernământ, nu o polemică. Ceea ce urmează este un strigăt către atenție și responsabilitate spirituală. Nu-mi doresc, din tot sufletul, ca oameni care, într-un fel sau altul, s-au apropiat de Biserică — sau poate s-au depărtat pentru o vreme — să se rupă de dulcea și tainica legătură a harului din sânul Bisericii lui Hristos. Comuniunea aceasta nu este doar o apartenență formală, ci un izvor viu de lumină, de iertare și de pace, în care fiecare dintre noi se regăsește ca fiu al aceleiași credințe.

Există persoane care poartă veșminte specifice cultului ortodox, împodobite cu cruci și engolpioane[1], și care își desfășoară activitatea religioasă în lăcașuri de cult – adesea improvizate – se autointitulează preoți sau chiar episcopi. În realitate, acestea aparțin unor grupări care s-au desprins de Biserica Ortodoxă canonică dintr-o anumită țară și s-au constituit ulterior sub forma unor asociații religioase independente. Aceste grupări nu sunt recunoscute nici de statul român ca aparținând unui cult religios oficial, nici de vreo biserică ortodoxă autocefală din lume. Unele dintre aceste persoane provin din medii culturale diverse, cu lipsa unei formări teologice recunoscute oficial și a unei integrări în tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce duce la riscul ca anumite interpretări sau practici să nu corespundă învățăturii ortodoxe asumate instituțional. În consecință, mesajele și practicile lor nu se înscriu în învățătura și practica Bisericii Ortodoxe, așa cum sunt ele definite oficial și pot crea confuzie în rândul credincioșilor.

Este adevărat că Legea nr. 489/2006 garantează libertatea religioasă fiecărui cetățean al României. Nimeni nu poate fi constrâns în credință și fiecare are dreptul să se închine potrivit propriei conștiințe. Totuși, trebuie făcută o distincție clară între dreptul la libertate religioasă și recunoașterea unei biserici autentice. Legea poate da libertatea de a te organiza religios, dar nu poate conferi autoritate spirituală. O biserică nu devine Biserică printr-o simplă înregistrare juridică, ci prin credința mărturisită, doctrina sănătoasă, succesiunea duhovnicească și recunoașterea comunității creștine.

O biserică adevărată are o învățătură clară, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, are slujitori recunoscuți și validați printr-o lucrare spirituală autentică, și se supune unei auto-evaluări doctrinare în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Fără acestea, orice grup poate purta numele de „biserică”, dar rămâne doar o formă omenească, fără legitimitate teologică și fără continuitate apostolică.

Adevărata libertate religioasă nu înseamnă haos spiritual, ci responsabilitate înaintea lui Dumnezeu și fidelitate față de adevărul revelat. Statul este laic, dar Biserica lui Hristos este vie, sfântă și întemeiată pe piatra credinței, nu pe documente administrative. Libertatea este un dar, dar adevărul este cel care sfințește. Fără adevăr, orice libertate devine doar o iluzie.

P.S. Vă dau acest exemplu: juridic, statul îți permite să îți faci o asociație (fie ea culturală, educațională sau religioasă). Poți funcționa legal, poți avea membri, activități, școală, poți chiar emite „diplome” în interiorul organizației tale. Dar diplomele tale nu sunt recunoscute oficial la nivel național, decât dacă:

·         școala ta este acreditată de Ministerul Educației;

·         îndeplinește criteriile, standardele, programele și evaluările oficiale.

La fel e și în cazul unei biserici sau organizații religioase: poți funcționa legal, în baza libertății religioase; dar nu ești recunoscut ca „Biserică” în sens teologic și canonic, și nici ca „cult religios” recunoscut de stat, decât dacă îndeplinești condițiile de recunoaștere — doctrină, practică stabilă, număr de membri, aviz de la Secretariatul de Stat pentru Culte etc. Pe scurt: Legea îți permite să exiști. Dar recunoașterea (fie academică, fie religioasă) vine doar de la o autoritate competentă — Ministerul, în primul caz; cultul sau comunitatea teologică legitimă, în al doilea. Iar pentru noi, ortodocșii, autoritatea teologică și canonică vine de la Biserica Ortodoxă Română prin Patriarhia Română, așa cum și noi am primit-o la 25 aprilie 1885, când Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a trimis „Tomosul de autocefalie[2]” și recunoașterea ca și patriarhie în urmă cu 100 de ani tot de la aceeași Patriarhie.

„Condițiile în care se poate proceda – în mod canonic – la constituirea unei Biserici autocefale sunt următoarele: (a) Biserica ce cere autocefalia: să facă dovada statorniciei în dreapta credință și păstrarea rânduielilor canonice și cultice, să aibă cel puțin patru ierarhi, să ceară autocefalia de la Biserica-mamă, să aibă consimțământul Statului, să facă cunoscut și celorlalte Biserici obținerea autocefaliei; (b) Biserica-mamă care acordă autocefalia: să emită un «Tomos» sinodal sau un act sinodal prin care se conferă formal autocefalia, să facă cunoscut și altor Biserici acest act; și (c) Bisericile autocefale înștiințate de existența unei noi Biserici autocefale să o recunoască prin scrisori și să o accepte ca soră în comuniunea ortodoxă. În raporturile ecumenice, drepturile principale de care se bucură orice Biserică autocefală sunt: să-și spună părerea în orice problemă, să hotărască împreună cu celelalte Biserici autocefale asupra întrunirii unui Sinod ecumenic; să fie convocată la Sinodul Ecumenic; să aprobe sau să respingă conferirea autocefaliei în Biserici; să confere autocefalia cu consimțământul Bisericilor surori; să stabilească împreună cu Bisericile surori ordinea ierarhică onorifică a scaunelor.

Între obligațiile ce revin Bisericii autocefale menționăm: să respecte unitatea dogmatică, canonică și a cultului, să respecte rânduielile statului, să se supună hotărârilor sinoadelor ecumenice, să se consulte cu celelalte Biserici surori, să facă cunoscut Bisericilor surori orice eveniment, să întrețină corespondență cu Bisericile surori, să înscrie în diptice numele căpeteniilor Bisericilor surori, să recunoască pedepsele aplicate de alte Biserici. Autocefalia unei Biserici poate înceta: prin renunțare, prin retragerea acestui drept, prin dispariția credincioșilor, prin voința puterii de stat etc. Prin urmare, autocefalia este o instituție canonică veche, care s-a păstrat până azi în Ortodoxie”[3].

Și știți care este, poate, cel mai dureros lucru? Faptul că unele dintre aceste asociații ajung să acuze Biserica Ortodoxă Română că nu ar respecta canoanele sau „adevărata ortodoxie”, în timp funcționarea în afara cadrului canonic al Bisericii Ortodoxe Române presupune automat absența obligațiilor și responsabilităților specifice structurilor ortodoxe recunoscute. Astfel, nimeni nu le-ar contesta existența sau activitatea. În lipsa unei recunoașteri canonice, se creează în rândul credincioșilor impresia că respectivele grupări ar avea legătură instituțională cu Biserica Ortodoxă Română, deși aceasta nu există.

Autoritatea teologică și canonică în Ortodoxie derivă din comuniunea cu Biserica Universală Ortodoxă, nu din inițiative personale sau locale. De aceea, orice structură care se rupe de comuniunea canonică a Bisericii Ortodoxe Române nu poate beneficia de recunoașterea canonică și de legitimitatea eclezială conferite de comuniunea cu Biserica Ortodoxă Româ, chiar dacă își păstrează libertatea legală. Libertatea de a face ceva nu înseamnă recunoașterea valorii sau autorității acelui lucru. Și, în final, vă recomand manualul de Misiologie Ortodoxă, vol. I, editat la editura Patriarhiei Române, Basilica, sub coordonarea Pr. Prof. Valer Bel.

Cuvinte cheie:

·         libertate religioasă România

·         asociații religioase nerecunoscute

·         Biserica Ortodoxă Română statut canonic

·         diferența între cult și asociație

·         recunoaștere canonică ortodoxie

·         Legea 489/2006 religie

·         grupări pseudo-ortodoxe

·         comunități religioase independente

·         succesiune apostolică Ortodoxie

·         autocefalie condiții

·         rânduieli canonice ortodoxe

·         probleme de discernământ spiritual

·         identitate ortodoxă autentică

·         statut juridic al cultelor

·         confuzie spirituală contemporană

 

---

[1] Obiect sfânt, propriu treptei arhierești, în formă de medalion-iconiță, lucrat din email sau din metal prețios, atârnat de gât cu un lănțișor, având în iconiță chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, Editura Basilica, 2019, p. 335.

[2] Principiul fundamental de organizare în Biserica Ortodoxă, în temeiul căruia ierarhia unei Biserici Ortodoxe constituită în mod canonic în sinod, în cuprinsul unui stat suveran, exercită în cadrul Bisericii respective

puterea bisericească deplină, în mod independent de ierarhia oricărei alte Biserici Ortodoxe, organizate în același mod, recunoscând drept căpetenie supremă numai pe Întemeietorul Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, Editura Basilica, 2019, p. 99.

 

[3] Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, Editura Basilica, 2019, p. 101.

Cum deosebim un episcop autentic de unul din cadrul unor asociații pseudo-ortodoxe

 

Cum deosebim un episcop autentic de unul din cadrul unor asociații pseudo-ortodoxe

 

Înaltpreasfințitul Părinte Ioan Selejan este Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, ierarh canonic al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost ales de Sfântul Sinod al BOR și confirmat prin decret patriarhal.

A fost hirotonit de episcopi canonici, conform tradiției apostolice a Bisericii.

Conduce Mitropolia Banatului, unitate bisericească recunoscută și binecuvântată de Patriarhia Română.

Unde îl găsiți?

Apare pe site-ul oficial al Patriarhiei Române:

https://patriarhia.ro

Este pomenit la slujbe în toate bisericile din eparhia sa:

„… pentru Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul nostru…”

Este membru al Sfântului Sinod al BOR, autoritatea supremă de conducere a Bisericii Ortodoxe Române.

Slujește în Catedrala Mitropolitană din Timișoara și în mănăstirile din jurisdicția sa.

Ce poate face?

Poate hirotoni preoți și diaconi;

Poate sfinți biserici, antimese, Sfântul și marele mir;

Poate da binecuvântări oficiale;

Poate vorbi în numele BOR pentru eparhia și mitropolia sa.

Poziția lui

Se află în comuniune deplină cu Patriarhul României și cu toate Bisericile Ortodoxe canonice (Grecia, Serbia, Rusia, Antiohia, Ierusalim etc.).

Tainele săvârșite de el sunt valide și pline de har, prin puterea Duhului Sfânt și prin succesiunea apostolică neîntreruptă a Bisericii.

Episcopul Filaret al Ortodoxiei Adevărate

Cine este?

A fost preot în BOR, dar a intrat în conflict cu ierarhia și a părăsit Biserica.

A înființat o asociație religioasă numită „Biserica Ortodoxă Adevărată din România”.

„Hirotonit” episcop prin alți „ierarhi” necanonici, care nu fac parte din BOR și nu sunt recunoscuți de nicio Biserică Ortodoxă.

Unde îl găsești?

Nu apare pe site-ul Patriarhiei Române;

Slujește în spații private (case, săli, biserici neconsacrate de BOR);

Se prezintă online ca „episcop ortodox”, dar nu este pomenit în nicio biserică BOR.

Ce face?

Poartă veșminte episcopale, face slujbe asemănătoare celor ortodoxe;

Vorbește adesea despre „adevărata credință”, „adevărata ortodoxie”, acuzând BOR de compromisuri;

Poate oficia botezuri, cununii, „hirotonii”, dar acestea nu au valoare canonică.

Poziția lui

Nu are comuniune euharistică cu nicio Biserică Ortodoxă;

Nu are harul episcopiei, pentru că hirotonia lui nu a fost făcută în succesiune apostolică validă;

Este considerat de BOR un episcop schismatic (rupt de Trupul Bisericii).

Imagine simbolică realizată cu inteligență artificială (AI), folosită în scop educativ. Personajul este fictiv.

Dumitru Călugăr- Învățământul Religios în Biserica Ortodoxă Romană, în Biserica Ortodoxă Romană din 1971_nr.1-12

 

Dumitru Calugar Invatamantul Religios în Biserica-Ortodoxa-Romana_1971_nr.1-12 by Hrab Alexandru

·         Învățătura creștină transmisă de Biserică luminează mintea, încălzește inima și călăuzește voința spre bine.

·         Învățământul religios este o lucrare esențială și continuă a Bisericii pentru formarea morală și spirituală a credincioșilor.

·         Primele forme de învățământ religios au apărut în mănăstiri.

·         Aici se formau viitorii preoți și cărturari, iar predarea era axată pe texte liturgice și pe formarea morală.

·         Personalități precum Coresi, Sf. Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Simion Ștefan, au tipărit lucrări care au sprijinit credința și educația.

·         Tipăriturile religioase au întărit credința și au cultivat limba română.

·         Au fost înființate seminarii teologice și mai târziu facultăți de teologie (ex: Socola, București, Sibiu).

·         După 1943, învățământul religios a fost reorganizat sub autoritatea Bisericii, cu accent pe vocație și trăire duhovnicească.

·         Influențele pedagogiei occidentale (herbartianismul) au dus la un exces intelectualist și la pierderea dimensiunii sufletești în educația religioasă.

·         Biserica a reacționat organizând congrese catehetice pentru redresarea catehezei.

·         Familia este „prima școală” a educației religioase.

·         Preotul are un rol părintesc, educând prin spovedanie, vizite pastorale, sfaturi și exemplul personal.

·         Cultul ortodox este o „cateheză vie” – transmite dogma prin liturghie, rugăciuni și imnuri.

·         Cântarea bisericească unește comunitatea, înnobilează sufletul și susține trăirea religioasă.

·         După 1948, s-a dezvoltat o nouă direcție în cateheză: legarea învățăturii de cult și de trăirea liturgică.

·         Activitatea catehetică se adresează tuturor credincioșilor, după Sfânta Liturghie.

·         Scopul educației religioase este formarea unui caracter moral-creștin autentic.

·         Biserica oferă un cadru viu și viu tradițional pentru această formare, orientată spre mântuire și slujirea semenilor.

 

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

 

Biserica Ortodoxă este o comoară de o valoare nemăsurată.

Ea nu este doar o tradiție moștenită, ci este însăși păstrarea vie a Revelației, a prezenței lui Hristos în lume prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin sfințenia vieții și frumusețea adevărului.

Adesea suntem ispitiți să ne uităm în afară, să criticăm alte forme de credință sau alte moduri de manifestare a cultului. Dar, dacă am înțelege cu adevărat cât de bogată este credința noastră ortodoxă, n-am mai avea nevoie să ne justificăm prin comparații.

Adevărul nu are nevoie să atace — el strălucește prin sine.

Dacă suntem încredințați că Biserica Ortodoxă păstrează neștirbit Adevărul, atunci răspunsul nostru nu este să judecăm, ci să trăim acest Adevăr cu toată puterea inimii.

Mai mult decât a predica sau a argumenta, lumea are nevoie să vadă în noi lumina lui Hristos:

– în modul în care iubim,

– în smerenia cu care slujim,

– în iertarea pe care o dăruim,

– în pacea pe care o purtăm în suflet.

Biserica noastră nu este o relicvă a trecutului, ci o comoară vie, actuală, lucrătoare. Ea este chipul împărăției lui Dumnezeu aici pe pământ, așa cum poate fi trăită în inima fiecărui credincios.

De aceea, cea mai bună apărare a credinței noastre nu este controversa, ci sfințenia.

Cea mai convingătoare predică nu este discursul polemic, ci viața curată.

Cea mai strălucitoare dovadă nu este demonstrația intelectuală, ci frumusețea unei inimi pline de Dumnezeu.

Ortodoxia este ca o lumină în întuneric. Lumina nu țipă; nu ceartă întunericul.

Lumina doar strălucește.

 

FORȚA EȘECULUI - Pr. C-tin NECULA (Brașov 2025)