În ultimii ani se poate
observa o dinamică notabilă în spațiul religios local, marcată de tensiuni
între structurile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române și anumite grupări
care se revendică drept ortodoxe, dar nu beneficiază de recunoaștere canonică din
partea acesteia.
În unele situații, în
anumite situații, funcții religioase sunt preluate de persoane care nu
figurează în evidențele instituționale ale Bisericii Ortodoxe Române privind
hirotonirea sau pregătirea teologică acreditată preiau funcții de conducere
religioasă în aceste grupuri. În astfel de situații, pot apărea percepții
diferite cu privire la statutul acestor structuri, ceea ce poate genera
neînțelegeri, fiind interpretate ca acte de denigrare, deși, din punct de
vedere juridic, ele reprezintă simple constatări referitoare la statutul
instituțional.
Această situație
subliniază nevoia unei mai bune informări publice privind regimul juridic al
cultelor și delimitarea clară între libertatea religioasă individuală,
garantată de lege, și apartenența canonică la un cult recunoscut de stat.
Menționarea faptului că o
persoană nu face parte din clerul Bisericii Ortodoxe Române sau că nu deține
studii teologice acreditate constituie o constatare factuală, bazată pe
criterii instituționale și juridice, nu o judecată de valoare. În temeiul Constituției
României și al Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și
regimul general al cultelor, orice persoană are dreptul de a-și exprima
convingerile religioase și de a practica o formă de spiritualitate, indiferent
de recunoașterea sa instituțională.
Prin urmare, precizarea
statutului canonic sau a lipsei unei recunoașteri oficiale nu are un scop
denigrator, ci urmărește exclusiv clarificarea cadrului legal și ecleziastic în
care o persoană își desfășoară activitatea religioasă.
În
prezentul articol doresc să o formulez ca un apel la luciditate și
discernământ, nu o polemică. Ceea ce urmează este un strigăt către atenție și
responsabilitate spirituală. Nu-mi doresc, din tot sufletul, ca oameni care,
într-un fel sau altul, s-au apropiat de Biserică — sau poate s-au depărtat
pentru o vreme — să se rupă de dulcea și tainica legătură a harului din sânul
Bisericii lui Hristos. Comuniunea aceasta nu este doar o apartenență formală,
ci un izvor viu de lumină, de iertare și de pace, în care fiecare dintre noi se
regăsește ca fiu al aceleiași credințe.
Există
persoane care poartă veșminte specifice cultului ortodox, împodobite cu cruci
și engolpioane[1], și
care își desfășoară activitatea religioasă în lăcașuri de cult – adesea
improvizate – se autointitulează preoți sau chiar episcopi. În realitate,
acestea aparțin unor grupări care s-au desprins de Biserica Ortodoxă canonică
dintr-o anumită țară și s-au constituit ulterior sub forma unor asociații
religioase independente. Aceste grupări nu sunt recunoscute nici de statul
român ca aparținând unui cult religios oficial, nici de vreo biserică ortodoxă
autocefală din lume. Unele dintre aceste persoane provin din medii culturale
diverse, cu lipsa unei formări teologice recunoscute oficial și a unei
integrări în tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce duce la riscul
ca anumite interpretări sau practici să nu corespundă învățăturii ortodoxe
asumate instituțional. În consecință, mesajele și practicile lor nu se înscriu
în învățătura și practica Bisericii Ortodoxe, așa cum sunt ele definite oficial
și pot crea confuzie în rândul credincioșilor.
Este
adevărat că Legea nr. 489/2006 garantează libertatea religioasă fiecărui
cetățean al României. Nimeni nu poate fi constrâns în credință și fiecare are
dreptul să se închine potrivit propriei conștiințe. Totuși, trebuie făcută o
distincție clară între dreptul la libertate religioasă și recunoașterea unei
biserici autentice. Legea poate da libertatea de a te organiza religios, dar nu
poate conferi autoritate spirituală. O biserică nu devine Biserică printr-o
simplă înregistrare juridică, ci prin credința mărturisită, doctrina sănătoasă,
succesiunea duhovnicească și recunoașterea comunității creștine.
O
biserică adevărată are o învățătură clară, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe
Sfânta Tradiție, are slujitori recunoscuți și validați printr-o lucrare
spirituală autentică, și se supune unei auto-evaluări doctrinare în lumina
Cuvântului lui Dumnezeu. Fără acestea, orice grup poate purta numele de
„biserică”, dar rămâne doar o formă omenească, fără legitimitate teologică și
fără continuitate apostolică.
Adevărata
libertate religioasă nu înseamnă haos spiritual, ci responsabilitate înaintea
lui Dumnezeu și fidelitate față de adevărul revelat. Statul este laic, dar
Biserica lui Hristos este vie, sfântă și întemeiată pe piatra credinței, nu pe
documente administrative. Libertatea este un dar, dar adevărul este cel care
sfințește. Fără adevăr, orice libertate devine doar o iluzie.
P.S.
Vă dau acest exemplu: juridic, statul îți permite să îți faci o asociație (fie
ea culturală, educațională sau religioasă). Poți funcționa legal, poți avea
membri, activități, școală, poți chiar emite „diplome” în interiorul
organizației tale. Dar diplomele tale nu sunt recunoscute oficial la nivel
național, decât dacă:
·
școala ta este acreditată de Ministerul
Educației;
·
îndeplinește criteriile, standardele,
programele și evaluările oficiale.
La
fel e și în cazul unei biserici sau organizații religioase: poți funcționa
legal, în baza libertății religioase; dar nu ești recunoscut ca „Biserică” în
sens teologic și canonic, și nici ca „cult religios” recunoscut de stat, decât
dacă îndeplinești condițiile de recunoaștere — doctrină, practică stabilă,
număr de membri, aviz de la Secretariatul de Stat pentru Culte etc. Pe scurt:
Legea îți permite să exiști. Dar recunoașterea (fie academică, fie religioasă)
vine doar de la o autoritate competentă — Ministerul, în primul caz; cultul sau
comunitatea teologică legitimă, în al doilea. Iar pentru noi, ortodocșii,
autoritatea teologică și canonică vine de la Biserica Ortodoxă Română prin
Patriarhia Română, așa cum și noi am primit-o la 25 aprilie 1885, când Patriarhia
Ecumenică din Constantinopol a trimis „Tomosul de autocefalie[2]”
și recunoașterea ca și patriarhie în urmă cu 100 de ani tot de la aceeași
Patriarhie.
„Condițiile în care se poate proceda
– în mod canonic – la constituirea unei Biserici autocefale sunt următoarele:
(a) Biserica ce cere autocefalia: să facă dovada statorniciei în dreapta
credință și păstrarea rânduielilor canonice și cultice, să aibă cel puțin patru
ierarhi, să ceară autocefalia de la Biserica-mamă, să aibă consimțământul
Statului, să facă cunoscut și celorlalte Biserici obținerea autocefaliei; (b) Biserica-mamă
care acordă autocefalia: să emită un «Tomos» sinodal sau un act sinodal prin
care se conferă formal autocefalia, să facă cunoscut și altor Biserici acest
act; și (c) Bisericile autocefale înștiințate de existența unei noi Biserici autocefale
să o recunoască prin scrisori și să o accepte ca soră în comuniunea ortodoxă.
În raporturile ecumenice, drepturile principale de care se bucură orice
Biserică autocefală sunt: să-și spună părerea în orice problemă, să hotărască împreună
cu celelalte Biserici autocefale asupra întrunirii unui Sinod ecumenic; să fie convocată
la Sinodul Ecumenic; să aprobe sau să respingă conferirea autocefaliei în
Biserici; să confere autocefalia cu consimțământul Bisericilor surori; să
stabilească împreună cu Bisericile surori ordinea ierarhică onorifică a
scaunelor.
Între obligațiile ce revin Bisericii
autocefale menționăm: să respecte unitatea dogmatică, canonică și a cultului,
să respecte rânduielile statului, să se supună hotărârilor sinoadelor ecumenice,
să se consulte cu celelalte Biserici surori, să facă cunoscut Bisericilor
surori orice eveniment, să întrețină corespondență cu Bisericile surori, să
înscrie în diptice numele căpeteniilor Bisericilor surori, să recunoască pedepsele
aplicate de alte Biserici. Autocefalia unei Biserici poate înceta: prin
renunțare, prin retragerea acestui drept, prin dispariția credincioșilor, prin
voința puterii de stat etc. Prin urmare, autocefalia este o instituție canonică
veche, care s-a păstrat până azi în Ortodoxie”[3].
Și
știți care este, poate, cel mai dureros lucru? Faptul că unele dintre aceste
asociații ajung să acuze Biserica Ortodoxă Română că nu ar respecta canoanele
sau „adevărata ortodoxie”, în timp funcționarea în afara cadrului canonic al Bisericii
Ortodoxe Române presupune automat absența obligațiilor și responsabilităților
specifice structurilor ortodoxe recunoscute. Astfel, nimeni nu le-ar contesta
existența sau activitatea. În lipsa unei recunoașteri canonice, se creează în
rândul credincioșilor impresia că respectivele grupări ar avea legătură
instituțională cu Biserica Ortodoxă Română, deși aceasta nu există.
Autoritatea
teologică și canonică în Ortodoxie derivă din comuniunea cu Biserica Universală
Ortodoxă, nu din inițiative personale sau locale. De aceea, orice structură
care se rupe de comuniunea canonică a Bisericii Ortodoxe Române nu poate
beneficia de recunoașterea canonică și de legitimitatea eclezială conferite de
comuniunea cu Biserica Ortodoxă Româ, chiar dacă își păstrează libertatea
legală. Libertatea de a face ceva nu înseamnă recunoașterea valorii sau
autorității acelui lucru. Și, în final, vă recomand manualul de Misiologie
Ortodoxă, vol. I, editat la editura Patriarhiei Române, Basilica, sub
coordonarea Pr. Prof. Valer Bel.
Cuvinte
cheie:
·
libertate religioasă România
·
asociații religioase nerecunoscute
·
Biserica Ortodoxă Română statut canonic
·
diferența între cult și asociație
·
recunoaștere canonică ortodoxie
·
Legea 489/2006 religie
·
grupări pseudo-ortodoxe
·
comunități religioase independente
·
succesiune apostolică Ortodoxie
·
autocefalie condiții
·
rânduieli canonice ortodoxe
·
probleme de discernământ spiritual
·
identitate ortodoxă autentică
·
statut juridic al cultelor
·
confuzie spirituală contemporană
[1]
Obiect sfânt, propriu treptei arhierești, în formă de medalion-iconiță, lucrat din
email sau din metal prețios, atârnat de gât cu un lănțișor, având în iconiță
chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului. Pr. Prof.
Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de Teologie
Ortodoxă, București, Editura Basilica, 2019, p. 335.
[2] Principiul
fundamental de organizare în Biserica Ortodoxă, în temeiul căruia ierarhia unei
Biserici Ortodoxe constituită în mod canonic în sinod, în cuprinsul unui stat
suveran, exercită în cadrul Bisericii respective
puterea bisericească
deplină, în mod independent de ierarhia oricărei alte Biserici Ortodoxe, organizate
în același mod, recunoscând drept căpetenie supremă numai pe Întemeietorul Bisericii,
Domnul nostru Iisus Hristos. Pr. Prof. Dr. Ștefan
Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de Teologie Ortodoxă,
București, Editura Basilica, 2019, p. 99.
[3] Pr.
Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de
Teologie Ortodoxă, București, Editura Basilica, 2019, p. 101.
