10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul - Alexandru Prelipcean

 

10 întrebări şi răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

 

 

În prima săptămână din Postul Paştilor se săvârşeşte, în cadrul Pavecerniţei Mari, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Acesta este alcătuit din patru părţi care se citesc, câte una, de astăzi până joi. Integral, Canonul cel Mare se va citi în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare. Despre aspectele istorico-liturgice, dar şi despre profunzimea ideilor cuprinse în această capodoperă a imnografiei răsăritene am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti.

1. Cine a fost Andrei Criteanul şi când a vieţuit?

Cunoscut şi sub titulatura de „Ierusalimiteanul” sau de „părinte al canoanelor”, Sfântul Andrei s-a născut în Damasc, în jurul anului 660 d.Hr. Interesant este faptul că sursele biografice bizantine vorbesc despre o stare de muţenie a Sfântului până la vârsta de şapte ani, când are loc „dezlegarea limbii” sale. În jurul vârstei de 14-15 ani va fi afierosit de către părinţii săi la mănăstirea Sfintei Învieri din Ierusalim, urmând ca după un deceniu de vieţuire şi de formare monastică să ajungă la Constantinopol, în anul 685. Tânărul Andrei va rămâne aici şi se va ocupa de un azil pentru bătrâni şi de un orfelinat, fiind cunoscut, desigur, şi pentru talentul său oratoric. Va fi hirotonit diacon, preot şi, în jurul anului 712, episcop al cetăţii Gortina, din insula Creta. În această cetate păstorită de el va intensifica viaţa duhovnicească şi pastorală, iar în anul 740, în data de 4 iulie, în drumul său de întoarcere spre Creta, va trece la Domnul - în localitatea Erissos din insula Mitilene.

2. Unde a scris acest Canon? Există informaţii precise cu privire la locul şi timpul redactării lui?

Din păcate, informaţii precise cu privire la locul şi timpul redactării Marelui Canon nu există. Dacă ar fi să preluăm textul Sinaxarului, atunci textul Canonului ar fi fost compus la Ierusalim şi, de aici, a ajuns în Constantinopol, odată cu mutarea autorului. Însă, formule interne, precum „măcar la bătrâneţe mântuieşte-mă”, „stinsu-s-au zilele mele” sau „Ţie strig din inima mea mai înainte de sfârşit”, ar indica cu siguranţă perioada cretană din viaţa Sfântului Andrei. Poate că cel mai corect am putea vorbi acum despre o „teorie deschisă”, şi anume despre creionarea unui plan şi compunerea unor tropare în timpul vieţuirii în cetăţile Ierusalim şi Constantinopol şi „şlefuirea” sa definitivă în cadrul şederii în insula Creta.

3. Cum este structurat?

Canonul cel Mare este alcătuit din nouă cântări (sau ode), ce urmează un plan aproximativ identic: un irmos (repetat de două ori), grup de tropare care scot în evidenţă pocăinţa, grup de tropare care evocă personaje şi evenimente din cele două Testamente, un nou grup de tropare care îndeamnă spre pocăinţă, străpungerea inimii şi judecata obştească, două tropare închinate atât Sfintei Maria Egipteanca, cât şi Sfântului Andrei, şi în final două tropare, având conţinut triadologic şi mariologic. Desigur, după cântarea a şasea întâlnim două fragmente cu autori diferiţi: primul este un condac al Sfântului Roman Melodul (de fapt, prooimionul condacului „La coborârea în iad”, „Suflete al meu...”), iar celălalt este sinaxarul compus de Nichifor Calist Xanthopol.

4. De ce este numit „cel Mare” şi „de pocăinţă”?

Răspunsul cel mai pertinent ni-l oferă însuşi sinaxarul Canonului: este „cel mare” (în originalul grecesc: megas) pentru că este cel mai întins dintre toate canoanele existente în cult (250 de tropare) şi (poate) din cauza ideilor şi gândurilor teologice, iar forma „Canon de pocăinţă” (kanon katanyktikos) se datorează faptului că autorul ne pune înainte o mare pildă de umilinţă. De remarcat aici faptul că abia în secolul al X-lea, în diferite manuscrise liturgice, apare această titulatură secundară.

5. De ce a rânduit Biserica citirea lui în această perioadă?

În mod cert, pentru că textul şi ideile teologice reflectă cel mai bine întregul conţinut al Postului Mare. Cu alte cuvinte, textul penitenţial al Sfântului Andrei se „armonizează” în ansamblu cu toată imnografia perioadei triodale.

6. Dacă nu putem ajunge la Biserică, este bine să citim Canonul acasă? Avem o rânduială specială în acest sens?

Nu există nici o rânduială specială cu privire la modul citirii Canonului de către credinciosul care nu poate participa la cultul divin public. Textul în sine rămâne acelaşi, iar faptul că acest Canon este disponibil astăzi în broşuri separate dovedeşte că el poate fi citit de fiecare credincios (şi) acasă. Nu există, de asemenea, nici o interdicţie canonică cu privire la citirea acestui Canon în spaţiul familial, de vreme ce el este, în fond, o rugăciune de pocăinţă spre redobândirea Paradisului pierdut.

7. Este doar o slujbă în sine, săvârşită în perioada Postului Mare, sau are un caracter de rugăciune care poate fi rostită permanent?

Tocmai ce am spus că întregul cuprins al Canonului este o rugăciune de pocăinţă, o rugăciune care meditează asupra modului de vieţuire, punând în balanţă vieţuirea de acum şi modul corect de vieţuire al creştinului prin urmarea lui Hristos. Prin textul Canonului ne punem în faţa Sfintei Scripturi, o citim cu atenţie, o analizăm, jalonăm printre paradigmele cuprinse în ea şi simţim în mod real că timpul vieţuirii noastre este scurt, că sfârşitul nostru s-a apropiat şi că ne vom putea bucura în veşnicie după ce ne-am eliberat de jugul cel greu al păcatului şi L-am urmat pe Hristos, prin ţinerea poruncilor Sale.

8. Cum trebuie să înţelegem textul Canonului şi, mai mult decât atât, îndemnurile cuprinse în el?

Credem că cel mai elocvent răspuns ar fi punând în practică chemarea la pocăinţă şi urmarea lui Hristos. Nu este suficientă doar o cunoaştere a lucrurilor sau a realităţilor lăuntrice, ci e nevoie de o urmare fidelă a lor, prin practicarea pocăinţei, însoţită de asceză, de binefaceri şi de străpungerea inimii.

9. Oferiţi-ne un exemplu lămuritor despre teologia pocăinţei.

Ne-am opri la un singur tropar, credem noi edificator în acest sens. În cântarea a noua din Canon, autorul aminteşte lapidar despre Sfântul Ioan Botezătorul şi despre forma penitenţială dezvoltată la râul Iordanului: „În pustie a locuit Înaintemergătorul harului, şi Iudeea toată şi Samaria auzind, au alergat şi şi-au mărturisit păcatele lor bucuros, botezându-se; cărora tu, suflete, n-ai urmat”. Cu alte cuvinte, glasul celui care vieţuia în pustie, chemându-i pe iudei la pocăinţă, se aude şi astăzi; el nu s-a stins; este, deci, o neîncetată chemare spre edificarea noastră. Singura diferenţă pe care autorul cretan nu uită, de altfel, să o insereze este lipsa răspunsului nostru ferm şi concret la invitaţia soteriologică de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har.

10. Ce ar trebui să nu uităm atunci când vorbim despre Canonul cel Mare?

Sper ca întregul conţinut penitenţial al Marelui Canon să nu fie adus în avanscenă doar în perioada Postului Mare, iar apoi uitat şi „aşezat” cuminte din nou în cărţile de cult. Citirea sa permenantă, ca o rugăciune de pocăinţă, ne va descoperi vremelnicia şi decăderea vieţii noastre şi nu va lăsa, desigur, ca imnografia creştină să se „păteze” de nepăsarea şi ignoranţa vremurilor noastre!

 

 

Sursa: https://ziarullumina.ro/regionale/moldova/10-intrebari-si-raspunsuri-despre-canonul-cel-mare-al-sfantului-andrei-criteanul-142280.html

Explicarea Icoanei Nașterii Domnului

Explicarea Icoanei Nașterii Domnului

Icoana Nașterii Domnului este una dintre cele mai bogate icoane în elemente dogmatice, biblice sau din istoria apocrifă a Bisericii. În această icoană se îmbină elemente din Evanghelia după Luca (în care se vorbește despre iesle, prezența îngerilor, a păstorilor) și din Evanghelia după Matei (prezența magilor, a stelei), dar și elemente din textele apocrife, în special Protoevanghelia lui Iacov (momentul spălării Pruncului Hristos).

Despre icoana ortodoxă se spune că este o „Biblie în imagini”, „fereastră spre Cer”, „purtătoare de har”, pentru că prin intermediul ei Biserica mărturisește pe cale vizuală adevărul de credință revelat.

Odată cu Întruparea și Nașterea Lui, Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Om, moment în care reprezentarea Chipului Său devine posibilă. Însuși Mântuitorul ne-a lăsat Chipul Său imprimat pe Sfânta Mahramă.

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este descrisă în Evangheliile după Matei și după Luca (Matei 1, 18-25, 2, 1-12; Luca 2, 1-20), dar și în unele texte apocrife.

Icoana Nașterii Domnului este una dintre cele mai bogate icoane ale Bisericii în elemente dogmatice, biblice sau din istoria apocrifă. În această icoană se îmbină elemente din Evanghelia după Luca (în care se vorbește despre iesle, prezența îngerilor, a păstorilor) și din Evanghelia după Matei (prezența magilor, a stelei), dar și elemente din textele apocrife, în special Protoevanghelia lui Iacov (momentul spălării Pruncului Hristos).

Forma actuală a icoanei Nașterii Domnului (cu foarte puține variații), datează din secolul al XV-lea, deși se bazează pe surse mult mai vechi, ca profețiile Vechiului Testament, relatările din Noul Testament și din Protoevanghelia lui Iacov.

Pentru a înțelege simbolistica din icoana Nașterii Mântuitorului, trebuie să o analizăm în etape, deoarece icoana este împărțită în trei registre, care la rândul lor sunt împărțite în trei părți astfel:

1 1.  Registrul superior simbolizează lumea cerească:

• Stânga ‒ Îngerii care Îl slăvesc pe Dumnezeu;

• Centru ‒ Steaua cu raza călăuzitoare și muntele cu stâncile lui aspre;

• Dreapta ‒ îngerul care vestește păstorilor Nașterea Domnului.

2 2.  Registrul central simbolizează unirea dintre divin și uman:

• Stânga ‒ magii care aduc daruri Pruncului;

• Centru ‒ Pruncul Hristos, Maica Domnului, peștera, ieslea, boul și asinul;

• Dreapta ‒ păstorii.

3 3.  Registrul inferior simbolizează umanitatea:

• Stânga ‒ Dreptul Iosif șezând îngândurat;

• Centru ‒ diavolul deghizat într-un păstor;

• Dreapta ‒ moașele Salomeea și Zelemi spălând Pruncul.

Icoana Nașterii Domnului ne arată că toată creația a luat parte la Nașterea lui Hristos: prin cerul cu steaua ce a călăuzit magii, care aduc darurile lor de aur, smirnă și tămâie; îngerii și păstorii săraci și smeriți, care aduc slavă lui Dumnezeu; pământul care oferă peștera în care să Se nască Mesia.

În primul registru (registrul superior) este zugrăvită bolta cerească din care răsare o singură rază, descoperindu-ne că Dumnezeu este Unul. Privind mai jos, observăm că raza de lumină se desparte în trei, simbol al participării întregii Treimi (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) la mântuirea omului. Steaua este trimisă de Dumnezeu să le vestească magilor Nașterea Împăratului Ceresc și să-i călăuzească spre smeritul „palat”.

Îngerii din partea stângă sunt reprezentați în lucrarea lor de doxologie, fiind îndreptați spre raza de lumină și lăudându-L pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Putem afirma, fără să greșim, că acestă cântare, împreună cu cea a păstorilor (din registrul al doilea al icoanei) alcătuiesc primul colind al istoriei.

Îngerul din partea dreaptă este reprezentat în cea de-a doua lucrare, de vestire, fiind aplecat spre păstori și vestindu-le acestora Nașterea Împăratului lui Israel.

Muntele cu stâncile lui aspre simbolizează lumea de după căderea în păcat a protopărinților și a tuturor urmașilor lor. Muntele este alcătuit din stânci ascuțite, care sunt zugrăvite sub forma unor trepte ce par a se uni cu cerul, indicând atât mișcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât și urcarea omului la Dumnezeu, ambele posibile odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În cel de-al doilea registru (centrul icoanei), este zugrăvită Maica Domnului, întinsă pe o hlamidă de culoare purpurie ‒ culoarea imperială bizantină ‒ ce simbolizează faptul că este Împărăteasa Cerurilor. Sfântului Andrei Criteanul spune în Canonul cel Mare: „Ca din porfiră S-a ţesut Trupul lui Emanuel înlăuntru în pântecele tău, Preacurată, ceea ce eşti porfiră înţelegătoare”.

Maica Domnului este reprezentată mai mare decât celelalte persoane (supradimensionată), pe jumătate ridicată și ținând mâna dreapta în jurul gâtului, ca și cum ar încerca să înăbușe un suspin. Expresia de pe chipul Ei ne arată că anticipează suferințele pe care le va îndura ca Maică a Celui ce avea să pătimească moarte pe Cruce pentru mântuirea lumii.

Veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este roșu la exterior, iar interiorul hainei este pictat cu albastru. Culoarea roșie simbolizează slava și domnia, iar cea albastră cerurile, ceea ce înseamnă că ea este înveșmântată în slavă nemuritoare în ceruri, Fecioara oarecând pătimitoare și roabă a Domnului pe pământ. Peste veșmântul exterior, Născătoarea de Dumnezeu are reprezentate trei stele, așezate pe umeri și pe cap, ce simbolizează pururea fecioria Maicii Domnului (dinaintea, din timpul şi de după Naşterea lui Hristos). Mama nu își privește Pruncul, ci mai degrabă se uită spre Iosif, văzându-i uluirea pentru această naștere minunată.

Pruncul Hristos este așezat în iesle, care are aspectul unui mormânt. Scutecele în care este înfășat (cu brațele încrucișate pe piept în chipul Crucii) au forma unor fâșii albe înguste, asemenea giulgiului de înmormântare. Albul simbolizează faptul că Pruncul, Dumnezeu fiind, este fără de păcat.

Ieslea se află în peștera întunecoasă, care prefigurează mormântul Domnului, dar și moartea şi pogorârea lui Hristos la iad. Peştera şi ieslea sunt dovezi ale profundei smerenii a Mântuitorului Hristos.

De asemenea, în peşteră, lângă iesle se află un bou şi un asin, detalii nemenţionate în Evanghelie, dar apar în fiecare icoană a Naşterii; scena e inclusă pentru a arăta îndeplinirea cuvintelor profetului Isaia, „Boul îşi cunoaşte Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3). În unele icoane ruseşti apare un cal în locul obişnuitului măgar, necunoscut în Rusia.

În unele icoane, magii sunt reprezentați pe cai, urmărind steaua, iar în altele aducând Pruncului daruri: aur ‒ ca pentru un Împărat (a cărui Împărăție nu va avea sfârșit), smirnă ‒ ca pentru Unul Care trece prin moarte și aduce Înviere; tămâie ‒ ca pentru Marele Arhiereu. Smirna și tămâia, împreună cu alte mirodenii, erau folosite în ritualul de înmormântare. Hristos, Arhiereul Veșnic, Se aduce pe Sine Însuși Jertfă, biruind păcatul și, odată cu păcatul, și moartea ‒ care este consecința păcatului. Sfântul Evanghelist Matei este singurul care menționează prezența magilor, dar nu ne consemnează numele sau numărul lor. Numărul tradițional de 3 (trei) este pus în legătură cu cele trei daruri care sunt oferite. În icoană, ei sunt reprezentați ca bărbați cu vârste diferite: unul tânăr, altul matur și celălalt bătrân. Aceasta semnifică faptul că Revelația este dată tuturor oamenilor, indiferent de vârsta lor fizică, dar pe măsura nivelului duhovnicesc și a puterii de înțelegere a tainelor dumnezeiești. Ei au străbătut o cale lungă spre cunoașterea Dumnezeului Celui Adevărat.

Păstorii sunt zugrăviți ascultând mesajul îngerului, iar unul dintre ei cântă din fluier de bucurie. Păstorii sunt primii care primesc vestea Întrupării lui Dumnezeu, fiind și primii care I se închină și cred în El.

În registrul inferior ne sunt zugrăvite două scene: scena spălării Pruncului de către moașe și scena petrecută între Iosif și ispititorul diavol.

Bătrânul Iosif este reprezentat în colțul din stânga-jos, așezat și foarte îngândurat. Această tulburare pricinuită de Nașterea lui Iisus ne este zugrăvită în Condacul al IV-lea din Acatistul Bunei Vestiri: „Vifor de gânduri necuviincioase având întru sine, înțeleptul Iosif s-a tulburat [...], dar cunoscând că zămislirea ta este de la Duhul Sfânt a zis: Aliluia”.

Diavolul (sub înfățișarea unui păstor), văzându-i credința îndoielnică, vine și-l ispitește, zicându-i că o fecioară nu poate naște, acesta fiind un lucru contrar legilor firii: „Aşa cum acest toiag (reprezentat îndoit sau rupt, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri) nu va mai putea să dea vlăstare, tot aşa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli prunc şi o fecioară nu poate să nască” (și deodată toiagul a înflorit). Această scenă ne este prezentată în Evanghelia apocrifă a lui Iacov. Iosif este reprezentat cu aureolă, deoarece este socotit în rând cu drepții lui Dumnezeu.

Scena spălării lui Iisus, prezentată în colțul din dreapta-jos al icoanei, ne este relatată în Evangheliile apocrife ale lui Iacov și Matei, unde se vorbește despre două femei – Salomeea și Zelemi – chemate de Iosif pentru a o asista la naștere pe Fecioara Maria. Moașele nu au fost menționate în Evangheliile canonice, deoarece prezența lor este de prisos: Maica Domnului a născut suprafiresc, fără dureri, iar Pruncul era cu totul curat și nu avea nevoie de spălare. Iisus Hristos S-a supus obiceiurilor și deprinderilor omenești, S-a supus tăierii împrejur și Botezului, deși El nu avea nevoie de toate acestea.

Cele mai vechi reprezentări ale Nașterii lui Hristos datează din secolele IV și VI (în Catacombele Sfântului Sebastian din Roma – secolul IV; un sarcofag de la Muzeul Lateran; îmbrăcămintea Evangheliei din Milano – secolul VI). Iconografia Nașterii Domnului s-a dezvoltat în secolul al VII-lea.

Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Anastasia, București, 2005, apud: https://doxologia.ro/icoana-nasterii-domnului

Sf. Chiril al Ierusalimului: Cateheze

 

Sf. Chiril Al Ierusalimului... by Hrab Alexandru

Trebuie să ne apropiem de preot ca de Hristos, că El săvârșește și acum Taina Sfintei Împărtășanii. Mai mare este milostenia decât jertfa. Trebuie să se săvârșească întâi milostenia și numai după aceea să afierosim bisericii vase sfinte de mare preț - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Trebuie să ne apropiem de preot ca de Hristos, că El săvârșește și acum Taina Sfintei Împărtășanii. Mai mare este milostenia decât jertfa. Trebuie să se săvârșească întâi milostenia și numai după aceea să afierosim bisericii vase sfinte de mare preț[1]

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Să ne atingem și noi de poalele haine Lui! Dar, mai bine spus, dacă vrem putem să-L avem pe Hristos în întregime. Și acum trupul Lui stă în fața noastră; nu numai haina Lui, ci și trupul Lui. Nu numai ca să ne atingem de El, ci să-L și mâncăm și să ne săturăm. Să ne apropiem deci de El, cu credință, fiecare cu boala lui! Dacă ei care s-au atins de poalele haine Lui au atras o atât de mare putere, cu mult mai mult noi, care-L ținem în întregime! A ne apropia cu credință nu înseamnă numai a primi sfintele taine ce stau înaintea noastră, ci și a le atinge cu inima curată și a fi însuflețiți de același gânduri și simțăminte ca și cum ne-am apropiat de Însuși Hristos. Ce dacă nu-I auzi glasul? Dar Îl vezi pe Sfânta Masă! Dar, mai bine spus, Îi auzi și glasul! Îți grăiește prin evangheliști.

Credeți, dar, că și acum este Cina cea de Taină la care Domnul a mâncat. Întru nimic nu se deosebește aceea de aceasta. Pe aceasta n-o săvârșește un om, iar pe cealaltă Hristos, ci El o săvârșește și pe aceasta și pe aceea. Când îl vezi pe preot că-ți dă trupul și sângele Lui, nu socoti că preotul face asta, ci că mâna lui Hristos se întinde spre tine. După cum atunci când te botez, nu te botează preotul, ci Dumnezeu este Cel Care-ți ține capul cu putere nevăzută; și nici înger, nici arhanghel, nici altcineva nu îndrăznește să se apropie și să te atingă, tot așa și acum. Când Dumnezeu ne naște prin baia botezul, darul este numai al Lui. Nu vezi că aici pe pământ cei care înfiază pe cineva nu îngăduie ca slugile lor să facă acte înfiere, ci ei înșiși se duc la tribunal? Tot așa și Dumnezeu n-a îngăduit ca îngerii să ne facă acest, ci El Însuși este de față, poruncind și zicând: „Și tată al vostru să nu numiți pe pământ”[2]. Hristos n-a spus aceste cuvinte ca să disprețuim pe părinți, ci ca, înaintea tuturor acestora, să preferi pe Creatorul tău, pe Cel Ce te-a înscris printre copiii Lui. Că Cel Ce a dat ceea ce-i mai mult, adică pe El Însuși, cu mult mai mult nu va refuza să-ți dea și trupul Său.

Să auzim, dar, și preoți și credincioși, de ce am învredniciți! Să auzim și să ne cutremurăm! Ne- dat să ne săturăm cu sfântul Lui trup! S-a da pe El Însuși jertfă! Ce cuvânt de apărare mai avem când fiind hrăniți așa păcătuim atât! Când mâncând Mielul, suntem lupi! Când fiind hrăniți cu Oaia, răpim ca leii! Taina aceasta a sfintei împărtășanii ne poruncește să fim totdeauna curați nu numai de jaf și de răpire, dar chiar de cea mai mică dușmănie. Că taină a păcii este taina aceasta. Taina aceasta nu ne lasă să ne lipim inima de bani. Dacă Dumnezeu nu S-a cruțat pe El Însuși pentru noi, ce n-am merita dacă am cruța banii, dar nu ne-am cruța sufletul, pentru care Hristos nu S-a cruțat pe sine? Dumnezeu a dat iudeilor în fiecare an un număr de sărbători ca să-și aducă aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu. Ție însă, prin aceste sfintei taine, să-ți aducă aminte în fiecare zi de binefacerile lui Dumnezeu. Nu te rușina deci de cruce! Ea este cinstea noastră! Ea este taina noastră! Cu acest dar să ne împodobim. Cu el să ne gătim! De aș spune că Dumnezeu a întins cerul, că a făcut marea și uscatul, că a trimis profeții și îngerii, nu voi spune nimic egal crucii. Crucea este capul tuturor bunătăților, că Dumnezeu n-a cruțat pe Fiul Său pentru mântuirea slugilor Sale, înstrăinate de El. Nici un Iuda să nu se apropie de aceasta masă, nici un Simon Magul! Că și unul și altul au pierit din pricina iubirii de argint! Să fugim de această prăpastie; nici să socotim că ne este de ajuns spre mântuire dacă facem dar acestei sfintei mese un potir de aur bătut în pietre scumpe dezbrăcând pe văduvă și orfani. Dacă vrei să cinstești jertfa, adu-I sufletul pentru care Hristos S-a jertfit. Sufletul fă-ți-l de aur. Care ți-i câștigul dacă sufletul ți-i mai rău decât plumbul și lutul, iar potirul dăruit, de aur? Nici unul! Să nu căutăm, dar, să dăruim bisericii vase de aur, ci să căutăm ca ele să fie și din muncă cinstită. Munca aceasta cinstită, în care nu intră nici jaful, nici furtul, este mai de preț decât aurul din potirul dăruit! Biserica nu-i un loc unde se adună vase de aur și de argint, ci un loc de adunare a îngerilor; De aceea trebuie să aducem la biserică sufletele noastre. Dumnezeu Se apropie de darurile noastre de aur numai dacă și sufletul nostru este de aur. Nu este de argint masa aceea de la Cina cea de Taină, nici nu era de aur potirul din care a dat Hristos ucenicilor sângele Său! Dar toate erau de preț, toate înfricoșătoare, pentru că erau pline de Sfântul Duh! Vrei să cinstești trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când este dezbrăcat! Nu-l cinsti aici în biserică cu haine de mătase, iar afară Îl lași să degere de frig, că n-are cu ce se îmbrăca! Cel care a spus „Acesta este trupul Meu”[3], și prin cuvânt a întărit lucrul, Același a spus și: „Flămând M-ați văzut și nu M-ați hrănit”[4] și „Întrucât n-ați făcut unui a dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut”[5]. Trupul lui Hristos de pe altar n-are nevoie de acoperăminte prețioase, ci de suflet curat; dar cel gol cel flămând are nevoie de multă îngrijire. Să învățăm, dar, să filozofăm și să cinstim pe Hristos, așa cum El vrea. Cea mai plăcută cinste pentru Cel pe Care Îl cinstim este să-l cinstim așa cum vrea El, nu cum socotim noi. Și Petru socotea că-L cinstește, oprindu-L să-i spele picioarele[6]. Dar ceea ce voia să facă nu era de cinste, ci cu totul dimpotrivă. Tot așa și tu, cinstește-L pe Hristos cu cinstea pe care El ți-a cerut-o, cheltuind cu săracii avuția ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur.

Și acestea le spun NU ca să vă opresc de a face daruri bogate bisericii! Cer însă ca, odată cu aceste daruri. Ba chiar înainte de acestea, să faceți milostenie! Dumnezeu primește și darurile voastre, dar cu mult mai mult milostenie voastră. Într-un caz se folosește numai cel ce face darul, în celălalt, și cel care-l primește; într-un caz, darul pare a fi prilej de ambiție, în celălalt, întreg darul este milostenie și iubire de oameni. Care e folosul când sfânta masă e plină de potire de aur, iar Hristos piere de foame? Satura-L pe El mai întâi, că-i flămând, și după aceea împodobește-I din belșug și masa Lui! Faci potir de aur, dar nu dai un pahar cu apă rece! Și care-i folosul? Îmbraci sfânta masă cu stofe brodate cu aur, iar lui Hristos nu-I dai nici acoperământul de care are nevoie! Care-i câștigul faptei tale? Spune-mi, dacă ai vedea pe cineva lipsit de hrana cea de toate zilele și l-ai lăsa să piară de foame, dar i-ai îmbrăca cu argint masa lui, ți-ar mulțumii oare? Nu s-ar supăra mai degrabă pe tine? La fel, dacă ai vedea pe cineva că umblă în zdrențe și că îngheață de frig și nu i-ai da o haină să se îmbrace, dar i-ai înălța statuie de aur, spunând că faci asta în cinstea lui, nu ți-ar spune, oare că-ți bați joc de el, n-ar socoti o ocară fapta ta, și încă cea mai mare ocară? Același lucru gândește-l și de Hristos, când colindă străzile și drumurile străin și pribeag căutându-Și adăpost. Nu vrei să-L primești, dar împodobești pardoseala bisericilor Lui, împodobești zidurile lor și capetele coloanelor lor! Atârni candele cu zale de argint în biserica Lui, dar pe El, înlănțuit în temniță, nici nu vrei să-L vezi!

Și spun acestea nu ca să te împiedic să fii darnic cu biserica lui Hristos, ci te îndemn să faci daruri bisericii odată cu milosteniile, dar, mai bine spus, acestea înaintea acelora. Nimeni nu te-a ținut vreodată de rău dacă n-ai făcut daruri bisericii; dar te-a amenințat Hristos și cu iadul și cu focul cel nestins și cu osânda la un loc cu demonii dacă nu faci milostenii. Să nu împodobim, dar, biserica și să trecem cu vederea pe fratele nostru care-i strâmtorat și necăjit. Biserica aceasta e mai de preț decât cealaltă biserică. Odoarele scumpe pe care le dăruiești bisericii pot fi luate și de împărați necredincioși și de tirani și de tâlhari. Dar tot ce faci pentru fratele tău flămând, străin și gol, nici diavolul nu poate jefui; se află într-o vistierie care nu poate fi jefuită.

Poate că cineva mă va întreba:

- Dar atunci pentru ce Hristos a spus: „Pe săraci pururi îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea?[7]”

- Dar tocmai pentru aceasta trebuie să-L miluim, că nu-L avem pe El pururi flămând, ci numai în viața aceasta. Iar dacă vrei să cunoști tot înțelesul spuselor Domnului, află că aceste cuvinte n-au fost spuse pentru ucenici, chiar dacă pare așa, ci pentru slăbiciunea femeii care I-a uns picioarele cu mir[8]. Pentru că ea era încă nedesăvârșită, iar ucenicii puneau la îndoială fapta ei; Domnul a spus aceste cuvinte ca să încurajeze. Că a grăit așa, ca s-o mângâie a adăugat: „Pentru ce faceți supărare femeii?”[9] Iar că noi Îl avem pe Hristos pururea cu noi, o spune El Însuși: „Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”[10]. Din toate acestea se vede că Domnul nu pentru altă pricină a spus aceste cuvinte, ci pentru ca nu cumva mustrarea pe care au făcut-o ucenicii femeii să nu veștejească credința ei atunci odrăslită. Și să nu aducem, dar, ca argument împotriva milosteniei cuvintele Domnului spuse pentru oarecare iconomie, ci să citim toate legile puse de El despre milostenie, atât în Noul cât și în Vechiul Testament, ca să depunem multă râvnă pentru milostenie. Că milostenia ne curățește păcatele: „Dați milostenie, spune Domnul, și toate vă vor fi curate”[11]. Milostenia e mai mare decât jertfa: „milă voiesc, iar nu jertfă”[12]. Milostenia deschide cerurile: „Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit spre pomenirea înaintea lui Dumnezeu”[13]. Milostenia este mai necesară decât fecioria. Fecioarele care n-au făcut milostenie au fost aruncate afară de cămara de nuntă și au intrat numai cele ce făcuseră milostenie[14].

Pe acestea toate știindu-le, să semănăm cu dărnicie, ca să secerăm rod și mai îmbelșugat și să avem parte de bunătățile cele viitoare cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în veci, Amin.

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a III-a. Omilii la Matei, PSB 23, Omilia L „Slobozind mulțimile, S-a suit în munte ca să Se roage îndeosebi. Și făcându-se seară este singur acolo. Iar corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de valuri, că era vântul împotrivă”, Ed. IBMBOR. București, 1994, pp. 582-586.

[2] Matei 23, 9.

[3] Matei 26, 26.

[4] Matei 25, 45.

[5] Matei 25, 42.

[6] Ioan 13, 8.

[7] Matei 26, 11.

[8] Matei 26, 6-13.

[9] Matei 26, 10.

[10] Matei 28, 20.

[11] Luca 11, 41.

[12] Osea 6, 6; Matei 9, 13.

[13] Fapte 10, 4.

[14] Matei 25, 1-13.

Părintele Sofian Boghiu - despre Spovedanie

Hrab Alexandru: Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - P...

Hrab Alexandru: Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - P...:   Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? [*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii...

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - Pr. Ene Braniște

 

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie?

[*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii)

 

1.      Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, frate creștine, adu-ți aminte că biserica este „casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine „să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, și spălându-ne trupul în apă curată”, cum ne povățuiește Sf. Apostol Pavel (Evrei 10, 22). Încetează deci, din ajuns, lucrul și obișnuiește-ți sufletul cu rugăciune, cu înfrânarea de la păcate și cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură și orice vrăjmășie (cf. Matei 5, 23-24; cf. 1 Timotei 2, 8), mai ales atunci când vrei să te împărtășești.

Dacă poți, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernie). Iar a doua zi dimineața, îmbracă-te în haine curate și îngrijite de sărbătoare, dar nu cu pregătire prea multă și lux; îndeosebi femeile să lase obișnuitele podoabe și să vină cu capul acoperit (cf. 1 Corinteni 11, 5; cf. 1 Timotei 2, 9). Și pentru că, precum zice Scriptura, nu e cuviincios să ne înfățișăm înaintea Domnului cu mâinile gale (Ieșirea 23, 15), de poți, pregătește din vreme darul tău pentru Sfântul Altar: lumânări, tămâie, prinoase din roadele pământului, dar mai ales prescura, vinul și pomelnicul cu numele viilor și morților casei și neamului tău.

2.      Când să venim la biserică?

Bun și folositor lucru este să fii de față la întreaga Liturghie, în toate Duminicile și

sărbătorile. Sârguiește-te deci să fii din vreme în biserică. De poți, bine este să iei parte și la slujba dimineții (Utrenie și ceasuri, căci în timpul ei se săvârșește de fapt Proscomidia, care face parte tot din Sfânta Liturghie și atunci se cade să dăm preotului prescurile și pomelnicele. Dar de nu poți veni mai din vreme, caută, să te îndrepți spre casa Domnului cel puțin atunci când auzi clopotul sau toaca de Liturghie.

            Iar odată ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârșit, căci numai așa te vei bucura pe deplin și de toate roadele dumnezeieștii slujbe. Cei ce nu vin la timp și pleacă din biserică înainte de sfârșitul slujbei, pe deoparte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de alta tulbură și liniștea celorlalți, precum și buna rânduială care trebuie să domnească în biserică în timpul sfintelor slujbe. Pe bună dreptare, Sf. Ioan Gură de Aur aseamănă pe nii ca aceștia cu Iuda vânzătorul, care, pentru a-și îndeplini gândul ticălos al trădării, a părăsit pe Domnul și pe Sfinții Apostoli înainte de sfârșitul Cinei celei de taină. De aceea, cei ce părăseau sfântul locaș înainte de sfârșitul Liturghiei, erau pedepsiți odinioară cu cea mai mare pedeapsă: afurisirea sau excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creștinilor (Canonul 9 al Sfinților Apostoli și Canonul 2 al Sinodului din Antiohia).

3.      Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm

și ce trebuie să facem în biserică?

Intrând în  biserică, nu uita că intri într-un locaș sfințit, în casa lui Dumnezeu. Nu este deci, de prisos să știi cum trebuie să te porți în casa lui  Dumnezeu care este „Biserica Dumnezeului Celui Viu […]”, cum spune Sfântul Apostol  Pavel (1 Timotei 3, 15).

În clipa când pășim pragul Bisericii, să  lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumești și toate simțirile pământești. În Biserică se intră cu „credință, cu frica lui Dumnezeu și cu bună evlavie”, precum ne îndeamnă preotul să ne rugăm, în ectenia cea mare de la începutul Sfintei Liturghii. Pășind în sfântul locaș, să fim slobozi de povara grijilor de toate zilele: „toată grija cea lumească să o lepădăm”. Să nu ațintim deci gândul și inima numai spre cer și spre Dumnezeu: „Sus să avem inimile”, așa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă. 

Pășește apoi ușor și fără zgomot, spre a te închina la iconostas. Dacă ai adus lumânări, aprinde-le în sfeșnic, iar dacă ai adus prescură. Vin și pomelnic, dă-le preotului, prin ușa dinspre miază-noapte a Sfântului Altar.

Închină-te cu cuviința și evlavie, în fața sfintelor icoane, fără stai prea mult îngenunchiat mai ales în fața icoanelor împărătești, pentru a îngădui și altora să-și facă rugăciunile lor și pentru ca să nu împiedici pe preot în săvârșirea slujbei (dar dacă s-a început Sfânta Liturghie, rămâi mai bine să te închini la icoane după sfârșitul slujbei).

Mergi după aceea în liniște și te așază la locul cuvenit: bărbații la dreapta, iar femeile la stânga (sau cum se obișnuiește la țară, femeile în pronaos sau în tindă, iar bărbații în sânul bisericii). Ai grijă să lași prin mijloc, loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine și pentru sfințiții slujitori, când trebuie să cădească toată biserica. Ai grijă, de asemenea, ca locul de sub policandrul cel mare să rămână gol, pentru ca preotul să poată ieși de acolo cu Sfânta Evanghelie și cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarăși, ca stranele să rămâne libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputinicioși și mai osteniți ca tine, pentru ca aceștia să poată să se așeze jos în anumite momente ale slujbei.

Nu umbla și nu te mișca fără rost în biserică, ci rămâi în liniște la locul ce ți l-ai ales dintru început, pentru a nu tulbura buna rânduială din casa Domnului,  căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corintei 14, 33). Păstrează, tot timpul, în ținută și înfățișarea ta trupească seriozitatea, cuviința și evlavia pe care trebuie să le avem în fața Împăratului tuturor. Nu sta tolănit sau fără luare aminte în strană, ci drept, în picioare: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem”.

Nu vorbi și nu râde, nu scuipa și nu-ți roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul de lângă tine, ci urmărește cu băgare se seamă rânduiala slujbei, bine știind și încredințat fiind că toate câte se săvârșesc în timpul Sfintei Liturghii se fac nu numai pentru preotul slujitor sau pentru cântăreții care dau răspunsurile la strană, ci pentru noi toți, slujitorii și credincioși, împreună. Ascultă mai ales, cu multă luare aminte, cele ce se cotesc la Apostol și Evanghelie, ca și cum ai asculta pe Domnul Însuși sau pe Sfinții Săi Apostoli; fii de asemenea atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbește în numele lui, ci al lui Dumnezeu Căruia slujește.

Luarea aminte, cuviința și credința noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfințirii Darurilor. Închină-te, adică fă-ți semnul Sfintei Cuci și pleacă-ți genunchii la timpul cuvenit, adică: în timpul citirii Sfintei Evanghelii, la ieșirea cu cinstitele Daruri, în timpul cântării Pre Tine Te lăudăm (când se sfințesc darurile), la Axion (când preotul mijlocește pentru noi). Nu faci rău dacă stai în genunchi atunci când se cântă Tatăl Nostru.

4.      Se cuvine ca mirenii (credincioșii de rând) să cânte în biserică?

Da! Să ne sârguim a învăța cântările stranei, pentru ca atunci când le-am deprins bine,

să ne alăturăm cântăreților sau corului din jurul stranie, lăudând împreună cu ei pe Dumnezeu prin cântare și împlinind astfel îndemnul Psalmistului: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150, 6). Bun și plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din biserică „să slăvească cu un glas și cu o inimă” pe Dumnezeu. Căci doar așa ne îndeamnă preotul la începutul ecteniei de după citirea Sfintei Evanghelii: „Să zicem toți, din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem: Doamne miluiește”!

Dar dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie fie în cor, fie la strană, să nu cântăm numai cu glasul, cu și cu inima și să nu producem tulburare, cântând mai tare ca ceilalți, pentru ca să ni se audă glasul, sau luând-o înainte ori rămânând în urmă și încurcând astfel pe cântăreți, căci lucru acesta este neplăcut și urechilor noastre și Domnului și e spre paguba noastră sufletească.

Iar dacă nu știm sau nu putem cânta, să ne rugăm în liniște, să ne rugăm fierbinte, cu credință și cu tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre la rugăciunile obștești ale bisericii, rostite de preot sau de diacon.

Dar mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme și cu cuviință a ne împărtăși cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atunci, împreună petrecerea și unirea noastră cu Domnul este întreagă, deplină și desăvârșită. Iar la sfârșitul Liturghiei, închină-te și mulțumește lui Dumnezeu și tot restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul și îmbogățirea sufletului.

Făcând așa, vom putea spune că am luat parte, cu adevărat, la sfânta slujbă și vom ieși din biserică mai luminați, mai buni și mai apropiați de Dumnezeu, „coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa”, cum spune Mântuitorul despre vameșul cel smerit din Sfânta Evanghelie (cf. Luca 18, 14)[i].

 

 

---

[*] Text publicat în Glasul Bisericii, X (1951), 4-5, pp. 20-23.

---

[i] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 19-23.

Materia folosită la sfintele slujbe - Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

 

Materia folosită la sfintele slujbe

 

 

Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

I.            Pregătirea aperceptivă

            Așa precum păcatul a cuprins întreaga ființă a omului, tot astfel și opera răscumpărătoare a Domnului aduce deopotrivă sfințenia sufletului și a trupului. În felul acesta, pe lângă actele de pietate cu caracter duhovnicesc, precum rugăciunea, postul, pocăința, etc, este folosită în cadrul slujbelor bisericești și o anumită materie, care prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânta asupra ei transmite harul mântuitor asupra întregii noastre ființe, spre desăvârșirea deopotrivă a trupului și a sufletului.

II.            Anunțarea temei

            Vom vedea astfel care este materia necesară sfintelor slujbe bisericești și ce importanță are ea pentru dobândirea sfințeniei și mântuirii.

III.            Tratarea

Materiile folosite în cult sunt: pâinea, vinul, apa, untdelemnul, Sfântul Mir, tămâia și lumânările. Le vom vedea pe rând.

1.      Pâinea reprezintă alimentul principal, care ne asigură viața biologică, după cum rezultă și din rugăciunea „Tatăl nostru”. Pâinea este în același timp și darul lui Dumnezeu, însă și strădania noastră. Din evlavie noi oferim lui Dumnezeu darul nostru din darul Lui și astfel intrăm în comuniune cu El: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”... Dumnezeu Însuși poruncește lui Moise ca în cortul mărturiei, „pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea” (Ieșire 25, 30; Levitic 2, 1-4). Pe lângă aceasta, oferirea pâinii și a vinului erau socotite și un mod de cinstire și de binecuvântare arătat persoanei prețuite (Facere 14, 19-19). Mântuitorul dă o semnificației proprie pâinii, care se aduce jertfă: „Eu sunt pâinea vieții. Cel ce vine la mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Datorită acestei asemănări, Domnul preface pâinea în Trupul Său la Cina cea de Taină, spre a fi o permanentă hrană spirituală credincioșilor (Matei 26, 25). Pâinea prefăcută în Trupul lui Hristos definește Biserica. Așa cum pâinea este formată din mai multe boabe de grâu, tot așa și Biserica este Trupul lui Hristos, format din mai multe membre. Pâinea euharistică nu trebuie să se confunde cu pâinea binecuvântată, precum este prescura (anafura) de la sfârșitul Liturghiei, sau pâinea de la litie, care ne amintește de cele cinci pâini pe care le-a binecuvântată Domnul în pustie (Matei 14, 19-21).

2.      Vinul, asemenea pâinii, avea în Vechiul Testament simbolul cinstirii cuiva și a binecuvântării lui. El era considerat ca fiind „sângele boabelor de struguri” (Deuteronom 32, 14), fiind folosit în alimentație ca întăritor al trupului și chiar ca lea vindecător (Luca 10, 34; Tim. 5, 23). Ca și pâinii, Mântuitorul dă vinului o semnificație proprie, prefăcându-l în Sângele Său la Cina cea de Taină, cu puterea de a ierta păcatele (Matei 26, 27-28). La fel ca pâinea, vinul rezultă tot din boabe și reprezintă astfel Biserica, adică Trupul tainic al Domnului, ca unitate a credincioșilor care se împărtășesc din același Pahar. Ca simbol al unității și bucuriei, vinul este folosit și în cadrul Tainei Sfintei Cununii. Este binecuvântat împreună cu pâinea în cadrul slujbei Litiei. Se mai folosește apoi și la stropirea trupului celor adormiți.

3.      Apa este un element indispensabil vieții. Este și un element al curăției trupului, devenind și un simbol al curăției sufletești, precum era și botezul lui Ioan: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință...” (Ioan 3, 11). Prin botezul Domnului însă apele se sfințesc, primind puterea Sfântului Duh. Și astfel prin harul Sfântului Duh apa se sfințește mereu, constituind materia tainei Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (Ioan 3, 5). Apa sfințită este folosită de Biserică și în slujbele ierurgiilor. Aceasta este apa cea vie la care se referă Iisus în dialogul cu femeia samarineancă (Ioan 4, 14). Sfințirea apei se numește „aghiasmă”. Cunoaștem „Aghiasma mică”, numită și „sfeștanie”, făcută la casele credincioșilor, precum și „Aghiasmă mare” săvârșită în special la Bobotează.

4.      Untdelemnul alături de pâine și tămâie constituie în Vechiul Testament jertfa care se aduce lui Dumnezeu pe altar (Levitic 2, 4). El este simbolul puterii, de aceea cu el erau unși marii demnitari religioși și politici, adică arhiereii, profeții și regii (Regi 10, 1; 19, 16; III Regi, 1, 45). Asemenea ramurii de măslin din al cărui fruct se extrage, untdelemnul este simbolul bucuriei și al mântuirii (facere 8, 11). Fiindcă se folosea și la întreținerea luminii în candele, are și simbolul înțelepciunii (Matei 25, 1-13). Ca și vinului, untdelemnului i se atribuie puteri vindecătoare (Luca 10, 34). Mântuitorul recomandă Sfinților Apostoli trimiși în misiune să acorde vindecări prin ungere cu untdelemn (Marcu 6, 13), întemeind astfel Taina Sfântului Maslu, practicată de Biserică (Iacob 5, 15). Untdelemnul simbolizează apoi, bucuria mântuirii atunci când este folosit la Taina Sfântului Botez.

5.      Sfântul Mir constituie un amestec de untdelemn, vin și 38 de arome preparate după o anume rânduială și sfințite în Joia Sfintelor Patimi de un sobor de episcopi. Purtând în sine prin sfințire puterea darurilor Sfântului Duh, Sfântul Mir constituie materia Tainei Mirungerii, care se aplică imediat după Botez ca o „pecete a darului Sfântului Duh” (I Corinteni 1, 2). Se mai folosește apoi la sfințirea lăcașurilor de închinăciune, a antimiselor, precum și a celor căzuți și reveniți la Biserica Ortodoxă.

6.      Tămâia este rășină frumos mirositoare a unor arbori. Sub formă mai fină, de calitate superioară este și smirna. Ea servea mai mult ca aromat la îmbălsămarea morților. Încă din Vechiul Testament tămâia era folosită din porunca lui Dumnezeu (ieșire 30, 1-8). Tămâia care se ridică în sus oferă imaginea rugăciunii curate care se înalță spre Dumnezeu (psalmul 140, 25). Ea reprezintă și simbolul curăției, fiindcă aroma ei alungă mirosul neplăcut. Venirea lui Mesia va aduce o preamărire a numelui lui Dumnezeu, printr-o jertfă universală de tămâie (Maleahi 1, 11). De aceea, Domnul a fost întâmpinat la Nașterea Sa cu aur, smirnă și tămâie... este folosită în cultul creștin din cele mai vechi timpuri. Obiectul de cult cu care se tămâiază se numește cădelniță. Se folosea la început la slujbe de înmormântare, apoi s-a generalizat la toate slujbele, având de fiecare dată o altă interpretare.

7.      Lumânările au intrat în cultul creștin încă dintru început, fiind aduse de iudeii încreștinați (Faptele Apostolilor 20, 7-8). Lumânarea închipuie lumina lui Hristos (Ioan 8, 12). Pentru credincioși simbolizează și lumina vieții lor curate, izvorâte din viața lui Hristos, lumânările sunt folosite la toate slujbele bisericești, având de fiecare dată simbolul ei specific. Lumânările sunt făcute din ceară culeasă de albine din cele mai variate și aromate flori. Și cum albinele sunt toate fecioare, lumânarea făcută din ceara lor închipuie Trupul Mântuitorului născut din Sfânta Fecioară. Lumânările sunt puse în sfeșnic. Acestea, după forma în care sunt făcute, au anumite simboluri. Sfeșnicul cu un braț închipuie unitatea Sfintei Treimi. Cele cu două brațe simbolizează cele două firi ale Mântuitorului; cele cu trei brațe oferă imaginea persoanelor Sfintei Treimi. Cele cu 7 brațe indică cele 7 daruri ale Sfântului Duh, iar cele cu 12 brațe amintesc de cei 12 Apostoli.

IV.            Recapitularea – Aprecierea

            Am văzut că materia folosită la în cultul creștin își are originea în cultul iudaic. Ea a fost folosită nu la întâmplare, ci din porunca lui Dumnezeu.

            Trecând însă în cultul creștin ea primește specificul și sensul spiritual al noii religii, încât și semnificația ei va primi amprenta vieții duhovnicești specifică creștinilor. Astfel, pâinea și vinul, de pildă, reprezintă modul de cinstire și binecuvântare a unei persoane deosebite. Folosite însă la Sfânta Liturghie și prefăcute în Trupul și Sângele Mântuitorului, pâinea și vinul se oferă spre iertarea păcatelor, ele reprezentând în același timp și Unitatea Bisericii, ca Trup tainic al Domnului. În felul acesta, puterea Sfântului Duh se transmite prin materia folosită întregii ființe a credincioșilor, atât trupului, cât și sufletului.

V.            Asocierea

            În acest caz nu trebuie să confundăm materia folosită la unele slujbe, față de aceeași materie folosită la alte slujbe. De pildă pâinea și vinul folosite la slujba litiei reprezintă doar un simbol pe când pâinea și vinul folosite ca daruri în cadrul sfintei Liturghii, reprezintă o prefacere reală în Trupul și Sângele Domnului, având și efectele unei jertfe reale. Untdelemnul din candele e simbolul înțelepciunii, iar cel de la Taina Botezului simbolizează bucuria mântuirii, pe când în cadrul Tainei Sfântului Maslu, untdelemnul sfințit are efecte de vindecare a bolilor și de iertare a păcatelor. Tămâia și lumânarea sunt simboluri. Sfântul Mir nu este de asemenea un simbol, ci purtătorul darurilor Sfântului Duh care pecetluiesc viața duhovnicească a celui botezat. La fel apa sfințită (care nu se strică) are în ea puterea harului sfințitor, nu este ca înainte un simplu simbol al curăției.

VI.            Generalizarea

            Din cele până aici tratate vedem că materia necesară slujbelor bisericești reprezintă darul lui Dumnezeu dat nouă spre întreținerea vieții trupești, dar pe care îl oferim și noi lui Dumnezeu spre a-l sfinți și a ne fi de folos spre dobândirea mântuirii.

VII.            Aplicarea

            Materia folosită în cult reprezintă în cea mai mare parte dania credincioșilor. Se cuvine ca aceste daruri oferite lui Dumnezeu și sfințite spre mântuirea noastră să corespundă întru totul acestui scop. Astfel, pâinea oferită ca dar trebuie să fie făcută din faină de grâu dospită, vinul să fie din struguri, curat și neoțetit, de preferință de culoarea roșie. Untdelemnul să nu fie râncezit, iar apa să fie curată. Se obișnuiește apoi ca la intrarea în Sfântul Locaș de închinare credincioșii să aprindă lumânări și să se roage pentru cei vii și pentru cei adormiți. Aprinderea lumânării atrage după sine luarea aminte ca și conștiința și faptele să fie pătrunse de lumina lui Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). La fel când credinciosul aduce darul spre a fi sfințit să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: „De-ți vei aduce darul tău al altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, și atunci venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-25)[1].

---

[1] Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma, Cateheze. Lecții de religie – clasele V-XII, vol. II, ed. Banatica, Caransebeș, 2001, pp.242-428.